Autonom

Annalee Newitz
Autonom
Editura Nemira, 2019
Traducere din limba engleză de Mihai Iordache

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Cu doctorat obţinut la Universitatea Berkeley din California, Annalee Newitz este o jurnalistă specializată în impactul cultural al ştiinţei şi tehnologiei. A lucrat ca analist politic pentru Electronic Frontier Foundation şi a scris pentru publicaţii precum Ars Technica, Gawker, Wired, New Yorker. În 2008 a fondat io9, unul dintre cele mai citite bloguri de science-fiction din lume. Autonom, romanul ei de debut, a fost nominalizat la premiile Nebula şi Locus.

*

Pământul, 2144. Cetăţenia a fost înlocuită de franciză, iar oamenii lucrează alături de roboţi avansaţi, care încep să dea semne de emancipare.
Judith Chen "Jack" este pirat şi, din propriul submarin, le distribuie medicamente săracilor. Dar cel mai recent, Zacuity, provoacă victime, iar Jack trebuie să descopere repede antidotul.
Pe urmele ei porneşte o pereche neaşteptată: Eliasz, un agent militar angajat de cea mai mare companie farmaceutică, şi partenerul său robot, Paladin. În goana după informaţii, cei doi se apropie mai mult decât credeau că e posibil.
Însă cel mai important e să oprească epidemia bizară care distruge vieţi şi aproape îneacă New Yorkul.

*

"Cartea aceasta este pentru biotehnologie şi inteligenţă artificială ce a fost Neuromantul pentru internet." (Neal Stephenson)

"Este o mare noutate felul naturalist, subiectiv şi paradoxal de umanist în care se dezvoltă punctul de vedere al unui robot - totul pentru o poveste puternică şi însufleţită." (William Gibson)

Fragment

Vara lui 2114

Acum treizeci de ani, când Jack era de vârsta lui Threezed, îşi petrecea toate după-amiezile într-o cameră cu temperatură controlată a laboratorului de genetică de la universitate. Era într-o stagiatură care implica, în cea mai mare parte, organizarea unor biblioteci de mostre de proteine şi de bucăţi obscure de ARN. Când nu marca eprubete, visa să devină biolog sintetic, unul care să poată opri bolile genetice cu terapii proiectate perfect. Ştia, fără nicio îndoială, că într-o bună zi va face Ştiinţă Bună şi va salva milioane de vieţi. Trebuia doar să găsească proteina sau secvenţa de ADN potrivite, care să corecteze oricare greşeală în tiparul molecular care făcea o celulă mutantă să trăiască atunci când ar fi trebuit să moară. În vara aceea, Jack învăţă arta apoptozei sau cum să determine celulele să se stingă de unele singure.

Când veni toamna, se înscrise într-un program doctoral la unul dintre departamentele de bioinginerie de vârf din Zona Comercială Liberă. Universitatea Franklin se afla lângă un vechi oraş portuar - şi o bază militară - pe nume Halifax, chiar la Atlanticul de Nord. Jack nu trăise niciodată lângă ocean. Închirie o cămăruţă printre ale cărei avantaje se număra faptul că avea în raza vizuală reţeaua de antene de mare viteză - mai bună decât reţeaua gratuită cu particule -, plus o privelişte marină spectaculoasă. Se alătură unui laborator bine finanţat, Bendis, ce proiecta virusuri pe comandă pentru asimilarea medicamentelor.

Apoi ceva neaşteptat schimbă traiectoria promiţătoarei sale cariere academice.

Se întâmplă într-o după-amiază caldă de vineri. Hoinărind spre oraş pe drumul larg de spumă, se întâlni cu un tip pe nume Ari, care participa la seminarul ei de plierea proteinelor.
- Ia zi, cum ţi s-a părut ultimul laborator? îl întrebă.

El se enervase, în clasă, din cauza unei chestii pe care o spusese profesorul despre relaţia directă între proteine şi comportamentul uman.
- O porcărie totală, pufni el. Ce planuri ai pentru diseară?

Jack se învioră. Ari era destul de drăguţ, şi trecuse ceva timp de când ea nu se mai combinase cu nimeni.
- Nu cine ştie ce. Mă gândeam să înfulec ceva la cină şi să văd un film. Ai chef să stăm de vorbă?
- Mă duc la întâlnirea de la Culturaliberă. Ar trebui să vii şi tu.

Jack nu ştia mare lucru despre Culturaliberă, în afara faptului că principala cercetătoare de la laboratorul ei, Louise Bendis, avea un conflict cu ei în legătură cu un brevet pe care îl depusese. Din cauza asta şi a unor istorii despre Culturaliberă din jurnalele ştiinţifice, rămăsese cu vaga impresie că erau genul de oameni care aruncau în conversaţie o mulţime de termeni tehnici, doar ca să justifice faptul că vindeau droguri "emancipate".

Probabil că părea bănuitoare, fiindcă Ari râse.
- N-o să te îndopăm cu droguri sau altceva, zise el. Dar ar trebui să ştii mai multe despre sistemul de brevete, dacă ai de gând să lucrezi la Ferma de Brevete Bendis.

Făcu o mutră sarcastică. Apoi zâmbi din nou şi îi atinse uşor braţul.
- Pe urmă, câţiva dintre noi o să luăm cina împreună.
- M-ai convins, decretă ea.

La naiba! Venise la universitate să-şi lărgească orizontul, nu? Şi poate că va avea parte şi de ceva sex.

Întâlnirea era într-o sală aerisită, a absolvenţilor, pe acelaşi hol cu Departamentul de Biologie a Plantelor. Acum mulţi ani, un glumeţ modificase nişte gene ale unei plante proiectate să repare sticlă şi o lăsase să crească peste ferestre. Acum lumina era filtrate de frunze a căror structură moleculară se contopise cu sticla şi care rămăseseră înţepenite acolo în pâlcuri artistice, deşi planta murise de mult. Pe nişte scaune aşezate în cerc stăteau vreo douăzeci şi cinci de studenţi, care se prezentară la sosirea lui Ari şi a lui Jack. Cei mai mulţi dintre ei studiau inginerie genetică, dar erau şi câţiva ciudaţi de la cognitive şi neurologie. Erau cu toţii surprinzător de deştepţi, iar pe Jack o fermecă imediat conferenţiarul invitat, un profesor tânăr din Saskatchewan care se împotmolise într-o confruntare juridică prelungită cu universitatea lui privind permisiunea de a înscrie sub o licenţă deschisă nişte antivirale simple pe care le descoperise. Avea părul bogat, lung până la umeri, şi ochi verzi care ieşeau în evidenţă pe chipul brun. Numele lui era Krish Patel şi o făcu pe Jack să uite toate planurile vagi de a se combina cu Ari.

Krish compara sistemul de brevete cu sistemul servituţii, ceea ce lui Jack i se păru oarecum exagerat. Trebui să admită însă că sistemul brevetelor părea să fie la rădăcina multor probleme sociale. Doar oamenii cu bani puteau beneficia de medicamentele noi. În consecinţă, doar bogaţii puteau rămâne sănătoşi fizic, în timp ce săracii n-aveau cum să-şi păstreze minţile destul de ascuţite pentru a prinde slujbele bune şi în general nu trăiau mai mult de o sută de ani. În plus, ciclul acesta era transmis, în mod nedrept, în familii. Oamenii care nu-şi puteau permite medicamente brevetate erau predispuşi să aducă pe lume copii bolnăvicioşi, care nu trăiau mult, intrau în servitute şi nu scăpau niciodată de ea. Jack înţelese teoria lui Krish despre cum o mulţime de probleme de bază s-ar fi rezolvat dacă, pur şi simplu, ar fi fost reformată legea acordării brevetelor.

Mai târziu, la restaurant, Jack intrase într-o uriaşă dezbatere cu Krish, despre posibilitatea reală ca antiviralele brevetate sub licenţă deschisă să ducă la inovaţii în ingineria învelişurilor virale. O încântă felul calm în care el reacţiona la fiecare critică şi cum încorpora ideile ei, pe loc, în soluţiile pe care le găsea.

După cină o conduse acasă, iar Jack inventă o scuză incredibil de stupidă ca să-l invite sus.

Ghemuiţi pe o canapea lângă fereastră, împărţiră nişte 420 şi ascultară sunetul îndepărtat al oceanului.
- Deci asta-i politica învelişurilor virale, spuse Jack, suflând fumul. Fierbinte chestie. Foarte sexy.

Krish o privi, iar mâna i se opri în aer, ţinând pipa care răspândea încet fum. Părea pe jumătate îngrozit, pe jumătate perplex. Brusc, Jack se întrebă dacă el înţelegea că îl adusese acolo ca să facă sex. Poate crezuse că ea îşi doreşte într-adevăr să discute toată noaptea despre secvenţe.
- Flirtez cu tine, îl lămuri ea.
- Ah, bun, aşa credeam şi eu, râse bărbatul. Totuşi, nu ştii niciodată sigur.

Îi plăcea stilul lui de a nu face niciodată presupuneri, nici măcar despre lucruri de bază, ca relaţiile sexuale.

Atunci când se sărutară, simţi gustul analizei politice pe care o descrisese în timpul întâlnirii de la Culturaliberă. Aroma lui, un amestec de chimen şi fum, îi evoca Ştiinţa Bună la care visase în anii studenţiei: acea ştiinţă care le venea în ajutor oamenilor şi le dădea şansa de a duce vieţi de care să poată fi mândri. Nimic n-o îmboldea mai tare să dezbrace complet un tip decât convingerea că are idei bune - aşa că asta şi făcu. Simţi un gust de analiză etică nuanţată a sistemului brevetelor pe tot corpul lui.

În următoarele câteva luni, Jack îşi împărţi timpul între o muncă nu prea solicitantă la Ferma de Brevete Bendis şi lecturi extrem de solicitante despre brevete. Unele erau chestii pe care i le recomandase Krish, dar odată citite eseurile şi cărţile de bază, urmase notele de subsol şi referinţele şi continuase pe cont propriu. Deveni o obişnuită a întâlnirilor Culturaliberă, iar într-o seară chiar făcu un demo despre un mic program pe care îl scrisese şi care putea ajuta la crearea, prin inginerie inversă, a anumitor clase de medicamente brevetate. Deşi, legal vorbind, astfel de lucruri se situau în zona gri, sublinie că programul avea doar un scop de cercetare - sau poate ar fi devenit util pentru cine ştie ce situaţie de pandemie, când ar fi trebuit preparate imediat o mulţime de medicamente.

Unul dintre tipii de la ŞtiCog întrebă de ce nu puteai, pur şi simplu, să te duci la Oficiul pentru Brevete şi să iei reţeta medicamentului direct din brevetul depus acolo. Ca răspuns, Jack îi cită un articol recent al unui cercetător juridic de la Harvard, membru Culturaliberă, care analizase cât timp şi câţi bani i-ar trebui unei persoane obişnuite ca să plătească avocaţi şi experţi capabili să navigheze prin bazele de date scumpe cu brevete şi să-şi dea seama cum rezultase un anume medicament. Majoritatea medicamentelor care trecuseră de teste erau o amestecătură confuză de părţi licenţiate şi procese şi, ca să pricepi cum sunt făcute, ţi-ar fi trebuit banii pe care îi au doar corporaţiile. Pentru o persoană obişnuită care ar fi vrut doar să copieze o terapie genetică, ar fi fost în general mai simplu să amplifice şi să obţină iute secvenţa medicamentului, apoi să-l analizeze cu micul program conceput de ea.

Unii studenţi adăugară câte ceva la programul lui Jack şi destul de curând acesta deveni un mic, dar activ proiect cu sursă deschisă, numit invin - de la "inginerie inversă". Krish le transmise invin-ul studenţilor lui din Saskatoon, aceştia îl pasară mai departe inginerilor din Iqaluit şi, în curând, Jack începu să primească instrucţiuni de corecţie de la oameni din locuri ciudate de care nu auzise niciodată, din Uniunea Asiatică şi Statele Braziliene.

Atunci când nu încerca să demonteze sistemul brevetelor, ocupaţia lui Jack era să fie complet îndrăgostită de Krish. Ce-i drept, nu lua dragostea în serios la fel de mult ca unele dintre colegele ei, care vorbeau despre "întâlniri" şi "căsătorie". Privea iubirea ca pe oricare alt proces biologic. Era produsul unor semnalizări electrice şi chimice din creierul ei, inspirate de stimuli din lumea exterioară. Dacă era delirant de fericită în preajma lui Krish şi dacă îşi dorea constant să facă sex cu el atunci când era departe, asta însemna doar că aria tegmental-ventrală a creierului ei şi un snop de căi neuronale funcţionau.

Krish avea pentru Jack aceleaşi sentimente. Chiar şi atunci când plecă să predea un trimestru la Saskatoon, continuară să vorbească zilnic. Apoi duseră lucrurile la nivelul următor: fondară împreună un depozit de resurse-text anonim, despre modalităţi practice de a trece medicamente în domeniul public. Pentru Jack, fusese cea mai intensă relaţie pe care o avusese vreodată.

5 iulie 2144

Un mecanism de intrare din Yellowknife declanşă o interogare spre o bază de date de molecule din Berna, căutând mai multe şiruri specifice dintr-un câmp de date. După o sută şaizeci de milisecunde, interogarea returnă un set de pointeri.

Respectivul mecanism de intrare din Yellowknife, care ceruse acest set, era un biobot pe nume Med, care tocmai privise cum un bărbat murise fiindcă îi cedaseră organele interne. Cu trei zile înainte, omul ajunsese în camera de primire a urgenţelor, aproape în comă. Cinci zile în şir nu făcuse altceva decât să-şi zugrăvească apartamentul - fără să mănânce şi abia luând din când în când câte o înghiţitură de apă, fără să iasă din casă decât pentru a-şi procura şi mai multă vopsea, ca să poată da şi mai multe straturi. Neuronii din creierul lui mijlociu îşi pierdeau receptorii de dopamină după un tipar obişnuit pentru dependenţă, de felul celui care apare după ani întregi de heroină sau de jocuri de noroc. Nimeni nu mai auzise însă vreodată de cineva care să dezvolte un astfel de tipar ca răspuns la o săptămână de zugrăvit.

Acesta era motivul pentru care Med făcea investigaţii asupra moleculelor din fluxul sangvin al tipului. Se potriveau perfect cu un medicament brevetat numit Zacuity, dar era imposibil ca acest instructor de snowboard să fi avut bani pentru genul ăsta de reţetă. Făcuse probabil rost de el ca drog de pe stradă, ceea ce însemna că cineva reuşise perfect să sintetizeze Zacuity prin inginerie inversă.

Med îşi dădu din ochi o buclă blondă şi îşi rezemă silueta subţire, acoperită de carne, de birou. Fusese proiectată să arate uman, faţa ei fiind replica chipului unei femei a cărei imagine aparţinea unei vechi baze de date Facebook, de unde o cumpărase inginerul de ţesuturi al lui Med. Deşi, tehnic, nu putea fi deosebită de respectiva umană care murise de mult, trăsăturile lui Meg prezentau acel aspect generic de "fată albă drăguţă" care, pentru majoritatea umanilor, constituia un indiciu că era de fapt bot. Sub pielea palidă, deghizarea înceta imediat. Endoscheletul din aliaj era împletit cu fibre şi circuite care ar fi fost evidente pentru oricine avea senzori cu care să ajungă dincolo de spectrul vizibil. Med închise sesiunea cu Berna, se conectă la particulele spitalului cu antenele ei încorporate şi îşi depuse raportul despre moleculă.

Tatăl tipului cu zugrăvitul trebuia să vină în câteva ore de la Calgary, iar sarcina de a-i explica omului de ce pe fiul lui îl ucisese "dependenţa de zugrăvit" avea să-i revină vreunui doc. Încă un motiv pentru care Med prefera să rămână pe partea de cercetare a lucrurilor. Mai puţine drame umane.

În timp ce Med traversa curtea spitalului, îndreptându-se spre biroul ei, datele pe care tocmai le salvase pe intranetul local erau examinate de un algoritm de recunoaştere a tiparelor. Acest algoritm secret ajunsese în reţea pe o uşă ascunsă, destinată forţelor de ordine, vizibilă doar pentru cel care o iniţiase. Algoritmul marcă mai multe şiruri din raportul lui Med, care fusese deschis înainte de a putea fi trimis oricui din afara spitalului şi suprascris instantaneu cu nonsensuri.

6 iulie 2144

Jack îl mai văzuse pe Threezed gol înainte, atunci când se curăţase, dar niciodată atâtea ore în şir. Începea să se obişnuiască. Acum, privea când la computer, când la trupul lui slăbănog, care ieşea de sub învelitoarea de pe patul ei, unde el dormea acum. Privind de pe fotoliul de lângă birou, îi putea distinge doar curba palidă a fundului. Însă acum fluxul de ştiri care îi scânteia sub degete i se părea mai important.

Veştile erau proaste. Ca niciodată, registrele comunităţii ştiinţifice şi corporaţiile media erau de acord asupra unui lucru, şi anume că în Calgary muriseră cel puţin o sută de oameni din cauza complicaţiilor legate de droguri. Experţii în dependenţă scoteau întruna studii de caz. Nimeni nu menţiona că vinovatul era Zacuity, varianta obţinută prin inginerie inversă.

Odată ce un specialist decent în ingineria inversă avea să se uite serios la medicamentul ei, provenienţa lui ar fi devenit destul de evidentă. Aşa că ori nu încercase nimeni asta, ori Zaxy muşamaliza rezultatele. Niciunul dintre contactele ei din Zonă nu postase semnalul lor de alertă, care trebuia să fie ascuns steganografic într-o imagine şi încărcat pe un forum al iubitorilor de pisici cu foarte mult trafic. Asta însemna că nimeni nu fusese vizitat de CIP. Sau, cel puţin, că nimeni nu trăise suficient încât s-o poată avertiza.

Jack nu va mai fi în siguranţă multă vreme, dar se părea că încă dispunea de ceva timp pentru a îndrepta lucrurile.

Dacă erau corecte calculele ei rapide, oamenii deveneau dependenţi de Zacuity după doar una sau două doze - un lucru pe care nu-l mai văzuse decât la droguri pentru petreceri, proiectate prost, şi la cocaina nemodificată. N-avea idee câţi cumpăraseră Zacuity piratat de ea şi cu atât mai puţin câtă lume consuma legal versiunea beta. Dar era clar că oamenii predispuşi la dependenţă aveau să moară în continuare dacă cineva nu le punea celor de la Zaxy cuţitul la gât şi nu-i obliga să admită că făcuseră un drog de productivitate care se comporta ca un stimulent căcăcios din secolul al XIX-lea.

Problema era că ar fi trebuit să-şi ascundă descoperirile în spatele altcuiva - cineva căruia legea îi permitea să obţină Zacuity prin inginerie inversă. În plus, trebuia să producă şi să distribuie rapid un antidot pentru dependenţă, înainte să mai moară cineva. Jack ştia exact ce laborator putea face toate astea: ingineria inversă, publicitatea şi antidotul de ultim moment pentru problema dependenţei date de Zacuity. Dar şansele de reuşită erau mici. Trecuseră decenii de când lucrase acolo şi s-ar putea să nu prea fie bine-venită. Însă era singura ei speranţă.

Threezed era încă întins în patul ei. Jack se îndreptă spre cabina de comandă şi verifică poziţia navei. Cu puţin noroc, în douăzeci şi patru de ore, putea fi în camion, cu încărcătura înghesuită în siguranţă în spate. Era un plan foarte prost, dar nu atât de prost ca acela din cauza căruia ajunsese în acest coşmar moral general.

Subul se înfipse cu nasul în marea Beaufort, cu apele ei înconjurate de un lanţ enorm de insule ale cărui margini formau Labirintul Pasajelor din Nord-Vest. Destinaţia ei era un promontoriu mai curând urât, cunoscut drept insula Richards. De acolo aveau să îngrămădească tot echipamentul într-un caiac, să urmeze ţărmul estic al insulei, să ajungă la curba largă a fluviului Mackenzie şi să convingă un remorcher să-i tragă tocmai până la docurile din Inuwik. Acolo avea să-i dea drumul lui Threezed în oraş şi să conducă spre sud, spre laborator, cât mai rapid posibil.

Jack începu să caute locuri unde să poată staţiona subul.

Deşi era miezul verii, mai existau regiuni din ocean unde, din cauza aisbergurilor năruite şi a gheţarilor, apa cea palidă era încă plină de gheaţă. Bucăţile mari şi albe erau bune ca ascunziş şi aveau şi avantajul că gemeau de microcontrolere şi gunoi de particule ce apărea încă pe radare. Semnalul cu rază scurtă de acţiune al navei ei avea să se piardă în bolboroseala traficului emis de cipuri şi de antene muribunde.

În cală, ea şi Threezed puseră ce rămăsese din încărcătura ei în saci elastici, subţiri şi etanşi. Pilulele şi sticluţele erau ambalate în cutii de aromaterapie viu colorate, cu poze învolburate de zei şi zeiţe hinduse pe ele. Brusc, Threezed se opri din adunatul cutiilor şi începu să se uite fix la una anume, cu un Ganesha gras şi plin de bijuterii ai cărui ochi radiau de fericire deasupra rotocolului trompei.

Jack era nervoasă.
- Să ne grăbim, Threezed. E timpul să mergem.
- Nu mă laşi să rămân aici, să mă ascund cu nava? Pot să fabez chestiile care-mi trebuie. O să ţin curăţenie şi n-o să fac altceva decât să mă uit la filme.
- Uite, îmi placi, dar asta n-o să se întâmple. Nu te cunosc destul de bine ca să te las să ai grijă de subul meu.
- Poţi să-mi blochezi accesul la sistemul de navigaţie.
- De unde ştiu că nu eşti vreun maestru criptograf şi un expert în sisteme care o să-mi spargă sistemul de securitate în câteva minute, dacă ai chef?

Jack mătură aerul cu mâna, cu o mişcare ce spunea că discuţia s-a încheiat.
- Şi n-aş fi făcut asta până acum, dacă puteam?
- Nu, nu neapărat.

Inconştient, Jack îşi căută mânerul cuţitului pe care-l ţinea sub curea, apoi îşi lăsă palma deschisă pe el. Nişte comenzi speciale de lângă lamă îi activară sistemul perimetrului.
- Închide sacii ăia şi ajută-mă să pregătesc caiacul.

Poate că dacă-i găsea tot timpul câte o ocupaţie lui Threezed, acesta n-avea să-i mai ceară să se încreadă în el mai mult decât în oricine altcineva - inclusiv în ea însăşi.

Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire

Dean King
Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Florin-Răzvan Mihai

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Dean King (n. 1962) s-a născut la Richmond, Virginia, în Statele Unite ale Americii. A studiat la University of North Carolina. De-a lungul vremii, a publicat articole în ziare şi reviste precum National Geographic Adventure, New York Magazine, Outside, Esquire, Art & Antiques, Travel and Leisure Magazine, Connoisseur.

Este autorul mai multor volume, între care: Patrick O'Brian: a Life Revealed (2000), Unbound: a True Story of War, Love, and Survival (2010), The Feud: The Hatfields and McCoys: The True Story (2013).

Sahara a fost ales printre bestsellerurile anului 2004 de ziare şi asociaţii prestigioase americane: San Francisco Chronicle, The New York Times, Book Sense, Southeast Booksellers Association, Mountains and Plains Booksellers Association, Northern California Booksellers Association, Southern California Booksellers Association. În noiembrie 2004, Sahara a ocupat poziţia a şasea în clasamentul Best History Book of 2004 al site-ului Amazon.com.

*

Capodoperă a cărţilor de aventuri bazate pe fapte reale, Sahara relatează povestea adevărată a doisprezece marinari americani naufragiaţi pe coasta africană în 1815, capturaţi de nomazii din deşert, luaţi în sclavie şi purtaţi într-o călătorie infernală, care a durat două luni, prin inima Saharei.

Bricul american Commerce a eşuat în dreptul capului Bojador, dar, datorită curajului şi deciziilor rapide luate de căpitanul vasului, James Riley, tot echipajul a ajuns teafăr la ţărm. A urmat o bătălie extraordinară şi disperată pentru supravieţuire, în care oamenii s-au confruntat cu ostilitatea băştinaşilor, cu înfometarea, deshidratarea, deznădejdea şi moartea. Capturaţi, jefuiţi şi luaţi în robie, marinarii au fost târâţi şi duşi prin deşert de noii lor stăpâni, care nu le cunoşteau limba şi cărora nici nu le păsa de prada lor. Forţaţi să-şi bea urina, arşi de razele soarelui, epuizaţi din cauza mersului pe jos pe distanţe de zeci de kilometri, pe nisipul şi pietrele fierbinţi, pierzând peste jumătate din greutatea corporală, marinarii s-au luptat să-şi păstreze demnitatea şi sănătatea.

Purtându-l pe cititor de la apele reci ale Atlanticului până în peisajul arid al Saharei, deopotrivă în inima deşertului şi în inima omului, cartea lui Dean King este o poveste spectaculoasă despre eforturi supraomeneşti, curaj, frăţie şi supravieţuire.

"O mărturie îngrozitoare despre supravieţuire [...] care ne oripilează, dar, în acelaşi timp, ne fascinează şi ne farmecă." (Boston Globe)

"Autorul, care a călătorit în Africa, unde, călare pe cămilă sau pe jos, a refăcut parţial traseul marinarilor, reuşeşte în mod genial să ofere peisajului dunelor de nisip - bine-cunoscut în prezent - o notă de măreţie şi de inedit, aşa cum trebuie să li se fi părut naufragiaţilor. Relatarea amănunţită a întâmplărilor este completată cu pasaje potrivite din afara povestirii, cum ar fi cele despre cultura bazată pe schimb şi târguială a arabilor nomazi din deşert şi despre transformările geologice de pe ţărmul Africii Occidentale." (Publisher's Weekly)

Fragment
Capitolul 6. Purgatoriul

Acum, soarta marinarilor depindea de o fâşie stearpă de plajă, nu mai mare decât barca lor distrusă. Deasupra lor se ridică falnică o stâncă. Printre puţinele lucruri care le rămăseseră erau câteva articole de îmbrăcăminte, câteva hălci de carne sărată de porc, nişte sticle care conţineau apă sau urină şi o pungă cu monede de argint. Urina era mai de preţ pentru ei decât argintul.

Chiar şi pe mare, echipajul de pe Commerce alesese să bea urină mai degrabă decât apă de mare. Riley a menţionat că, în momentul când au ajuns în deşert, deja îşi beau urina la comun "distilată" - deoarece trecuse prin corpurile lor - de 12 ori. El numea băutul urinei o "alinare nenorocită şi dezgustătoare".

Atât ştiinţa modernă, cât şi anecdotica arată că, în cantităţi mici, pentru perioade scurte de timp, înghiţirea urinei poate fi folositoare. Dar în doze mari, dacă urina nu este diluată, otrăvurile şi deşeurile pe care le conţine poate afecta rinichii, cauzând un blocaj al acestora, o stare denumită uremie, care poate duce în ultimă instanţă la afecţiuni ale creierului sau la moarte.

Conform unui tânăr chirurg elveţian pe nume Savigny, care a fost unul dintre supravieţuitorii şi cronicarul călătoriei plutei care s‑a salvat de pe fregata franceză Méduse, eşuată pe golful Arguin din Mauritania, în 1816, urina unora era "mai plăcută decât a altora". Un pasager nu a reuşit sub niciun chip să înghită vreo picătură. "În realitate, nu avea un gust dezagreabil, a recunoscut Savigny, dar în unii dintre noi devenea tulbure şi extraordinar de înţepătoare". Cea mai ciudată calitate a ei era că, după ce o beau, cei ce o consumau simţeau imediat nevoia să "urineze din nou", a consemnat medicul.

În 1877, soldaţii unei companii americane de cavalerie care s‑a rătăcit în deşert şi‑au băut urina îndulcită cu zahăr, ceea ce, după cum au susţinut ei, a îmbunătăţit‑o considerabil. Dar un experiment condus de americanul Eddie Rickenbacker, un as al aviaţiei din Primul Război Mondial, care, după o aterizare forţată, în 1942, a navigat pe o plută în Pacific timp de 23 de zile, nu a fost la fel de convingător. El şi colegii săi de pe plută şi‑au colectat urina în cartuşe goale şi au lăsat‑o în aer liber şi la soare timp de mai multe zile, în speranţa că avea să se purifice. "A fost ideea mea", a mărturisit Rickenbacker. "Una proastă." Mirosul a devenit absolut de nesuportat şi gustul nu s‑a îmbunătăţit.

Foarte puţine cazuri cunoscute par să dezmintă ceea ce susţine ştiinţa. În relatarea sa despre naufragiul vasului Ste. Catherine, din 1785, Pierre Raymond de Brisson a scris că brutarul navei a supravieţuit doar cu melci şi cu urina proprie timp de zece zile. În 1905, W.J. McGee, care îşi avea tabăra lângă Yuma, Arizona, unde studia efectele luminii asupra vieţii în deşert, a salvat un mexican care se rătăcise timp de opt zile în deşert, dintre care cinci zile supravieţuise mânat de dorinţa de a‑l tăia pe partenerul său care îl părăsise acolo - pe el şi propria‑i urină. După ce l‑a cercetat pe omul "împuţinat şi costeliv", a cărui piele "căpătase o culoare violacee, dezgustătoare, chiar o paloare cadaverică", şi ale cărui gingii, nări şi pleoape se înnegriseră, McGee a notat faptele acestui caz în detaliu şi a condus un studiu de referinţă despre sete. Tot ce putea face era să se confrunte cu evidenţa, când venea vorba de uriposia. În mod obişnuit, consumul de urină "cu greu poate ajuta, în cazul în care nu dăunează pe de‑a‑ntregul", a scris el, dar în cazul acestui om se pare că i‑a salvat viaţa.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru marinarii de pe Commerce, care s‑au trezit prizonieri într‑un loc îngrozitor. "Deasupra capetelor noastre, a scris Riley, atârnau conglomerate enorme de roci sparte şi zdrobite." Multe dintre ele ar fi putut cădea şi ar fi transformat într‑o clipită plaja într‑un mormânt plin cu pietre. A studiat stâncile lugubre de deasupra, de la est‑nord‑est spre vest‑sud‑vest, atât cât a putut vedea el, şi a realizat că erau pe undeva aproape de capul Blanco. De fapt, au ajuns la 145 km mai la nord, lângă capul Barbas, dar lipsiţi de hartă sau de instrumente de navigare putea fi o presupunere justă.

Capul Barbas reprezintă cel mai sud‑vestic punct al golfului cu formă de semilună St. Cyprian. La 18 kilometri la est‑nord‑est, în partea nordică a golfului, se află Morro Falcon, o stâncă teşită care seamănă cu un fort şi ajunge la înălţimea de 30 de metri deasupra nivelului mării. "Râul" St. Cyprian, de fapt un wadi - un făgaş uscat care se umple cu apă doar în eventualitatea, puţin probabilă, a unei ploi - se află la nord de acesta. La ambele capete ale golfului, stâncile sunt formate din straturi de nisip alb şi cafeniu, care sunt brune în profunzime. Între ele se găseşte o plajă de nisip cu dune având pante abrupte şi accidentate. Vântul şi brizanţii modelează întregul peisaj.

Riley nu ştia ce anume se afla cu exactitate deasupra peticului lor de plajă cu nisip, doar că trebuiau să găsească o cale de acces până sus, câtă vreme mai aveau putere să o facă. Şi‑a instruit oamenii să pregătească o tabără peste noapte. El împreună cu Savage aveau să exploreze de‑a lungul ţărmului spre vest, unde spera că stâncile se înclinau către apă la punctul unde se afla promontoriul. Au urcat pe rocile ude şi crestate până când au ajuns într‑o fundătură - nu era chip să avanseze, nici să se mişte în dreapta sau în stânga. S‑au întors după lăsarea întunericului şi au răspândit vestea că nu găsiseră nicio cale să ajungă sus.

Marinarii şi‑au umezit buzele cu urină şi au mâncat bucăţele de carne sărată de porc. S‑au rugat împreună, înainte de a merge la somn, într‑un culcuş cu lucruri aruncate de‑a valma pe un petic de nisip, protejaţi parţial de câteva roci care îi fereau de bătaia vântului.

În 8 septembrie, în zorii zilei, în cea de‑a douăsprezecea zi de la naufragiul de la Bojador, mareea în creştere era la jumătate şi unul dintre oameni a descoperit midii pe roci. Cu toţii au mâncat câteva, dar sarea le ardea gurile uscate atât de mult, încât au renunţat. Au început pregătirile ca să pornească spre est, de‑a lungul aflorimentului stâncos al promontoriului. Potrivit lui Robbins, încă nu renunţaseră la speranţa deşartă că aveau să zărească o corabie pe mare şi, într‑un fel sau altul, să‑i facă semn cu mâinile. Fără să ştie exact unde se aflau, credeau, de asemenea, că erau în stare să se întoarcă la epavă pe jos. De fapt, se găseau la peste 370 de km mai la sud de bricul eşuat.

Oamenii şi‑au împărţit puţina apă care le rămăsese, fiecare cu sticla lui, stăpân, aşadar, al propriului destin. Cu ajutorul bricegelor şi al unei aţe dintr‑o frânghie, au tăiat şi au cusut bucăţi din vela bărcii şi cămăşile care le prisoseau şi au confecţionat mici saci. Fiecare om şi‑a depozitat raţia de carne de porc sărată şi sticla de apă înăuntru şi şi‑a trecut sacul peste umăr. Nu îşi permiteau să irosească lichide. Printr‑un ciclu în care rezerva se diminuează treptat, aveau să bea din sticle şi să urineze tot în ele.

Ca să reducă greutatea şi volumul lucrurilor pe care le cărau, oamenii au lăsat totul în urmă, inclusiv haine de schimb, cu excepţia vestelor. Au scăpat de carnea care începea să se strice. Convins că banii îi făcuseră pe Sahrawi mai lacomi şi mai cruzi, Riley i‑a rugat pe oameni să arunce şi monedele pe care le mai aveau asupra lor. A argumentat că, dacă un Sahrawi descoperea la unul dintre ei mai mulţi bani, îl lua ca pe un semn favorabil şi l‑ar fi abandonat sau ucis pe cel pe care îl prădase; pe când, dacă găsea doar omul, îl păstra pe acesta ca să îi servească drept sclav. Americanii au îngropat sacul cu dolari şi i‑au aruncat pe cei care erau prea deterioraţi. Cu reticenţă, au renunţat şi la steagul corabiei; nu îşi mai permiteau luxul de a căra şi datoria de a apăra steagul naţional.

Înainte s‑o pornească la drum, au făcut un jurământ solemn să rămână împreună şi să se ajute unul pe celălalt. "Nu din cauza pericolului legaserăm prietenie, a meditat Robbins. Ne‑am ataşat unii de alţii prin suferinţele anterioare şi prin gesturile de bunăvoinţă reciproce."

Porter şi Robbins au preluat comanda. Peisajul spre est era şi mai puţin promiţător decât spre vest. Continentul se iţea în faţa lor fie vertical, fie, mai rău, săpat la bază de vânt şi de valuri şi profilându‑se găunos deasupra lor la înălţimi ameţitoare. Bulgări de mărimea unor gheţari se desprinseseră şi căzuseră în mare, creând o cărare formată din galeţi, roci, prundiş şi nisip. Au ales să înainteze printr‑un tunel format de căderile ulterioare şi să ocolească locurile greu accesibile, traversând făşii înguste de plajă temporară sau înaintând prin apă. Unde nu aveau altă opţiune, urcau crestele grohotişului, uneori adunate grămadă la jumătatea drumului până în vârf. Urcau centimetru cu centimetru crestele netede, nesigure, ştiind că o singură mişcare greşită putea să‑i trimită în talazurile de dedesubt.

Câştigau poziţie cu poziţie, unde nu exista nicio fâşie pe care să meargă, nicio stâncă care să poată fi urcată cu uşurinţă, aşteptau ca valurile să se retragă şi apoi înaintau prin apa până la piept, de‑a lungul peretelui, până la următoarea stâncă sau grohotiş, pe care se cocoţau între valuri, fiecare om ajutându‑l pe cel din urma lui.

"Depăşeam un obstacol doar ca să descoperim un altul şi mai periculos", şi‑a amintit Riley mai târziu. Două locuri păreau imposibil de trecut. Primul oferea o imagine îngrozitoare. Oamenii se aflau la baza unui perete perpendicular, înalt de vreo 15 metri înălţime. Acesta cobora în marea adâncă, agitată, dar o margine îngustă - pe care Robbins o estima la vreo 150 de metri lungime - o traversa. Pe stâncă şi suspendate deasupra ei atârnau colţuri de piatră instabile, unele de mărimea unor ghiulele, aflate parcă la jumătatea drumului lor către mare. Riley şi echipajul său s‑au oprit pentru a analiza situaţia. Încălţările lor erau sfâşiate, picioarele pline de zgârieturi şi însângerate. Soarele bătea în trupurile lor deja încălzite. Singurul lucru mai rău decât să înainteze - şi să rişte să cadă în mare - era să se oprească, doar ca să moară expuşi la soare, pe stânci. Dedesubt, în apa mării, îi aştepta moartea. Nu aveau de ales decât să treacă de acest perete.

După ce şi‑au întors sacii, astfel încât să le atârne pe piept şi şi‑au umplut cu obiecte buzunarele din faţă, cu spatele la stâncă, au înaintat cu grijă de‑a lungul marginii. Robbins, care încă se afla în faţă împreună cu Porter, a descris‑o ca fiind "nu mai lată decât o piatră de pavaj". Riley a apreciat grosimea ei cam la 20 de centimetri. În anumite locuri, a trebuit să păşească doar pe călcâie, cu degetele atârnând deasupra prăpastiei. Cu ceafa simţeau fiecare mică ieşitură a stâncii din spate. În faţa lor, jos, se aşternea orizontul mării şi al spaţiului cu aspect lăptos, cu valuri care se izbeau de roci şi se retrăgeau. Dar Robbins şi‑a amintit mai ales de căldură. Într‑o stranie antiteză cu marea care se umfla, spumega şi scuipa, aerul nu se clintea, era înăbuşitor. "Nici măcar o adiere, a scris Riley, care să ne răcorească sângele clocotind."

Într‑un loc al marginii înguste, Robbins şi Porter au găsit o scobitură în perete. Echipajul s‑a înghesuit în acel spaţiu suficient de mare, încât să se odihnească toţi acolo. O adâncitură într‑o stâncă de forma unei oale de gătit se umpluse cu apă caldă. Deşi era prea stătută ca să fie bună de băut, oamenii şi‑au scufundat capul în ea, găsind‑o foarte răcoritoare.

În timp ce se târau afară din crevasă, Riley a comis o greşeală cumplită. Trecerea era îngustă şi oamenii au fost obligaţi să se frece de perete. Înaintând, dintr‑odată a simţit ceva umed pe o parte. Fără să se uite, a ştiut că îşi spărsese sticla cu apă.

Deja la Riley se manifestau simptomele descrise de McGee în cea de‑a patra şi penultima etapă a deshidratării, în care nu se mai produce salivă, pulsul scade, iar respiraţia este tot mai greoaie. În timp ce membranele mucoase se usucă, buzele şi gingiile se strâng, iar limba "se întăreşte ca o povară inutilă". Pleoapele şi nările se trag înapoi. Lipsiţi de umezeală, ochii şi nasul ard de durere. Riley nu suferea încă de toate simptomele de mai sus. Nu avea dureri de cap repetate şi chinuitoare şi nici halucinaţii. Deşi limba lui devenise "inutilă ca un băţ uscat", reuşea să vorbească şi să înţeleagă. Dar nu era nicio îndoială: lipsit de porţia lui de apă, se afla în mare încurcătură.

Spre sfârşitul amiezii, au înaintat prin apă spre o altă stâncă înaltă. Priveliştea oferită de lăcustele moarte, împrăştiate pe jos, le‑a dat speranţa că, odată ajunşi în vârf, puteau găsi vegetaţie. În realitate, suprafaţa de deasupra era atât de aridă, încât Sahrawi considerau apariţia unui nor de lăcuste - una dintre nenorocirile biblice - un dar de la Allah: prindeau insectele pentru a le mânca. Chiar dacă marinarii şi‑ar fi dorit să procedeze la fel, nu erau în stare să o facă - lăcustele, a observat Riley, "se prefăceau în praf la cea mai uşoară atingere".

La venirea nopţii, abia de parcurseseră vreo şase kilometri şi jumătate şi nu vedeau nicio breşă prin faleză. "Niciodată nu a existat vreo călătorie mai grea făcută de vreun om", a scris Robbins, deşi cea de‑a doua zi a fost la fel de grea, cu obstacole care le‑au oprit înaintarea.

Cu mare uşurare, potrivit lui Riley, au găsit o porţiune de plajă pe care să înnopteze. În adăpostul încropit între stânci, la vreo 30 de metri depărtare de talazuri, şi‑au uns gurile cu grăsime din carnea sărată de porc şi au luat mici îmbucături. Cu excepţia lui Riley, toţi au luat şi înghiţituri de apă din sticlele lor. Acum, că sfârşitul era aproape pentru fiecare dintre ei, nu putea cere nimănui să împartă apa cu el, nici nu ar fi fost drept să se aştepte la un asemenea gest. Şi totuşi, doi dintre oameni i‑au oferit sticlele lor. Recunoscător, Riley şi‑a umezit gura.

S‑au rugat împreună şi s‑au întins la somn în hainele lor ude. În timp ce aerul rece şi umed al mării îi învăluia, Riley a meditat la suferinţa lui Horace. O asigurase pe mama băiatului că urma să aibă grijă de el, iar acum îşi jurase că avea să îl adopte în caz că se întorceau cu bine acasă, să "vegheze asupra lui în anii maturizării sale" şi să împartă împreună orice avere ar fi dobândit el sau familia lui. Mintea i‑a rătăcit către fiii lui, pentru care Horace ar fi un frate minunat. Înainte să adoarmă, Riley l‑a cuprins cu braţele pe băiat, într‑o îmbrăţişare liniştitoare.

În 9 septembrie, marinarii s‑au trezit înţepeniţi şi amorţiţi, tremurând de frig în hainele lor jilave, care nu se uscaseră în aerul foarte umed al oceanului. Nu putuseră să facă foc şi mâncaseră doar carne sărată de porc, dar cea de‑a doua noapte pe uscat i‑a ajutat să se recupereze după perioada petrecută pe mare. Rănile de la picioare se vindecaseră îndeajuns încât să repornească la drum. Mersul de‑a lungul coastei măcar punea în mişcare sângele.

Nu ajunseseră prea departe, când au zărit în depărtare licărirea unei plaje vaste, sub o faleză înclinată. Ţinând cont de ciorile care zburau acolo, nu era departe, dar trebuiau să rămână pe malul ţărmului, într‑un loc unde suprafaţa era dură, din cauza stâncilor care se prăvăliseră în apă. În timp ce înaintau, Riley studia plaja, în căutarea unui loc aproape de faleză, care le‑ar fi permis să sape un puţ, ceea ce i‑a adus minte de o acţiune similară, încununată cu succes, în golful Bahaman. Au găsit apă despre care el, din greşeală, credea că e apă de mare potabilă, datorită nisipului care o filtra.

Pietrele sparte le‑au redeschis rănile de la picioare, motiv pentru care înaintau lent. Nu după multă vreme, au dat peste un promontoriu imens, modelat de mare, care se întindea pe o porţiune de 800 de metri, presărată cu bolovani căzuţi de deasupra. Ca să ajungă la plajă, ar fi trebuit cumva să treacă prin crăpătura adâncă fără să fie luaţi de apa agitată de sub stânci. Era o imagine care le tăia avântul. Riley a evaluat situaţia în care se aflau: "Dacă înaintam prin ceea ce părea singura posibilitate, era ca şi cum ne‑am fi căutat singuri moartea; dacă rămâneam unde eram, însemna să murim lent; şi dacă ne întorceam, era şi mai rău".

Marinarii au căutat cu disperare o soluţie. În acel moment, unul dintre ei a zărit un bolovan mare cam la jumătatea crăpăturii, care s‑a arătat ochilor lor doar pentru o clipă, când valurile se spărgeau de ţărm. În orice caz, le‑a oferit o şansă.

Fiind aproape ora 9 dimineaţa, Riley a realizat că refluxul era la nivelul cel mai adânc. Le‑a spus oamenilor că încearcă să ajungă la lespedea de stâncă. Un val s‑a izbit de ţărm. Marea a inspirat adânc, ca un uriaş, iar Riley a plonjat pe sub apă. A ajuns la roca netedă şi s‑a agăţat de suprafaţa străbătută de şanţuri mici cu apă a acesteia. Următorul val l‑a înghiţit şi l‑a trecut prin zimţii grotei, dar căpitanul s‑a ţinut tare. Imediat ce a avut şansa, Riley s‑a ridicat şi s‑a scufundat până în cealaltă parte. A ajuns la digul îndepărtat în timp ce următorul talaz s‑a produs. Disperat, s‑a agăţat cu putere de faţa abruptă a stâncii. Când valul s‑a retras, a înaintat anevoios până la suprafaţă, epuizat dar în siguranţă.

Restul echipajului l‑a urmat. Riley crezuse că mareea scăzuse total, dar apele au continuat să se retragă pentru încă jumătate de oră, ceea ce făcea ca valurile să fie din ce în ce mai puţin violente. Primii oameni care au ajuns de partea cealaltă i‑au ridicat pe camarazii lor, uzi până la piele şi rupţi de oboseală.

După ce şi‑au revenit, au început să exploreze plaja. Peretele continental părea neregulat în acest loc, iar panta mai puţin înclinată, dar mai întâi trebuiau să caute apă. Cu mâinile goale au săpat un puţ, folosind, la nevoie, pălăriile pe care le umpleau cu nisip. Au descoperit apă, dar era sărată. S‑au întors pe stâncă, dar tot fără succes. Această acţiune descurajatoare s‑a repetat în câteva locuri, până când, lângă stâncă, au săpat şi au dat de piatră.

Cartea poveştilor uitate (2)

Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Nostalgii cu Fidel (Cuba)

Raquel

"De unde eşti? Canada, Italia, Spania?"
"Statele Unite"

Se opreşte ca trăznită şi-i văd pe faţă o tresărire. Apoi un zâmbet începe să se formeze.
"Aţi început să veniţi. Dar se poate acum?"
"Se putea şi înainte dar acum este mai uşor"

Râde cu poftă.
"Somos amigos, ahora" (Suntem prieteni, acum) şi imediat, aproape fără răsuflare: "Ce o să se întâmple cu embargo-ul?"

Asta este în mintea tuturor, embargo-ul care i-a sărăcit şi izolat ca nimic altceva. Embargo-ul care a transformat ţara într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii 50, cu mobilă antique care este norma mai mult decât excepţia în interioare somptuoase care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă cântată exclusiv live până la orele mici ale dimineţii; cu jineteras care-şi completează imposibilul câştig din timpul zilei cu tot ce le pot oferi străinilor în timpul nopţii; cu lipsa aproape totală a Internetului; cu un singur ziar şi fără reviste, toate prezentând singurul punct de vedere, cel al guvernului; cu cartele de alimente folosite în magazine cu rafturi goale de lucrurile necesare, dar pline la refuz de sticle de rom şi cu "nechezolul" pe care-l credeam o invenţie a unei minţi bolnave est-europene.

Stau într-un balcon alb de fier forjat atârnat peste o stradă unde păşesc încet oameni ca dintr-o altă lume. Totul este nou: mirosul străzii, parfumul aerului, zgomotul difuz, fumul automobilelor, rumba paşilor lenţi pe caldarâm, strigătele dintre balcoanele vecinilor chemându-se unul pe celălalt şi încerc să-mi fac ordine în gânduri, să pot înţelege mai bine ce s-a întâmplat azi. A început ca o zi obişnuită de călătorie sărind într-un autobuz spre aeroport în Mexico City, imigraţia, controlul de rutină la aeroport, un capuccino rapid înainte de îmbarcare, totul la fel, predictibil, universal valabil, uniform, plictisitor. Avionul de Havana, care servea băuturi alcoolice în pahare de apă pe care le umplea cu tequila sau rom până la jumătate, suna ca un bar la Happy Hour.

Aterizarea la Havana a declanşat primele amintiri. Terenuri goale necultivate intersectate uneori de drumuri înguste de pământ a fost tot ceea ce am putut vedea în jurul aeroportului şi, în ciuda mai multor porţi cu tunele, nu erau mai mult de trei avioane pe pistă. Semăna atât de mult cu Bucureştiul în anii 90. Întregul interior pictat în roşul comunist, absorbind ca într-o cameră vidată cozile lungi, într-o atmosfera uşor tensionată de multiplele întrebări ale ofiţerilor îmbrăcaţi în uniforme. Cu un zâmbet larg, le-am arătat paşaportul românesc şi viza pe care o luasem la check-in în aeroportul din Mexic. Nu-i interesa nimic decât dacă am Ebola, de parcă toate relele din lume se adunaseră într-un singur virus mutant călătorind peste ape. Mi-a cerut să verifice orice alte paşapoarte pe care le am ca să vadă pe unde am fost şi, după ce s-a liniştit că de la mine nu ia boala, mi-a zâmbit: "Vreţi să vă pun ştampilă de intrare?". La bagaje, am ajuns după o altă verificare corporală ca cea de la intrarea în avion, după care o fată mi-a cerut paşaportul pentru un "control de rutină". "Hables espaniol?", întrebare inutilă pentru că era singura limbă în care putea conversa, ceea ce aveam sa aflu curând de la toţi compatrioţii ei. De rutină sau nu, a apărut un câine să ne miroase bagajele celor 4-5 occidentali, cu siguranţă toţi non-mexicanii din avion. Câinele mi-a lins cornul de la micul dejun care atârna în rucsac iar stăpâna s-a declarata mulţumită: "Solamente pan, no drogas". M-am repezit afară prin sala de la sosiri, mai mică decât un terminal vechi în anii 80 din România, drept spre un taxi care m-a luat aproape din mers pe drumul de 4 benzi, înconjurat de copaci şi zone verzi, cu clădiri ocazionale, şcoli, puţine case, întregi suprafeţe care în orice altă ţară ar fi fost construite bloc cu bloc. Lipsa construcţiilor dă un sentiment de aerisire ca şi drumul în sine care este aproape gol, câteva camioane împrăştiate, biciclete, un tractor şi o mulţime de oameni, toate la un loc cu vechile maşini americane, care sunt peste tot într-o uluitoare paradă de stiluri şi culori. Se claxonează reciproc, se opresc una lângă alta pe autostrada goală la o mică şuetă strigată prin geamul larg deschis, maşinile care vin din spate evitându-le cu graţie fără să claxoneze. Nimeni nu se grăbeşte. După aproximativ 25 de minute şi aproape tot atâţia dolari am intrat pe bulevardul principal al vechii Havane, pe străduţe cu clădiri prăfuite şi scorojite care stăteau să cadă peste noi şi am sunat la soneria uşii lui Raquel. Uşa se deschide şi ca prin magie sunt teleportat într-o altă lume departe de praful străzii, într-un interior elegant decorat cu gust unde rapid o cafea cubaneză se materializează şi o conversaţie se porneşte.

Raquel este jovială. De meserie este inginer mecanic la 40 şi ceva de ani, locuind cu cei doi copii adolescenţi în casa moştenită de la bunica ei, pe care se străduieşte să o repare şi să o întreţină continuu, un lucru aproape imposibil şi categoric eroic. Plafoane de cinci metri înălţime cu ferestre şi uşi de aproape aceeaşi dimensiune conectează camerele la un coridor îngust care lasă să treacă prin casă o briza răcoroasă. Raquel îmi vorbeşte despre viaţa ei din Cuba comunistă. Ascult cu interes relativ distant, dar fără să-mi dau seama, treptat, povestea ei mă aruncă cu forţă într-o călătorie de timp. Raquel îmi descrie viaţa mea de acum 30 de ani în România, cu toate detaliile pe care le-am uitat deja, ascunse în cutele minţii sau poate pe străzile New York-ului. Când am plănuit să merg în Cuba nu am luat asta în considerare. Sistemul comunist al insulei devenise pentru mine doar o virgulă în lista de dictaturi cu care eram familiarizat din multiplele mele călătorii în zone tulburi şi era aşezat în minte pe raftul aferent. Un fel de dinozaur într-o lume în continuă schimbare şi adaptare. Niciodată nu m-am gândit că m-aş putea cufunda venind aici din nou în trecutul propriei mele vieţi, cu o asemenea forţă pe care mi-a dat-o aceasta primă întâlnire. Am fost prins în ea emoţional, mai ales fascinat de surpriza neaşteptată. Raquel nu îmi povestea ca unui străin, unui "norte-americano", ci ca unui vechi prieten, o discuţie din toată inima, o inimă mare care m-a urmărit şi ajutat în toate incursiunile mele prin insulă. Vorbind cu ea în acele momente am ştiut că în Cuba voi găsi ceva unic şi îmi dădeam seama că zilele următoare vor reprezenta ceva special pentru mine.

Poveştile mă purtau ca în transă într-o stare de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul nu avea limite, era nesfârşit, zilele mele în Cuba arătau ca permanente, o atmosfera de pace pe care nu am mai întâlnit-o în alte călătorii. Cuba coboară peste tine un văl de linişte pe care aveam să-l găsesc în toate zilele petrecute în insulă, în Havana sau în afară, o bucurie de viaţă unde nimic nu mai conta decât existenţa simplă de zi cu zi, fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând totul prin mojito-ul pe care-l aveai în faţă, pe masă. După o vreme nu mai voiam să ştiu nimic şi refuzam pe oricine care voia să-mi povestească de Putin sau Ucraina sau despre ISIS. Era Nirvana fără meditaţie, pot sau rom, dar plutea în aer şi-l absorbeam continuu prin toţi porii. Ay, Cuba!

În Cuba există două monede, CUC, peso convertibil, care poate fi folosit oriunde în ţară şi este raportat la dolarul american şi pesos nationales, care este evaluat la aproximativ 4c americani, care poate fi utilizat pentru cumpărarea produselor din magazinele subvenţionate de guvern, produsele alimentare de baza care se vând pe cartele. Ambele monede sunt în circulaţie şi unele preţuri la produse vândute liber, cum ar fi îngheţata, pizza sau sandwich-uri, pot fi listate în pesos nationales. Pe lângă acestea, toate produsele care se vând pe cartela: 2,5 kg de orez pe luna pentru 5 pesos, 0,5 kg de pui, carne de loc, o chifla pe zi, nechezol, zahar, ulei când se găsesc, toate se vând în pesos nationales.

......

Cuba este o ţară condusă în sloganuri chiar şi alea prost administrate care au dus în timp la o pauperizare incredibilă. Sovieticii au fost un "sugar-daddy" care a creat o relaţie de dependenţă neiubita de nici unul din participanţi, dar vitală pentru supravieţuire. La un an după plecarea ruşilor nici o urmă de moştenire nu mai rămăsese în ţară de parcă cei 30 de ani de dependenţă au fost obliteraţi, cubanezi abia aşteptând să şteargă repede cu buretele o colaborare de care nici măcar comuniştii nu era prea mândri. Dar plecarea ruşilor a fost catastrofală pentru economie declanşând ceea ce Fidel a denumit "perioada specială", ani când guvernul nu a mai fost în stare să producă necesarul de trai şi oamenii mureau de foame. Străzile oraşelor s-au umplut de animale de casă care au fost lăsate libere să se descurce, iar oamenii s-au suit pe plute improvizate şi au pornit în exod spre Florida din portul Mariel. Un rezultat predictibil al unei economii bazate pe un singur produs, trestia de zahăr, şi un singur client, Rusia sovietică. Singura salvare s-au dovedit banii celor fugiţi în mult urâtul Miami, care au fost lăsaţi să curgă în ţară şi au ajutat oamenii, şi guvernul, să supravieţuiască. Aşa au început şi reformele de după retragerea lui Fidel, forţate de împrejurări şi nu de convingeri, inclusiv închirierea camerele particulare, o afacere înfloritoare într-o ţară în care camerele de hotel sunt puţine, aducându-i lui Raquel în doi ani acelaşi venit pe care l-ar fi câştigat în 25 de ani de inginerie. În Cuba câştigi incomparabil mai mult dacă conduci un taxi decât dacă eşti doctor, o piramidă inversată de valori care creează confuzie în rândul tinerilor.

"Ei pretind că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim" este mantra oricărui sistem comunist pe care am auzit-o rostită pe străzile Havanei. Cunoscând această mentalitate, cubanezi din America spun că Miami este de fapt o şcoală reformatoare pentru conaţionalii lor, neobişnuiţi cu un sistem constant de muncă.

Diego

Pentru un călător obişnuit cu deplasările rapide şi pe distanţe lungi, Cuba te încetineşte aducându-te în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie mult timp în insulă ca să îţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?" întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn. Pe perete un portret a lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?"
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine"

Se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare"

Iar stă şi se uită la mine, la hârtii, pe geam, fumează. La Che nu se uită.
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât al unui Mercedes de închiriat în America.

Vede că nu răspund şi mă gândesc, aşa că mă fixează din nou cu privirea şi-mi dă lovitura de graţie:
"... Dar nu avem nici o maşină pentru mâine. Mai degrabă există o şansă să primim o maşină poimâine dar mai mult ca sigur o să avem una care se întoarce de weekend". Parcă eu m-aş muta în Trinidad. Aşa am renunţat să mai merg în Oriente. Cu ce să ajung ca să mai apuc să văd şi altceva pe parcurs? Iar cu avioanele ruseşti fără piese de schimb parcă nu aş face ruletă rusească.

Plec gânditor din agenţie şi mă afund în zgomotele pieţei, a străzilor şi bicicletelor, a cozilor din magazinele de stat, a cacofoniei de claxoane răguşite a taxiurilor vechi care îmi aduc aminte de ce îmi spusese cu o seară înainte Don Francisco, gazda mea: "Si queres un taxi, no problem" (dacă vrei un taxi nu este nici o problemă). Taxiul este salvarea!!!...

Diego a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15CUC/lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993 pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună.

Diego arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă.

Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahar şi a morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi, de la un punct panoramic care acoperea toată valea, am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut nici un fir de trestie de zahăr la orizont:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad" îmi zice Diego.
"Cum adică, în Cuba nu mai există trestie de zahăr?" întreb eu mirat "Dar zahărul din ce se face?"
"Nu-l mai facem aici. Îl importăm din Venezuela", îmi spune el foarte relaxat ca în bancul cu schimbul din CAER.

Despre prietenia conducerii Cubei cu "Il Grande Amigo" auzisem şi o puteam vedea pe multe pancarte în ţară. Figura lui Chavez zâmbea din postere şi de după mormânt către toţi cubanezii care-l priveau cu indiferenţă. Zahărul a fost exportul principal al Cubei care a putut să ţină economia subvenţionată de sovietici treizeci de ani. Când americanii au refuzat să mai cumpere zahar cubanez după revoluţie ca răspuns la naţionalizările din Cuba, sovieticii au declarat că ei vor prelua întreaga producţie. Colapsul economic urmat descompunerii Uniunii a adus şi anularea contractului de cumpărare a zaharului cubanez care a adus în Cuba criza afectând economia ţării pe termen lung. Tinerii, Diego printre ei, au oroare de gerontocraţii care conduc ţara şi nu aşteaptă nimic bun de la ei. Cum aparatul represiv este la post, nimeni în Cuba nu crede că poate face ceva concret în răsturnarea regimului şi doar pot spera că actualii lideri vor dispărea de la natură, dar lucrurile nu sunt aşa de simple. "Come es il cambio?" (Cum este schimbarea?) este pe buzele tuturor.

Aici, în Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr se încearcă să fie scoase din paragină sub formă de sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerare turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Orice revoluţie comunista a urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers după care, în cele din urmă totul a fost lăsat în ruină şi producţia s-a prăbuşit. Toate "ingenios", morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum "touristas" şi îi opreşte în gări adormite unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată în Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn, femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.

.....

"Deci nu este aşa de rău în Cuba după cum zici!? Dar lumea mai pleacă? Am auzit că mai sunt încă bărci în garaje care să fie scoase în nopţile fără lună". îi spun trecând pe lângă o lozincă care ne îndrumă sa fim toţi ca Che. De visători, romantici sau criminali?
"Nu se mai pleacă aşa ca înainte în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele de coastă şi este mult mai greu să le eviţi" îmi zice Diego accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui poster al lui Fidel cu un slogan despre progresul tehnologic, totul pe un drum complet gol altminteri.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa până în Florida este de vreo 90 mile şi exodul Mariel mai este încă viu în mintea multora.
"Dar acum dacă ai bani nu mai este o problemă", îşi continua Diego confesiunea, "Suni la Miami şi vine şi te ia!" îmi zice pe cel mai natural ton de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?" îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi sunt vreo 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici."

Costă în jur de 10.000 CUC/persoana iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi "lancha", bărci înguste şi rapide cu patru motoare care fac două ore până în Miami. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stop over vreo 6 ore.
"Dacă garda de coastă nu află din timp de barca care vine, barca este trasă la mal şi în 15 minute lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru ca bărcile gărzii de coastă cubaneze nu sunt rapide"
"Şi pe coasta Floridei?"
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot aşa de rapide, dar cu grijă se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ eşti american. Nu mai ai nici o problemă." îmi spune Diego pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Diego am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii.
"Nu ne este frica să vorbim pentru că de fapt lor nu le pasă de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei"

Albastru dintre continente (Panama)

....

Afară, Los Santos se îmbăia. Cisternele de apă aliniate in 'zocalo' stropeau întreaga piaţă. Tineri cu furtunuri de grădină îndreptau jeturile peste cei din piaţă care dansau pe muzica care ţâşnea şi ea din difuzoare enorme. Lumea se învârtea încet în jurul scuarului bucurându-se de apa răcoritoare şi bubuitul muzicii. Câteva "carozzas" obosite luau şi ele parte la festivitate, învârtindu-se alene, mulţimea fiind udată din ele. Aş mai fi stat dar trebuia să ajung la Las Tablas, în mijlocul acţiunii, la vreo 20 km unde era cel mai faimos carnaval.

În Las Tablas tocmai se terminase udătura de dimineaţă. Străzile arătau ca după o mare serbare populară, pline de gunoi, mâncare, fructe şi legume, cutii şi sticle, toate amestecate cu apa care a curs din belşug. Lumea se împrăştia dar toţi cântau fericiţi şi se adunau în grupuri să-şi continue muzica. Unul dădea tonul şi grupul continua. O muzică veselă, populară.

Procesul este identic în fiecare zi. Dimineaţa începe pe la 9-10 când încep furtunurile de apă să-şi facă treaba. Tirurile de apă combinate cu pistoalele cu spumă îţi dau puţine şanse să scapi neatins. După o pauză după amiaza, pe seară vin carozzele cu 'reginele' şi petrecerea continuă, dar fără apă şi spumă.

În faţa bisericii, se ridicase o mare scenă pe care erau proiectoare de televiziune. Treptat lumea se agită, apar grupuri în piaţă, din ce în ce mai multă lume. Grupurile cântă şi fac un spectacol deosebit. Mă aşez în faţa unuia din ele şi filmez continuu. La un moment dat vine un tip care mă roagă dacă pot să filmez din altă parte că sunt continuu în cadru pe televiziunea naţională. Îl rog să mă ducă pe o platformă a lor şi mă duce exact pe scena de pe care se va transmite carnavalul la televiziune.

Piaţa se aglomerează. Apare un grup care pune artificii pe asfalt care explodează euforic, lăsând în urmă mult fum dar şi multe resturi care ne cad în cap pe scena înaltă. Artificiile sunt semnul că parada începe. Apar "carozzele" spectaculoase, decorate majestuos cu efecte impresionante. Unele au cai butaforici care scot abur pe nas, zgomote înfricoşătoare, toate în dansul prinţeselor împietrite în zâmbet.

Carnavalul din Las Tablas este dramatic prin competiţia care există între cele două străzi. Strada de Sus şi cea de Jos au fiecare câte o echipă cu câteva carozza fiecare. Fiecare echipă apare anunţată de explozia de artificii în locuri diferite ale pieţei încercând să se remarce pentru cea mai buna reprezentaţie. Fiecare echipă are o regină care sunt alese din persoanele educate din societatea locală şi sunt prezentate ca atare la megafoane. Muzica se amplifică, carozzele se învârt, apar şi reginele. Între timp constat că lângă locul în care mi-am aşezat camera mea video pe trepied este de fapt scena pe care a început o emisiune tip varietăţi transmisă în direct. Actorii mişună şi se schimbă, managerul de scenă se agită. Îmi iau rucsacul de pe scaunul pe care-l foloseam ca să stea prietena actorului principal. A stat toată seara cu ochii într-un iPhone pe Facebook, postând poze cu prietenul ei. Începe o altă emisiune, alţi prezentatori, apare un transsexual care este foarte cunoscut după cum se pare, că toţi cei din piaţă îl ştiu. Duelul străzilor se amplifică, muzica bubuie, mulţimea este extatică, berea curge şi eu stau pe scenă şi filmez de parcă FlyingMonk este sponsorul spectacolului. Plec în stradă şi mă întorc de câteva ori. În patru ore cât am stat pe scenă, înconjurat de stele ale televiziunii naţionale, nici măcar o dată nu m-a întrebat cineva ce treabă am eu acolo, la trei metrii de a intra în cadru pe post. Ba mai mult îşi cereau scuze dacă din neatenţie îmi atingeau trepiedul şi mişcau camera. Mă gândesc cum ar fi fost dacă eram pe o scenă a CNN în New York, cu Wolf Blitzer alături; m-ar fi rugat să-i cedez scaunul pentru soţie sau să fiu atent dacă sunt atât de amabil să nu-i intru în cadru? Dar atmosfera din Panama este foarte relaxată, un lucru pe care-l vezi în toată ţara.

Pe la ora 2 noaptea m-am decis că am văzut destul şi am plecat găsind după vreo oră o maşină să mă ducă înapoi în Los Santos. Piaţa era în aceeaşi vibraţie ca în timpul zilei minus furtunurile de apă. Boxe gigantice instalate în cele patru colţuri încercau parcă să dărâme biserica colonială cu vibraţiile lor. Mă gândeam cum o fi fost când americanii au pus muzica la maxim să-l scoată pe Noriega din casa nunţiului papal unde se refugiase. Cum o să dorm sub tavanul găurit prin care trecea orice? Camera era însă liniştită şi doar vreo două paturi erau ocupate. Lumea petrecea şi, ca prin vis, i-am auzit venind pe la 6 dimineaţa. La ora 8 însă toată lumea era în picioare la micul dejun în jurul unei mese lungi înconjurată de tineri din întreaga America latină, veseli şi entuziaşti, gata pentru o altă zi de fiesta.

.....

Aş fi vrut să mai rămân dar nu aveam suficiente zile. Asta a fost totdeauna soarta călătoriilor mele; prea multe lucruri de văzut şi prea puţin timp. Atmosfera din jurul mesei era electrizantă. Un fel de "Auberge Espaniol" ca în filmul lui Klapisch dar care se întâmpla nu în cosmopolita Barcelonă ci în Los Santos, mica urbe de provincie. Ideile se duelau între colţurile mesei. Interesante şi incitante; fiecare era din altă parte, Venezuela, Republica Dominicană, Chile, Rusia, Honduras, Polonia, Guatemala şi Brooklyn, o republică şi ea, şi ca în majoritatea Americii Latine limba de preferinţă era spaniola. Observasem asta într-o altă tură de o lună prin America de Sud unde chiar europenii şi americanii se adresează unii altora în spaniolă. Mi-am luat rămas bun, rucsacurile în spate şi m-am strecurat printre jeturile de apă şi spumă din piaţă care îşi începuseră activitatea spre drumul prăfuit. Trebuia să ajung în Santa Catalina, un voiaj cu vreo 4 autobuze, sărind dintr-unul într-altul pentru câteva ore bune, în stilul caracteristic al Americii centrale. Drumul care părea de nesfârşit s-a terminat brusc după vreo 5 ore direct în Ocean. Autobuzul a întors în faţa lui "Il Pinguino", o palapă romantică ţinută de nişte italieni, bătută de valuri pe plaja din Santa Catalina.

De aici se pleacă în Coiba. Transformată din colonie penală în parc naţional, Coiba este insula cu cea mai diversă şi bogată faună marină din Pacific. A fost folosită ca închisoare pentru generaţii întregi de pe la începutul secolului XX până în timpul lui Noriega care-i ţinea aici pe cei care-i contestau conducerea dictatorială a ţării. În insulă, plină de crocodili pe uscat şi înconjurată de rechini în ocean, închisoarea era cel mai sigur loc atât pentru deţinuţi cât şi pentru gardieni, puţini fiind cei care se aventurau în jungla deasă. Nefiind călcat de mulţime ecosistemul insulei s-a păstrat intact, coralii trăiesc, peştii multicolori venind până la mal, delfinii sar si înoată după barca care saltă pe apă iar dacă pluteşti pe valuri în larg sub tine se dezvăluie o lume pe care ai văzut-o numai în filme; peşti de diverse forme colorează apa albastră şi cristalină ca nişte petale de trandafiri duse de furtună iar pisicile de mare şi rechinii, din fericire mici, brăzdează apele. Coiba este un paradis, motiv pentru care o parte considerabila a insulei este desemnată habitat protejat de Smithsonian Museum.

Ca să ajungi din Santa Catalina in Boquette sari în câteva autobuze schimbate prin diverse "terminale". Orăşelul este situat la poalele vulcanului Barru, cel mai înalt din Panama. Căldurile de pe malul oceanului sunt aici temperate de altitudine fapt pentru care mulţi americani îşi fac veacul la pensie prin zonă. Clima este ideală şi pentru celebrele "finca", plantaţiile de cafea care acoperă văile din jurul oraşului la o înălţime care conferă recoltelor calităţi deosebite.

Legea de aur a Americii Latine este "Cine are aurul, face legea". Cafeaua a fost şi a rămas aurul ţinutului. Recoltarea cafelei este făcuta de indienii locului care sunt plătiţi cam $1 pentru 10 kg de cafea culeasă. O dată culeasă cafeaua trece printr-un proces de umidificare şi uscare, urmat de procesul de prăjire la diverse grade depinzând de valoarea recoltei şi condiţiile de coacere. Gradul de prăjire cel mai scăzut care poartă numele de "American Light" este în mod paradoxal cafeaua cea mai tare.

Aici intre dealuri, răspândiţi în toată zona trăiesc indienii Ngobe. Îi vezi în timpul zilei în oraş, femeile îmbrăcate în tradiţionalele rochii colorate numite "naguas", o adopţie adusă de misionari moderni ai secolului XX. Îşi cară copii în spate prin pieţele oraşului arătând ca din alt timp, dar vorbind la telefoane celulare. Bărbaţii sunt în junglă la treabă, lucrând pe plantaţiile de cafea care până de curând erau fiecare marcate cu o anumită culoare şi putând emite banii lor proprii de aceiaşi culoare cu care indienii erau obligaţi să cumpere numai de la magazinele respectivei plantaţii. Iobăgie modernă. Locurile în care trăiesc sunt înconjurate de o natură superbă plină de cascade ascunse care se preling în păduri bogate cu o vegetaţie luxuriantă unde quetzali albaştrii abundă zburând între arbori înalţi strigându-şi consoartele. Dar sărăcia este lucie, indienii din Panama reprezentând 90% din săracii ţării la o pondere de populaţie de 13%.

Ngobe nu sunt singurele triburi din Panama, o ţară care şi-a protejat populaţia indigenă. Indigenii sunt răspândiţi în toată ţara trăind în parcurile naţionale sau adânc în jungla Darien-ului, istmul care separa, mai mult decât o graniţă Panama de Columbia. Împinsă afară din oceane în istoria geologica de mişcarea continentelor, limba de pământ este un teritoriu impasabil de junglă, fără drumuri, poteci sau poduri, un ascunziş al gherilelor care controlează traficul de droguri şi atacă oraşele Columbiei. Prima expediţie modernă organizată de englezi în anii 70 cu maşini de teren a traversat cei 60 km în 3 luni avariind considerabil maşinile.

Embera este un trib care împreuna cu Wounaan populează valea râului Chagres şi afluenţii lui. Am plecat într-o dimineaţă cu maşina din Panama City într-un loc pe malul râului San Juan de unde doi indieni îmbrăcaţi numai cu o pânză în jurul brâului ne-au luat în lungile lor pirogi şerpuind pe apele râului. Eram aşezaţi la rând în piroga îngustă conduşi în faţă şi în spate de câte un Embera care urmărea traseul şi mai şi cobora din când în când dacă barca se împotmolea în prundul râului. Dintre cei 7 călători am constat cu stupoare ca 5 erau din New York iar din ei trei crescuseră în orăşelul meu din Long Island, Great Neck, locul care l-a inspirat pe Scott Fitzgerald, şi unde a şi trăit când a scris despre "West Egg" în Marele Gatsby. După vreo jumătate de oră piroga ne-a depozitat într-unul din sate care îşi aşteptau oaspeţii cu muzică şi bătând din tobe. Toţi în busturile goale, cântând, copii goi alergând spre casele răspândite în junglă.

Satul, numit Embera Puru, format din colibe acoperite cu frunze de bananier adăposteşte în jur de 25 de oameni. Casele sunt construite pe stâlpi înalţi care-şi protejează ocupanţii de animale şi de apele ridicate ale râului. Embera trăiesc în armonie cu natura, pescuind, vânând şi plantând un număr de recolte ceva mai departe pe valea râului San Juan. Casele sunt răspândite în junglă dar relativ aproape de centrul satului unde este o încăpere largă şi deschisă făcută din frunze de palmier şi acoperită de frunze de bananier. Acolo au loc toate activităţile satului, unde cu toţi participă la luarea deciziilor, dansurile ceremoniale, naşteri, înmormântări, etc. Satul este format din mai multe familii dar fiecare familie este independentă, asigurându-şi propria existenţă dar lucrând împreună pentru binele comunităţii. Embera nu se căsătoresc oficial iar parteneriatele aranjate sunt o chestiune din trecut. Dacă doi parteneri se plac ei vor deveni parteneri pe viaţă. Partenerii sunt prezentaţi părinţilor care le aproba legătura după care se mută împreună. Femeile lucrează obiecte impresionante împletite din fibră vegetală pe care le vând în sate. Ceremoniile sunt conduse de şaman care îi îndrumă pe localnici şi cum să-şi picteze corpul pentru diferitele ceremonii. Embera îşi acoperă numai mijlocul, bărbaţii purtând doar o pânză iar femeile o fustă scurtă, care datorită globalizării este, mai nou, fabricată exclusiv în Japonia!

Am plecat în junglă cu Edwin, "il botanico" sau doctorul de plante la un curs de plante curative. Împreună cu şamanul care se ocupa de spiritul localnicilor şi de cele doua vizite anuale ale doctorilor din Panama City, ei sunt cei care asigură sănătatea fizică şi mentală a localnicilor, cunoştinţele fiind transmise oral din tată-n fiu. Edwin nu a vrut să devină şaman. Îi era frică să trateze spiritele fiind temător de efectele pe care le-ar avea asupra lui şi ca urmare s-a decis să preia cunoştinţele despre plante.

Dar mai mult decât toate aceste povesti Embera sunt foarte prietenoşi şi extrem de primitori, creând o atmosferă de bucurie deosebită în jurul lor. Am stat cu cei din trib o zi întreagă, mâncând peştele împachetat pe frunze prăjit pe un foc din colţul unei locuinţe suspendate, mergând în jungla deasă şi apoi plutind în râul cristalin care curgea în faţa satului, şi de acolo am plecat către "civilizaţia" noastră, cea îmbrăcată şi poluată, inhibată şi îngrădită în betoane şi în tipare, lăsându-i pe Embera cei necivilizaţi să trăiască liberi şi neinhibaţi, simbiotic, cu o natură pe care noi doar o venerăm în poze.

Trafic (Vietnam)

Mi-am făcut curaj şi m-am aruncat înainte. Nu ştiu cum de am reuşit pentru că nu-mi dădeam nici o şansă de supravieţuire. Poate a fost un instinct sinucigaş. Am închis ochii şi am început să merg. Traficul cu al lui claxoane şuiera pe lângă mine şi dintr-o dată, ca printr-un vis incongruent, m-am trezit pe trotuarul de vis-à-vis.

........

Fascinat de traficul hipnotic am filmat continuu cum se scurgeau motoretele într-un fluviu fără sfârşit, o inundaţie de motoare şi culori care nu conteneau. Nu exista stop la intersecţie şi toţi se repezeau deodată în intersecţie, întrepătrundu-se într-un dans incredibil de bine sincronizat, ca apoi să se răspândească pe străzi radiale. Mă uitam ca hipnotizat şi nu înţelegeam cum de nu se ciocneau. Nu existau maşini, ci exclusiv motorete, un lucru care mi-a sărit în ochi ca evident când după vreo 15 minute a apărut un SUV care se mişca extrem de încet şi foarte ineficient prin furnicar. Mai târziu aveau vietnamezii să-mi spună că nu ai şanse cu maşina în oraş să ajungi nicăieri la timp.

La un moment dat mi-a venit idea să traversez şi atunci a început totul. Cum poţi să faci aşa ceva? Fluviul învolburat nu se oprea şi nu exista nici o breşă. Mi-am adus aminte ce citisem în ghid, că pur şi simplu începi să mergi prin trafic şi el se va mula în jurul tău. Dar era contraintutiv. Am stat pe trotuar vreo 10 minute încercând să găsesc o metodă. Unii mai traversau dar îmi părea că ori au avut mare noroc ori şoferii i-au salvat. Nu ştiam ce să fac când salvarea a venit în faţa mea de la o bunică foarte in vârstă care-şi ducea de mână nepoţica de câţiva ani. M-am uitat la ele şi atunci am văzut un lucru de necrezut. Nici una, nici alta nu se uitau la trafic. Bunica se uita la fetiţă cu care avea o discuţie intensă. Au început să traverseze fără măcar o dată să se uite la trafic şi au continuat aşa până pe trotuarul de vis-a-vis unde şi-au continuat drumul. Asta m-a decis. Am pornit să traversez fiind convins totuşi că voi fi făcut afiş. Motoretele mă evitau elegant. Nu eram decât un alt obiect în trafic care se deplasa predictibil, aşa că traiectoriile erau calculate şi eram luat în considerare. Am ajuns pe trotuar, am stat puţin şi am traversat înapoi. Am încercat din nou şi am traversat cu ochii (aproape) închişi. Am supravieţuit. Am trecut înapoi şi de data asta am încercat să evit eu o motoretă. Era să provoc un accident: frâne, evitări, claxoane, dar fără înjurături. Asta era, trebuia să fii predictibil şi traficul asta aştepta. Dacă încerci să fi creativ eşti făcut afiş.

La fiecare colţ de stradă sunt vreo 5-10 tineri cu motorete. Dacă te-ai oprit te văd de departe şi strigă ca să vină să te ia să te ducă pentru aproximativ $1 undeva în oraş. Eram mai tot timpul pe motoretă vizitând temple în oraş, locuri în afară, din ce în ce mai confident aşa că nu mai trebuia să-mi strâng de mijloc pasional şoferul, filmând traficul şi isteria lui. Ajunşi la destinaţie, motoreta pleacă sau este parcata într-o mare de motorete identice. Cel care ţine parcarea face doar un semn discret pe şaua motoretei cu cretă. Cum o găseşte şoferul la întoarcere a rămas un mister pentru mine.

Vietnamul este năucitor. La propriu. Zgomotele străzii nu au egal nicăieri în lume. Niciodată nu am crezut că o să dau de un trafic mai "vocal" decât în India dar chiar şi în cultura traficului, linia de munţi Ananită a separat cultura hindu de cea chineză. Cacofonia claxoanelor nu are egal. În Vietnam absolut toată lumea claxonează. Şi asta indiferent de nivelul de decibeli pe care-l poţi produce. Este o datorie să te arăţi în trafic şi să te faci auzit. Claxonul nu este un invectiv, o injurie sau o frustrare ci doar îţi semnalează prezenţa. Nivelul de zgomot începe de la clopoţelul bicicletelor, la claxoanele timorate ale motoretelor, la rarele maşini cu claxoane mai mult sau mai puţin puternice, la goarnele camionetelor şi în final claxonul ca de vapor al camioanelor mari. La început eşti timorat de intensitatea şi densitatea traficului dar cu timpul te obişnuieşti şi te plimbi simbiotic împreuna cu maşinile şi motocicletele pe stradă, de-a lungul sau de-a latul....şi nu mai auzi nimic. Este ca în meditaţie, totul a dispărut din jurul tău. Mi-a dat seama după vreo săptămână în Vietnam ca tot acest infernal zgomot de claxoane nu îl mai aud, devenit doar un zgomot de fond peste care singurul, dar singurul, care se face auzit este sirena de vapor a unui camion mare. Te întorci doar pe jumătate, mai mult din curiozitate, să vezi de unde vine zgomotul pe care ca prin miracol l-ai auzit. Am auzit ceva sau mi s-a părut?

Din Hanoi am luat un avion cu elice şi după nici 45 minute am aterizat la Luang Prabang în Laos. Un mini-van ne-a luat pe vreo câţi eram în aeroport să ne ducă în oraş. Ceva era straniu dar nu-mi dădeam seama. Ce lipsea? "De ce nu claxonează?" strigă unul din cei din van în final.

Trecusem linia munţilor Ananiti şi ajunsesem într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?

 Citiţi alte fragmente din această carte: India / Lhasa, Tibet (Click aici).

Cărțile autorilor britanici, în topul vânzărilor de la Bookfest 2019

Cărțile autorilor britanici,

în topul vânzărilor de la Bookfest 2019

Cele mai bine vândute titluri în limba engleză la librăria Cărturești din cadrul standului Marii Britanii

La finalul celor cinci zile de Bookfest, bilanțul vânzărilor titlurilor semnate de autori de limba engleză este unul pozitiv, în contextul în care Marea Britanie a fost anul acesta țară invitată de onoare a salonului de carte, organizând peste 50 de evenimente, la care au luat parte 10 autori și 4 specialiști în publishing și industrii creative din Regat. Printre autorii invitați ai Marii Britanii la Bookfest, regăsiți și în topul vânzărilor, s-au numărat: Ross Welford, Sarah Perry, Claire North, Fiona Mozley, Eugen Ovidiu Chirovici și Arabella McIntyre-Brown. 

Standul de vânzare de carte pregătit de cei de la Cărturești pentru Marea Britanie a fost un succes pentru cunoscuta rețea de libării: „Bookfest 2019 a fost un eveniment ce (re)confirmă importanța cărtii în viața culturală autohtonă și în obiceiurile de consum cotidian. Ediția din acest an, deși desfășurată sub auspiciile unor condiții meteorologice potrivinice, nu a dezamăgit așteptările cu privire la interesul vizitatorilor față de cartea în limba engleză. Aproape 1000 de titluri au fost prezente la standul Marii Britanii în acest an, încercând, la o scară redusă, să reproducă diversitatea literaturii din UK & Commonwealth. Majoritatea autorilor invitați erau deja traduși în limba română (Sarah Perry, Claire North, Ross Welford, Claire Mackintosh, Arabella McIntyre Brown), ceea ce a asigurat o prezență constantă a publicului la evenimente. Consider că Bookfest 2019 a fost o experiență reușită pentru Cărturești. Drept urmare vom organiza în perioada urmatoare un «English Corner» dedicat autorilor invitați și ofertei de literatură engleză din rețeaua noastră”, a declarat Raul Pavel, coordonator de proiect Cărturești.

Topul celor mai vânduți cinci autori de la librăria Cărturești din cadrul standului Marii Britanii la Bookfest îi reunește pe: George Orwell, Claire North, Ross Welford, Virginia Woolf și J.K Rowling. Și în topul celor mai bine vândute cinci titluri domină tot George Orwell, cu Notes on Nationalism, urmat de: Claire North, cu First Fifteen Lives of Harry August, Fiona Mozley, cu Elmet, Heather Morris, cu The Tattooist of Auschwitz și Stephen Hawking, cu Brief Answers to the Big Questions.

Edițiile în limba română ale cărților semnate de autori britanici, în topurile de vânzări ale editurilor românești

De asemenea, bilanțurile editurilor autohtone arată faptul că multe dintre cărțile autorilor britanici s-au situat în topurile de vânzări de la Bookfest 2019.

Cele două cărți ale lui Ross Welford apărute în premieră în limba română cu foarte puțin timp înainte de Bookfest domină topurile de vânzări ale editurilor românești care le-au publicat: Călătorie în timp în compania unui hamster, apărută în traducerea Simonei Neagu la Corint s-a situat pe locul al doilea în topul general de vânzări al editurii, iar traducerea de la Vellant, Băiețelul de 1000 de ani (traducere de Aurelia Ulici), a fost cea mai bine vândută carte pentru copii a editurii la Bookfest 2019.

Melmoth, cea mai recentă traducere din opera scriitoarei Sarah Perry, roman considerat de criticii de la The Guardian drept „o capodoperă a goticului postmodern”, apărută recent în limba română, s-a clasat în topul 10 al celor mai bine vândute titluri la standul Editurii Nemira (traducerea cărții este semnată de Ioana Văcărescu). Cartea continuă, de fapt, succesul la public al primei cărți semnate de Sarah Perry, Șarpele din Essex, cartea anului la British Book Awards 2017.

Cărțile care îl au drept personaj pe simpaticul Elefant Elmer, serbat la Bookfest la aniversarea celor 30 de ani de când a fost creat de David McKee, se află pe lista celor mai bine vândute cărți ale Editurii Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei. Tot la Editura Trei, edițiile în limba română ale romanelor lui Clare Mackintosh – Te las să pleci (traducere de Liviu Szoke), Te văd (traducere de Mihaela Ionescu) și Lasă-mă să mint (traducere de Mihaela Ionescu) – s-au bucurat de interesul cititorilor care au venit la stand, pentru a o întâlni pe autoarea lor preferată.

Eugen Ovidiu Chirovici, cunoscutul autor de thrillere și cărți pe teme politico-economice, stabilit de mai multă vreme în Marea Britanie, s-a întâlnit cu cititorii săi la Bookfest, în cadrul mai multor evenimente. Cărțile sale cele mai recente, Cartea oglinzilor și Cartea secretelor, apărute în traducere la Editura RAO, s-au situat pe locul al doilea în topul vânzărilor editurii, la recent încheiatul târg de carte.

Scriitoarea britanică stabilită în România, Arabella McIntyre Brown, prezentă și ea la Bookfest, a readus în atenția vizitatorilor volumul ei, apărut acum câțiva ani la Editura ALL, Din Liverpool în Carpați.

Și edițiile în limba română ale cărților lui Claire North, câștigătoarea Premiului World Fantasy Award 2017 și nominalizată pentru alte premii de profil, inclusiv Arthur C. Clarke Award, s-au bucurat de succes în rândul cititorilor români. Edițiile în limba română ale cărților sale, Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August (traducere de Alexandra Fusoi) și Atingerea (traducere de Ioana Tudor), s-au numărat printre preferințele de lectură ale cititorilor Editurii Paladin, parte a Grupui Editorial ART.

Și cele mai noi traduceri în limba română ale unor autori britanici îndrăgiți de publicul cititor din România au cunoscut, de asemenea, vânzări consistente de-a lungul celor cinci zile ale salonului de carte: Mașinării ca mine de Ian McEwan (Polirom, traducere de Dan Croitoru), Ministerul fericirii supreme de Arundhati Roy (Humanitas Fiction, traducere de Alexandra Coliban), Swing Time, de Zadie Smith (Litera, traducere de Mariana Piroteală), Patrick Melrose, de Edward St Aubyn (Litera, traducere de Ciprian Șiulea) sau Fericire de Aminata Forna (Vellant, traducere de Mihaela Buruiană).

--

HEADSOME COMMUNICATION

str. Vasile Lucaciu 27, sector 3, București

tel. 0722609478

---

www.headsome.ro