Bucureştii ce se duc

Henri Stahl
Bucureştii ce se duc
Editura Vremea, 2017

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Bucureştii s-au dus, se duc, se vor duce. Fiecare zi şterge o trăsătură de pe faţa marelui oraş, fiecare dimineaţă aduce una nouă. Aşa e viaţa. Întotdeauna se vor găsi bucureşteni care vor plânge comorile pierdute ale oraşului, întotdeauna se vor găsi alţii care să dispreţuiască tot ceea ce e vechi, indiferent dacă este frumos sau nu, şi să se bucure de un nou chip al lui. Schimbat mereu, acelaşi dintotdeauna, Bucureşti va rămâne în veacuri oraşul de la întretăierea drumurilor între Est şi Vest, cetatea care aparţine în egală măsură Estului ca şi Vestului. Un oraş care nu-şi pierde nici o clipă identitatea, ci şi-o îmbogăţeşte. Poate că este aşa sau poate că nu, dar asta vrem noi să credem, noi, cei care-l iubim.

Henri Stahl, un român de origine elveţiană şi cu suflet de bucureştean, face parte dintre cei care şi-au iubit fierbinte oraşul. I-a cunoscut colţurile frumoase, i-a urmărit fiinţa ascunsă, s-a amuzat cu simpatie de defectele - ca şi de calităţile - poporului său mărunt, s-a întristat de pierderea amănuntelor care-i dădeau farmec şi s-a bucurat să pună în valoare ceea ce a rămas, în speranţa că va rămâne în continuare. A făcut nemuritoare amintirile. Pentru că ele aduc o contribuţie esenţială la valoarea pe care se consideră că o are un oraş. Ele păstrează pentru viitor amprenta înaintaşilor şi dăruiesc urmaşilor hrisoave de nobleţe.

Henri Stahl a lăsat Bucureştilor o carte nu numai necesară, ci şi frumoasă cu adevărat. O carte scrisă cu inima. Ca atare, ea se adresează inimii bucureştenilor împătimiţi, dar şi celei a orăşenilor care, grăbiţi să-şi trăiască zilele trepidante şi lipsite de tihnă, încă nu au simţit magia unică a oraşului. Citind-o, vi se va deschide o fereastră către o întreagă lume, o lume a noastră, fără de care am fi cu toţii mai săraci.

Fragment
Botezarea şi răsbotezarea străzilor Capitalei

Dacă o familie are un singur copil, nimic mai uşor decât să-i găseşti un naş cumsecade şi un nume creştinesc acceptabil, afară de cazul când naşul e profesor de istorie pentru că atunci, nenorocitul - vorbesc de prunc, iar nu de profesor - se pomeneşte botezat Napoleon Popescu, Anibal Ionescu, dacă nu chiar Petrescu Comnen sau Teodorescu Nabucodonosor! Dacă se întâmplă ca naşul să fie persoană romanţioasă, atunci copilul se pomeneşte botezat Armand. Sub influenţa cinematografului, picii mai sunt botezaţi, în loc de Armand: Miky.

Dacă o familie e blagoslovită, pe acest timp de criză, cu o foarte numeroasă progenitură, atunci botezarea moştenitorilor mizeriei generale devine o problemă tot atât de grea ca şi echilibrarea bugetului şi se întâmplă ca bietul prunc să capete un nume idiot pe care, fără voie, e condamnat să-l poarte nu numai toată viaţa, dar până şi pe crucea mormântului.

Cam aşa s-a întâmplat cu copiii Bucureştilor, care sunt străzile. Primele odrasle, adică primele străzi, fiindcă erau puţine, au primit nume acceptabile; dar când s-au înmulţit, a fost o adevărată nenorocire. Mai ales când s-a întâmplat ca naşii să fi fost politicieni doritori de decoraţii străine, numele străzilor s-au răsbotezat şi unele au primit nume străine atât de grele de pronunţat încât, spre a fi vardist sau birjar şi să pronunţi exact: strada Jules Mikelet, E la gard Cuinet, Gheorghe Clemenceanu, Franclin Boulion, Pilsduţki, Măsărică, Raiimund Poincareu, Luiger, Burtăloi, Pasteur etc., trebuie să ai cel puţin licenţa în litere.

De când s-au pus lanţuri pe marginea trotuarelor din Calea Victoriei şi s-a introdus sensul unic, schimbarea numelor străzilor este o adevărată pacoste pe capul locuitorilor şi punga contribuabililor! De pildă, dacă iei un taxi pe Bulevardul Elisabeta ca să ajungi la timp la o premieră la Teatrul Naţional, la doi paşi, şoferul e silit să o ia drept înainte, un kilometru, pe fostul Bulevard al Academiei, devenit Bulevardul Carol, să stopească un sfert de ceas în strada Academiei, devenită strada Raoul Poincaré, să ocolească statuia lui Brătianu, să cârmească prin faţa maidanului unde era Primăria, să o ia pe fosta strada Colţei, devenită Bulevardul I.C. Brătianu, să treacă prin strada Louis Barthou, fostă strada Bisericii Enei, să intre în strada Aristide Briand, fostă strada Regală, şi să ajungă, după o serie de opriri la toate stop-urile şi după un ocol costisitor de mai mulţi kilometri, în Piaţa Unirii, fostă Piaţa Teatrului. Ajungi astfel cu siguranţă la teatru după ridicarea cortinei şi eşti silit să aştepţi, în smoc, pe culoare, actul următor!

Capitala României Mari a avut norocul unui naş cumsecade: Bucureşti sună, răsună! Numele evocă pe ciobănaşul Bucur, oiţe, mieluşei şi mieluşele, bisericuţa cu turla ca o ciupercă, evocă noţiunea de Bucurie - şi mai multă bucurie decât astăzi nu cred să fie nici în Berlinul lui Hitler.

Un francez mucalit afirma că Bucarest vine de la Boue qui reste (noroi care rămâne), dar aceasta este evident o calomnie: Bucureştii a fost şi este cel mai curat oraş din lume! Oricum ar fi, Bucureştii, cu boue qui reste sau fără, ne este drag pentru cât a pătimit, pentru câte amintiri trezeşte, pentru câtă muncă inteligentă şi avânturi generoase au pornit de aci.

Cum s-or fi numit străzile actualei capitale pe la anul 1600 î.Hr., pe vremea când era o simplă aşezare preistorică, cu ştrand pe lacul Fundeni, nu putem şti; şi nici cum erau botezate străzile Cetăţii Dâmboviţei pe vremea când, la 1473 şi a doua oară la 1476, Ştefan cel Mare o asedia şi răpea pe Doamna şi pe frumoasa fată a lui Radu cel Frumos, unind prin căsătorie dinastia Muşatinilor cu a Basarabilor, fapt de cea mai mare importanţă istorică pentru că, de atunci înainte, un Domn al Moldovei, având şi sânge muntean, putea domni atât în Moldova cât şi în Muntenia şi deci Ştefan cel Mare a făcut cel mai hotărâtor act în vederea viitoarei uniri a Principatelor Române. Ştim însă că, pe vremea când, sub Mircea Ciobanul (1545), Bucureştii deveniseră capitala statornică a principatului muntean, numirea uliţelor se făcea, în mod firesc, după biserici, după porţile de intrare în cetate: Poarta de Fier, Poarta de Jos (unde începe azi Calea Şerban Vodă), Poarta de Sus a cetăţii (unde se întretaie strada Carol cu strada Smârdan); se făcea după podurile de pe Dâmboviţa, după principalele stabilimente ale timpului: Jigniţa Domnească, Uliţa Puşcăriei etc., după locurile unde se ţineau târgurile: Uliţa Târgului din Năuntru, Târgului de Sus, legate prin Uliţa Mare (azi strada Lipscani), apoi după numirile breslaşilor strânşi în jurul palatului domnesc şi bisericilor Curtea Veche şi Sf. Anton (actuală Piaţa de Flori). Au rămas astfel până mai deunăzi vechile numiri: Uliţa Blănarilor, Şelarilor, Cavafilor (cizmari), Covaci (fierarilor), Pânzarilor, Găitan Hor, Işlicarilor (azi strada Carol, fost strada Franceză) etc. Străzile se mai numeau după ţinta principalelor artere de comunicaţie: Podul Braşovului (fostă Podul Mogoşoaiei devenită la 1877 Calea Victoriei), Podul Târgoviştei (azi Calea Griviţei), Podul Beilicului, pe unde venea alaiul domnesc de la Constantinopole (Calea Şerban Vodă), Podul Târgului de Afară50 (Calea Moşilor) etc.

Când Bucureştii au devenit capitala Munteniei, detronând Târgoviştea, oraşul, prin afluxul de boieri, slujbaşi, negustori, meseriaşi, călugări, preoţi, provinciali, balcanici, străini de toate neamurile, creştini şi necreştini, a luat o neaşteptată dezvoltare. Cu toate pacostele aduse de războaie, năvăliri, ocupaţii străine, prădăciuni, incendii, cutremure, foamete, ciumă, propăşirea oraşului n-a încetat până la Cuza Vodă, când, la 1861, Bucureştii devine capitala Principatelor Unite, şi până astăzi când asistăm la cea mai miraculoasă totală prefacere a străvechiului oraş.

Bucureştii, ghemuit altădată pe malul stâng al Dâmboviţei, în jurul palatului domnesc, a radiat întâi pe toate căile de penetraţiune, înghiţind pe rând satele şi pădurile dimprejur; a trecut apoi pe malul drept al apei, înglobând cartierele formate în jurul mănăstirilor Radu Vodă, Mitropolie şi Mihai Vodă, ori cartierul săracilor, al Calicilor (Calea Rahovei de azi); imensele proprietăţi domneşti şi boiereşti s-au tot parcelat, nesfârşite maidane au fost întretăiate de străzi şi ulicioare întortocheate, şi toată această puzderie de străzi trebuiau botezate.

Dacă înainte vreme toate aceste uliţe mărunte n-aveau nume şi te orientai după numele mahalalei, după biserica mahalalei, după casele boiereşti şi mai ales după cârciumile cartierului, când prin afluxul populaţiei casele s-au înmulţit, au început să-şi simtă cotul, să se alinieze, atunci sutele de străzi şi ulicioare fără nume au trebuit botezate la iuţeală.

Pentru că pe vremea aceea oamenii iluştri erau mai puţin numeroşi ca în epoca votului universal şi a Micii Înţelegeri, naşii oraşului, uluiţi de numărul nesfârşit al finilor, au recurs la un mijloc eroic pentru a le găsi câte un nume: după ce au epuizat lista voievozilor şi oamenilor iluştri, au făcut apel la toate reminiscenţele lor de mitologie, istorie, astronomie, botanică etc., şi aşa am ajuns să avem străzi botezate:
1) După zei şi dumnezei: Apolon, Ceres, Diana, Jupiter, Lucifer, Mercur, Minerva, Neptun, Uranus, Vulcan, Venera, Labirint, Minotaur, Sirene, Silfide etc.
2) După plante şi animale: Bradului, Cedrilor, Duzilor, Gutuilor, Teilor, Sălciilor etc.; Crinului, Rozelor, Viorelelor etc.; Căprioarei, Cerbului, Iepurilor, Leopardului, Lupului, Mistreţului, Rinocerului, Taurului, Tigrului etc.; Acvila, Cocoş, Columbele, Corbului, Filomelei, Lebedei, Mierliţei, Păunilor, Şoimului, Turturele, Vultur etc.; Albine, Fluturi, Gândaci, Viespar, Viespe etc.
3) După noţiuni astronomice şi geografice: Nordului, Occidentului, Orientului (sudul lipseşte, regretabilă lacună!), Primăvara, Vara, Toamna (iarna lipseşte), Soarelui, Lunei, Semilunei, Stelei, Crepusculului, Zorilor, Echinox, Dimineaţa, Seara etc., etc.
4) După date istorice: strada 10 Mai, 11 Februarie, 11 Iunie, 13 Septembrie, Smârdan (fostă strada Germană), Rahovei, Griviţei, Calea Victoriei etc.
5) După nume de oameni şi mai ales de cucoane: Angela, Aurelia, Eliza, Valeria, Carolina, Julietta. Edilii au avut o predilecţie pentru numele de Elena căci sunt 13 străzi Elena în Bucureşti.
6) Ca să nu fie gelozie între breslaşi, pe lângă vechile numiri de bresle pomenite, fiecare breaslă a căpătat câte o stradă, de pildă: strada Bragagiului (azi strada General G. Constandinidi), Cerşetorilor (azi Dimitrie Fotino), Zidari (azi strada Preot Bidoianu Chiriac). Sunt chiar bresle favorizate, aşa de pildă sunt în Bucureşti patru străzi Birjari. Până şi Căruţaşii au strada lor. În schimb, Şoferii nu-şi au stradă şi n-avem nici strada Dactilografelor, ceea ce e o nepoliteţe antifeministă.

Altă nedreptate: în cartierul Sf. Elefterie, sunt 51 străzi cu nume de doctori, dar nici un nume de farmacist, moaşă sau dricar! Sunt apoi 48 străzi cu nume de generali, dar nici o stradă cu nume de magistraţi.
Sunt apoi 13 străzi Dumitrescu. De ce numai Dumitreştii să fie favorizaţi şi de ce nu şi Ioneştii şi Popescăria?
Mareşalul Averescu are în Bucureşti patru străzi ce-i poartă numele; una din ele măcar, - o piaţă rotundă, - ar putea primi numele d-lui Trancu-Iaşi. Tot asemenea, Badea Cârţan îşi are strada, doamna Smara nu!

Deşi s-au făcut la străzi cu nemiluita prin sistemul parcelărilor la infinit al tuturor locurilor virane şi prin înglobarea suburbanelor în loc de a se mărgini raza oraşului, edilii, în loc să boteze toate aceste străzi noi cu nume de oameni politici sau eroi de război, au ţinut să dea lecţii de patriotism exclusiv centrului Capitalei. Deoarece însă toate străzile centrului erau de mult botezate, edilii le-au răsbotezat. De pildă: Matache Măcelaru, Manea Brutaru sunau mitocănesc, s-au răsbotezat în: Dr. Botescu, General Budişteanu; strada Doamnei, neştiindu-se de către părinţii oraşului că nu e vorba de o cucoană oarecare, ci de Doamna lui Şerban Vodă Cantacuzino, cel care ne-a dat Biblia de la 1688, cea de la care ne-a rămas frumoasa biserică a Doamnei, sugrumată azi între clădiri atât de înalte încât nici o rază de soare nu mai poate pătrunde spre aurul icoanelor bisericii, strada Doamnei a fost botezată strada Marmorosch Blank!

Strada Sărindar, unde era frumoasa biserică a lui Matei Basarab, dărâmată cu impietate, a fost răsbotezată: Constantin Mille. Fostul director al Adevărului era neîndoios un gazetar de merit, dar pe strada Sărindar sunt vreo şase gazete, atunci, ca să nu fie cu pricină şi să ne punem bine cu presa, propun: trotuarul stâng să rămâie Constantin Mille, dar trotuarul drept să fie botezat, pe fragmente: Pamfil Şeicaru, Ioan Vinea, Albert Honigmann, după numele directorilor ziarelor Curentul, Facla şi Lupta.

Să-ţi aduci aminte de cei ce te-au ajutat este evident frumos; se cade să avem o neuitată recunoştinţă pentru Carol Lueger, Franklin Bouillon, mareşalul Badoglio, colonelul Orero, Benito Mussolini etc., dar nu e bine să răsbotezăm cu numele lor străzi al căror nume evoca un întreg trecut. Nu trebuia prin urmare ca strada Gabroveni, unde se adunau negustorii cu mărfuri din Gabrovo, să devină Franklin Bouillon; nici strada Fântânii, unde era Fântâna Roşie şi primul teatru bucureştean al Domniţei Ralu, nu trebuie să devină Carol Lueger, cum nici Calea Dudeşti să devină Colonel Orero etc. etc.

E foarte frumos să cinsteşti numele eroilor marelui război, dar şi aci e o nuanţă: eroi n-au fost numai cei 48 generali care au câte o stradă cu numele lor în Bucureşti, eroi au fost şi printre cei 800.000 simpli soldaţi căzuţi în marele război! Şi mai e o nuanţă: dacă ai avut ghinionul să mori în război şi să n-ai nevoie de pensie, atunci eşti erou complet şi ai dreptul să ai în Bucureşti o stradă care să-ţi pomenească numele; dacă ai scăpat numai cu picioarele amputate, eşti evident numai jumătate de erou cu foarte amputată pensie, iar dacă, deşi te-ai purtat vitejeşte, ai avut totuşi norocul să scapi cu viaţă, atunci nu mai eşti erou deloc şi n-ai măcar dreptul la 50% reducere pe calea ferată. Cred că nu loteria morţii, ci actele de excepţional curaj ar trebui să hotărască!

Când mania de a tot răsboteza străzile s-a unit cu modernizarea târnăcopică a Capitalei, s-a ajuns la cele mai neaşteptate consecinţe. De pildă, acum un an locuiam în strada Carol Davila No. 6. Când m-am întors din concediu, am găsit: casa gazdei mele dărâmată, strada Carol Davila devenise strada Mihail Kogălniceanu, No. 6 devenise No. 69.

De la o vreme, pentru a evita confuziile, edilii au luat inteligenta hotărâre ca, pe tăbliţa indicatoare a străzii, să se indice şi vechea numire. De pildă: Alexandru Odobescu, fost Rinocer, Lord Thomson, fost Cometă, strada Murelor, fost Duzilor, strada Agata Bârsescu, fost Aristide Demetriad, strada Profesor Dr. Stanislas Cihoski, fost Crăciun, strada Dr. Iuliu Barasch, fost Biserica Udricani, strada Anghel Ghiţă, fost Carabulea etc., etc.

Harababura e generală, nu mai eşti sigur nici de strada pe care stai, nici de numărul casei tale, iar dacă e să lipseşti o lună din Bucureşti, ţi-e frică şi să te pomeneşti cu un blockhouse în locul modestei tale căsuţe în stil românesc!

Cred că n-ar fi rău să ne oprim, iar pentru botezarea străzilor Capitalei, aş sugera următoarele:
1) În comisia de naşi să fie nu numai aleşii votului universal, dar şi câţiva cunoscători ai trecutului Capitalei.
2) Să revenim cât mai degrabă la vechile numiri.
3) Dacă o stradă a purtat 30 de ani acelaşi nume, să nu i se poată schimba.
4) Să nu se boteze nici o stradă după numele unui politician, ori de ce neam ar fi, decât 30 de ani după moartea răposatului.
5) În cartierele comerciale mai ales, numirile să fie cât mai scurte pentru ca de pildă o telegramă pe numele: Constantin Popescu-Chitila-Dumbrăveni strada Mitropolitul Ghenadie Petrescu fostă Labirint No. 157 ar fi ruinătoare pe aceste vremuri de criză.
6) După cum, în caz de divorţ, femeia poate să-şi reia numele de domnişoară, tot aşa o stradă răsbotezată să-şi poată relua strămoşeasca denumire. De pildă: strada Doamnei, devenită întâi strada Paris şi apoi strada Marmorosch Blank, să revină la vechiul frumos nume evocator de strada Doamnei.

Menţin şi propunerile făcute la 1910 în capitolul Prin mahalale, din acest volum.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Ruxandra Hurezean a urmat studii de filosofie la Cluj şi a lucrat ca jurnalist la mai multe ziare locale şi centrale. A condus echipe redacţionale, a scris analize politice, reportaje şi comentarii, a enervat multă lume. Are cam 25 de ani de război cu lumea care nu-i place şi tot atâţia ani de pace cu oamenii buni. I se spune "pescar de oameni", dintre cei care ştiu mai mult să dea decât să primească. Are o lipsă cronică de simţ mercantil şi o căpoşenie care o face unică. Atunci când toată lumea o ia la vale, ea o ia la deal. A publicat un volum de proză, Cetatea, şi unul de reportaje, Conspiraţia oamenilor liberi. Patruzeci de călătorii în căutarea unui drum. În prezent este senior editor al revistei SINTEZA, revistă de cultură şi gândire strategică.

*

Germenele acestui volum al Ruxandrei Hurezean se regăseşte în articolul publicat în noiembrie 2008, Trista poveste a ultimilor saşi din Transilvania. Atunci, autoarea i-a luat un interviu unui sas care nu a plecat, deşi fiii lui sunt în Germania. Întrebat direct de ce au plecat saşii, acest sas, pe nume Johann Schaas, i-a răspuns cu o fabulă. La sfârşitul fabulei povestite, Johann Schaas îi spune Ruxandrei Hurezean: "Vulpea e istoria, doamnă, istoria care a făcut la uşa saşilor multe dimineţi la rând."

Întrebarea naşte altă întrebare: de ce nu s-au întors saşii? Peste 300 de comentarii am găsit la acest interviu. Unii au spus că una dintre cele mai mari pierderi pe care a avut-o România a fost plecarea saşilor. Alţii au adăugat la saşi pe evrei.

(Aurora Liiceanu, psiholog şi publicist român)

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Argument

Dacă străbaţi Podişul Transilvaniei, căutând rădăcinile celor care au creat cultura şi civilizaţia acestui ţinut, pe nemţi nu o să-i mai prea găseşti. Unu-doi în câte un sat, păstraţi parcă de un plan divin, atâţia cât să mai aibă din ce răsări alţii, să nu piară neamul lor cu totul. Preotul sas din Roşia obişnuieşte să spună că mai are în parohie cinci saşi de înmormântat şi după el, al 99-lea preot din biserica luterană construită la 1225, se va pune lacăt pe uşă.

Au venit acum 800 de ani pentru că li s-au promis pământuri şi libertate, dar istoria care a urmat i-a lovit din toate părţile ca pe un trib al nimănui - nemţii rătăcitori. Au ajuns să nu mai ştie dacă există cineva care să-i recunoască şi pe ei, care să-I revendice. Ai cui erau de fapt?

Şi, la un moment dat, prin anii '80, statul german a decis să-i recupereze, atunci a început să-i cumpere rând pe rând, ca pe nişte vite, de la regimul Ceauşescu. România a vândut Germaniei de Vest în perioada 1980-1989 peste 250.000 de etnici germani.

Când, pe 9 noiembrie, acum 25 de ani, cădea zidul Berlinului, din nou au pornit spre lumea liberă, nu doar nemţii din fosta RDG, ci şi cei rămaşi de multă vreme în lagărul comunist, cum erau saşii ce mai rămăseseră în România. La recensământul din 1910, nemţii din România atinseseră numărul de 800.000, în 1930 mai erau 633.488 (4,44% din populaţia ţării), iar după recensământul din 1992 s-a constatat că numărul lor s-a redus la 119.462 (0,52%). La recensământul din primăvara anului 2002, peste 60.000 de locuitori ai României s-au declarat încă de naţionalitate germană (saşi, şvabi şi zipzeri), iar la cel din 2011 doar 27.019 persoane erau recunoscute ca fiind de limbă germană maternă.

Nemţii din România au plecat crezând că au un loc al lor, o casă care-i cheamă. Dar la scurt timp au descoperit cât de diferiţi deveniseră faţă de nemţii de dincolo. Nici ei nu-i mai recunoşteau. Le spuneau "români"...

Saşi şi şvabi, povestea lor, spusă de cei care au rămas, dar şi de cei care au plecat şi s-au întors, v-o ofer aici, într-o serie de reportaje realizate pe parcursul a zece ani, între 2005-2015, publicate pe siteul Hotnews.ro, în alte câteva publicaţii şi, mai apoi, în revista Sinteza.

(Ruxandra Hurezean)

Johann Schaas
Iezenul şi vulpea
 

Hans Schaas a rămas singur în sat,
imediat după revoluţie,
când toţi vecinii lui saşi
au plecat în Germania.
I-au lăsat cheile bisericii şi l-au părăsit.
Curând satul s-a umplut de romi,
iar Hans ne spune, printr-o fabulă,...

... toată povestea lui şi a poporului lui.

"Pe dealuri trăiesc un iezen şi o vulpe.
Iezenul are picioare scurte şi groase,
mănâncă doar ierburi şi fructe, nu e carnivor.
El sapă bine vizuinile.
Vulpea are picioare subţiri şi iuţi,
e vânător, are miros bun,
dar nu sapă.
În fiecare primăvară, iezenul îşi face o vizuină.
Vulpea se teme de el. Se uită de departe,
iar dimineaţa se duce pe furiş
şi-şi face nevoile la gura vizuinii",

(Hans)

*

E toamnă şi drumul de la Biertan la Richiş miroase a porumb copt şi a fân. Când intru în sat, o larmă cumplită răsună din curţi. Câini, cai şi oameni, de-a valma. Pe după perdeluţele de dantelă, destrămate, câţiva copii privesc curioşi. Ne spun unde stă sasul, singurul care a mai rămas acolo: la creplă. Crepla, să ştiţi, este adăpătoarea pentru cai. Dincolo de jgheabul cu apă e un podeţ şi, de la podeţ, o cărare prin iarbă duce la poarta gri, poarta lui Hans. Dacă împingi de ea, un clopoţel îţi anunţă prezenţa. Treabă săsească. Hans vine pe cărare, poartă un şorţ albastru şi o şepcuţă ca de baseball pe cap. Ne-a întâmpinat amuzat: cine nu putea trăi fără să-l ştie pe el?

Hans şi Johanna sunt bătrâni, au mâinile bătătorite, uscate de vânt, dar feţe luminoase, ochi vii. Singuri îşi muncesc grădina, culeg fructele, iau mierea de la stupi, storc strugurii... Johanna pune gogonele pe iarnă, leagă tufănelele, cântăreşte cartofi pentru copiii vecinilor care au venit să cumpere, de la ea iau cartof cu un leu kilogramul. Johann Schaas se aşază pe scară şi ne povesteşte despre el, despre saşii lui.

E târziu, toamna lui 2008, când în lume se iveşte criza, în sat doar el mai e sas, dar nu, nu e prea târziu. Şi o să vedeţi de ce.

De ce au plecat saşii de la noi?

"... Am să vă răspund cu o fabulă. Îmi pare rău că aflaţi acest adevăr de la mine, dar îmi dau seama că trebuie să spun exact ce gândesc. Nu ştiu cine de pe lumea asta nu putea trăi fără să mă cunoască pe mine, dar dacă aţi ajuns aici, înseamnă că aşa trebuia să se întâmple. E un tâlc în toate". Şi Hans îşi propteşte ochii în altă parte, spre grădină, pentru ca povestea lui să fie bine cumpănită şi continuă.

"Aşadar, pe dealuri trăiesc un iezen şi o vulpe. Iezenul are picioare scurte şi groase, mănâncă doar ierburi şi fructe, nu e carnivor. El sapă bine vizuinile. Vulpea are picioare subţiri şi iuţi, aleargă repede, e vânător, are miros bun, dar nu sapă. În fiecare primăvară iezenul îşi face o vizuină.

Vulpea se teme de el. Se uită de departe, iar dimineaţa se duce pe furiş şi-şi face nevoile la gura vizuinii. Iezenului îi miroase, dar nu are ce să facă. Vulpea se duce şi a doua dimineaţă şi face treaba urâtă. Şi a treia. Până când iezenul nu mai poate suporta mirosul şi pleacă. Părăseşte vizuina. Îi rămâne vulpii. Vulpea este istoria, doamnă, istoria care a făcut la uşa saşilor multe dimineţi la rând."

Dimineţile vulpii

"În al doilea război mondial, saşii noştri au fost trimişi în Crimeea să lupte. Asta a fost prima dimineaţă. S-a făcut ceva înţelegere cu statul german şi au început să-i trimită în concedii acasă. Cum îi trimiteau, îi încorporau în armata germană, în trupele SS. A doua dimineaţă. Pe alţii, bolnavi sau răniţi, îi trimiteau direct în Germania, de la ei au început saşii să mai afle despre rudele de acolo. Dar armata germană le tatua grupa sanguină pe mână. După ce s-au întors armele, saşii erau recunoscuţi după însemnul de pe braţ şi consideraţi colaboraţionişti. A treia dimineaţă! În '45, '46 şi '47, saşii, pe motiv că erau consideraţi colaboraţionişti au fost complet expropriaţi. Le-a fost confiscat totul, şi pământurile, şi animalele, totul! Doar femeile le-au mai rămas. Asta a fost a patra dimineaţă în care iezenul a suferit.

Au venit comuniştii şi saşii care, trebuie să ştiţi, fuseseră primii europeni împroprietăriţi (tocmai pentru că li s-au dat pământuri au venit în Transilvania), nu mai aveau ce preţuiau ei foarte mult: proprietăţile lor! În perioada comunistă am muncit în construcţii la IAS Mediaş, am mâncat salam cu soia ca toată lumea.

A venit revoluţia şi democraţia. S-au dat pământurile înapoi, cele cu care se intrase în CAP. Dar saşilor le fuseseră confiscate proprietăţile cu alt decret, înainte de înfiinţarea CAP-urilor. Cazul lor nu se încadra în lege! A câta dimineaţă?

Iezenul nu a mai putut răbda. A plecat lăsând casa lui de-o viaţă, porcii în coteţe, găinile în voia sorţii. A plecat."

Tractorul lui Hans

"Când ies dimineaţa în poarta casei, nu mai recunosc lumea. Mă întorc şi mă urc pe tractorul meu, plec şi muncesc. Muncesc până cad de oboseală. Îmi plac pământurile. Eu am avut noroc. Ai mei nu au intabulat pământul înainte de `45 şi nu le-a fost confiscat, apoi or intrat cu el în CAP şi l-am putut recupera. Şase hectare. Le muncesc cu tractorul meu. Îl vedeţi? E un Ferguson! Aproape că e făcut de mâinile mele.

S-a întâmplat că, după `90, nemţii au zis că ne dau ajutoare dacă facem asociaţie. Eu nu vreau să mai aud de asociaţie şi nu fac! Dar alţii fac. La ei vin de toate, vin şi trei tractoraşe, superbe! Eu mă duc şi-l văd pe cel de faţă. Zic: e minunat! Nu mai pot după el! Îl cer, nu mi se dă, e al asociaţiei! Mă duc la Mediaş şi-l cer; nu şi nu!

Mă duc la Bucureşti şi-l cer. Nu se poate! Între timp, tractoraşul stă în şopron, nu-l foloseşte nimeni. Celelalte dispăruseră cu totul. Al meu ajunge fără roţi, fără volan, fără multe. Îl vizitez aproape în fiecare zi. Tractoraşul - tot mai prăpădit.

La un moment dat, nu mai au loc de el şi-l scot din şopron afară, în ploaie. Curgea o streaşină pe el. Trec anii, mă tot duc să-l văd, doar gâtul i se mai vedea din pământ. Îmi venea să plâng de mila lui! Ce păcat, îmi spuneam, au trecut 10 ani şi rugineşte acolo, iar eu aş fi putut munci pământul cu el!

Într-o zi, la conducerea asociaţiei vine un neamţ deştept. Află de insistenţele mele, mă cheamă, îmi dă delegaţie să iau tractorul şi-l iau. Îl aduc acasă: era terminat. L-am refăcut bucăţică cu bucăţică. Cât mi-l dorisem! El e camaradul meu. Cu el vorbesc nemţeşte, mă înţelege...".

Biserica lui Hans

Lui Hans îi rămăseseră pe cap un sat gol, dar şi o biserică singură. După ce s-a mai liniştit, a luat cheile, a intrat în ea şi a început să-i cerceteze zidurile. Ştia de la femeile bătrâne că undeva, într-un colţ, răzuind pereţii, găsiseră un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze şi coarne, cu fruntea bombată şi ochii bulbucaţi. "Un drac, au spus!" Preotul le-a zis atunci: "Tăceţi, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneţi nimănui ce aţi văzut." Dar, după plecarea lor, Hans a închis uşa bisericii şi a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniştit, adevărul. A cercetat perete cu perete şi i-a găsit.

Erau mai mulţi, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, spre tavan şi jos, să-i vezi doar din genunchi, săpaţi în piatră, chipuri schimonosite ieşeau dintre frunze. Erau acolo, trebuia doar să-i vezi. 500 de ani stătuseră ascunşi din porunca preoţilor şi sub tăcerea satului. Hans a început să-i arate vizitatorilor, turiştilor, oricui venea la biserica lui. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudăţenie a locului. Până când, o canadiancă, un profesor din America, un englez şi o artistă i-au spus povestea capului din frunze, pe care ei o ştiau din cărţi. Era "Omul Verde", "Grüne Mann" sau "Green Man". Doar în vechile biserici din Anglia, i s-a spus, se mai găseşte reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieţii, al suflului vital şi creator, partenerul Mamei Pământ, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre. "Un profesor învăţat de la Washington" i-a scris lui Hans o scrisoare în care îi explica: "În credinţa vechilor celţi, toată puterea şi inspiraţia omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că Pământul trebuie păstrat aşa cum a fost, dacă vrem să supravieţuim: noi suntem ai pământului, nu pământul este al nostru."

De ce nu a plecat şi iezenul Johann

"Sunt câteva motive. Dar am să vă spun pe scurt. Cunosc Germania. Am doi copii, amândoi cu rostul lor acolo. Am multe rude. Am fost în vizită la ei. Acolo au descoperit că am cancer. Am hotărât, după operaţie, în '93, că vreau să vin acasă la mine, la Richiş. Nu are rost să vă spun mai multe: am fost descoperit cu cancer la stomac în Germania, acum aproape douăzeci de ani şi cred că astăzi sunt în viaţă pentru că m-am întors să trăiesc unde m-am născut, între dealurile astea grozave, pe pământurile mele. Nu vreau să spun cuvinte mari. Mai multe înţelegeţi domniile voastre şi singuri."

Hans ştie istorie, ştie cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la şcoală Honterus. Hans este şi un mecanic pasionat. Are o invenţie, dar despre ea vrea să păstreze secretul... Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

Mica ţară

Gaël Faye
Mica ţară
Editura Pandora M, 2018
Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Bestseller absolut în Franţa şi distins cu nenumărate premii, Mica ţară este o poveste zguduitoare, pe fundalul genocidului din Rwanda şi al războiului civil din Burundi, despre inocenţa copilăriei strivite de valurile brutale ale istoriei. Roman distins cu Prix Goncourt des lycéens 2016.

În 1992, Gabriel, în vârstă de zece ani, trăieşte o copilărie idilică în Bujumbura, capitala micii ţări africane Burundi, împreună cu tatăl său francez, mama rwandeză şi cu sora lui mai mică. Din nefericire, lumea sa se prăbuşeşte doi ani mai târziu, odată cu genocidul din aprilie-iulie 1994, când în Rwanda populaţia tutsi este masacrată. În urma acestei tragedii, mama lui Gabriel îşi pierde minţile şi vieţile tuturor se vor schimba radical. Gabriel şi sora lui vor pleca în Franţa cu un elicopter trimis ca să-i salveze.
După douăzeci de ani însă, Gabriel se va întoarce în Burundi, încercând să regăsească o lume pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Mica ţară oferă o viziune despre lume care nu este politică, ci poetică, încercând să surprindă toată frumuseţea şi oroarea vieţii. (Le Figaro)

Abia mai târziu mi-am dat seama că Burundi este o ţară săracă. În copilărie, nu realizam sărăcia din jur, aşa că a fost important să vorbesc despre asta în roman. Băieţelul care trăia în acea ţară era protejat de o cu totul altă lume, o lume a cărţilor lui. O lume care s-a năruit. (Gaël Faye)

Prolog

Chiar nu ştiu cum a început povestea asta.

Deşi Tata ne explicase, într-o zi, în camionetă.
- În Burundi e la fel ca în Rwanda, înţelegeţi? Există trei grupuri diferite care se numesc etnii. Hutu sunt cei mai numeroşi, sunt scunzi şi au nasul mare.
- Ca Donatien? am întrebat eu.
- Nu, el e zairez, nu-i acelaşi lucru. Ca Prothé, de pildă, bucătarul nostru. Mai sunt şi pigmeii, twa. O mână, aproape că nu-i poţi pune la socoteală. Şi tutsi, ca mama voastră. Mult mai puţini decât hutu, înalţi, slabi, cu nasul mic şi nu ştii niciodată ce e în mintea lor. De exemplu, tu, Gabriel, eşti un adevărat tutsi, mi-a spus, arătând cu degetul spre mine, niciodată nu ştie omul ce gândeşti cu adevărat.

În acel moment, nici eu nu ştiam ce gândesc. Oricum, ce aş fi putut crede despre toate astea? Atunci, l-am întrebat:
- De ce se luptă între ei tutsi şi hutu? Pentru că nu au acelaşi teritoriu?
- Nu, nu din cauza asta, au aceeaşi ţară.
- Atunci, pentru că nu vorbesc aceeaşi limbă?
- Ba da, vorbesc aceeaşi limbă.
- Atunci, pentru că nu au acelaşi Dumnezeu?
- Ba da, au acelaşi Dumnezeu.
- Atunci... de ce sunt în război?
- Pentru că nu au nasurile la fel.

Discuţia se terminase aici. În orice caz, era destul de ciudată povestea. Cred că nici Tata nu înţelegea mare lucru din ea. Din acea zi, am început să studiez nasul şi înălţimea oamenilor care îmi ieşeau în cale. Când mergeam la cumpărături în centrul oraşului, cu Ana, sora mea mai mică, încercam să ghicim, fără a atrage atenţia, care e hutu şi care tutsi. Şuşoteam:
- Cel cu pantalonii albi e, sigur, hutu. E mic şi are nasul mare.
- Da, da, şi celălalt, cu cămaşa în dungi, e hutu.
- Ba nu, nu vezi? E înalt şi slab.
- Da, da' are nasul mare!

Aşa am început să ne cam îndoim de povestea cu etniile. Şi apoi, Tata nu ne lăsa să vorbim despre asta. Considera că politica nu e un subiect pentru copii. Însă nu se putea altfel. Atmosfera neobişnuită se inflama de la o zi la alta. Până şi la şcoală, colegii se luau la harţă din orice, iar hutu şi tutsi deveniseră cuvinte de ocară. Ba chiar, la un moment dat, unul dintre elevi spusese cu voce tare în timpul proiecţiei filmului Cyrano de Bergerac: "Ăsta-i un tutsi, nu vedeţi ce nas are?" Aerul pe care îl respiram nu mai era acelaşi. Şi o simţeam cu toţii, indiferent de nas.

*

Mă obsedează această reîntoarcere. Nu trece o zi fără să-mi revină în minte ţara mea. Un foşnet, un parfum difuz, lumina după-amiezii, un gest, uneori o tăcere pot trezi amintirea copilăriei: "Nu vei mai găsi nimic acolo, doar fantome şi un munte de ruine", îmi spune tot timpul Ana, care nu mai vrea să audă niciodată de această "ţară blestemată". O ascult. O cred. Întotdeauna a fost mai lucidă decât mine. Şi atunci alung ideea asta din mintea mea. Hotărăsc o dată pentru totdeauna că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo. Viaţa mea este aici. În Franţa.

Nu mai locuiesc nicăieri. Să locuieşti înseamnă să-ţi contopeşti carnea cu topografia unui loc, cu sinuozitatea mediului. Nimic din toate astea, aici. Sunt doar în trecere. Sunt găzduit. Sălăşluiesc. Mă instalez ilegal. Oraşul meu e un oraş-dormitor, funcţional. Apartamentul meu miroase a zugrăveală proaspătă şi a linoleum nou. Vecinii îmi sunt complet necunoscuţi, ne evităm cordial când ne întâlnim în casa scării.

Trăiesc şi muncesc în regiunea pariziană. Saint-Quentin-en-Yvelines. RER C. Un oraş nou ca o viaţă fără trecut. Mi-au trebuit ani buni ca să mă integrez, cum se spune. Un post stabil, un apartament, activităţi în timpul liber, relaţii de amiciţie.

Îmi plac întâlnirile pe internet. Poveşti de-o noapte sau de câteva săptămâni. Fetele cu care ies sunt foarte diferite, care de care mai frumoase. Mă las vrăjit, ascultându-le vorbind despre ele, simţindu-le parfumul părului, înainte de a mă abandona total moliciunii braţelor, picioarelor, trupurilor lor. Toate îmi pun aceeaşi întrebare sfredelitoare, mereu de la prima întâlnire. "De ce origine eşti?" Întrebare banală. Convenţională. Ritual aproape obligatoriu pentru a putea merge mai departe în relaţia noastră. Pielea mea de caramel este somată să se arate mai albă, negându-şi apartenenţa la rasa ei. "Sunt o fiinţă umană." Răspunsul meu le irită. Totuşi, nu încerc să le provoc. Nici măcar să par pedant sau filosof. Când eram un pui de om cât un pui de mango, am hotărât că nu o să mai spun niciodată cine sunt.

Seara se prelungeşte. Tactica mea merge ca unsă. Ele vorbesc. Le place să le ascult. Mă îmbib. Mă las inundat. Mă scufund în alcool tare şi mă descotorosesc de sinceritate. Mă transform într-un vânător de temut. Le fac să râdă. Le seduc. Ca să mă distrez, mă întorc la întrebarea despre origine. Întreţin misterul în mod voit. Ne jucăm de-a şoarecele şi pisica. Răspund cu un cinism rece că identitatea mea se măsoară în cadavre. Ele nu reacţionează. Le place uşurătatea. Mă privesc cu ochi de căprioară. Le doresc. Uneori, mi se oferă singure. Mă iau drept un tip bizar. O distracţie de scurtă durată.

Mă obsedează această reîntoarcere, o amân tot mai mult, la infinit. O teamă de a regăsi adevăruri îngropate, coşmaruri lăsate în pragul ţării mele natale. De douăzeci de ani mă tot întorc; noaptea, visez, ziua visez cu ochii deschişi; în cartierul meu, în fundătura în care trăiam fericit cu familia şi prietenii mei. Copilăria mi-a lăsat urme cu care nu ştiu ce să fac. În zilele bune, îmi spun că de aici îmi vin puterea şi sensibilitatea. Când mi se îneacă toate corăbiile, mă gândesc că de aici mi se trage neputinţa de a mă adapta la lume.

Viaţa mea seamănă cu o lungă divagaţie. Totul mă interesează. Nimic nu mă pasionează. Nu am stofă de căutător. Fac parte din rasa învinşilor, din mulţimea lipsită de vlagă. Mă surprind uneori. Mă observ în societate, la lucru, cu colegii de birou. Oare eu sunt tipul ăsta din oglinda ascensorului? Băiatul ăla care râde forţat lângă automatul de cafea? Nu mă recunosc. Vin de atât de departe, încât sunt încă mirat că mă aflu aici. Colegii mei vorbesc despre vreme şi despre programul de la televizor. Nu îi mai ascult. Respir greu. Mă deschei la gulerul de la cămaşă. Îmi simt corpul strâns înfăşurat. Mă uit la pantofii mei lustruiţi care strălucesc, trimiţându-mi reflexe dezamăgitoare. Ce s-a întâmplat cu picioarele mele? Acum se ascund, nu le-am mai văzut plimbându-se în aer liber... Mă apropii de fereastră. Cerul e jos. Plouă mărunt cu stropi cenuşii şi cleioşi şi nu e niciun mango în parcul înghesuit între centrul comercial şi liniile de cale ferată.

*

În acea seară, după lucru, m-am refugiat în primul bar, vizavi de gară. M-am aşezat în faţa mesei de foosball şi am comandat un whisky pentru a sărbători cei treizeci şi trei de ani pe care îi împlinesc. Încerc să o sun pe Ana la telefonul mobil, dar nu răspunde. Formez numărul ei de mai multe ori. Îmi amintesc, în sfârşit, că e în călătorie de afaceri la Londra. Vreau să-i povestesc, să-i spun despre telefonul din dimineaţa asta. E, probabil, un semn al destinului. Trebuie să mă întorc. Măcar pentru a fi cu inima împăcată. Să închei o dată pentru totdeauna acest capitol care mă obsedează. Să închid definitiv această uşă. Mai cer un whisky. Zgomotul televizorului de deasupra barului îmi acoperă pentru o clipă firul gândurilor. Un canal de ştiri difuzează imagini cu fiinţe umane care fug de război. Mă uit atent la ambarcaţiunile lor improvizate care acostează pe solul european. Copiii care ies din ele sunt îngheţaţi de frig, înfometaţi, deshidrataţi. Îşi duc viaţa pe terenul nebuniei acestei lumi. Îi privesc, aşezat confortabil în tribuna mea prezidenţială, cu paharul de whisky în mână. Opinia publică va crede că au fugit din infern pentru a găsi Pământul Făgăduinţei. Prostii! Nu se va spune nimic despre pământul pe care îl poartă în ei. Poezia nu e informaţie. Cu toate astea, este singurul lucru pe care un om îl va reţine din trecerea sa pe acest pământ. Îmi întorc privirea de la imagini, ele arată realitatea, nu adevărul. Aceşti copii o vor scrie, poate, într-o zi. Mă simt trist ca un popas pustiu de pe autostradă, în plină iarnă. Ziua mea de naştere e de fiecare dată la fel, o melancolie grea se abate asupra mea ca o ploaie tropicală, când mă gândesc la Tata, la Mama, la prieteni şi la acea sărbătoare de neuitat din jurul crocodilului spintecat, în fundul grădinii...

1

Nu voi şti niciodată cu adevărat din ce motive s-au despărţit părinţii mei. Dar probabil că a existat o profundă neînţelegere încă de la început. Un defect de fabricaţie al întâlnirii lor, un asterisc pe care nimeni nu l-a văzut sau nu a vrut să-l vadă. Înainte, părinţii mei erau frumoşi şi tineri. Inimi pline de speranţă ca un soare al independenţei. Trebuia să-i fi văzut în ziua căsătoriei lor! Tatei nu-i venea să creadă că îi pusese verigheta pe deget. Şi el avea un anumit farmec patern, cu ochii săi verzi tăioşi, cu părul şaten-deschis cu fire aurii şi cu o statură de viking. Însă nu ajungea nici la degetele mici de la picioarele Mamei. Picioare lungi şi subţiri pe care femeile le săgetau din ochi, iar bărbaţii le priveau printre deschizăturile jaluzelelor. Tata, francez din Jura, ajuns din întâmplare în Africa pentru a-şi efectua serviciul civil, venea dintr-un sătuc de munte care semăna leit cu peisajul burundez, numai că la el acasă nu găseai femei cu înfăţişarea Mamei, trestii de apă dulce cu siluetă fusiformă, frumuseţi zvelte ca nişte zgârie-nori, cu pielea neagră ca abanosul şi ochi mari, ca ai vacilor Ankole. Trebuia să fi auzit muzica aceea! În ziua căsătoriei lor, o rumba nepăsătoare ţâşnea din chitare prost acordate, fericirea fredona melodii cha-cha-cha sub un cer străpuns de stele. Ce-ar mai fi fost de zis? Nu le mai rămânea decât să... Să iubească. Să trăiască. Să râdă. Să existe. Tot înainte, fără oprire, până la capătul pistei sau chiar ceva mai departe.

Numai că părinţii mei erau nişte adolescenţi zăpăciţi cărora li se cerea dintr-odată să devină adulţi responsabili. De-abia ieşiseră din perioada pubertăţii, a hormonilor, a nopţilor albe şi trebuiau deja să arunce la gunoi cadavrele sticlelor golite şi mucurile de jointuri din scrumiere, să pună la loc, între copertele lor, discurile de vinil cu rock psihedelic, să-şi împacheteze pantalonii evazaţi şi cămăşile indiene. Bătuse clopotul. Veniseră copiii, impozitele, obligaţiile, grijile, prea devreme, prea repede, şi odată cu ele îndoiala şi hoţii de drumul mare, dictatorii şi loviturile de stat, programele de ajustări structurale, renunţarea la idealuri, zorile care cu greu se iveau, soarele care în fiecare dimineaţă zăbovea tot mai mult în matca sa. Realitatea biruise. Aspră. Nemiloasă. Nonşalanţa începuturilor s-a transformat într-o cadenţă chinuitoare, ca implacabilul tic-tac al unui pendul. Firescul a luat forma unui bumerang şi i-a lovit pe părinţii mei în plin obraz, făcându-i să înţeleagă că luaseră dorinţa drept dragoste şi că amândoi fabricaseră calităţile celuilalt. Nu-şi împărtăşiseră visurile, ci doar iluziile. Fiecare avusese un vis al său, egoist, şi nu erau pregătiţi să împlinească aşteptările celuilalt.

Dar altădată, înainte de toate astea, înainte de ceea ce voi povesti şi de tot restul, fusese fericirea, viaţa, fără nevoia de a o explica. Existenţa era aşa cum era, aşa cum fusese dintotdeauna şi cum aş fi dorit să rămână. Un somn dulce, liniştit, fără ţânţari care să-mi ţiuie la ureche, fără acea ploaie de întrebări ce avea să ropotească pe acoperişul capului meu. În vremea fericirii, dacă m-ai fi întrebat: "Cum îţi merge?" aş fi răspuns negreşit: "Bine!" Fără ezitare. Când eşti fericit, nu stai pe gânduri. Abia mai târziu, am început să analizez întrebarea. Să pun în balanţă ce e bine şi ce e rău. Să mă eschivez, să dau din cap, fără convingere. De altfel, toată lumea începuse să o facă. Oamenii răspundeau doar "Binişor". Pentru că viaţa nu mai putea fi perfectă, după tot ce ni se întâmplase.

Îndrăgostiți de carte?

Probleme cu afisarea? Deschide in browser.

Contacteaza-ne       Despre noi       Librariile noastre

Urmează trei săptămâni în care poți răsfoi adulmecând sau nu cărțile proaspăt scoase de la tipar, fără să te temi de privirile nedumerite ale îndrăgostiților de seriale, de exemplu. De altfel, prin cărțile pe care le-am ales și la care ai 20% reducere în perioada 6-28 februarie, suntem siguri că îi vom cuceri și pe aceștia. Vor uita de filme, seriale și podcasturi și vor citi cot la cot cu tine, cărțile așternute pe hârtie. Și cum am putea rezista, deopotrivă, poveștior despre “Cum să te îndrăgostești”, “Cel mai mic sărut pomenit vreodată”, “Henry și June” sau povețe precum “Uite-așa o pierzi”, exemplele din “Iubirea ca o țeapă” sau “Dorințe Interzise” si multe alte tentații care să te transforme într-un mai îndrăgostit ca niciodată, de carte.

Toata lumina pe care nu o putem vedea 45 lei 36 lei Love & Gelato 36.90 lei 29.52 lei Dragoste la 17,50 $ 29.95 lei 23.96 lei

111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura romana 29.99 lei 23.99 lei Pana cand ma voi vindeca de tine 29.95 lei 23.96 lei In cafeneaua tineretii pierdute 25 lei 20 lei