joi, 20 octombrie 2016

Reduceri la cărți de până la 90%, peste o săptămână, la KILIPIRIM

miercuri, 19 octombrie 2016

Povestea neştiută a celui mai căutat om din lume

Luke Harding
Dezvăluirile lui Snowden. Povestea neştiută a celui mai căutat om din lume
Editura Meteor Publishing, 2016

Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Edward Snowden este unul dintre cei mai extraordinari informatori din istorie. Niciodată n-a mai strâns cineva atâtea documente ultrasecrete ale celor mai puternice organizaţii de spionaj, pentru a le face publice, aşa cum a făcut el.

Competenţele sale sunt nemaipomenite. Până la apariţia generaţiei actuale de împătimiţi ai computerelor, nimeni n-a realizat că era posibil să fugi cu echivalentul electronic al unor biblioteci întregi, pline de dulapuri cu trei rânduri de lacăte şi de seifuri cu mii de documente şi milioane de cuvinte.

Motivele sale sunt remarcabile. Snowden s-a apucat să dezvăluie adevăratele moravuri ale Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA) şi ale aliaţilor acesteia. După cum s-a dovedit până în prezent, el nu e interesat de bani - altminteri ar fi putut să-şi vândă documentele serviciilor de informaţii străine pentru o mulţime de bani. Şi nu are nici genul de sentimente marxiste ce l-ar fi putut cataloga drept antiamerican. Dimpotrivă, e un adept înflăcărat al Constituţiei americane şi, asemeni altor hackeri versaţi, este un fan al politicianului libertarian Ron Paul, ale cărui opinii sunt împărtăşite de mulţi republicani.

Ceea ce a dezvăluit Snowden este important. Documentele sale demonstrează că metodele agenţiilor de spionaj, care efectuează interceptări electronice ale comunicaţiilor, au scăpat de sub control, în mare parte din cauza panicii politice instalate în SUA în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie.

Renunţând la frâiele legale şi constrânsă să asigure securitatea Americii, NSA şi partenerul său britanic mai tânăr, Centrul de comunicaţii guvernamentale GCHQ (în secret, aliaţi cu giganţii internetului şi ai telecomunicaţiilor, care controlează hardware-ul) şi-au folosit toate capacităţile lor tehnice pentru "a pune stăpânire pe internet." Aceasta este chiar formularea lor, nu a noastră. Controlul democratic a fost vag, înăbuşit de secretizare şi absolut inadecvat.

Rezultatul a fost că lumea întreagă e spionată. Tehnologiile despre care Occidentul a tot trâmbiţat că ar reprezenta nişte forţe ale libertăţii individuale şi democraţiei - Google, Skype, telefoanele mobile, GPS, YouTube, Tor, comerţul şi tranzacţiile bancare electronice şi toate celelalte - s-au transformat în instrumente de urmărire ce l-ar fi uimit şi pe George Orwell, autorul romanului 1984.

The Guardian a fost, mă bucur să spun asta, primul reprezentant al presei libere care a publicat dezvăluirile lui Snowden. Am considerat că era de datoria noastră să spargem tabuurile secretivităţii, ţinând cont, aşa cum şi-a dorit însuşi Snowden, de protecţia persoanelor şi a documentelor secrete sensibile.

Sunt mândru că am făcut asta: în întreaga lume s-au dezlănţuit acum dezbateri aprinse şi cereri de reformă - în SUA, în Germania, Franţa, Brazilia, Indonezia, Canada, Australia, chiar şi în exclusivista Mare Britanie. The Guardian a fost în cele din urmă nevoit să-şi publice articolele de la filiala sa din New York, punându-se astfel la adăpost de hărţuirea juridică venită din partea oficialităţilor britanice. Cred că cititorii acestei cărţi ar putea foarte bine să aprecieze valoarea pe care ar avea-o introducerea unui echivalent al primului amendament din constituţia SUA, care protejează libertatea presei. Este o libertate care ne poate proteja pe noi toţi.

(Alan Rusbridger, Redactor şef, Guardian, Londra, februarie 2014)

Voltaire, omul care şi-a depăşit veacul

François-Marie Arouet Voltaire
Tratat despre toleranţă
Editura Herald, 2016

Traducere din limba franceză de Gabriel Avram


Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă
Voltaire, omul care şi-a depăşit veacul

François-Marie Arouet, supranumit Voltaire, s-a născut la 21 noiembrie 1694, la Paris, unde a şi murit în 1778, şi a fost unul dintre marii scriitori şi filosofi care au marcat întregul secol al XVIII-lea, fiind cunoscut ca modelul intelectualului angajat în slujba adevărului, a justiţiei şi a libertăţii de gândire. Voltaire este un simbol al Secolului Luminilor, numele său fiind legat pentru totdeauna de lupta pe care a dus-o împotriva "infamiei", termen prin care el desemna fanatismul religios, şi pentru progres şi toleranţă. A fost deist, iar idealul său rămâne cel al monarhiei moderate şi liberale, luminată de "filosofi". Servindu-se de imensa lui notorietate, a intervenit pe lângă elitele luminate ale Europei, luând apărarea victimelor intoleranţei religioase şi ale arbitrariului în cazuri care l-au făcut celebru: Calas, Sirven, cavalerul de La Barre, contele de Lally.

Din vasta sa operă literară, astăzi este cunoscut îndeobşte prin scrierile sale "filosofice" în proză, povestiri şi romane, cum ar fi: Candide, Zadig, Scrisori filosofice, Dicţionarul filosofic, şi prin Corespondenţa sa. În completare, piesele de teatru, poeziile epice şi operele istorice (dintre care Secolul lui Ludovic al XIV-lea) au făcut din el unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori francezi ai secolului al XVIII-lea. Reputaţia lui Voltaire este dată şi de stilul său incisiv, plin de eleganţă şi de concizie, de cele mai multe ori ironic şi acid. Întreaga viaţă, Voltaire a frecventat marile curţi imperiale, neascunzându-şi prea mult dispreţul pentru vulg, dar a fost şi urmărit de putere, care l-a închis în mai multe rânduri în Bastilia şi l-a silit să se autoexileze în Anglia sau în provincie, departe de Paris.

În 1749 a plecat la curtea Prusiei, dar, decepţionat în speranţele sale de a juca un rol important pe lângă împăratul Frederic al II-lea al Prusiei, după un conflict de trei ani cu acesta, a părăsit Berlinul în 1753. Ceva mai târziu, s-a stabilit la moşia Délices, în Elveţia, în apropiere de Geneva, nu înainte de a achiziţiona un domeniu la Ferney, la frontiera franco-elveţiană, unde se afla la adăpost de ameninţările stăpânirii. De altfel, a făcut din Ferney un centru cultural vestit în toată Europa. Nu a revenit la Paris decât în 1778, ovaţionat de tot poporul; în acelaşi an, a murit la respectabila vârstă de 84 de ani.

Voltaire iubea luxul, mesele bune şi conversaţia, pe care le considera, alături de teatru, forme desăvârşite de manifestare a omului în societate. Mereu îngrijorat de starea sa materială, care îi garanta libertatea şi independenţa, Voltaire a dobândit o avere considerabilă din operaţiuni speculative la Bursă, ceea ce i-a înlesnit traiul îmbelşugat de la Fernay, unde era înconjurat de o adevărată curte alcătuită din oameni de spirit. Adeseori însă, îşi şicana şi ironiza adversarii; de pildă, pe Jean-Jacques Rousseau. Considerat de către Revoluţia franceză (împreună cu Jean-Jacques Rousseau, adversarul său) unul dintre precursorii ei (a fost al doilea depus la Panthéon, după Mirabeau), celebrat de a Doua Republică (încă din 1870, la Paris, un bulevard şi o piaţă poartă numele său, apoi un chei, o stradă, un liceu, o linie de metrou etc.), a hrănit pe tot parcursul secolului al XIX-lea pasiunile antagoniste ale adversarilor şi apărătorilor laicităţii Statului şi învăţământului public.

În ceea ce priveşte educaţia, Arouet tatăl a dorit pentru fiul său o instruire intelectuală care să fie la înălţimea aptitudinilor pe care tânărul le manifestase încă din copilărie. La zece ani, Voltaire studiază la colegiul Ludovic cel Mare, administrat de iezuiţi, instituţia educaţională cea mai frecventată şi mai scumpă din capitala Franţei. Iezuiţii le predau elevilor latina, greaca şi retorica, dar înainte de toate doreau să formeze oameni de lume, iniţiindu-i pe elevi în arta de a reuşi în societate. Elev strălucit, devenit repede celebru pentru arta de a versifica, Voltaire învaţă aici cum să placă şi să vorbească de la egal la egal cu mai-marii zilei. În liceu, leagă prietenie şi relaţii preţioase, de care se va servi tot restul vieţii, cu fraţii d'Argenson, cu René-Louis şi Marc-Oierre, viitor ministru al lui Ludovic al XV-lea, respectiv viitor duce de Richelieu.

În afară de educaţia iezuită, frecventarea societăţii libertine a Templului a exercitat o influenţă la fel de importantă asupra caracterului tânărului Arouet. Din această societate făceau parte oameni de litere, membri ai înaltei nobilimi, poeţi epicurieni cunoscuţi pentru spiritul şi lipsa lor de moralitate. În societatea acestora, Voltaire începe să fie convins că s-a născut nobil libertin şi că nu are nimic de-a face cu cei din casa Arouet şi cu indivizii obişnuiţi. La şaptesprezece ani, termină liceul şi îşi anunţă tatăl că vrea să devină om de litere şi nu avocat sau consilier titular în Parlament, meserii pe care tatăl său le pregătea pentru el. În faţa opoziţiei părinteşti, se înscrie la Facultatea de Drept, dar continuă să-i frecventeze pe cei din societatea Templului. În urma unor scandaluri, nu-şi termină studiile, iar tatăl îl dă în grija unui magistrat parizian.

În 1715, la 21 de ani, Voltaire are posibilitatea să devină prietenul Regentului, fermecându-l prin talentul şi oratoria sa, dar îşi face mulţi duşmani. Invitat la castelul Sceaux, focarul opoziţiei, este ademenit să scrie versuri despre relaţia amoroasă a Regentului cu fiica ducesei de Maine, fapt care îi aduce exilul la Tulle, apoi la Sully-sur-Loire. Iertat fiind de către Regent, îşi continuă viaţa turbulentă, profitând de ospitalitatea nobililor din Saint-Ange şi Sceaux, însă recidivează, scriind alte versuri compromiţătoare. De astă dată, în mai 1717 este întemniţat la Bastilia, unde stă unsprezece luni. La ieşirea din închisoare, conştient că până atunci şi-a risipit vremea şi talentul, Voltaire doreşte să imprime un nou curs vieţii sale şi să devină celebru în genurile cele mai nobile ale literaturii epocii sale, adică tragedia şi poezia epică. Este vremea când adoptă patronimul "Voltaire", o anagramă a numelui său, după părerea specialiştilor. La 18 noiembrie 1718, piesa sa Oedip se bucură un succes uriaş (patruzeci şi cinci de reprezentaţii şi un număr de 25.000 de spectatori, imens pentru acea epocă). Publicul vede în el un nou Racine, îndrăgeşte atât versurile sale sub formă de maxime, cât şi aluziile obraznice la adresa regelui defunct (Ludovic al XIV-lea) şi a religiei. Va cunoaşte apoi un nou succes în 1723, cu Henriada.

În 1726, Voltaire suferă o umilinţă care îl va urmări toată viaţa. Cavalerul de Rohan-Chabot, un tânăr gentilom arogant, descendent al uneia dintre cele mai vechi familii ale regatului, îl apostrofează la Comedia Franceză cu următoarele cuvinte: "Alo, domnule de Voltaire, domnule Arouet, cum vă numiţi de fapt?" Replica lui Voltaire a fost înţepătoare: "Voltaire mă numesc. Mie începe să-mi răsară steaua, în timp ce a dumneavoastră apune". Câteva zile mai târziu, Voltaire a fost chemat afară în timp ce lua dejunul la prietenul său, ducele de Sully; ieşit în stradă, a fost ciomăgit zdravăn de lacheii cavalerului, care supraveghea operaţiunea din caleaşca sa. Rănit, umilit în orgoliul propriu, a dorit reparaţii, în speţă un duel, dar niciunul dintre prietenii săi aristocraţi nu a vrut să-i fie martor. Însuşi ducele de Sully a refuzat să-l însoţească pe Voltaire la comisariatul de poliţie, ca să fie martor la plângerea pe care scriitorul dorea s-o depună. Prinţul de Conti a emis şi o vorbă de duh, referitor la ciomegele încasate de Voltaire: "Au fost bine primite, dar prost date". În plus, familia Rohan a făcut demersuri ca Voltaire să fie arestat, fapt care s-a şi întâmplat la 17 aprilie, scriitorul luând iarăşi calea Bastiliei. A fost eliberat două săptămâni mai târziu, cu condiţia să plece în exil.

Plecând în Anglia, a fost profund impresionat de libertatea şi pluralismul politic şi religios al societăţii engleze. În plus, starea materială a poporului englez, incomparabil mai bună decât a celui francez, i-a stârnit admiraţia. A făcut o comparaţie cu anacronismul relaţiilor economice şi cu arhaismul instituţiilor franceze. În câteva săptămâni, a învăţat engleza şi s-a instalat la Londra, unde a făcut cunoştinţă cu scriitori, filosofi, savanţi, fizicieni, matematicieni, naturalişti, iniţiindu-se în domenii ale cunoaşterii până atunci nebănuite de el. Tot în Anglia, a conceput proiectul unei istorii a lui Carol al XII-lea, regele Suediei, şi a început să scrie în engleză o lucrare în care îşi expune observaţiile despre Anglia, lucrare care avea să apară în 1733, la Londra, cu titlul Letters Concerning the English Nation (şi un an mai târziu, în Franţa, cu titlul Lettres philosophiques), poate opera sa cea mai reprezentativă. Devine un apropiat al curţii regelui George I, apoi al succesorului acestuia, George al II-lea, iar în 1738 i se acordă permisiunea de a se întoarce în Franţa, cu condiţia să stea departe de capitală.

Voltaire petrece un timp la castelul Cirey, apoi la Luneville, după care ajunge la Paris, unde duce o viaţă de curtean, înainte de a cădea iarăşi în dizgraţie. În 1750, pleacă la curtea împăratului Frederic al II-lea, la Berlin, unde va fi primit cu onoruri, ocupând chiar funcţia de şambelan; între rege şi filosof se leagă o prietenie, regele vorbind perfect franceza. Însă prietenia nu durează prea mult, cei doi neputându-şi ascunde multă vreme trăsăturile de caracter; împăratul nu avea prea mult umor şi era obişnuit să i se arate supunere, iar Voltaire făcea paradă de o ironie acidă şi de o mare superioritate intelectuală. Cei doi ajung să nu se mai înţeleagă, iar în 1753 o ceartă cu Maupertuis, partizan al regelui, precipită ruptura, iar scriitorul părăseşte Prusia. Opera cea mai importantă pe care a scris-o la Berlin şi pe care a publicat-o este Secolul lui Ludovic al XIV-lea.

În 1755, Voltaire se instalează pe moşia Délices, aflată în apropiere de Geneva, pe teritoriu elveţian, iar în 1758 cumpără un domeniu la Ferney, în Franţa, dar aflat tot în apropiere de Geneva. Aici, în compania nepoatei sale, doamna Denis, deopotrivă guvernantă şi tovarăşă de viaţă, asigură traiul a o mie de oameni prin activităţi agricole, de construcţie, înfiinţând chiar o fabrică de ceasuri şi una de şosete. El chiar îşi comentează cariera de întreprinzător astfel: "Dintr-un cătun cu patruzeci de suflete primitive, Ferney a devenit un orăşel opulent, locuit de 1.200 de persoane utile".

Voltaire este, la aproape şaizeci şi cinci de ani, nu numai omul cel mai celebru al epocii sale, ci a devenit un mit. De la Sankt Petersburg, în Rusia, şi până la Philadelphia, în America, lumea îi aştepta cu sufletul la gură scrierile. Artişti, savanţi, prinţi, ambasadori sau simpli curioşi mergeau în pelerinaj la Ferney, la acest "hangiu al Europei". În 1778, revine în capitală, parizienii îl primesc cu un asemenea entuziasm, încât unii istorici văd în acea zi de 30 martie "prima zi a Revoluţiei". Cu două luni înaintea morţii sale, Voltaire devine francmason în Loja pariziană a celor Nouă Surori; este posibil să fi fost francmason şi înainte de această dată, dar nu există dovezi concludente. Moare la Paris, la data de 30 mai 1778, după ce, cu patru luni înainte, îi declara următoarele într-o scrisoare secretarului său, Wagnière: "Mor iubindu-l pe Dumnezeu, pe prietenii mei, fără să-mi urăsc duşmanii, detestând superstiţiile". Cenuşa sa a fost transferată la Panthéonul din Paris, la 11 iulie 1791, într-o ceremonie grandioasă. Printr-un hazard al istoriei, mormântul său se află faţă în faţă cu cel al lui Jean-Jacques Rousseau, pe care l-a detestat întreaga sa viaţă.

Viaţa şi opera lui Voltaire dezvăluie un loc interesant pe care el l-a acordat femeilor. Mai multe din piesele sale sunt dedicate în întregime vieţilor excepţionale ale unor femei puternice din civilizaţiile orientale. Acest interes al său pentru femeile puternice poate explica ataşamentul lui Voltaire pentru o femeie - savant ca Émilie du Chatelet. În 1713, fiind tânăr secretar de ambasadă la La Haye, Voltaire se îndrăgosteşte de Olympe Dunoyer, alias Pimpette. Mama fetei, o hughenotă franceză exilată în Olanda, ura monarhia franceză. De teama unui scandal, ambasadorul îl trimite pe Voltaire în Franţa, iubirea spulberându-se în câteva săptămâni. Deşi libertin din fire, Voltaire a ştiut să se apere de excese, mai ales de cele amoroase. Dar, datorită influenţei femeilor, el a reuşit să se introducă în înalta societate a Regentului. Louise Bénédicte de Bourbon, ducesă de Maine, strânsese în castelul de la Sceaux o întreagă clică literară care complota împotriva ducelui Philippe d'Orléans. Aici, Voltaire a fost îndemnat să-şi exercite verva şi ironia împotriva Regentului, ceea ce i-a adus autorului un început de notorietate şi unsprezece luni de temniţă la Bastilia.

Datorită succesului primei sale tragedii, Oedip, Voltaire face cunoştinţă cu ducesa de Villars, de care se îndrăgosteşte, dar fără ca reciproca să fie valabilă; profită însă pentru a intra în cercul aristocratic luminat al mareşalului de Villars; în ceea ce priveşte dragostea lui pentru ducesă, Voltaire afirmă că "s-a vindecat" în profitul prieteniei, pe care o va cultiva toată viaţa. A mai avut câteva efemere legături cu actriţe, printre care Suzanne de Livry şi Adrienne Lecouvereur; în schimb, relaţia cu Gabrielle Émilie La Tonnelier de Breteuil, marchiză de Châtelet-Lomont, a fost ceva mai serioasă; această traducătoare a lui Newton avea o mare dragoste pentru litere, ştiinţe şi filosofie. Era măritată, dar marchizul de Châtelet era un etern absent, aşa că pasionala Émilie se va îndrăgosti de Voltaire, care o va iubi până la moarte. Viaţa lor era aproape conjugală, dar extrem de turbulentă, cu dispute intelectuale intense. După o idilă de mai bine de zece ani, totul s-a sfârşit din cauza unei dispute de ordin filosofic: marchiza a renunţat la materialismul newtonian, pentru a se consacra determinismului optimist al lui Leibniz, ceea ce Voltaire nu putea să accepte. Situaţia s-a complicat atunci când doamna du Châtelet s-a îndrăgostit de marchizul de Saint-Lambert şi a rămas însărcinată; Voltaire a conceput atunci o stratagemă pentru a-l face pe soţul lui Émilie să creadă că este tatăl copilului; Émilie a murit însă la scurtă vreme după naştere, umplându-l de disperare pe Voltaire, care a nutrit totuşi o dragoste sinceră pentru ea.

În 1745, la cincizeci de ani, Voltaire devine amantul nepoatei sale, Marie-Louise Denis. A disimulat cu grijă această pasiune incestuoasă şi adulteră, dar Marie-Louise nu era o virtuoasă şi a profitat cât a putut de averea considerabilă a scriitorului. De altfel, Marie-Louise Denis era atât amanta, cât şi infirmiera şi secretara filosofului, şi l-a urmat la domeniul din Fernay unde puneau în scenă împreună piesele de teatru ale lui Voltaire. Într-o scrisoare către Grimm, Louise d'Épinay le-a făcut lui Voltaire şi nepoatei sale un portret extrem de sugestiv: "Nepoata lui Voltaire este de râsul lumii. Mică, bondoacă, se apropie de cincizeci de ani, o femeie cum rar întâlneşti: urâtă şi bună, mincinoasă din naştere, dar fără răutate; nu are spirit, dar pare că-l are; ţipă, se agită, hotărăşte, face politică, declamă versuri, bate câmpii, totul fără pretenţii şi fără să şocheze pe nimeni. Îşi adoră unchiul atât ca rudă, cât şi ca bărbat. Voltaire o îndrăgeşte, îşi bate joc de ea, dar o respectă. Într-un cuvânt, casa aia e un refugiu pentru toate contrariile posibile şi un spectacol adorabil pentru public".

La moartea sa, Voltaire a lăsat o avere imensă, unii afirmând că era printre cele mai mari din Franţa. Averea provenea din mai multe surse: din scris, din buzunarele şi bunăvoinţa regilor (George I al Angliei, Ludovic al XVI-lea, Frederic al II-lea, Ecaterina a Rusiei), din diverse plasamente: loterie, împrumuturi, investiţii maritime, agricultură, manufacturi etc.

Opera lui Voltaire

În general, Voltaire a avut o carieră de om de litere, fie că s-a ilustrat în domeniul poeziei sau al teatrului. Dorea însă să fie recunoscut de posteritate mai ales pentru piesele sale de teatru. Chiar dacă astăzi au căzut în uitare, ele au făcut parte din repertoriu aproape două secole. Printre cele aproximativ şaizeci de piese pe care le-a scris, istoria literară le-a reţinut în special pe următoarele: Zaïre (1732), Adélaïde du Guesclin (1734), Alzire ou les Américains (1736), Mahomet ou le Fanatisme (1741), La Mérope française (1743), Sémiramis (1748), Nanine, ou le préjugé vaincu (1749), Le Duc de Foix (1752), L'Orphelin de la Chine (1755), Le Café ou l'Écossaise (1760), Tancrède (1760), Les Scythes (1767). În secolul său, a fost considerat succesorul lui Corneille şi al lui Racine, unii comentatori afirmând că i-ar fi depăşit pe aceştia. Voltaire a colaborat uneori cu celebrul compozitor al epocii, Rameau, pentru operele lirice, dar proiectul comun cel mai ambiţios, opera Samson, a fost abandonată înainte de a fi jucată, fiind interzisă de către cenzură. Însă împreună au reuşit să compună o comedie-balet, Prinţesa de Navarra, şi o operă-balet, Templul gloriei.

Corespondenţa lui Voltaire constituie o altă parte importantă a scrierilor sale, fiind cunoscute mai bine de 23.000 de scrisori, iar el este considerat unul dintre cei mai prolifici scriitori de epistole ai secolului său. Corespondenţa este interesantă şi deoarece revelează alte faţete, mai puţin cunoscute, ale personalităţii sale. Voltaire este cunoscut astăzi mai ales pentru povestirile şi romanele sale. Candide şi Zadig, printre altele, fac parte din marile texte ale lumii.

În ceea ce priveşte morala şi liberalismul său, Voltaire găseşte în gândirea filosofului englez John Locke o doctrină care se adaptează perfect idealului său pozitivist şi utilitarist. Locke era privit ca apărătorul liberalismului, afirmând că pactul sau contractul social nu suprimă drepturile naturale ale indivizilor. Experienţa este singura care ne instruieşte, afirma el, iar tot ceea ce se află dincolo de experienţă nu este decât o ipoteză. Voltaire îşi extrage din aceste teze linia directoare a moralei sale; misiunea omului este să-şi ia destinul în propriile mâini, să-şi îmbunătăţească traiul, să-şi uşureze viaţa cu ajutorul descoperirilor ştiinţei, industriei, artelor, să contribuie la progresul societăţii.

În opinia sa, o viaţă în comun nu este posibilă fără o convenţie, fără un pact în care fiecare să-şi afle rostul. Conform lui Voltaire, chiar dacă se exprimă prin legi particulare, în funcţie de ţară, justiţia trebuie să fie universală; toţi oamenii sunt capabili să aibă idei, mai întâi fiindcă sunt fiinţe mai mult sau mai puţin rezonabile, apoi pentru că toţi oamenii ar trebui să fie în stare să înţeleagă că ceea ce este folositor societăţii este folositor fiecăruia. Rolul moralei este cel de a ne învăţa principiile care ne conduc spre progres şi de a le respecta. Străin de orice spirit religios, Voltaire nu aderă totuşi la ateismul lui Diderot sau d'Holbach, neîncetând să repete faimosul său distih:
L'univers m'embarrasse, et je ne puis songer
Que cette horloge existe et n' ait point d' horloger
.
(Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar / C-ar putea exista ceasul fără un ceasornicar)

Astfel, în opinia sa, ordinea universului ne conduce spre ideea unui "geometru etern". Totuşi, dacă a rămas ataşat de ideea deismului, denunţă providenţialismul (în Candide) şi îşi pune mereu aceeaşi întrebare care l-a marcat şi pe Sfântul Augustin şi la care nu găseşte răspuns: "De ce există atât de mult rău pe lume, dacă universul a fost creat de un Dumnezeu pe care toţi deiştii îl socotesc a fi bun?" Lui Voltaire i se mai atribuie formularea: "Dacă vreţi, putem vorbi despre existenţa lui Dumnezeu, dar, cum n-am chef să fiu furat, nici strangulat în somn, daţi-mi voie ca mai întâi să trimit servitorii la plimbare".

Întreaga operă a lui Voltaire este o luptă împotriva fanatismului şi intoleranţei: "Astăzi înţelegem prin fanatism o nebunie religioasă, sumbră şi crudă. O boală care are simptomele variolei" (Dicţionarul filosofic, articolul "Fanatismul", 1764). A militat atât împotriva fanatismului bisericii catolice, cât şi a celei protestante, care în opinia sa constituiau simboluri ale intoleranţei şi nedreptăţii. A mobilizat opinia publică europeană prin tratate, pamflete, scrieri literare, orice a considerat bun pentru a trezi minţile oamenilor. A mizat apoi pe arma râsului, pentru a aţâţa indignarea; umorul şi ironia au devenit arme de calibru împotriva nebuniei ucigaşe care provoca nefericirea oamenilor. Duşmanii lui Voltaire se temeau cumplit de persiflarea lui, dar mai ales de ideile sale noi. În 1755, când citeşte Discursul asupra originii şi bazelor inegalităţii printre oameni, al lui Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, care a dezaprobat lucrarea, i-a răspuns printr-o scrisoare deopotrivă abilă şi ironică: "Am primit, domnule, noua dumneavoastră carte împotriva neamului omenesc, şi vă mulţumesc. Niciodată nu s-a risipit atât spirit din dorinţa de a ne înfăţişa ca pe nişte animale; atunci când citesc cartea dum neavoastră, simt realmente dorinţa de a merge în patru labe. Totuşi, fiindcă de mai bine de şaizeci de ani nu mai am acest obicei, mi-e imposibil să-l reiau, şi las această poziţie naturală în seama celor care sunt mult mai demni decât noi".

Voltaire s-a implicat în mai multe cazuri celebre ale vremii sale şi nu s-a lăsat până ce nu s-a făcut dreptate. Afacerile celebre care i-au solicitat cel mai mult pana au fost Calas (1762), Sirven (1764), Cavalerul de La Barre (1766) şi afacerea Lally-Tollendal (1776).

Unii autori moderni l-au taxat pe Voltaire drept antisemit, sprijinindu-şi aserţiunile în special pe faptul că el a scris următoarele rânduri în articolul "Toleranţa", din Dicţionarul filosofic: "Despre evrei trebuie să vorbesc cu regret; această naţiune este, după câte se pare, printre cele mai detestabile care au murdărit vreodată faţa pământului. Dar oricât de absurdă şi atroce ar fi ea, secta saducheilor a fost una paşnică şi de mare cinste, deşi nu credea în nemurirea sufletului, în timp ce fariseii credeau în acest lucru". Un istoric, Leon Poliakov, îl cataloghează pe Voltaire drept "cel mai înverşunat antisemit francez al secolului al XVIII-lea". Pentru Bernard Lazare însă, "deşi Voltaire a fost un iudeofob înfocat, ideile pe care el şi enciclopediştii le promovau nu erau ostile evreilor, întrucât erau idei de libertate şi de egalitate universale". Alţii afirmă că existenţa unor pagini contradictorii în opera lui Voltaire nu ne permite să tragem concluzia eronată că el ar fi fost rasist sau antisemit.

În ceea ce priveşte islamul, Voltaire, deşi deist, era atras de raţionalitatea aparentă a islamului, "religie fără cler, fără miracole sau mistere". Reluând tezele lui Henri de Boulainvilliers, Voltaire crede că distinge în monoteismul musulman o concepţie mult mai raţională decât cea a Sfintei Treimi creştine. În tragedia sa Fanatismul sau Mahomed, Voltaire îl consideră pe Mahomed un "impostor", un "fals profet", un "fanatic", un "ipocrit". Totuşi, conform lui Pierre Milza, unul dintre biografii săi, piesa a fost mai degrabă "un pretext pentru a denunţa atât intoleranţa creştinilor, de orice rit ar fi ei - catolici, protestanţi, jansenişti -, cât şi ororile comise în numele lui Isus Cristos". Pentru Voltaire însuşi, în piesa lui, Mahomed "nu este altceva decât un Tartuffe cu armele în mâini". De altfel, în 1742 Voltaire îi va scrie doamnei de Missy următoarele: "Piesa mea îl înfăţişează sub numele de Mahomed pe marele prior al Iacobinilor punând pumnalul în mâna lui Jacques Clement". Mai târziu, după ce i-a citit pe Henri de Boulainvilliers şi pe Georges Sale, va vorbi despre Mahomed şi islam într-un articol intitulat "Despre Alcoran şi Mahomed", publicat în 1748. În acest articol, Voltaire îşi menţine părerea că Mahomed a fost un "şarlatan", dar "sublim şi îndrăzneţ", afirmând, în plus, că nu era deloc analfabet. Extrăgându-şi alte observaţii din Biblioteca orientală a lui Herbelot, Voltaire a început să aibă păreri favorabile despre Coran, unde a descoperit, în ciuda "contradicţiilor, absurdităţilor şi anacronismelor", o "bună morală şi o idee justă a puterii divine, admirând în special definiţia dată de musulmani lui Allah". Astfel, ajunge la concluzia că, "dacă acest Coran este rău pentru timpurile şi epoca noastră, era excelent pentru contemporani, iar religia sa era şi mai bună. A vindecat aproape toată Asia de idolatrie" şi "nici nu era greu ca o asemenea religie simplă şi înţeleaptă, predicată de un om mereu victorios, să subjuge o mare parte a Pământului". Voltaire consideră că "legile civile ale Coranului sunt bune, dogma este admirabilă, dar mijloacele de impunere a dogmei sunt înspăimântătoare, căci se slujesc de crimă".

Mai târziu, după ce estimează că l-a făcut pe Mahomed în piesa lui "un pic mai rău decât era în realitate", Voltaire împrumută din biografia lui Mahomed, redactată de Henri de Boulainvilliers, "trăsăturile care îl adeveresc pe Mahomed a fi o mare personalitate". În al său Eseu despre moravurile şi spiritul naţiunilor, în care consacră - în calitate de istoric, de această dată - mai multe pagini islamului, Voltaire "are o judecată aproape favorabilă" asupra lui Mahomed, pe care îl califică drept "poet" şi "mare om", după imaginea lui Alexandru cel Mare, care "a preschimbat o mare parte a feţei pământului şi care a jucat cel mai mare rol care se poate juca pe pământ, în ochii oamenilor". Voltaire mai consideră că, "dacă legiuitorul musulmanilor, omul puternic şi aspru, şi-a impus dogmele prin curaj şi prin forţa armelor, religia sa a devenit totuşi, odată cu trecerea timpului, indulgentă şi tolerantă".

Ultimele sale aprecieri asupra musulmanilor i-au atras mânia iezuiţilor, în special a abatelui Claude-Adrien Nonnotte. În Eseu despre moravuri, Voltaire se arată plin de elogii la adresa civilizaţiei musulmane şi a islamului ca mod viaţă. A comparat "geniul poporului arab" cu "geniul vechilor romani", afirmând că "în secolul nostru de barbarie şi ignoranţă, care a urmat decadenţei şi destrămării Imperiului Roman, am primit aproape totul de la arabi: astronomia, matematica, chimia, medicina, şi încă din al doilea secol după Mahomed a fost nevoie ca mulţi creştini din Occident să se instruiască la musulmani". În concluzie, Voltaire folosea două reprezentări ale lui Mahomed: una religioasă, conform căreia Mahomed a fost un profet ca mulţi alţii, care a exploatat naivitatea oamenilor şi a răspândit superstiţiile şi fanatismul, dar care a predicat unicitatea lui Dumnezeu; şi o altă reprezentare, politică, în care Mahomed era înfăţişat ca un mare om de stat, după modelul lui Alexandru cel Mare, fiind deopotrivă şi un mare legiuitor care şi-a salvat contemporanii de idolatrie.

Pentru istoricul Dirk van der Cruysse, imaginea mai nuanţată a lui Mahomed din Eseu despre moravuri provine în special din "antipatia pe care Voltaire o resimţea la adresa poporului evreu". În concepţia sa, "ineficacitatea revelaţiilor iudeo-creştine, comparate cu dinamismul islamic, trezeşte în fiinţa lui Voltaire o admiraţie sinceră, dar suspectă". Van der Cruysse consideră că discursul voltairian asupra lui Mahomed este "un fel de plasă ţesută din admiraţie şi din rea-credinţă prost disimulată", care îl vizează mai puţin pe Profet, cât aspectele combătute de Voltaire, în speţă "fanatismul şi intoleranţa creştinismului şi a iudaismului".

Dezvăluirile lui Snowden

Luke Harding
Dezvăluirile lui Snowden. Povestea neştiută a celui mai căutat om din lume
Editura Meteor Publishing, 2016

Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Luke Harding este jurnalist, scriitor şi corespondent de presă în străinătate al ziarului The Guardian. A transmis relatări din Delhi, Berlin şi Moscova şi a fost corespondent de război în Afghanistan, Irak, Libia şi Siria. Între anii 2007-2011 a fost şeful biroului de presă al ziarului The Guardian la Moscova; Kremlinul l-a expulzat din Rusia, fiind primul caz de acest gen de la Războiul Rece încoace.

Edward Snowden, un tânăr geniu al computerelor care lucra pentru Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA), a dezvăluit modul în care această organizaţie înspăimântător de puternică foloseşte tehnologia modernă pentru spionarea întregii planete. Consecinţele i-au zguduit pe liderii din întreaga lume. Aceasta este povestea neştiută a isprăvilor lui Snowden şi a jurnaliştilor care s-au confruntat cu presiunile exercitate de guvernele SUA şi Marii Britanii după publicarea unor articole de senzaţie. Din ziua în care şi-a părăsit atrăgătoarea prietenă din Hawaii, cărând cu el un hard drive plin de secrete, până la săptămânile petrecute în secret în Hong Kong şi lupta sa pentru a obţine azil, povestea lui Snowden se citeşte ca un thriller ce face înconjurul globului.

"Harding surprinde excelent momentul când Guardian publică primul său articol despre Snowden, un cocktail pasionant, plin de adrenalină de zel jurnalistic responsabil şi de entuziasm generat de publicarea unor informaţii secrete." (Financial Times)

"Incitant, plin de acţiune, cu fugi de ultim moment, întâlniri secrete şi hackeri şi ziarişti curajoşi... O relatare importantă a poveştii deceniului." (Irish Times)

Prolog: Întâlnirile
Hotel Mira, Nathan Road, Hong Kong
Luni, 3 iunie 2013
 
"Nu vreau să trăiesc într-o lume unde tot ce spun, tot ce fac, fiecare om cu care vorbesc, fiecare expresie a creativităţii, iubirii sau prieteniei este înregistrată..." (Edward Snowden)

Totul a început cu un e-mail.
"Sunt un membru al serviciilor secrete..."

Niciun nume, nicio funcţie, niciun detaliu. Editorialistul ziarului The Guardian, Glenn Greenwald, care era stabilit în Brazilia, a început să corespondeze cu această sursă misterioasă. Cine era acesta? Sursa nu spunea nimic despre sine. Era o prezenţă intangibilă, o fantomă online. Poate chiar o închipuire.

La urma urmei, cum putea să fie reală? Niciodată nu mai existase aşa o scurgere masivă de informaţii din interiorul NSA (Agenţia Naţională de Securitate). Toată lumea ştia că organizaţia de spionaj de elită a Americii, cu sediul la Fort Meade, lângă Washington DC, era impenetrabilă. Ce făcea NSA (No Such Agency), agenţia fără pereche, aşa cum o denumiseră cu umor surse din guvernul federal, era secret. Nimic nu ajungea în afara sa.

Totuşi, această persoană ciudată părea să aibă acces la nişte documente secrete extraordinare. Sursa îi trimise lui Greenwald o mostră de documente NSA, clasificate drept ultrasecrete, fluturându-i-le pe la nas. Cum le obţinuse cu atâta aparentă uşurinţă era un mister. Presupunând că erau şi autentice, ele păreau să demaşte un subiect de importanţă globală. Potrivit acestor documente, Casa Albă nu-şi spiona numai adversarii (băieţii răi, al-Qaida, teroriştii, ruşii) sau presupuşii aliaţi (Germania, Franţa), ci şi comunicaţiile private a milioane de cetăţeni americani.

Marea Britanie era implicată, împreună cu SUA, în această acţiune de spionare în masă. Echivalentul britanic al NSA, GCHQ, îşi conducea operaţiunile în zona rurală a Angliei. Marea Britanie şi SUA aveau o relaţie strânsă, care viza schimbul de informaţii ce data din cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru cei maliţioşi, Marea Britanie era pudelul de încredere al SUA. În mod alarmant, documentele revelau faptul că NSA plătea milioane de dolari pentru activităţile britanice de urmărire.

Şi acum Greenwald era pe cale să se întâlnească cu informatorul său secret. Promiţându-i noi dezvăluiri, acesta îi cerea să zboare de unde locuia, din Rio de Janeiro, în Hong Kong-ul condus de China comunistă şi aflat la mii de kilometri distanţă. Greenwald simţea că locul ales era bizar şi derutant: avea oare un post acolo?

Întâlnirea urma să aibă loc la Hotelul Mira din Kowloon, o clădire elegantă, modernă, aflată în inima zonei turistice şi la o mică distanţă de parcurs cu taxiul de la Star Ferry spre insula Hong Kong. Greenwald era însoţit de Laura Poitras, şi ea tot americancă, realizatoare de filme documentare şi un spin în coasta armatei americane. Ea fusese cea care îi pusese în legătură, prima care-l convinsese pe Greenwald să-şi îndrepte atenţia spre fantomă.

Celor doi jurnalişti li se dăduseră instrucţiuni meticuloase. Urmau să se întâlnească într-o zonă mai puţin circulată, dar nu în totalitate obscură, a hotelului, lângă un aligator mare de plastic. Aveau să schimbe câteva replici prestabilite. Sursa urma să aibă asupra sa un cub Rubik. Şi numele său era Edward Snowden.

Se părea că misteriosul interlocutor era un spion experimentat. Pesemne, unul cu înclinaţie spre teatral. Tot ce ştia Greenwald despre el ducea spre o singură pistă: că era un veteran cu păr cărunt al serviciilor de spionaj. "Credeam că trebuia să fie un birocrat destul de în vârstă", povesteşte Greenwald. Probabil unul de vreo 60 de ani, purtând un blazer albastru cu butoni de aur, cu păr rar şi cărunt, cu pantofi negri eleganţi, ochelari, cravată... Greenwald îl şi vizualiza deja. Probabil că era şeful biroului CIA din Hong Kong; sediul era aproape.

Această teorie, aşa greşită cum era, se baza pe două indicii: accesul privilegiat la documente ultrasecrete de care sursa părea să se bucure şi rafinamentul analizei sale politice. Chiar cu prima tranşă de secrete, sursa trimisese un manifest personal. Şi îşi expunea motivaţia sa - să dezvăluie dimensiunea a ceea ce el considera supravegherea de nebănuit condusă de stat. Manifestul susţinea că tehnologia pentru spionarea oamenilor depăşise cu mult graniţele legii. Urmărirea justificată devenise imposibilă.

Nivelul ambiţiei NSA era unul extraordinar, susţinea sursa. În ultimul deceniu, volumul de schimburi de informaţii digitale între continente crescuse, explodând chiar. În acest context, NSA deviase de la misiunea sa originară de agenţie de informaţii externe. Acum strângea date despre toată lumea şi le stoca. Asta însemna atât date din SUA, cât şi din afara SUA. NSA se ocupa în secret nici mai mult, nici mai puţin decât cu monitorizarea electronică în masă. Sau aşa susţinea sursa.

Cei doi au ajuns la aligator mai devreme decât era stabilit. S-au aşezat. Au aşteptat. Greenwald s-a întrebat preţ de o clipă dacă aligatorul avea vreo semnificaţie în cultura chineză. Nu era sigur. Nu se întâmplă nimic. Sursa nu-şi făcu apariţia. Ciudat.

Dacă întâlnirea iniţială eşua, planul era să revină mai târziu, în cursul aceleiaşi dimineţi, pe acelaşi coridor anonim ce lega mall-ul strălucitor din interiorul Hotelului Mira de unul dintre restaurantele sale. Greenwald şi Poitras se întoarseră. Aşteptară iar.

Şi atunci îl zăriră. Un tip palid, cu membre subţiri, nervos, ridicol de tânăr. Greenwald, consternat, avu impresia că abia îi mijise barba. Era îmbrăcat într-un tricou alb şi jeanşi. În mâna dreaptă ţinea un cub Rubik. Era cumva vreo greşeală la mijloc? Părea să aibă vreo 23 de ani. "Eram năucit de-a binelea. Nimic nu avea sens", afirmă Greenwald.

Tânărul - dacă el era într-adevăr sursa - le transmisese instrucţiuni cifrate în privinţa modului în care să se desfăşoare verificarea iniţială:
POITRAS: La ce oră se deschide restaurantul?
SURSA: La prânz. Dar nu vă duceţi acolo. Mâncarea lasă de dorit.
Schimbul de replici era uşor hilar.

Greenwald îşi rosti replicile nervos, străduindu-se să-şi păstreze o mină serioasă.
Atunci Snowden spuse simplu: "Urmaţi-mă". Cei trei s-au îndreptat tăcuţi spre lift. Nu se mai afla nimeni prin preajmă, sau cel puţin nimeni pe care să-l fi putut observa ei. Au urcat la etajul unu şi l-au urmat pe tipul cu Rubik-ul până la camera 1014. El deschise uşa cu cartela magnetică şi intrară. "M-am lăsat dus de val", povesteşte Greenwald.

Era deja o misiune ciudată. Însă acum părea o goană după himere. Acest tip plăpând cu înfăţişare de student era cu siguranţă prea tânăr pentru a avea acces la documente ultrasecrete. Optimist, Greenwald presupuse că, poate, era fiul sursei sau asistentul său personal. Dacă nu, întâlnirea nu era decât o pierdere de vreme, o farsă de proporţii, desprinsă din romanele lui Jules Verne.

Şi Poitras comunicase în direct cu sursa timp de patru luni. Avusese impresia că-l cunoştea, sau cel puţin versiunea lui online. Şi ea se străduia să-şi vină-n fire. "Mai-mai c-am leşinat când am văzut ce vârstă avea. Mi-au trebuit douăzeci şi patru de ore ca să-mi revin."

Dar Snowden îşi relată povestea în cursul acelei zile. Era un colaborator al NSA şi avea douăzeci şi nouă de ani. Fusese repartizat la centrul de operaţiuni regionale al NSA din Kunia, în insulele Hawaii. Cu două săptămâni înainte îşi părăsise slujba, se despărţise definitiv de prietena sa şi se îmbarcase în secret pe o cursă spre Hong Kong. Luase cu el patru laptopuri.

Laptopurile aveau un sistem foarte sofisticat de codificare. Dar, prin intermediul lor, Snowden avea acces la zeci de mii de documente de pe serverele interne ale NSA şi GCHQ. Majoritatea purtau marca "Top secret". Unele purtau chiar ştampila "Top secret banda 1", nivelul britanic cel mai înalt de secretizare a materialelor interceptate, sau chiar şi "Banda 2", care era superultrasecret. Nimeni - cu excepţia unui cerc restrâns de persoane oficiale din securitate - nu mai văzuse vreodată documente de tipul acela. Snowden indică faptul că ceea ce transporta el reprezenta cea mai mare scurgere de informaţii de spionaj din istorie.

Greenwald observă resturile adunate zile-n şir de room service - tăvi, boluri cu tăiţei abandonate, tacâmuri murdare. Snowden mărturisi că se aventurase să iasă doar de trei ori de când se înregistrase la Mira sub propriul său nume, cu două săptămâni înainte. Stătea pe pat, în timp ce Greenwald îl bombarda cu întrebări: unde lucrezi, cine era şeful tău la CIA, de ce? În joc era credibilitatea lui Greenwald, precum şi cea a editorilor săi de la The Guardian. Însă, dacă Snowden era sincer, o echipă a CIA SWAT putea da buzna în cameră în orice clipă să-i confişte laptopurile şi să-l ia de acolo.

Începură să se convingă că Snowden nu era un impostor. Informaţiile sale puteau foarte bine să fie reale. Iar motivele pentru care a devenit un informator erau şi ele convingătoare.

Activitatea sa de administrator de sistem însemna - explică el lucid, persuasiv, detaşat - că dispunea de o perspectivă rară asupra capacităţii extraordinare de urmărire de care dispunea NSA, că putea întrezări locurile întunecate înspre care se îndrepta agenţia.

NSA putea monitoriza pe oricine, de la preşedinte în jos, afirmă el. Teoretic, agenţia de spionaj trebuia să adune doar informaţii referitoare la obiective străine, cunoscute drept SIGINT. Practic, asta era o glumă, îi spuse Snowden lui Greenwald. NSA strângea deja o droaie de informaţii de la milioane de americani: înregistrările convorbirilor telefonice, ale titlurilor e-mailurilor şi subiectelor acestora, fără ştiinţa sau consimţământul autorilor. De aici, se putea construi o descriere electronică completă a vieţii unei persoane - prietenii, iubiţii, bucuriile, tristeţile sale.

Împreună cu GCHQ, NSA a ataşat în secret dispozitive de interceptare la cablurile submarine cu fibră optică ce înconjoară lumea. Asta a permis SUA şi Marii Britanii să citească mare parte din comunicaţiile de pe glob. Tribunale secrete obligau furnizorii de servicii de telefonie să le transmită datele. Mai mult decât atât, cam tot Silicon Valley colabora cu NSA, spunea Snowden: Google, Microsoft, Facebook, chiar şi Apple al lui Steve Jobs. NSA susţinea că avea acces direct la serverele giganţilor din domeniu.

În timp ce-şi atribuia puteri de monitorizare fără precedent, agenţia americană de spionaj ascundea adevărul în privinţa activităţilor sale, afirmă Snowden. Dacă James Clapper, directorul serviciilor naţionale de informaţii, minţise în mod deliberat Congresul în privinţa programelor NSA, comisese o infracţiune. NSA viola în mod flagrant Constituţia SUA şi dreptul la intimitate. Instalase chiar nişte decodificatoare secrete în software-ul de criptare online, folosit pentru a efectua plăţi bancare sigure - slăbind sistemul pentru toată lumea.

Din ceea ce spunea Snowden, acţiunile NSA păreau desprinse dintr-un roman al lui Aldous Huxley sau George Orwell. Dar scopul final al NSA părea să meargă încă şi mai departe: să strângă toate informaţiile de la toată lumea, de peste tot şi să le stocheze pentru o perioadă nedefinită. Era semnalul unui punct de cotitură. Părea o anulare a libertăţii individuale. Agenţiile de spionaj deturnau internetul - cândva o platformă pentru exprimare individuală liberă. Snowden folosea cuvântul "panoptic". Acest termen relevant fusese inventat în secolul al XVIII-lea de filozoful şi reformatorul britanic Jeremy Bentham. Descria o închisoare ingenioasă, circulară, unde gardienii îi puteau vedea pe prizonieri tot timpul, fără ca ei să ştie că erau sub observaţie.

Şi de aceea, susţinea Snowden, se decisese el să facă totul public. Să-şi lase baltă viaţa şi cariera. Îi mărturisi lui Greenwald că nu voia să trăiască într-o lume "unde tot ce spune, tot ce face, toţi cei cu care vorbeşte, orice expresie a iubirii sau prieteniei e înregistrată".

În săptămânile ce au urmat, afirmaţiile lui Snowden aveau să declanşeze dezbateri fără precedent. Aveau să înfurie la culme Casa Albă şi Downing Street. Şi aveau să genereze un haos internaţional când Snowden plecă din Hong Kong, încercă să obţină azil politic în America Latină şi rămase blocat în Moscova lui Vladimir Putin.

În America şi Europa (deşi, nu de prima dată în Anglia lui James Bond) a existat o dispută puternică referitoare la echilibrul dintre securitate şi libertăţile civile, dintre libertatea de expresie şi confidenţialitate. În ciuda polarizării febrile a politicii SUA, atât libertarienii de dreapta, cât şi democraţii de stânga s-au unit să-l susţină pe Snowden.

Chiar şi preşedintele Obama a admis că dezbaterea era una întârziată şi că reforma era necesară. Şi totuşi, asta nu a împiedicat autorităţile SUA să-i anuleze paşaportul lui Snowden, acuzându-l de spionaj şi cerându-i să se întoarcă din Rusia.

Lupta pentru publicarea poveştii lui Snowden avea să le creeze probleme legale, logistice, editoriale dramatice chiar jurnaliştilor. Asmuţea un ziar faimos, site-ul său internaţional şi câţiva aliaţi din media împotriva unora dintre cei mai puternici oameni de pe planetă. Şi avea să ducă la distrugerea driverelor ziarului The Guardian într-un subsol, operaţiunea fiind supravegheată de doi specialişti britanici ai GCHQ. Zdrobirea aparaturii avea să fie un episod absolut suprarealist din istoria jurnalismului occidental şi a bătăliilor sale împotriva statului.

În timp ce stătea în camera sa de hotel din Hong Kong, apăsând pe butonul ce avea să declanşeze toată această poveste, Snowden era calm. Conform spuselor lui Greenwald, era convins de justeţea acţiunilor sale din punct de vedere intelectual, emoţional şi psihologic. După dezvăluirile făcute, Snowden a recunoscut că îl păştea cu siguranţă închisoarea. Dar în acea vară decisivă radia un sentiment de linişte şi echilibru. Atinsese o anumită siguranţă lăuntrică de neclintit. În acel punct, nimic nu-l mai putea atinge.

Tratat despre toleranţă

François-Marie Arouet Voltaire
Tratat despre toleranţă
Editura Herald, 2016

Traducere din limba franceză de Gabriel Avram


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Adevărat text al Iluminismului, Tratat despre toleranţă este o pledoarie strălucită împotriva persecuţiilor religioase, fenomen extrem de răspândit în Europa occidentală vreme de secole. Voltaire se dovedeşte a fi un bun cunoscător al Bibliei şi al literaturii patristice, iar aceste cunoştinţe sunt pârghiile de care se serveşte pentru a-şi ilustra ideile cu argumente greu de combătut.

Autorul porneşte de la cazul nefericit al unui protestant executat în Franţa, pe nedrept, în urma acuzaţiei de a-şi fi ucis unul dintre fii pentru a-l împiedica să se convertească la catolicism. Filosoful iluminist articulează ideea că toleranţa faţă de semeni, indiferent de credinţa lor religioasă, este esenţială pentru o societate umanizată şi progresistă.

Sarcasmul la adresa Bisericii Catolice, a sectelor şi a practicilor adesea inflexibile şi sângeroase adaugă savoare diatribei filosofului iluminist. Voltaire militează în favoarea drepturilor civile, a libertăţilor şi toleranţei universale. El condamnă totodată tirania superstiţiei şi recomandă "regimul raţiunii".

Tratat despre toleranţă este un text care se pliază neaşteptat de bine pe situaţia politică şi socială actuală, având o claritate şi o eleganţă a frazei care îl recomandă pe Voltaire drept cel mai talentat retor al Iluminismului francez.
*
"Superstiţia este pentru religie ceea ce astrologia este pentru astronomie, adică fiica nebună a unei mame înţelepte." (Voltaire, Tratat despre toleranţă)

".... [O]are când vom începe să aplicăm adevăratele principii ale umanităţii? Cum de avem obrazul să le reproşăm păgânilor martiriul creştinilor, când noi am dat dovadă de aceeaşi cruzime, în aceleaşi împrejurări?" (Voltaire, Tratat despre toleranţă)

Tratat despre toleranţă
Avertisment pentru cititori

(avertisment scris de editorii ediţiei Kehl)

Îndrăznim să credem, în cinstea secolului în care trăim, că nu mai există astăzi în Europa vreun om luminat la minte care să privească toleranţa altfel decât ca pe un drept al justiţiei, ca pe o datorie a umanităţii, a conştiinţei şi a religiei, ca pe o lege necesară păcii şi prosperităţii naţiunilor. Dacă unii dintre oamenii care dezonorează literatura prin viaţa lor, ca şi prin operele pe care le scriu, încă îndrăznesc să se împotrivească acestei idei, le putem opune principiile şi conduita Statelor Unite ale Americii, ale Parlamentului Marii Britanii, conduita manifestată în ţările civilizate, în Prusia, Suedia, Polonia sau Rusia. De la cercul polar, din Kamceatka până la Mississippi, toleranţa a fost lesne instituită. Putem obiecta, desigur, că soldaţii confederaţi polonezi au amestecat unele practici religioase în planul de asasinare a regelui lor şi în alianţa pe care au încheiat-o cu turcii, dar acest exces de religie este o dovadă în plus că e necesar să fii tolerant, dacă vrei să trăieşti în pace.

Orice legiuitor adept al vreunei religii, care cunoaşte bine drepturile conştiinţei, trebuie să fie tolerant; neîndoielnic, el ştie cât de nedrept şi de barbar este să oblige un om să aleagă: ori să fie supus la chinuri, ori să săvârşească fapte care în ochii lui sunt o crimă. Orice legiuitor drept observă că toate religiile se sprijină pe fapte, că sunt fondate pe acelaşi tip de dovezi, pe interpretarea anumitor cărţi, pe aceeaşi idee a insuficienţei raţiunii omeneşti; că toate religiile au fost adoptate de oameni luminaţi şi virtuoşi; că opiniile contrare au fost profesate de oameni de bună-credinţă, care au meditat întreaga viaţă asupra acestor lucruri.

Şi atunci, cum poate acest legiuitor să fie într-atât de sigur de credinţa sa, încât să-i trateze drept duşmani ai lui Dumnezeu pe cei care gândesc altfel decât el? Oare va considera el propriile simţăminte o dovadă juridică ce îi oferă dreptul de a hotărî cu privire la viaţa şi libertatea celor care au alte păreri decât ale sale? Cum să nu simtă acesta că adepţii altor doctrine au un drept la fel de legitim de a acţiona împotriva lui?

Să presupunem acum că cineva care nu are nicio religie consideră toate religiile nişte poveşti absurde; este acest om intolerant? Nu, fără îndoială că nu. De fapt, fiindcă dovezile sale sunt de alt ordin, fiindcă baza opiniilor sale se sprijină pe principii de altă natură, datoria de a fi tolerant se bazează, în cazul său, pe alte motivaţii. Dacă acesta îi consideră nebuni pe sectarii diverselor religii, oare se crede el îndrituit să înfiereze drept crimă o nebunie care nu tulbură ordinea socială? Îi va lipsi de drepturile lor pe cei care, deşi atinşi de acest soi de nebunie, încă şi le pot exercita? Poate el presupune că aceştia nu sunt de bună-credinţă? Căci existenţa viclenilor care fac paradă cu o credinţă religioasă pe care nu o au în fapt presupune că există unii păcăliţi, pe a căror socoteală aceşti oameni vicleni s-au îmbogăţit. Ar trebui să existe un mod de a dovedi juridic că un om care susţine o opinie absurdă nu crede în ea; şi intuim că acest mod nu există. Nici măcar ideea că anumite opinii exprimate de cineva pot fi periculoase prin consecinţele lor nu justifică instituirea unei legi a intoleranţei. O opinie care ar numi indirect răzvrătirea sau asasinatul o datorie ar putea fi tratată cel mult ca un delict; dar în acest caz nu mai avem de-a face cu intoleranţa religioasă, ci cu ordinea şi liniştea socială.

Dacă luăm în considerare justiţia şi drepturile omului, vom descoperi că libertatea opiniilor, dreptul de a le exprima în mod public şi de a-şi potrivi purtarea după aceasta în aşa fel încât să nu aducă atingere drepturilor unui alt om este un drept la fel de real ca libertatea personală sau ca proprietatea bunurilor. Altfel, orice încălcare adusă acestui drept este contrară justiţiei, iar orice lege intolerantă este o lege nedreaptă.

La drept cuvânt, prin "lege" trebuie să înţelegem aici o lege permanentă, căci este foarte posibil ca acel soi de fierbinţeală care dă naştere zelului religios să ceară pentru o vreme, într-o anumită ţară, instituirea unui alt regim decât cel normal; însă atunci siguranţa şi liniştea celor pe care îi lipsim de drepturile lor sunt singurul motiv legitim pentru a instaura legi de asemenea speţă.

Interesul general al umanităţii, acest prim obiectiv al tuturor inimilor virtuoase, cere existenţa libertăţii de opinie, de conştiinţă şi de exercitare a unui cult religios; mai întâi, pentru că această libertate este singurul mijloc de a crea printre oameni o adevărată fraternitate; căci, întrucât este imposibil să le impui oamenilor să împărtăşească aceleaşi opinii religioase, trebuie să-i înveţi să-i privească şi să-i trateze frăţeşte pe cei care au opinii contrare faţă de ale lor. În plus, această libertate este cel mai sigur mijloc de a oferi minţilor toată activitatea pe care o presupune natura umană, şi le permite să cunoască adevărul despre toate aspectele care au legătură cu morala şi să şi le însuşească; or, nu putem nega că cel mai de seamă bun câştigat de oameni este cunoaşterea adevărului. De altfel, este imposibil să existe sau să se instaureze într-o ţară o lege permanentă care să contrazică ceea ce opinia generală a oamenilor cu educaţie liberală va considera opusă fie drepturilor cetăţenilor, fie interesului general. Este imposibil ca un adevăr unanim recunoscut să se şteargă de tot din memoria oamenilor sau ca greşeala să înlocuiască de tot adevărul. În toate constituţiile politice, acest lucru este singura baricadă pe care o putem înălţa împotriva opresiunii arbitrare, împotriva abuzului de forţă.

Poate exista şi un alt tip de politică? Adevărata forţă, bogăţia, şi mai ales fericirea unei naţiuni nu depind oare de pacea care domneşte în interiorul unei ţări? Toate obiectivele sunt legate între ele prin toleranţa opiniilor, mai ales a celor religioase, singurele care pot agita popoarele.

În marile state civilizate, toleranţa este necesară pentru stabilitatea guvernamentală; în fapt, guvernul, dat fiind că dispune de forţa publică, nu trebuie să se teamă, atâta vreme cât cetăţenii care vor să îl răstoarne nu pot strânge suficienţi adepţi pentru a forma o rezistenţă în stare să înfrângă această forţă publică sau atâta vreme cât nu pot să-i smulgă guvernării forţa de care dispune. Or, e lesne de observat că doar opiniile religioase, pe care intoleranţa le adună într-un mic număr de clase, sunt capabile să le ofere acestor cetăţeni o putere periculoasă. Dimpotrivă, toleranţa nu poate provoca nicio răzmeriţă şi înlătură orice pretext pentru răzvrătire; efectul toleranţei este cel de a dezbina părerile; într-o ţară cu multe secte religioase, niciuna nu poate avea pretenţia de a domina, fapt ce are ca rezultat liniştea în acea ţară.

În ţările protestante, partizanii intoleranţei politice au afirmat că nu trebuie să tolerăm autoritatea papală, pentru că aceasta tinde să clădească puterea ecleziastică pe ruinele autorităţii monarhice; iar în ţările catolice s-a zis că nu trebuie să tolerăm comunităţile protestante, întrucât acestea sunt duşmanele puterii absolute. Oare pentru un om cu scaun la cap o asemenea contradicţie nu este suficientă pentru a trage concluzia că toate aceste culte trebuie tolerate, aşa încât niciunul să nu deţină puterea absolută, adică să nu devină periculos?

Unii pretind că, deoarece libertatea de gândire este o consecinţă naturală a toleranţei, iar libertatea de gândire conduce la distrugerea moralei, intoleranţa este necesară pentru fericirea oamenilor; asta înseamnă să calomniem natura umană. Adică, din momentul în care oamenii încep să raţioneze, devin automat nişte sceleraţi?! Adică virtutea şi cinstea se sprijină doar pe sofisme care se spulberă îndată ce sunt atacate?! Această părere este contrazisă de fapte. Printre cei care comit crime există mai mulţi credincioşi decât liber-cugetători; şi trebuie să ne păzim să confundăm libertatea de gândire, care se naşte din raţiune, cu acele maxime imorale care se află din toate timpurile pe buzele canaliilor din toate ţările: acestea sunt fructul unui instinct grosolan, şi nicidecum rodul gândirii; aceste maxime pot fi distruse tot de către gândire.

Vreţi ca oamenii să îndrăgească şi să practice virtuţile; preferaţi-i pe cei care pot face raţionale aceste virtuţi, mai degrabă decât pe cei preocupaţi să adauge greşeli din afară erorilor către care îi mână instinctul.

Cei care cred că religia pe care o practică este adevărată trebuie să-şi dorească toleranţa; mai întâi, pentru a câştiga dreptul de a fi toleraţi în ţările unde religia lor nu este dominantă; mai apoi, pentru ca religia lor să poată cuceri toate inimile. Ori de câte ori oamenii au libertatea de a discuta între ei, adevărul sfârşeşte prin a triumfa de la sine. Nu aţi observat că de puţină vreme, de când am început să vorbim şi să gândim raţional despre magie, această rătăcire atât de universală şi de veche a dispărut aproape de tot? Prin urmare, credeţi că era nevoie de călăi şi de asasini ca să-i descurajeze pe oameni să creadă în nu ştiu ce zeu?

În vreme ce natura, raţiunea, politica şi adevărata pietate propovăduiesc toleranţa, există unii oameni care sunt adepţii persecuţiilor; iar dacă guvernele, mult mai luminate şi mai pline de omenie, nu le mai oferă victime de sacrificat, atunci le-au rămas cărţile; încă se interzice, sub pedeapsă aspră, să se scrie liber. Şi atunci, care este urmarea? În cărţile clandestine, libertatea ajunge să frizeze licenţiosul, şi, dacă în aceste cărţi există cumva idei periculoase, niciun om onest şi virtuos nu doreşte să le respingă, ca nu cumva numele autorului să fie bănuit sau ca acesta să fie compromis. Prin urmare, persecuţiile au drept rezultat faptul că singurii apărători ai celor care suscită aceste idei primejdioase sunt persoane dispreţuite.

Alteori, persoane foarte respectabile cer sus şi tare să nu se îngăduie ca într-un regat să pătrundă cărţi care le contrazic părerile. Aparent, aceşti oameni nu ştiu că următoarele două fraze sunt absolut sinonime: "Vă rog să vă folosiţi de influenţa dumneavoastră pentru a-mi împiedica adversarii să-mi combată argumentele" şi "Nu cred în părerile pe care le susţin".

Ce-aţi spune despre un om care nu doreşte ca judecătorul să asculte opinia fiecărei părţi? Or, indiferent cărei religii aparţii, atunci când vine vorba despre adevăr, nu eşti decât o parte a acestui adevăr. Raţiunea, conştiinţa fiecăruia este judecătorul vostru. Ce drept aveţi să-l împiedicaţi pe celălalt să se instruiască? Şi cu ce drept îl împiedicaţi pe celălalt să-şi educe semenii? Dacă credinţa voastră este susţinută de dovezi, de ce vă temeţi că aceasta va fi supusă analizei? Iar în caz contrar, dacă graţia divină este de ajuns pentru a convinge lumea, de ce aţi dori să adăugaţi tirania umană acestei forţă divine binefăcătoare?

Există în Franţa o carte ce conţine cea mai puternică obiecţie pe care o putem aduce împotriva religiei: registrul averilor clerului, registru bine cunoscut mai tuturor, chiar dacă episcopii au refuzat să înmâneze regelui un exemplar. Iată una dintre acele obiecţii care frapează atât omul de rând, cât şi filosoful, şi care are un singur răspuns: clerul trebuie să înapoieze statului ceea ce i-a luat, iar preoţii trebuie să trăiască potrivit preceptelor celor care au întemeiat creştinismul. Aţi asculta un profesor de fizică plătit să vă predea un anumit sistem şi care şi-ar pierde slujba dacă v-ar preda un altul? Aţi putea crede un om care propovăduieşte omenia şi sărăcia, dar care are pretenţia să-i spuneţi "Monseniore" şi îndeasă în buzunare averi nemăsurate?

Ne mai întrebăm şi de ce clerul, care stăpâneşte mai bine de o cincime din averea Statului, vrea să ducă războaie pe cheltuiala poporului? Dacă popimea găseşte că unele cărţi sunt periculoase pentru Biserică, atunci n-are decât să le respingă şi să-şi plătească ceva mai bine propriii scriitori. De altfel, nu ar costa decât un milion sau două să retragă din librării toate cărţile atee imprimate în Europa; acesta cheltuială ar fi un fleac şi nicio naţiune nu s-ar mai război atât de ieftin.

Am citit în câteva broşuri că liber-cugetătorii ar fi intoleranţi, ceea ce este absurd, întrucât libertatea de a gândi şi toleranţa sunt sinonime. Dovada este amuzantă: broşurile cu pricina susţineau că liber-cugetătorii îşi bat joc de adversarii lor şi se plâng de prerogativele odioase sau dăunătoare ale clerului.

Nu este nicidecum intoleranţă să iei în râs pe cei care gândesc prost. Dacă aceşti oameni care cugetă strâmb ar fi toleranţi şi cinstiţi, ar fi greu să îţi baţi joc de ei; dacă sunt insolenţi şi persecutori, atunci să-ţi râzi de ei reprezintă un act de dreptate, un serviciu adus umanităţii, dar niciodată nu poate fi vorba despre intoleranţă: a lua în râs un om şi a-l persecuta sunt două lucruri cu totul diferite.

S-a mai spus că liber-cugetătorii sunt periculoşi pentru că ar forma un fel de sectă; altă năzbâtie absurdă. Aceştia nu pot alcătui nicio sectă, pentru că principiul lor de căpătâi este ca fiecare să fie liber să gândească ce doreşte şi să exprime orice idei doreşte; aceştia se asociază doar împotriva persecutorilor, şi nimeni nu îi poate acuza de sectarism pe cei care doresc să apere dreptul cel mai nobil şi mai sacru pe care omul l-a primit de la natură.

***
Fragment
Despre toleranţa universală

Nu trebuie să o faci pe oratorul şi n-ai nevoie de prea multă elocinţă ca să dovedeşti că creştinii trebuie să se tolereze unii pe alţii. O să merg şi mai departe şi o să spun că trebuie să-i privim pe toţi oamenii ca pe fraţii noştri. Mi se va spune: Adică cum? Fratele meu turcul? Fratele meu chinezul? Evreul? Japonezul? Da. Nu suntem noi toţi copiii aceluiaşi Tată, creaturile aceluiaşi Dumnezeu? Mi se va spune iarăşi: Dar acele popoare ne dispreţuiesc, ne tratează ca pe nişte idolatri! Aşa e, le voi răspunde, numai că nu fac bine ce fac.

Sunt sigur că voi zgudui încăpăţânarea orgolioasă a unui imam sau a unui bonz dacă le voi grăi cam aşa: "Micul nostru glob pământesc, care nu este decât un punctuleţ în univers, se plimbă prin spaţiu, asemenea altor globuri cereşti; suntem pierduţi în imensitatea cosmică. Omul, înalt de doar un metru şi ceva, este cu siguranţă o cantitate neglijabilă în actul creaţiei. Una dintre aceste fiinţe minuscule i‑ar spune unui vecin de-al său din Arabia sau din China: "Ascultaţi-mă, căci Dumnezeul tuturor lumilor m-a iluminat: există nouă sute de milioane de furnicuţe ca noi pe suprafaţa Pământului, dar numai furnicarul meu îi este drag lui Dumnezeu; toate celelalte furnicare nu îi vor fi dragi niciodată; doar furnicarul iubit de Domnul va ave parte de fericire veşnică, în timp ce celelalte vor avea parte de osândă veşnică»".

Ei bine, oamenii cărora le voi spune acestea mă vor opri şi mă vor întreba care este prostul care a născocit această năzbâtie. Voi fi silit să le răspund: "Voi". Sigur că apoi o să încerc să îi îmbunez, dar o să-mi fie foarte greu.

Mă voi adresa acum creştinilor şi voi îndrăzni să vorbesc, de pildă, cu un inchizitor dominican: "Frate, ştii că fiecare provincie a Italiei are dialectul ei şi că la Veneţia nu se vorbeşte la fel ca la Bergamo sau ca la Florenţa. Academia din Crusca a stabilit limba, nu trebuie să ne abatem de la dicţionarul său, iar Gramatica lui Bounmattei este o călăuză pe care trebuie s-o urmăm cu toţii; dar credeţi că rectorul Academiei - sau, în lipsa lui, Buonmattei - ar fi în stare să le taie limba tuturor veneţienilor şi tuturor bergamezilor pentru că îşi folosesc în continuare dialectele natale?"

Inchizitorul îmi va răspunde: "Este o mare diferenţă. Aici vorbim despre mântuirea sufletului; pentru binele dumneavoastră şeful Inchiziţiei dă ordin să fiţi arestat, pe baza depoziţiei unei singure persoane, chiar dacă aceasta are o proastă reputaţie. Pentru binele dumneavoastră nu aveţi avocat să vă apere, numele acuzatorului nu vă va fi cunoscut, inchizitorul vă promite achitarea şi apoi vă condamnă, vă supune la cinci cazne diferite, după care sunteţi biciuit, trimis la galere sau ars pe rug. Asupra acestui aspect teologii Ivonet, Cuchalon, Zanchinus, Campegius, Roias, Felynus, Gomarus, Diabarus, Gemelinus, s-au pus de mult de acord, iar aceste pioase practici nu pot fi contrazise."

Sigur că îmi voi lua libertatea să-i spun: "Frate, poate că ai dreptate; gata, sunt convins de binele pe care vrei să mi-l faci; dar nu se poate să fiu mântuit fără toate cele pe care le-ai pomenit?"

Este adevărat că toate aceste grozăvii nu murdăresc în fiecare zi faţa Pământului, dar au fost des întâlnite de-a lungul timpului şi, dacă le-am aduna, am avea un volum mai gros decât Sfânta Evanghelie, care le repudiază. Nu numai că este o dovadă de mare cruzime să-i persecuţi în această scurtă viaţă pe cei care nu gândesc ca tine, dar este cât se poate de îndrăzneţ să îi condamni la iadul veşnic. Mie mi se pare că nu stă în puterea micilor atomi, oamenii, să pronunţe sentinţe care îi aparţin de fapt Domnului. Sunt departe de a combate maxima "În afara Bisericii nu există mântuire", o respect în formă şi în conţinut, dar în realitate cunoaştem noi oare căile Domnului şi toate planurile Sale? Nu e mai nimerit să nădăjduim întru El, decât să ne temem de El? Nu ajunge că eşti credincios Bisericii? Trebuie ca orice individ să uzurpe dreptul Divinităţii şi să decidă înaintea Ei soarta veşnică a tuturor oamenilor? Atunci când purtăm doliu după un rege al Suediei, Danemarcei, Angliei sau Prusiei, trebuie să ne gândim neapărat că ţinem doliul după un renegat ce va arde pe vecie în flăcările iadului? În Europa există astăzi patruzeci de milioane de suflete care nu ţin de Biserica Romană; le vom spune fiecăruia: "Domnule, doamnă, având în vedere că sunteţi inevitabil condamnat la infernul veşnic, nu vreau nici să stau la masă cu dumneavoastră, nici să discut, nici să închei afaceri cu dumneavoastră"?

Care ambasador al Franţei, prezent fiind la audienţa pe care i-ar acorda-o Marele Sultan, şi-ar spune în gând: "Înălţimea Sa ar trebui să sufere o veşnicie flăcările iadului, pentru că s-a circumcis"? Dacă el ar crede că Marele Sultan este duşmanul de moarte al lui Dumnezeu şi obiectul urii sale, ar mai sta de vorbă cu el? Ar trebui să fie trimis ambasador la curtea lui? Cu cine am mai putea face negoţ, ce îndatoriri civile am mai putea îndeplini, dacă suntem convinşi că nu trebuie să stăm de vorbă cu cei de altă religie?

O, voi, sectanţi ai unui Dumnezeu milostiv, dacă inimile voastre sunt cuprinse de cruzime şi, adorându-l pe cel a cărui singură lege constă în cuvintele "Iubeşte-l pe Dumnezeu şi pe semenul tău", aţi strivit legea sub povara sofismelor şi disputelor de neînţeles; dacă aţi semănat discordie când pentru vreun termen nou, când pentru o singură literă din alfabet; dacă aţi ameninţat cu pedepse veşnice pe cei care au omis un cuvânt din liturghie sau din ritualuri necunoscute altor popoare, vă voi spune, vărsând lacrimi pentru neamul omenesc: "Închipuiţi-vă ziua în care toţi oamenii vor fi judecaţi, când Dumnezeu îi va da fiecăruia ce merită! Parcă văd toţi morţii din secolele trecute şi din al nostru înfăţişându-se în faţa Domnului. Sunteţi siguri că Tatăl şi Creatorul nostru le va spune înţeleptului şi virtuosului Confucius, legiuitorului Solon, lui Pitagora, lui Zaleucos, lui Socrate, Platon, lui Traian, Antoniu, Titus, Epictet şi atâtor oameni care au fost modele pentru alţi oameni: "Hai, monştri cu chip uman, mergeţi şi suferiţi pedeapsa veşnică! Fie ca suferinţele voastre să fie la fel de veşnice precum sunt eu"? Vă îngroziţi auzindu-mi cuvintele; şi acum, după ce le-am rostit, nu mai adaug nimic.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

De neratat! 50% discount pentru titluri alese din colectia Business

Facebook  Twitter  LinkedIn 19/10/2016
Newsletter Meteor Press



Oferta saptamanii
Oferta saptamanii

Escrocherii din lumea bancara - Rene Zeyer
Escrocherii din lumea bancara
Rene Zeyer

Pret pe site: 12 RON
Colectie: Eficienta in business
Descriere: Fauritorii crizei financiare – un om din interior se destainuie   Bun venit in lumea bancilor private, unde sunt comprimati adevarat [...]
7 lectii de succes pe timp de criza - Bill George
7 lectii de succes pe timp de criza
Bill George

Pret pe site: 9.6 RON
Colectie: Eficienta in business
Descriere:   Bill George, cunoscut om de afaceri ºi profesor american, precum ºi un apreciat autor de lucrãri despre conducerea aface [...]
Cum sa combateti recesiunea Planul de supravietuire in afaceri - Nicholas Bate
Cum sa combateti recesiunea
Planul de supravietuire in afaceri

Nicholas Bate

Pret pe site: 12.5 RON
Colectie: Eficienta in business
Descriere: 176 de strategii pentru a va consolida afacerea in vremea recesiunii! Recesiunea aceasta a fost determinata de criza creditelor. Oriunde mergeti, [...]
Guru in business Cei mai importanti 54 de ganditori in management - Stuart Crainer, Des Dearlove
Guru in business
Cei mai importanti 54 de ganditori in management

Stuart Crainer, Des Dearlove

Pret pe site: 17.5 RON
Colectie: Mari maestri
Descriere: Haideti s-o recunoastem, nimeni dintre noi nu are timp sa citeasca tot ce au scris acesti guru ai managementului si sa mai si aplice principiile [...]
Inima schimbarii - John Kotter, Dan Cohen
Inima schimbarii
John Kotter, Dan Cohen

Pret pe site: 19.5 RON
Colectie: Mari maestri
Descriere:   Pentru a intelege de ce unele organizatii fac cu mai mult succes decat altele saltul in viitor, trebuie mai intai sa stiti cum se desfaso [...]
Cum se formeaza lideri ca Jack Welch - Stephen H. Baum, Dave Conti
Cum se formeaza lideri ca Jack Welch
Stephen H. Baum, Dave Conti

Pret pe site: 14.5 RON
Colectie: Eficienta in business
Descriere: Cum sa formezi lideri ca Jack Welch contine lectii de viata despre abilitatile fundamentale de conducere, asumarea riscului, puterea de decizie, [...]
Marketing in sectorul public - Philip Kotler, Nancy Lee
Marketing in sectorul public
Philip Kotler, Nancy Lee

Pret pe site: 17.5 RON
Colectie: Mari maestri
Descriere: Marketing in sectorul public este o lucare fundamentala in care sunt prezentate zeci de povesti de succes ale unor institutii de toate genurile - [...]
Revolutia hamsterilor Cum sa gestionati mesajele de e-mail inainte ca ele sa va gestioneze - Mike Song, Vicki Halsey, Tim Burress
Revolutia hamsterilor
Cum sa gestionati mesajele de e-mail inainte ca ele sa va gestioneze

Mike Song, Vicki Halsey, Tim Burress

Pret pe site: 7.5 RON
Colectie: Eficienta in business
Descriere: Revolutia hamsterilor contine idei practice si verificate privind gestionarea mesajelor de e-mail. Include si un studiu de caz de referinta, care [...]
Frontierele managementului - Rosabeth Moss Kanter
Frontierele managementului
Rosabeth Moss Kanter

Pret pe site: 13.5 RON
Colectie: Mari maestri
Descriere: Lucrarea prezinta noile prioritati ale managerului in optica celui mai influent specialist in management al timpului nostru. Autoarea, Rosabeth M [...]
Competitia pentru viitor - Gary Hamel, C.K.Prahalad
Competitia pentru viitor
Gary Hamel, C.K.Prahalad

Pret pe site: 24.5 RON
Colectie: Mari maestri
Descriere:   Din volumul Competitia pentru viitor managerii afla cum pot schimba domeniile in care isi desfasoara activitatea. Gary Hamel si C.K. Prah [...]


- pentru o mai buna activitate editoriala va rugam sa ne transmiteti sugestiile dumneavoastra si eventualele nemultumiri -

Comenzi
tel/fax: (021) 222 83 80
online: www.meteorpress.ro
email: carte@meteorpress.ro
distributie: distributie@meteorpress.ro
Editura Meteor Press
str. Bahluiului nr. 1, sector 1, Bucuresti
tel/fax: (021) 222 83 80
email: editura@meteorpress.ro
distributie: distributie@meteorpress.ro
comenzi: carte@meteorpress.ro