miercuri, 25 mai 2016

Unchiul Serenus

Cristian Bădiliţă
Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus
Editura Vremea, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cele 33 romane-haiku pulsând între copertele acestei cărţi parabolă-pamflet-poem sunt tot atâtea reacţii ale unei conştiinţe ultragiate de formele înşelătoare pe care le îmbracă "adevărul" - fie el cel filozofic, fie el cel religios, fie el cel literar, fie el cel moral. Dacă şi-ar fi scris autobiografia de suflet, Don Quijote nu ar fi făcut-o altfel decât ne-o împărtăşeşte astăzi Cristian Bădiliţă pe a sa. Tatăl ar dori să-i dea dreptate Fiului care-i spune "Papa, les méchants sont partis, les méchants sont partis, je les ai chassés", dar nu o face spre a nu spori minciuna lumii. (Dorin Tudoran)

Scrise cu acurateţe borgesiană, romanele-haiku ale lui Cristian Bădiliţă îşi schimbă, spre final, haina parabolică, pentru a adapta un ton ludico-profetic, punctat de amărăciune sarcastică şi umor. Avem de-a face cu o carte fascinantă, ce se citeşte parcă de la sine, o carte cu multiple înţelesuri şi un sens pierdut în labirintul propriilor noastre întrebări şi utopii. (Nichita Danilov)

Un text absolut minunat şi uimitor. N-am întâlnit niciodată un asemenea stil de povestire care te lasă cu respiraţia tăiată, la propriu. Cărţile lui Cristian Bădiliţă ar trebui să se vândă împreună cu măşti de oxigen. (Alice Năstase Buciuta)

Cristian Bădiliţă, n. 1968.
Dintre publicaţii: Manual de anticristologie (ed. a II-a, Vremea, 2010); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea Veche, 2007); Singurătatea păsării migratoare (Curtea Veche, 2007); Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (Polirom, 2008); Godul nordian. Însemnări din clandestinitate (Galaxia Gutenberg, 2009); Patristique et oecumenisme. Themes, contextes, personnages (Beauchesne, Paris, 2010); Calendar poeticesc (Grinta, 2011); Fructele Absenţei. Surâsuri şi exorcizări (Vremea, 2012); Fată frumoasă. Poeme de dragoste şi amor (Vremea, 2013); Balade, ofuri şi romanţe (Vremea, 2014); Cu praştia după îngeri (Vremea, 2014). Traduceri comentate din greacă şi latină: Patericul (ed. a V-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Apocalipsa lui Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Matei (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Marcu (ed. a II-a, Vremea, 2015). Din 2013 expune "poeme pentru păsări şi extratereştri", "foto poeme" sau "poeme de îmbrăcat, degustat şi agăţat pe perete". Informaţii suplimentare pe site-ul cristianbadilita.ro

Unchiul Serenus

Unchiul Serenus a murit anul trecut, după câţiva ani de autoexil. Din motive necunoscute a renunţat la cetăţenia franceză, şi-a vândut locuinţa de pe ţărmul Atlanticului şi s-a retras într-o mai veche proprietate din România, unde copilărise. Aici avea o căsuţă modestă, cu trei încăperi, o bucătărie de vară şi o livadă. Nu dorea să mai vadă pe nimeni. Şi-a renegat întreaga familie, cu excepţia mea. De ce a făcut această excepţie, n-aş putea spune. Nu l-am cunoscut decât târziu, după ce m-am exilat eu însumi, o vreme, în Occident. E drept, mi-a fost naş de botez, dar acest lucru nu cred să aibă vreo importanţă. Tatăl meu, fratele mai mare al unchiului Serenus, se instalase, după terminarea facultăţii, la Bucureşti, unde se şi căsătorise cu mama. Pe unchiul Serenus l-am întâlnit abia după ce am ajuns la Paris. M-a ajutat cu bani, mi-a găsit un studio pe rue Barbusse, m-a pus în legătură cu profesori de la École Normale Supérieure şi de la Sorbona. El emigrase încă din anii '80 fiind unul din apropiaţii lui Eliade, Vintilă Horia, Jean Pârvulesco, Theodor Cazaban şi Paul Barbăneagră.

Acum trei sau patru ani, după ce s-a izolat în livada sa, mi-a telefonat rugându-mă să trec să-l văd. Nu avea nimic special să-mi spună, dar am înţeles că vizitele mele i-ar face plăcere. În anii următori l-am întâlnit aproape săptămânal, pentru că eu însumi, din motive personale, revenisem în România. Unchiul Serenus ducea o viaţă simplă şi austeră. Deşi vădit măcinat de o dramă interioară, încerca "să-şi facă datoria până la capăt". Pentru el viaţa nu avea cum să fie o plăcere sau "un dar", "fiindcă nimeni nu se naşte liber, mon cher; fiecare dintre noi se naşte din voinţa altora sau dintr-un accident". "Dar, adăuga el imediat, ideea îndeplinirii unei datorii este, în sine, o plăcere". Aflasem că bea foarte mult, noaptea, pe terasă, în compania celor două pisici ale sale. Vecinii îl pândeau şi-mi "dădeau raportul". Ce puteam face eu? Constatam doar, cu uimire, că aceste orgii solitare nu lăsau niciun rid, niciun semn de îmbătrânire pe chipul său. La şaizeci şi doi de ani unchiul Serenus avea părul negru şi bogat, ochii sclipitori, pielea foarte fină. "Suferinţa conservă, cher neveu", comenta el autoironic.

Lucra mai multe ore pe zi. Scria, traducea, confecţiona "cărţi artizanale pentru nimeni". A publicat enorm în aceşti ani, dar numai sub pseudonime. Nu-l interesau nici succesul, nici banii, cu atât mai puţin "posteritatea". Lucra "din datorie", aşa cum "supravieţuia". L-am vizitat cu câteva zile înainte de a muri. Ştiam că aştepta din partea cuiva un semn miraculos, care l-ar fi putut repune cât de cât pe picioare, dar acel semn nu venea. "A nu primi atâta vreme niciun semn este cel mai clar semn", mi-a spus, cu un aer trist şi sibilinic, după care mi-a arătat, pentru prima dată de când îl cunoşteam, "comorile din grotă". Câteva zeci de mape cu manuscrise, o valiză plină cu volume-unicat, "planşele împoemate", de existenţa cărora habar nu aveam şi dinaintea cărora am rămas pur şi simplu mut. Apoi mi-a întins o foaie scrisă de mână, cu titlul "Testament pentru liniştea imbecililor", prin care mă desemna unic moştenitor. Peste câteva zile murea sub cerul înstelat, lângă o sticlă de şampanie.

În "testamentul" său, unchiul Serenus menţionează doar atât, cu privire la "capodopurile" sale: "Nu ţin să fie publicate. Dar nici nu mă opun. Nepotul meu va face cum va crede el de cuviinţă." Am "crezut de cuviinţă" să încep cu publicarea acestui volum de "romane". E un volum nedatat, dar scris spre sfârşitul vieţii. Îmi povestise la o cină, râzând "sardonic", câteva scene dintr-o "carte de bazaconerii, o culegere de romane-haiku, de care m-am apucat zilele acestea". Apoi mi-a ţinut o mică prelegere despre acest nou gen literar "inventat pentru cititorul zilelor noastre, grăbit, dar în acelaşi timp însetat de profunzime, incult, dar cu un simţ estetic mult mai dezvoltat decât la cititorii din secolele trecute". Inutil să spun că n-am intervenit deloc în texte. Alesesem ca titlu iniţial Romanele unchiului Serenus, dar editorul m-a convins să renunţ şi să accept titlul actual. Să dăm cezarilor ce-i al cezarilor!
(11 iunie 2015)

Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus

Cristian Bădiliţă
Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus
Editura Vremea, 2016



Citiţi introducerea la această carte.

*****

Fragment

Impozitul pe geniu

N-am înţeles niciodată de ce Borges, Michel Tournier, Fellini, Sophia Loren, Monica Vitti şi aşa mai departe au fost ori sunt obligaţi să plătească impozite ca orice muritor de rând, atâta vreme cât nimeni (cu excepţia idioţilor şi a "intelectualilor angajaţi") nu le contestă geniul, adică, excepţionalitatea. Pentru creştini, geniul e un dar al Duhului Sfânt, la fel ca discernământul, profeţia sau bunătatea. A impozita geniul înseamnă a impozita Duhul Sfânt. E drept, societatea nu funcţio­nează pe spinarea geniilor, ci a contribuabililor. Dar aceştia din urmă sunt victimele incoerenţei sistemului. Contribuabilul recunoaşte starea de geniu, o admiră şi o recompensează. Inclusiv financiar. Oare cine, mă refer strict la homo sapiens erectus, nu-şi doreşte să aibă un Chagall în salon, fie şi o reproducere, să asculte un concert al lui Fabrizio de André, ori să citească un poem de Christian Bobin? Asemenea "delicii" nu au preţ. Asemenea delicii se plătesc fără niciun regret. Contemplarea unui Chagall, ascultarea unei piese de Fabrizio de André sau citirea unei pagini din scrierile lui Bobin ne fac să ne simţim, pentru câteva minute, perfecţi şi nemuritori. Altfel spus, ne revelează condiţia supraumană a omului. Există un sentiment mai înalt şi mai necesar decât acesta? A impozita harul este cea mai cumplită meschinărie inventată vreodată.

Într-o toamnă, aflându-mă la Roma, cu ocazia unui congres de patristică, l-am întâlnit pe Papă. Un atlet desăvârşit, un spirit rafinat, dar mai ales un om de-o simplitate divină. M-a luat de braţ şi m-a întrebat amical: "Aţi auzit de un poet sud-american, Pablo Zamora, care a trăit în secolul al XIX-lea?" Nu auzisem şi stăteam cu "inima ciulită", cum obişnuia să spună una din străbunicile mele. "Pablo Zamora", a continuat Sfântul Părinte începând o lungă plimbare prin grădinile castelului Gandolfo, "s-a născut într-o familie nobilă şi bogată. A fost educat de iezuiţi. La paisprezece ani cunoştea, pe lângă latină şi greaca veche, ebraica, sanscrita, etiopiana şi copta. La optsprezece ani a scris prima istorie ştiinţifică a Imperiului inca şi făcuse descoperiri senzaţionale în istoria artei. Conform teoriei sale, arta vechilor populaţii sud-americane se datorează unei secte gnostice, emigrată din Asia Mică la începutul secolului al VI-lea, dar vestigiile au fost deformate sau distruse, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată reconstitui, cu exactitate, chipul trecutului. Totuşi nu despre asta vreau să vă povestesc. Pablo Zamora avea şi un formidabil talent muzical (a compus câteva "liturghii ecumenice", cum le numise el) şi respira poezie. Cunoştea limba tuturor păsărilor tropicale şi a fiarelor junglei. Uneori dispărea cu săptămânile în mijlocul pădurilor întunecoase ale Amazonului şi, la întoarcere, părea şi chiar era, spun martorii oculari, mult mai tânăr decât la plecare. A compus o sută de ludicidades, cuvânt inventat chiar de el, adică, "pereţi" de poeme policrome, din care însă nu ni s-a păstrat nimic. O ludicidad era un fel de cameră sau casă-poem, construită pe un anumit subiect şi "scrisă" pe dinăuntru şi pe dinafară, aşa cum sunt pictate bisericile voastre din Bucovina. Uneori poemele erau incizate în lemn, alteori creşteau din muşchi, licheni sau iederă zburătoare. Pablo Zamora îşi permitea luxul artei totale, având la dispoziţie, pe lângă geniu, şi mijloace financiare din belşug. Doar că excesul, îndrăzneala, superbia se plătesc şi în artă, sau mai ales în artă. Când nu avea decât patruzeci şi patru de ani şi tocmai terminase a o suta ludicidad, alcătuită din patruzeci de încăperi scrise şi sculptate pe suprafaţa unui hectar, într-un amurg de vară, o furtună s-a iscat din senin spulberând TOTUL în doar câteva minute. Pablo Zamora a fost găsit fără viaţă, pe o plajă. Salvase o singură scoică, pe care o ţinea strâns în pumnul mâinii stângi. Când a fost dezbrăcat pentru a fi pregătit de înmormântare, pe spatele său, cu irizări de pergament, s-a descoperit, tatuată, o partitură muzicală (într-un sistem încă nedescifrat) şi următorul poem scris în limba română (de aceea am ţinut să vă spun povestea):
Ardeţi focul care nu arde
şi apa care nu curăţă.
Ardeţi lumina care nu fecundează noaptea
şi întunericul fără străfulgerări.
Ardeţi pustiul care nu rodeşte sfinţi
şi mările care-şi abandonează, laş, corăbiile pe ţărm
."

Sub nicio formă nu înţeleg cum se poate impozita sacra nebunie a geniului.

Îngerul de pe autostradă
 
pentru Enrique

De sub haina cenuşie, năclăită de sânge, se vedeau doar mâinile şi o claie uriaşă de păr. Omul se chircise în el însuşi nu pentru a se apăra, ci pregătindu-se parcă de reîntoarcerea în pântecele cosmic. Murise pe loc. Impactul nu i-a lăsat nicio şansă. Bolidul mergea cu aproape 150 de kilometri pe oră şi, din cauza ceţii care acoperea autostrada, şoferul nu l-a putut zări la timp. "Ce caută nebunul ăsta pe banda a doua, stând pe valiză şi citind o carte? De unde-a apărut?" Peste câteva secunde valiza, de culoare albastră, zbura pe câmp, la sute de metri distanţă, cartea rămânea suspendată în aer, fără să mai cadă înapoi pe pământ, iar cititorul ei devenea un morman de carne şi oase zdrobite. Am oprit maşina pe banda de avarii, am coborât în grabă şi m-am apropiat de locul accidentului. Strecurându-mă printre cele zece, douăsprezece persoane adunate ciorchine, am ajuns lângă trupul neînsufleţit şi i-am ridicat, cu sfială, dar şi ros de curiozitate, şuviţele de pe ochi. Zâmbea. Îmi zâmbea, nu aveam nicio îndoială. Mortul îmi zâmbea de pe lumea cealaltă. După zâmbetul acela sticlos, nepământean l-am recunoscut. Era "îngerul de pe autostradă".

Îl întâlnisem de trei ori în peregrinările mele prin Europa. Prima dată chiar la ieşirea din Paris spre Rouen, pe A13. Din cauza ploii n-am apucat să frânez când trebuia şi am intrat din plin într-o camionetă. Nimeni n-a păţit nimic, cu excepţia celor două maşini. În timp ce eu şi celălalt şofer completam procesul verbal, s-a apropiat de noi un ins îmbrăcat cu un fel de rasă călugărească, murdară şi peticită, având în mâna stângă o valijoară de lemn, iar pe cap un coif ridicol, care-l proteja de ploaie. La început ne-a vorbit în spaniolă, dar apoi a trecut la franceză, deşi se vedea că nu franceza era limba maternă. Ne-a întrebat dacă ne putea fi de vreun ajutor, iar după replica noastră, pe jumătate enervată, pe jumătate amuzată, nu, acum doar un service ne mai poate fi de ajutor, s-a îndepărtat salutându-ne politicos.

L-am regăsit trei sau patru sute de metri mai încolo. Stătea chircit pe valiză, de data aceasta avea o umbrelă roşie deschisă deasupra capului, şi citea. Nimic nu părea să-l distragă, nici vuietul infernal de pe autostradă, nici ploaia torenţială, nici jeturile de apă care ţâşneau de sub pneuri şi-l izbeau nemilos. Fără să-mi dau seama, am oprit maşina şi l-am invitat să urce. Cu greu şi-a dezlipit ochii de pe carte. A luat sub braţ ridicola umbrelă şi a urcat lângă mine. Pe drum, până la Rouen, mi-a vorbit despre "peştera lui" aflată în subsolul unui seminar din Madrid, despre un pelerinaj pe care-l făcuse la Ierusalim, despre un film al lui Buñuel, Calea lactee ("Luis Buñuel, compatriotul meu, a fost un sfânt, dar nu unul obişnuit, ci un fel de iurodivîi din tradiţia ortodoxă rusă")... Apoi, după o tăcere de câteva minute, şi-a strâns pleoapele într-un chip dureros, rostind înfundat, cu palmele la tâmple: "Teribilă tragedie, teribilă tragedie. Într-un minut..." M-am speriat şi, convins că aveam de-a face cu un nebun, am oprit maşina pretextând că uitasem ceva în portbagaj. Când am revenit, înarmat cu o cheie franceză şi un extinctor, necunoscutul nu mai era acolo. Acasă, aflam de la televizor că turnurile gemene de la New York se prăbuşiseră. A fost rândul meu să închid ochii şi să mă ţin cu palmele de tâmple.

L-am reîntâlnit pe ciudatul autostopist după câţiva ani, de data aceasta pe marginea autostrăzii care leagă Torino de Roma. Aceeaşi valiză albastră de lemn, altă carte. Probabil m-a recunoscut şi el, pentru că imediat a reluat conversaţia, în franceză, ca şi cum anii care se scurseseră nu erau decât un mănunchi de secunde. "Îmi pare nespus de rău că te-am speriat atunci. Te rog să mă ierţi, dar uneori am anumite viziuni pe care nici eu nu le pot controla... Am umblat mult în ultima vreme, din Irlanda până în sudul Greciei, trecând prin ţările scandinave şi Olanda. Cumplită singurătate e pe autostrăzi. De aceea le-am şi ales ca loc pentru asceză. Nicăieri nu eşti mai singur, dragul meu Serenus, decât pe marginea unei autostrăzi (de unde-mi ştia numele, din librării, de la televizor?). Ascultând nimicul vuitor de lângă tine... Din când în când mai opreşte câte un curios, aşa, ca tine, merg cu el o sută, două sute de kilometri, apoi iar singurătate, singurătate cât cuprinde... uneori luni de zile. De aceea am valijoara asta plină cu cărţi. Le schimb mereu, ca să nu mă plictisesc recitind acelaşi lucru. Aş vrea să-ţi dăruiesc şi ţie una, amintire pentru mai târziu." Şi scoase din buzunarul de la piept o cărţulie roasă la colţuri, dar elegantă, cu o copertă verde, simplă, pe care scria William Blake, Poems. La prima benzinărie, în dreptul oraşului Pisa, unde intenţionam să trag peste noapte, călugărul meu girovag dispăru din nou.

A treia şi ultima dată l-am întâlnit, cu câteva luni înainte de accident, pe inelul care ocoleşte centrul Pragăi. Stătea pe aceeaşi valiză, citind nestingherit un in-folio gros, cu o pălărie gen Roland Garros pe cap. Se tunsese, îşi pieptănase şi barba. Auzindu-mi glasul a tresărit emoţionat, parcă m-ar fi aşteptat tocmai pe mine, şi-a închis repede cărţoiul şi a zvâcnit spre maşină cu o vioiciune de care nu l-aş fi crezut în stare. De data aceasta am avut aproape o zi întreagă la dispoziţie să vorbim. A dispărut, ca şi rândul trecut, lângă o staţie de benzină din Arad, dar până acolo mi-a povestit câte-n lună şi-n stele cu un patos, cu o eleganţă, pe alocuri cu un dramatism pe care aveam să le înţeleg abia în momentul când m-am aplecat deasupra cadavrului său, câteva luni mai târziu.

Aşa am aflat că, după ce a renunţat la statutul de profesor şi duhovnic al seminarului din Madrid şi după ce a făcut pelerinajul la Ierusalim, şi-a ales ca loc de asceză reţeaua de autostrăzi, din motivul pe care mi-l explicase la întâlnirea precedentă. Călugărul iubeşte singurătatea. Noul Egipt, raiul (sau iadul, depinde cum priveşti lucrurile) al călugărilor de astăzi sunt autostrăzile. Pe marginea lor eşti cel mai singur om de pe pământ. Nimeni nu opreşte, nimeni nu te bagă în seamă. Autostrăzile sunt fluvii care curg spre nicăieri cu o viteză incredibilă. Să ne închipuim Dunărea, sau Gangele, sau Nilul curgând cu o sută cincizeci de kilometri pe oră. Ar fi sfârşitul lumii... Mai bine de treizeci de ani i-a petrecut pe "malul acestor fluvii ale tehnicii moderne" citind, rugându-se, spovedindu-i pe unii, fiind batjocorit de alţii, de câteva ori stâlcit în bătaie. I se spunea "îngerul de pe autostradă", dar auzise şi porecla opusă, "demonul de pe autostradă", demonicul "nefiind decât cealaltă faţă a angelicului". După ce mi-a vorbit îndelung despre Pateric, îndemnându-mănu-l citesc dintr-o sorbitură, ci treptat, în doze mici şi rumegând fiecare frază, după ce mi-a povestit despre sora sa ajunsă în fruntea statului german şi despre unul din fraţii săi vitregi ales de curând preşedinte al Statelor Unite ale Americii, mi-a dat de înţeles că doreşte să meargă în România pentru a-şi reîntâlni maestrul spiritual. Văzându-mi uimirea din ochi, a început să-şi mângâie barba cu un aer mucalit, dar n-a mai scos un cuvânt. Tocmai atunci am rămas fără benzină şi, intrând în staţie să plătesc, la întoarcere nu l-am mai găsit.

A patra şi ultima întâlnire s-a petrecut aici, în apropierea Bucureştiului acoperit de aburi străvezii. Ce căutase "îngerul de pe autostradă", strănepotul lui Don Quijote de la Mancha, tocmai în celălalt capăt al Europei? Şi de ce se aşezase el cu cartea în mână pe banda a doua a autostrăzii, ademenindu-şi astfel moartea? Am privit încă o dată sus, la cartea ce rămăsese suspendată în văzduh şi, sub ochii mei obosiţi de miracol, ea se preschimbă într-o pasăre verde, apoi începu să fâlfâie şi se îndreptă majestuos spre apus. În dreptul inimii pulsau versurile lui William Blake.

Ateul mântuit

Mitropolitul Epifanie se întorcea de la Paris, unde participase la întronizarea unui confrate. Ieşit pentru prima dată din fostul lagăr comunist, se simţise pretutindeni stingher, năucit de forfota destinsă din jurul său. O zi întreagă se izolase în micul apartament pe care o familie de francezi convertiţi la ortodoxie i-l pusese la dispoziţie. O zi cât un secol. Nu-şi găsea locul, nici rostul. Simţea că ajunsese într-o "lume normală" şi tocmai asta îl deruta: între el şi lumea normală se afla un hău. N-a putut mânca, n-a închis ochii niciun minut. A stat la fereastra camerei urmărind şuvoiul de maşini care se scurgea molcom pe bulevardul Sébastopol, dar mai ales privind chipurile trecătorilor. Parcă vedea oameni pentru întâia dată în viaţă. Oameni vii, cu feţele deschise, luminoase, hristice, mergând elegant şi demn, fără bâjbâiala nesigură pe care o transmite mersul compatrioţilor săi. Iar la căderea nopţii contemplase, cu un soi de invidie fericită, spectacolul vitrinelor.

Totul se prăbuşi în sufletul său. Iar prăbuşirea aduse cu sine amintirile, stârni şerpii memoriei din cuibarul lor fetid. Şi-a amintit cum a fost smuls, pe vremuri, din orfelinat de către un tânăr ofiţer al Securităţii, care avea să-i devină tată şi mentor. Cum a fost înscris la seminarul teologic din oraşul N., unde învăţase nu doar să scrie şi să citească, dar şi să "creadă". Era o credinţă fanatică în propriul său destin ghidat de o Pronie favorabilă. El, Orfanul Ales, va deveni Cineva. Pronia îl va ocroti tocmai datorită acestei credinţe nestrămutate în Sine Însuşi. Au urmat facultatea de teologie, apoi noviciatul într-o mânăstire de lângă Bucureşti. Aici a cunoscut iadul, întrupat de un stareţ care nu se dădea în lături să ucidă "pentru a-şi servi patria şi partidul". Şi ucidea. Epifanie a avut coşmaruri ani de zile din cauza bătăilor cumplite şi a jignirilor îndurate. "Destinderea" din anii '60 i-a adus avansarea. A devenit el însuşi stareţul mânăstirii, după ce bătrânul tartor fusese înlăturat.

Se angajase fără ezitare pe calea compromisurilor tocmai pentru că nu avea sentimentul săvârşirii vreunui compromis. Se născuse într-un timp fals, nu i se oferea decât o singură opţiune. Şi totuşi, auzise de stareţii viteji din munţi, de arestarea a sute de preoţi şi credincioşi, de martirizarea unor biserici surori. Toate făceau parte din altă lume, nu dintr-a lui. Lumea lui era El Însuşi faţă în faţă cu propriul său destin. Nimic altceva. Citea evangheliile cu certitudinea că Isus nu-i vorbeşte decât lui şi-i aprobă orice pas. A urcat "ţopăind" (cum îi plăcea să se laude) treptele ierarhiei bisericeşti fiind "uns" episcop, la propunerea dictatorului, de către ateii care alcătuiau Marea Adunare Naţională. Cumplita mascaradă nu i-a stârnit nicio problemă de conştiinţă, întrucât "aşa era normal". Într-o lume închisă, ca melcul, în cochilia ei minciuna juca şi rolul adevărului, era şi adevăr, pentru că acolo unde nu există decât un singur adevăr, antonimul dispare.

Revoluţia l-a prins "la datorie", încercând să o salveze in extremis pe fiica dictatorului. Oamenii au vrut să-l linşeze, dar până la urmă au cedat milei stârnite de entuziasmul victoriei. Episcopul Epifanie a scăpat cu viaţă. După instaurarea mocirlei "de tranziţie", a candidat pentru un loc în parlament, fiind ales în două legislaturi. S-a luptat din răsputeri să-şi salveze trecutul, nepăsându-i de nimic altceva. Avea banduliera plină de grenade. Cum deschidea gura, aceste grenade fumigene: "ţară", "patriot", "român", "Isus", "ortodoxie" explodau intoxicând aerul pe kilometri împrejur. "Poporul" se întorsese, bleg, în staul. Epifanie redevenise zbirul salvator.

Până acum două zile, când aerul curat, veselia şi luminozitatea de pe chipurile parizienilor l-au dat peste cap. A fost mai mult absent la slujba din biserica Jean de Beauvais, a încasat fără să crâcnească apostrofările exilaţilor. N-a putut scoate un cuvânt, ceva s-a blocat (ori s-a deblocat) într-însul. Pentru prima dată frica, ruşinea, un vag sentiment de vinovăţie i-au anihilat orice reacţie. A refuzat să participe la agapa finală, s-a fofilat prin sacristie, i-a dat o poruncă scrâşnită secretarului şi, peste două ceasuri, se aflau amândoi în aeroport aşteptând îmbarcarea. Ce-a urmat nu mai ţine de istorie, nici de literatură. Episcopul Epifanie a recunoscut public colaborarea cu Securitatea, din vina lui zeci de preoţi şi credincioşi pierzându-şi pâinea cea de toate zilele şi libertatea. Spre deosebire de alt confrate pocăit, a părăsit imediat funcţia episcopală, conform hotărârii primului Sinod de la Niceea. Nu s-a închis în mânăstire, n-a cerut îndurare din partea nimănui. S-a instalat, în veşminte arhiereşti, lângă borna Kilometrului 0 din Piaţa Universităţii şi, cât timp a mai trăit, vreo două luni şi ceva, a rostit neîntrerupt aceste cuvinte: "Doamne, am fost un ateu." Într-o seară, spectatorii care ieşeau de la Teatrul Naţional au văzut un porumbel alb aşezându-se pe umărul episcopului ateu şi oferindu-i din cioc sfânta euharistie.

joi, 19 mai 2016

Oaspeţii din străinătate ai Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti, ediţia a VII-a

miercuri, 18 mai 2016

Umilirea publică în epoca internetului

Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016

Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache


***
Intro

Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în The Guardian, City Life şi Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.

Cărţile lui, printre care Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries, abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere. Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată, dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.

The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care s-au bucurat de un mare succes.

*
Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online." (The Financial Times)

"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self, The Guardian)

Inimă neînfricată

Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine. Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa, care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?", l-am întrebat într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban, smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să mi-o verific pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu pe site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre spambots[1], făcut de mine. "I-am construit lui Jon propriul infomorf[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de spambot", mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia că-mi va plăcea un spambot. Iar când va afla că nu-mi place, o să-l dezactiveze.
Aşa că i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar mi-a preluat identitatea", i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate", mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale, într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu propria-mi versiune robotică.

A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.

I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva spambot-ul era de neclintit, n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord, spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului. I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele spambot-ului. Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care CV-ul online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o conferinţă despre Aleister Crowley[3]. El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo treizeci-patruzeci de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o carte despre J.G. Ballard, intitulată Metafore extreme, şi o alta intitulată Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai să-i facem pe plac, le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică "să-mi faceţi pe plac"? l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic, mi-a răspuns.
- Crezi că eu v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De ce-ai vrea să-ţi controlezi psihologic studenţii? l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil? l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da, i-am răspuns.
- De ce? m-a întrebat Dan.
Şi am început să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi: O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap, aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine, i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
- N-aş putea spune că avem exact aceeaşi problemă, i-am zis, fiindcă problema mea propriu-zisă e că trei străini mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă tu ne sâcâi pe noi, a continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online - brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală, mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele, i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva? De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta. De-asta cred că foloseşti Twitter-ul ca strategie de brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu mi-a trecut prin minte să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră. I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj mi-e complet străin.
- La fel şi cu spambot-ul vostru, i-am zis. Limbajul pe care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da, mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite, le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene mai mult cu tine? m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar, mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce? l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat, m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL[4]! am ţipat la el.

Imediat după ce am terminat interviul, m-am avântat în aerul după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal. M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau", mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe faţa pământului. Dacă i-aş putea întâlni faţă-n faţă, le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău", mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii l-au dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării spambot-ului. Au scris un articol în The Guardian, explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot n-am înţeles cum faptul că se pretindea c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire, i-am scris într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că se putea.

Mi-au venit atunci în minte alte exemple recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul Jan Moir a scris în Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea n-are cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks & Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe pagina web a Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase. I-am rănit pe cei de la Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul social media.
Apoi, când cei puternici şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "Mail, care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu care-şi pierduse joburile şi nu-şi mai permitea să-l plătească, ne-am raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că, într-o zi, mi-a picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult. @jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.


[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.
[2] Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.
[3] Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.
[4] În argoul online, un troll este o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80, sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru plăcerea de a le face zile negre altora.
[5] Aluzie la Braveheart, filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva Regelui Edward I al Angliei.

Secolul lui Günter Grass

Günter Grass
Secolul meu
Editura Polirom, 2011

Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie


Citiţi un fragment din această carte.

***

În Secolul meu (carte publicată în 1999), Günter Grass a portretizat un întreg secol, întorcînd, inteligent, Istoria pe toate feţele. Şi pe cea de est, şi pe cea de vest, şi pe cea luminată, dar mai ales pe cea întunecată. A scos la iveală un veac întreg, sculptîndu-l în 100 de "poveşti", purtînd ca titlu anii şi prezentate din perspectiva unor naratori cu identităţi distincte, aparţinînd unor categorii sociale sau profesionale variate - soldaţi, reporteri, oameni politici şi de stînga şi de dreapta, femei, copii, mineri, ciclişti, prinţi, arhitecţi, cercetători, boxeri, evrei, elevi, profesori, poeţi, pensionari, ţărani, studenţi, ba chiar personaje literare.

Aşa cum au stat lucrurile şi pe harta politică reală a Europei Centrale, Germania este, bineînţeles, punctul nodal al majorităţii evenimentelor. Deşi proze scurte de două-trei pagini, cu naratori diferiţi şi cu problematică, pînă la un punct diferită, volumul lui Günter Grass are acea inefabilă coerenţă a scurgerii timpului într-un univers cu aspect de mozaic (cum altfel!?), care îşi filtrează substanţa şi culoarea după o logică numai de el ştiută. Mai mereu surprinzătoare, evident.

Două războaie mondiale şi consecinţele inerente, prima călătorie cu telefericul, Răscoala Boxerilor din China, progresul măsurat în pălării de pai, primul zepelin, grevele din minele de cărbune, uciderea în masă a evreilor, apariţia noii monede, şomaj, lagăre de muncă, Jocuri Olimpice, curăţarea Berlinului de molozul rămas după bombardamente, foamete, valuri de fig, scumpiri devastatoare, broscuţa produsă de Wolkswagen, primul Tv, bomba atomică, dezvoltarea căştii de oţel germane, scindarea Germaniei, primele cover girls din paginile revistei Life, rivalitatea dintre Puma şi Adidas, deportări, pantaloni de piele, gazări, acţiuni la bursă, procesele criminalilor de război, Gagarin, drepturile de televizare a războaielor, interesele internaţionale din jurul terenurilor petrolifere, embargoul asupra Africii de Sud, haine de firmă şi rachete, desecretizarea activităţilor Securităţii, spectacolul oferit de Love Parade comparabil (sic!) cu spectacolul căderii Zidului, apariţia rolelor - toate acestea compun imaginea unui secol de poveste, ale cărui sfîrleze se rotesc în toate sensurile, interacţionînd între ele. Şi vîntul bate pînă la noi, deschide uşi prin care trecem şi ne instalăm uimiţi în fantasticul realităţii lăsate în urmă.

Grass îşi răscoleşte secolul, dilatîndu-şi la maximum mecanismele de văzut, de ascultat, de gîndit, de amintit, de imaginat. Imaginaţia sa însă nu are nevoie să se cocoţeze în nori ori pe planeta marţienilor pentru a ne impresiona. Îi este suficientă scufundarea în măruntaiele realului, ale cărui cute le întinde şi le scutură de praf. Ori le întoarce pe faţă, dacă sînt pe dos, arzînd aţa albă cu care sînt cusute. Şi o face cu minimum de cuvinte, zîmbind ironic şi mustrător. Efectul asupra cititorului este straniu, căci acesta se simte ca un străin debarcat pe propria-i planetă, căruia i se transmite ori i se sporeşte starea de veghe.

Asociaţiile lui Günter Grass sînt mereu surprinzătoare, subtile, secretînd maximum de sugestivitate şi de atitudine critică. În 1900, naratorul ne anunţă: "Eu, luînd locul eului meu de-acum, am fost prezent în mijlocul evenimentelor an de an". Îi dăm crezare şi ne lăsăm conduşi pe vremea lui Wilhelm al II-lea, cînd trupele germane înăbuşeau Răscoala Boxerilor din China. Şi, cum nu se luau niciodată prizonieri, aceştia erau legaţi unul de altul prin cozi şi apoi împuşcaţi sau decapitaţi. Doar că ei ar fi preferat să fie împuşcaţi "pentru că le era frică să alerge prin iad cu capul la subraţ"...

În 1906, asistăm la bătălia submarinelor şi ne întîlnim cu Căpitanul Sirius, eroul lui Conan Doyle, care-şi deconspiră autorul, informaţii de securitate militară, dar mai ales entuziasmul tinerilor militari care visau la scufundarea rapidă. Dar: "Nici măcar eu, care am fost acolo încă de la început, n-am bănuit cîţi dintre băieţii noştri aveau să nu se mai trezească din visul lor submarin [...]".

În 1910, cu trei ani înainte de război, facem cunoştinţă cu Bertha, o femeie dolofană, care trăieşte într-o colonie săracă, bogată însă în fumul provenit de la o topitorie, unde se va face cel mai mare tun, care va purta numele de "Bertha Grăsana" (tunul Howitzer de 42 de centimetri). În război nu le merge bine - "era să moară de rîs franţujii, cînd ai noştri or tras pe lîngă" - , dar în colonie, de pe urma tunului, apar gîşte, găini şi chiar porci în coteţe...

În 1913, un arhitect ridică un monument imens, care să fie inaugurat la 100 de ani de la înfrîngerea lui Napoleon la Leipzig. Din fericire, monumentul este ridicat pe un maidan, căci dacă ar fi fost ridicat pe cîmpul de luptă, ar fi scos la lumină "o grămadă de cranii, oase, săbii şi lănci, uniforme zdrenţuite, coifuri întregi sau despicate, trese de ofiţer şi nasturi tociţi, iar sub ele, nasturi de-ai prusacilor, suedezilor, habsburgilor [...]". Profesioniştii implicaţi găsesc acest proiect (de douăzeci de mii de metri cubi de beton şi de cincisprezece mii de metri cubi de granit) "demn de cei care-au pierit". Şi iată cum, mai puternică decît orice, rămîne mîndria de a ridica monumente în amintirea oamenilor morţi...

În 1934, un evreu răspunde la interogatorii în versuri, enervîndu-i pe ofiţeri. Este înecat în vasul de la toaletă (total neprofesionist!) şi nu i se mai poate înscena spînzurarea, pentru că nu au reuşit să-i mai scoată limba. Pentru a se acoperi greşeala - tragedie! -, se închide lagărul. Prizonierii sînt mutaţi în alt lagăr, desigur...

Ajungem şi la anul de graţie 1989, cînd unii germani, în timpul marii minuni, fac jogging: "Nimic neobişnuit în asta, pentru că pînă şi locuitorii Berlinului de Est au adoptat această formă de autoflagelare americană". Apoi merg acasă. Un Pilsner şi un şnaps completează decorul în care cei doi prieteni privesc la televizor, închipuindu-şi că văd "un film în care nişte tineri se caţără pe un zid şi se aşază pe partea de sus cu picioarele răşchirate, în timp ce vameşii se uită la ei cu mîinile în sîn".

În ultima poveste - 1999, Grass îşi alege drept personaj o femeie moartă la 58 de ani, pe care însă fiul (ce altceva decît scriitor!?) o reînvie la vîrsta de 103 ani. Mai bătrînă decît secolul, aceasta priveşte în urmă şi încearcă să-şi amintească cum a trăit: "nu-mi amintesc decît c-a fost război, cu mici întreruperi cînd şi cînd". Totuşi, recunoaşte şi schimbarea: dacă pe vremea Kaizerului, copiii mergeau la fabrica de bere, dezmembrau butoaie vechi şi îşi legau doagele de pantofii cu şireturi, prefăcîndu-se că sînt schiuri, acum îşi priveşte nepoţii din balcon cum alunecă în mare viteză cu "patinele" pe aleile parcului. "Dar bine că au perniţele alea peste tot"...

Evenimente - cu raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte - compun, în viziunea genială a lui Günter Grass, o lume a deşertăciunii, a absurdului. Liniile de forţă ale marii istorii par trasate de un condei de sub peniţa căruia ies doar farse. Iar lumea noastră, precum un şarpe, îşi schimbă pielea an de an, neputînd, totuşi, decît să se rotească în jurul cozii şi să lase pe nisip tot felul de urme caricaturale.

Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016



Citiţi cuvântul-înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Publicistul Ion Jianu reuneşte în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 şi 2015 şi un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soţiei acestuia.

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor.
A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă.
Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care şi-a câştigat publicul cititor este Arta conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului Mic, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 şi în 1983 şi de Academia Română în 2003.
Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon şi a numeroşi alţi poeţi francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la Cuvântul Libertăţii (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la Gazeta de Sud (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc.
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România.
Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul Interviuri pentru eternitate, prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.
La solicitarea autorului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) certifică necolaborarea lui I.J. cu fosta securitate (adresa nr. P 210/12 din 11 iunie 2013).

Interviu cu Ileana Vulpescu

Ion Jianu: Un interviu - "de-amor, de-amar, de inimă albastră" - cu scriitoarea Ileana Vulpescu ar trebui să înceapă cu banala întrebare "ce mai faceţi?". Şi asta pentru că, de ceva vreme, am impresia că aţi fost ocolită de televiziuni, inclusiv de emisiunile culturale. Greşesc?
Ileana Vulpescu: Dacă mă ocolesc televiziunile - nu toate - şi, mai ales, emisiunile culturale, e treaba lor, nu a mea. Ăsta să-mi fie necazul!

I.J.: Surpriza a fost în urmă cu două săptămâni, când v-am văzut, în sfârşit, la TV, dar aţi fost consultată într-o problemă oarecum neliterară - cazul fiicei cuplului Ceauşescu, Zoia Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o, ce impresie v-a făcut?
I.V.: În emisiunea de la România TV, despre Zoia Ceauşescu, era vorba despre un om, nu despre literatură. Am cunoscut-o pe Zoia Ceauşescu: modestă, inteligentă, cultivată, spirituală. Cred că aţi afla lucruri foarte interesante în privinţa ei luînd interviuri celor care au lucrat împreună cu ea, deci unor matematicieni.

I.J.: Sunteţi originară din Bratovoeşti. "Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova", mi-aţi declarat în urmă cu mulţi, mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie şi acum? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
I.V.: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Craiovei - chiar frumos.

I.J.: "Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume", zicea marele Marin Sorescu. Cum se vede Bănia din Capitală?
I.V.: Nu pot spune nimic despre un loc pe care nu l-am mai văzut de 22 de ani.

I.J.: Ce mai face... Arta conversaţiei? Există interes pentru o nouă ediţie? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: Arta conversaţiei a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mînia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!

"Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei"

I.J.: Cât aparţine un roman "realului", faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în Arta conversaţiei cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata "realitate" a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cît la sută este rezultat al realităţii şi cît al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rînd, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cît această capacitate este mai mare, cu atît elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. V-am mai răspuns la această întrebare şi într-un interviu din anii '80... Reamintesc: un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine "real" în literatură - presupunînd că a avut un model în viaţa reală - doar după ce scriitorul, descompunîndu-l, anihilîndu-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricît de extraordinară ar fi "realitatea" unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta conversaţiei, "adevărat" - în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului - este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.

I.J.: O cititoare v-a reproşat că scrieţi "cele mai depresive romane". Ce-i răspundeţi?
I.V.: Scriu cele mai depresive romane? Scrie fiecare despre lucrurile pe care le cunoaşte mai bine. Există, mulţumim lui Dumnezeu, şi umorişti care să ne ofere echilibru, într-o lume compusă din ce vrei şi, mai ales, din ce nu vrei.

I.J.: La ce lucraţi în prezent?
I.V.: La o carte.

I.J.: 2012 este an aniversar Ion Luca Caragiale. Cum credeţi că ar fi scris Caragiale despre România de azi?
I.V.: S-ar fi putut să fie un autor de tragedii... A plecat în Germania înaintea Primului Război Mondial. S-ar fi putut ca în zilele noastre să plece în Australia, direct la canguri.

I.J.: Aţi afirmat într-un interviu că "1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român". Aţi putea fi catalogată drept nostalgică, deşi nu asta aţi vrut să susţineţi. Explicaţi-vă!
I.V.: În interviul de care pomeniţi, am spus "1990 a fost cel mai urît an din viaţa mea, şi au fost mulţi urîţi". Nu-mi arog dreptul de-a vorbi în numele întregului popor român. Cine vrea să afle dacă 1990 i-a fost fast sau nefast, ar trebui să intervieveze toată suflarea României şi să numere părerile: fast, nefast.

I.J.: Aţi intenţionat să faceţi o casă-muzeu... Mai e de actualitate acest proiect?
I.V.: Nu mai este de actualitate.

(aprilie 2012)

Interviu cu Romulus Vulpescu


Ion Jianu: Într-un interviu mai vechi spuneaţi: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Dom'ne, pentru obrăznicia răspunsului de-atunci... Eu ştiu la ce interviu te referi.

I.J.: Cel din cartea de interviuri ale lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, apărută în anii ' 70.
R.V.: Nu mai ştiu exact anul. Ţin minte că a apărut în Luceafărul, cu multe tăieturi. De pildă, toată povestea cu Haşdeu, cu portretul lui, descoperit de colegii mei şi care au jucat fotbal cu barba lui Haşdeu, a fost tăiată din Luceafărul. A apărut, într-adevăr, şi în volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; prima ediţie în 1970, ediţia a II-a, adăugită, în 1979, n.a.). Şi acolo cu nişte tăieturi, dar a apărut. Păunescu m-a rugat să-i povestesc - în interviu - două întîmplări din fiecare an de facultate. Eu i-am povestit pe aia cum am cunoscut-o pe nevastă-mea...

I.J.: A, e vorba de anul III de facultate, an când în amfiteatrul "Odobescu" aţi văzut o fată cu părul foarte lung coborând mai jos de şale?[1] V-aţi îndrăgostit pe loc şi, după o săptămână de perpeleală, aţi "agăţat-o" în dreptul Facultăţii de Matematică, recitându-i din Barbu datorită sugestiei locului! Era nu numai un text, ci şi un test! Aşa am citit povestea în interviul pe care i l-aţi acordat lui A.P.
R.V.: Da, asta a fost cea mai frumoasă amintire, iar cea mai urîtă a fost chestia cu tipii (colegi de facultate cu Romulus Vulpescu, asistenţi, n.a.), cu Hasdeu. Ei sărbătoreau un eveniment, nu mai ştiu ce, iar eu le-am stricat petrecerea. I-am comparat cu cei care au călcat pe barba lui Iorga şi le-am spus cam aşa: "Să ştiţi că, spre deosebire de mortul ăla ilustru, pe barba lui Hasdeu (portret care-i aici, la mine acasă), zic, au rămas amprentele voastre, adică ale pantofilor". Ceea ce a produs o mare... vulvă, dacă mă pot exprima aşa. Erau acolo mulţi tovarăşi, ţi-i pot spune, nu-i nici un secret: unul dintre ei conduce acum (martie 1983) cultura municipiului Bucureşti, deci foarte bun?! Restul, n-are importanţă, sunt din facultate, asistenţi... Băieţii au jucat un mic "fotbal" cu tovarăşul Hasdeu, cu portretul lui descoperit sub o catedră, în amfiteatrul care purtase numele lui Hasdeu şi care acum îl poartă din nou. Şi atunci, în interviul acela, am spus că aş vrea să restitui cu un prilej aniversar, al lui sau al meu (ceea ce e foarte drăguţ şi obraznic!), portretul lui Hasdeu, înnobilat de amprente, amfiteatrului omonim. Să-l pună la loc. Dacă o să-l pună! Pentru că eu pot să-l restitui şi ei să-l bage... nu ştiu unde! Aşa că mai bine să rămînă la mine, are mai multe şanse să rămînă mulţi ani. Nu se ştie ce se poate întîmpla. Să-l dea fiică-mea înapoi! În orice caz, salvat este. Portretul este înrămat de mine, portret de epocă, foarte frumos, cu semnătura fotografului.
M-ai întrebat despre afirmaţia mea: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Era numai o declaraţie obraznică. Dacă aveam tărie de caracter, nu mai publicam restul poeziei. Că e vorba de o poezie. Se cheamă "Infatuare"... Acest vers nici nu mai are nevoie de continuare...
Deci, întrebarea e despre biografia mea... Nu-ţi răspund că nu sînt mulţumit de biografia mea, pentru că aşa e frumos, să faci pe modestul! Nu sînt modest, că n-am de ce! O să fiu obraznic în continuare! Glumesc, desigur... Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi nu sînt mulţumit. Sînt în măsura în care am făcut ce-am vrut, ceea ce este mare lucru. Am vrut să fac teatru! Într-o formă sau alta, am cam... făcut! N-am putut să fac cum am vrut eu şi e bine că s-a întîmplat aşa...

"La Facultatea de Teatru am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur..."

I.J.: Adică, ce s-a întâmplat?
R.V.: Marcel Breslaşu, rector pe atunci al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), m-a exmatriculat de la Teatru! Îţi dai seama ce lovitură a fost pentru mine, la cei nici 17 ani ai mei. Însă eu, de fapt, îi sunt recunoscător. Ca actor, eram un mediocru...

I.J.: Aţi fost student la IATC, la nici 17 ani?!
R.V.: Am fost elev al Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur... Da, la 16 ani şi jumătate! Cu dispensă de la minister şi cu obligaţia de a termina liceul înaintea terminării facultăţii sau cel mai tîrziu odată cu ea! Eu aş fi terminat liceul în anul III de facultate... Ce vorbeşti dumneata! Am trecut prin nişte chestii... Atunci făceam şi una şi alta. Am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur, încă de pe atunci regizor celebru. Astăzi e plecat din România, dar asta n-are nici o importanţă, îl priveşte pe el. Pe vremea când a fost directorul Teatrului Naţional din Cluj, a montat piesa mea de teatru Rochia (premiera: mai 1968; regia:Vlad Mugur, n.a.) într-o distribuţie admirabilă (Teodora Mazanitis-Fugaru, Melania Ursu, n.a.). A fost cu piesa mea, Rochia, şi în străinătate (Italia), a luat şi premii, au preluat-o şi italienii, au jucat-o cu succes. Se leagă toate în istorie pînă la urmă!

"Exmatriculat din Facultatea de Teatru de Breslaşu (Bresliska)..."

I.J.: Când s-a petrecut povestea cu îndepărtarea din facultatea de teatru?
R.V.: Această exmatriculare a mea se petrecea în anul 1949. Breslaşu n-avea nimic cu mine personal, săracu', el mă exmatriculase din cauza sistemului... Printre cei exmatriculaţi atunci se numără şi Ion Toboşaru, care astăzi este profesor la... IATC! Toţi cei exmatriculaţi atunci (adică nu chiar toţi), într-un fel sau altul, am revenit în teatru pe alte căi. Eu am venit pe cele ale filologiei, întorcîndu-mă tîrziu. Am făcut regie, am făcut secretariat literar, am jucat teatru, am făcut film...



[1] Memoria atenuează amintirile ori le exagerează: n-am purtat niciodată părul mai jos de umeri, fiindcă nu mi-a plăcut să par "nebună din amor" sau "adusă de ape". M-am lăsat totdeauna agăţată, curioasă fiind s-aud "arta poetică" a preopinentului. În cazul lui Romulus, mi-am zis: "Pe ăsta merită să-l ascult că ştie carte şi nu pare mitocan; agaţă «intelectual», cum se cuvine în dreptul unei universităţi." Mi-am spus şi eu ca Duiliu Zamfirescu făcînd cunoştinţă cu Mateiu Caragiale: "curăţel". Şi, azi aşa, mîine aşa... în 1958 m-am trezit madame Vulpescu. (n. Ileana Vulpescu)