Dezastrul de la Cernobîl

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici
Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor
Editura Corint, 2015
Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici s-a născut la Stanislav pe 31 mai 1948. Este scriitoare şi jurnalistă din Bielorusia, disidentă susţinută de PEN Club şi de Fundaţia Soros. A primit numeroase premii pentru Dezastrul de la Cernobîl, carte apărută în 1997, interzisă şi azi în Bielorusia, dar şi pentru alte lucrări ale sale. A publicat mai multe volume care s-au bucurat de apreciere, fiind traduse în numeroase limbi străine. Dintre acestea menţionăm: U voinî nejenskoe liţo (Războiul nu are chip de femeie), 1985; Ţinkovîe malciki (Copii de zinc), 1989; Zacearovannîie smertiu (Fermecaţi de moarte), 1994; Poslenie svideteli. Solo dlia detskogo golosa (Ultimii martori. Solo pentru o voce de copil), 2004; Vremia second hand (Timpuri second-hand), 2013 etc.

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură 2015 pentru "scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinţei şi curajului în vremurile noastre, conform comunicatului dat publicităţii de Comitetul Nobel de la Stockholm.

Editura Corint a anticipat puterea mesajelor transmise de cărţile Svetlanei Aleksievici, publicând în luna iunie 2015 cartea Dezastrul de la Cernobîl, în cadrul colecţiei Corint Istorie. Cartea, tradusă de prof. universitar Antoaneta Olteanu, beneficiază de o prefaţă bine documentată a istoricului Ion M. Ioniţă. Editura are în pregătire şi alte titluri ale aceleiaşi autoare.

Fragment

Informaţie istorică

Bielorusia... Pentru lume suntem terra incognita - un teritoriu necunoscut, străin. "Rusia albă", cam asta înseamnă denumirea ţării noastre în limba engleză. Toţi ştiu despre Cernobîl, dar numai în legătură cu Ucraina şi cu Rusia. Mai trebuie să povestim şi despre noi (Narodnaia gazeta, 27 aprilie 1996).

26 aprilie 1986, la ora 1 şi 23 de minute şi 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.

Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate naţională, deşi bieloruşii nu au nicio centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciştii germani au distrus pe teritoriul bielorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei - 700.000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.

În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50.000.000 Ci de radionuclizi. Dintre aceştia 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi - peste 1 Ci/km2 de cesiu-137. Pentru comparaţie, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia - 0,5%. Suprafaţa teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km2, formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronţiu-90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km2, a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264 000 de hectare de pământ. Bielorusia e o ţară a pădurilor. Dar 26% din păduri şi peste jumătate din păşuni din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.

Ca urmare a influenţei permanente a dozelor mici de radiaţie, anual în ţară creşte numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiaţi mintal, cu tulburări nervoase şi psihice şi cu mutaţii genetice (Belorusskaia enţiklopedia, "Cernobîl", 1996, pp. 7, 24, 49, 101, 149).

Conform datelor cercetărilor, pe 29 aprilie 1986 un nivel radioactiv înalt a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria, România, pe 30 aprilie, în Elveţia şi nordul Italiei, pe 1-2 mai, în Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, nordul Greciei, pe 3 mai în Israel, Kuweit, Turcia. Substanţele gazoase şi volatile, aruncate la o mare înălţime, s-au răspândit pe tot globul: pe 2 mai au fost înregistrate în Japonia, pe 4 mai, în China, pe 5, în India, pe 5 şi 6 mai, în SUA şi Canada. A fost nevoie de mai puţin de o săptămână ca acest Cernobîl să ajungă o problemă a întregii lumi (Urmările avariei de la Cernobîl în Bielorusia, Minsk, Colegiul superior internaţional "Saharov" în domeniul radioecologiei, 1992, p. 82).

Reactorul patru, numit obiectivul "Carcasa", păstrează în continuare, în pântecele său de plumb, fier şi beton, circa 200 de tone de materiale nucleare. Iar combustibilul este amestecat parţial cu grafit şi beton. Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu ele azi.

Carcasa a fost construită solid, într-un mod unic, iar inginerii din Petersburg care au ridicat-o probabil că se pot mândri cu ea. Trebuia să dureze 30 de ani. Totuşi a fost asamblată "teleghidat", plăcile au fost îmbinate cu ajutorul roboţilor şi al elicopterelor, de aici şi fisurile. Astăzi, conform unor date, suprafaţa generală a fisurilor depăşeşte 200 de metri pătraţi şi printre ele continuă să iasă la suprafaţă particule radioactive. Dacă bate vântul din nord, atunci spre sud avem de-a face cu nişte cenuşi active cu uraniu, plutoniu, cesiu. Mai mult, într-o zi cu soare, cu lumina stinsă, în sala reactorului se văd coloane de lumină ce cad de sus. Ce înseamnă asta? Şi ploaia pătrunde înăuntru. Iar dacă ajunge umezeală în masele ce conţin combustibili este posibilă o reacţie în lanţ...

"Carcasa" este un mort care respiră. Respiră moarte. Pentru cât timp mai are ea putere? Nimeni nu va răspunde la această întrebare, până acum a fost imposibil să ajungem la multe puncte de legătură şi construcţii pentru a afla cât mai pot rezista ele. Dar toţi ne dăm seama: distrugerea carcasei ar duce la nişte urmări chiar mai îngrozitoare decât cele din anul 1986 (Ogoniok, nr. 17, aprilie 1996).

Înainte de Cernobîl, la 100.000 de locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecţiuni oncologice. Astăzi statistica este aceasta: la 100.000 de locuitori, 6.000 de bolnavi. O creştere de aproape 74 de ori.

Mortalitatea, în ultimii zece ani, a crescut cu 23,5%. De bătrâneţe moare un om din paisprezece, în principal cei apţi de muncă - la 46-50 de ani. În regiunile cele mai contaminate, la un control medical s-a stabilit: din zece oameni, şapte sunt bolnavi. Dacă mergi prin sate, te frapează cimitirele apărute peste tot.

Până acum multe cifre sunt necunoscute. Toate sunt ţinute în secret, pentru că sunt monstruoase. Uniunea Sovietică a trimis la locul catastrofei 800.000 de soldaţi din serviciul de urgenţă şi au fost chemaţi să lucreze lichidatori, vârsta medie a celor din urmă fiind treizeci şi trei. Iar copiii au fost luaţi în armată imediat după terminarea şcolii.

Numai în Bielorusia s-au aflat în lista de lichidatori 115.493 de oameni. Din datele Ministerului Sănătăţii, din 1990 până în 2003 au murit 8.553 de lichidatori. Câte doi oameni pe zi.

Aşa a început istoria...

Anul 1986. Pe primele pagini ale ziarelor sovietice şi străine sunt reportaje despre procesul vinovaţilor catastrofei de la Cernobîl.

Iar acum, imaginaţi-vă un bloc gol cu patru etaje. Un bloc fără locatari, dar cu lucruri, mobilă, îmbrăcăminte pe care nimeni nu le va mai putea folosi niciodată. Pentru că acest bloc se află la Cernobîl. Dar chiar într-un asemenea bloc mort s-a ţinut o conferinţă de presă pentru ziariştii care trebuiau să judece pe cei vinovaţi de producerea avariei atomice. La cel mai înalt nivel, la CC al PCUS, s-a decis că acest caz trebuie soluţionat la locul faptei. Chiar la Cernobîl. Procesul a avut loc în clădirea Casei de cultură din partea locului.

Pe banca acuzaţilor sunt şase persoane - directorul centralei atomice Viktor Briuhanov, inginerul-şef Nikolai Fomin, inginerul-şef adjunct Anatoli Diatlov, şeful de tură Boris Rogojin, şeful atelierului reactorului Aleksandr Kovalenko, inspectorul de la Inspecţia naţională pentru energie atomică Iuri Lauşkin.

Locurile pentru spectatori sunt pustii. Se află numai ziarişti. De fapt, aici nici nu mai sunt oameni, oraşul a fost "închis", fiind "zonă de control radioactiv sever". Oare nu din acest motiv a fost ales şi ca loc al procesului, cu cât mai puţini martori, cu atât mai puţină zarvă? Nu sunt nici operatori TV, nici ziarişti străini. Desigur, pe banca acuzaţilor toţi voiau să vadă zeci de funcţionari cu răspundere, inclusiv din Moscova. Răspunderea trebuia să o poarte şi ştiinţa modernă. Dar s-au mulţumit cu "acarii".

Sentinţa... Viktor Briuhanov, Nikolai Fomin şi Anatoli Diatlov au primit câte zece ani. Alţii au avut nişte sentinţe mai mici. În detenţie, Anatoli Diatlov şi Iuri Lauşkin au murit din cauza urmărilor expunerii la radiaţiile puternice. Inginerul-şef Nikolai Fomin a înnebunit, dar, uite, directorul centralei, Viktor Briuhanov, şi-a ispăşit pedeapsa de la un capăt la altul, toţi cei zece ani. L-au întâmpinat rudele şi câţiva ziarişti. Evenimentul a avut loc pe neobservate.

Fostul director trăieşte la Kiev, este un funcţionar de rând la o firmă.

Aşa se încheie istoria.

În curând, Ucraina va trece la o construcţie grandioasă. Deasupra carcasei care a acoperit în anul 1986 blocul al patrulea, distrus, al centralei atomoelectrice de la Cernobîl, o să apară o nouă carcasă, numită "Arca". Pentru acest proiect 28 de ţări donatoare vor oferi în următoarea perioadă un capital iniţial de peste 768 de milioane de dolari. Noua carcasă trebuie să dureze nu treizeci, ci o sută de ani. Şi a fost proiectată grandios, pentru că trebuie să aibă un volum suficient de mare pentru a se realiza acolo lucrări de îngropare a reziduurilor. E nevoie de o fundaţie masivă: de fapt, va trebui să se facă un grund artificial din stâncă, din stâlpi şi plăci de beton. După aceea va trebui să fie pregătit depozitul unde vor fi mutate reziduurile radioactive scoase din carcasa veche. Noua carcasă va fi făcută din oţel de calitate superioară, capabil să reţină radiaţiile gama. Numai metalul va avea 18.000 de tone.

"Arca" va fi o construcţie fără precedent în istoria omenirii. În primul rând, ne vor uimi dimensiunile ei - această a doua membrană va avea o înălţime de 150 de metri. Iar din punct de vedere estetic, va semăna cu Turnul Eiffel (Din materiale ale ziarelor bieloruse din anii 2002-2005).

O voce omenească singuratică

Nu ştiu despre ce să povestesc. Despre moarte sau despre iubire? Sau este acelaşi lucru, despre ce? Ne căsătorisem recent. Încă mai mergeam pe stradă ţinându-ne de mână, chiar dacă ne duceam la magazin. Mereu amândoi. Eu îi spuneam lui: "Te iubesc!". Dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam. Nu-mi imaginam... Trăiam în căminul unităţii de pompieri unde lucra el. La etajul unu. Şi acolo mai erau încă trei familii tinere, toţi aveam aceeaşi bucătărie. Iar jos, la parter, se aflau maşinile. Maşinile roşii de pompieri. Era serviciul lui. Eram mereu la curent: unde este, ce se întâmplă cu el. În toiul nopţii aud un zgomot. Strigăte. Mă uit pe fereastră. El mă vede: "Închide ferestruica şi culcă-te la loc. E incendiu la centrală. O să vin repede".

Nu am văzut explozia. Numai flacăra. Parcă s-a luminat tot, tot cerul. O flacără înaltă. Funingine. O căldură groaznică. Iar el nu vine şi nu vine. Era funingine pentru că ardea bitumul, acoperişul centralei fusese acoperit cu bitum. Mergeau, îşi amintise după aceea, parcă prin smoală. Respingeau focul, iar el se târa. Se ridica. Aruncau grafitul aprins de sub picioare. Plecaseră fără costumele din pânză de cort, aşa cum erau, numai în cămăşi, aşa plecaseră. Nu fuseseră preveniţi, fuseseră chemaţi la un incendiu obişnuit.

Ora patru, ora cinci, şase. La şase ne pregăteam să mergem la părinţii lui. Să punem cartofi. Din oraşul Pripiat până în satul Sperijie, unde locuiau părinţii lui, sunt 40 de kilometri. Să semănăm, să arăm. Îi place să facă asta. Mama lui îşi aducea adesea aminte că nu voiau, ea cu tatăl, să-l lase să plece la oraş, chiar construiseră o casă nouă. L-au luat în armată. A făcut armata la Moscova, la trupele de pompieri, iar când s-a întors numai pompier a vrut să fie! Nu recunoştea nimic altceva. (Tace.)

Uneori parcă îi aud vocea... Vie... Nici fotografiile nu acţionează asupra mea aşa cum o face vocea. Dar nu mă strigă niciodată. Şi în vis, eu îl strig pe el.

Ora şapte. La ora şapte mi s-a spus că e la spital. Am dat fuga, dar în jurul spitalului se afla deja un lanţ de miliţieni, nu lăsau pe nimeni. Numai maşinile salvării intrau. Miliţienii strigau: "Nu vă apropiaţi de maşini, contoarele sar în aer!" Nu numai eu, toate soţiile au dat fuga, toate cele ale căror soţi s-au aflat noaptea la unitate. Eu m-am dus repede s-o caut pe o cunoştinţă, lucra ca doctor la spital. Am apucat-o de halat, când a coborât din maşină.
- Lasă-mă să intru!
- Nu pot! E foarte rău. Toţi sunt foarte rău.

Îi ţin calea:
- Numai să mă uit.
- Bine, zice, atunci să fugim repede cincisprezece-douăzeci de minute.

L-am văzut. Umflat tot, plin de vânătăi. Aproape că nu mai are ochi.
- E nevoie de lapte! De cât mai mult lapte! spune cunoştinţa mea. Să bea cel puţin trei litri.
- Dar el nu bea lapte.
- Acum o să bea.

Mulţi medici, surori medicale, mai ales sanitarele din acest spital urmau să se îmbolnăvească după o vreme. Să moară. Dar atunci nimeni nu ştia asta.

La ora zece a murit operatorul Şişionok. El a murit primul. În prima zi. Am aflat că rămăsese un altul sub ruine, Valera Hodemciuk. Nu l-au mai găsit. Au turnat beton peste el. Dar încă nu ştiam că ei toţi o să fie primii.

Întreb:
- Vasenka, ce să facem?
- Pleacă de aici! Pleacă! O să ai un copil.

Sunt însărcinată. Dar cum să-l las pe el? Mă roagă:
- Pleacă! Salvează copilul.
- Mai întâi trebuie să-ţi aduc lapte, după aceea o să mai vedem.

Vine repede prietena mea, Tania Kibenok, soţul ei se află în acelaşi salon. E şi tatăl ei cu ea, sunt cu maşina. Ne urcăm şi ne ducem în satul cel mai apropiat, după lapte, la vreo trei kilometri de oraş. Cumpărăm multe borcane de trei litri cu lapte. Şase, să ajungă pentru toţi. Dar din cauza laptelui vomau aşa de tare. Tot timpul îşi pierdeau cunoştinţa, li se puneau perfuzii. Medicii, nu se ştie de ce, repetau că s-au otrăvit cu gaze, nimeni nu vorbea de radiaţii. Iar oraşul se umpluse de maşini militare, toate drumurile fuseseră închise. Peste tot erau soldaţi. Nu mai mergeau trenurile. Străzile erau spălate cu un praf alb. Am început să mă panichez, cum o să mă duc eu mâine în sat, să-i cumpăr lapte proaspăt? Nimeni nu vorbea despre radiaţii. Numai soldaţii purtau măşti de gaze. Orăşenii luau pâine din magazine, pungi deschise cu bomboane. Erau pe tarabe prăjituri. Viaţă se desfăşura ca de obicei. Numai străzile erau spălate cu nu ştiu ce praf.

Seara nu am mai putut să intrăm în spital. O mare de oameni în jur. Stăteam vizavi de fereastra lui, el s-a apropiat şi a strigat ceva. Aşa de disperat! În mulţime cineva a auzit: "Sunt duşi noaptea la Moscova". Soţiile s-au adunat la un loc. Ne-am decis: mergem cu ei. "Daţi-ne drumul la soţii noştri! Nu aveţi dreptul!" Ne-am luptat, i-am zgâriat. Soldaţii, deja era un cordon dublu, ne împingeau înapoi. Atunci a ieşit un medic şi a confirmat că o să fie transportaţi cu avionul la Moscova, dar că trebuie să le aducem haine - cele în care fuseseră îmbrăcaţi la centrală arseseră. Autobuzele nu mai circulau deja şi am luat-o la fugă prin tot oraşul. Am venit cu genţile, dar avionul plecase deja. Au făcut-o special. Ca să nu mai strigăm, să nu plângem.

E noapte. Pe o parte a străzii merg autobuze, sute de autobuze (oraşul era pregătit pentru evacuare), iar pe partea cealaltă, sute de maşini de pompieri. Veneau de peste tot. Toată strada era acoperită de o spumă albă. Mergem pe ea. Ocărâm şi plângem.

La radio se anunţa: oraşul este evacuat pentru trei-cinci zile, luaţi cu voi haine groase şi treninguri, o să trăiţi în păduri. În corturi. Oamenii chiar s-au bucurat - o să mergem în natură! O să petrecem acolo 1 Mai. Lucru neobişnuit. Au făcut pentru drum frigărui, au cumpărat vin. Au luat cu ei chitarele, casetofoanele. Dragile sărbători din mai! Plângeau numai cele ai căror soţi fuseseră răniţi.

Nu mai ţin minte cum am ajuns. Parcă m-am trezit când am văzut-o pe mama lui: "Mamă, Vasia e la Moscova! L-au dus cu un avion special!". Dar noi tocmai terminaserăm de sădit în grădină cartofi, varză, iar peste o săptămână satul urma să fie evacuat! Cine ştia? Cine ştia atunci asta? Spre seară am început să vomit. Eu sunt în luna a şasea de sarcină. Mi-e aşa de rău! Noaptea visez că el mă strigă, cât era viu mă striga în vis: "Liusia! Liusen'ka!" Iar când a murit, nu m-a mai strigat niciodată. Niciodată. (Plânge.) Dimineaţă mă trezesc cu gândul să mă duc singură la Moscova. "Unde te duci tu aşa?", plânge mama. L-a chemat pe tata: "Să te ducă el". Am luat de pe cec banii pe care-i aveau ei. Toţi banii.

Nu mai ţin minte drumul. Mi-a ieşit din nou din minte. La Moscova, l-am întrebat pe primul miliţian în ce spital sunt internaţi pompierii de la Cernobîl şi el ne-a spus, chiar m-am mirat, pentru că ne speriaseră că e "secret de stat, strict secret".

Spitalul nr. 6, pe Şciukinskaia.

În spitalul acesta, un spital special, de radiologie, nu puteai intra fără permis. Am dat bani portăresei şi atunci ea mi-a spus: "Du-te". A spus ce etaj. Am rugat iar pe cineva, am implorat. Şi, uite, stau în cabinetul şefei de secţie de la radiologie, Anghelina Vasilievna Gus'kova. Pe atunci nu ştiam cum o cheamă, nu reţinusem nimic.

Ştiam numai că trebuia să-l văd. Să-l găsesc.

M-a întrebat imediat:
- Draga mea! Draga mea! Ai copii?

Cum să recunosc?! Şi îmi dau deja seama că trebuie să-mi trec sub tăcere sarcina. N-o să-mi dea drumul la el! Bine că sunt slăbuţă, deocamdată nu se observă nimic.
- Am, răspund.
- Câţi?

Îmi spun: "Trebuie să spun că doi. Dacă e unul, oricum n-o să-mi dea drumul".
- Un băiat şi o fată.
- Dacă ai doi, se vede că n-o să mai faci alţii. Acum ascultă: sistemul nervos central e afectat în totalitate, măduva e afectată în totalitate.
"Ei, bine, îmi zic, o să fie puţin nervos."
- Şi încă ceva: dacă o să începi să plângi, te trimit imediat înapoi. Nu se poate să-l îmbrăţişezi şi să-l săruţi. Să nu te apropii prea mult. Îţi dau o jumătate de oră.

Dar ştiam că n-o să plec de aici. Dacă o să plec, atunci plec cu el. Mi-am jurat!

Intru. Ei stau pe pat, joacă cărţi şi râd.
- Vasia! îl strigă ei.

Se întoarce:
- O, fraţilor, sunt pierdut! M-a găsit şi aici!

E aşa amuzant, are pe el o pijama mărimea 48, iar el poartă 52. Mânecile sunt scurte, pantalonii, la fel. Iar umflătura de pe faţă se retrăsese deja. I se făcuseră infiltraţii cu nu ştiu ce soluţie.
- Dar de ce ai dispărut aşa deodată? întreb.

Vrea să mă îmbrăţişeze.
- Stai jos, stai jos! nu-l lasă medicul să se apropie de mine. Lăsaţi îmbrăţişatul.

Am luat asta cumva în glumă. Şi atunci au venit toţi şi din alte saloane. Toţi ai noştri. Din Pripiat. Douăzeci de oameni au fost aduşi aici, cu avionul. Ce mai e pe acolo? Ce e în oraşul nostru? Răspund că a început evacuarea, tot oraşul e dus de acolo pentru trei sau cinci zile. Băieţii tac. Iar acolo mai erau şi două femei, una din ele era de serviciu la intrare în ziua avariei şi a început să plângă:
- Doamne Dumnezeule! Acolo sunt copiii mei. Ce s-o întâmpla cu ei?

Aş fi vrut să rămân singură cu el, măcar pentru o clipă. Băieţii au simţit asta, fiecare şi-a găsit o scuză şi au ieşit pe hol. Atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. El s-a tras în spate:
- Nu te aşeza alături de mine. Ia un scaun.
- Ei, dar astea sunt prostii, am dat eu din mână. Dar tu ai văzut unde s-a produs explozia? Ce e acolo? Doar aţi ajuns primii acolo.
- Cel mai probabil e un act duşmănos. Cineva a făcut asta special. Toţi băieţii noştri aşa cred.

Aşa se spunea atunci. Aşa gândeau.

A doua zi, când am venit, deja erau aşezaţi, fiecare în salonul lui. Li se interzicea categoric să iasă pe coridor. Să ia legătura unul cu altul. Ciocăneau în perete: punct-linie, punct-linie, punct... Medicii explicau asta prin faptul că fiecare organism reacţionează diferit la dozele de radiaţie şi ceea ce suportă unul altuia îi este peste puteri. Acolo, unde stăteau ei, "tuşeau" chiar şi pereţii. În stânga, în dreapta şi pe etajul de dedesubt. De acolo i-au scos pe toţi, nu mai era niciun bolnav. Sub ei şi deasupra lor nu era nimeni.

Trei zile am locuit eu la cunoştinţele de la Moscova. Ei îmi spuneau: "Ia un castron, ia o oală, ia tot ce-ţi trebuie, nu te jena". S-au dovedit a fi nişte oameni aşa de buni. Aşa de buni! Am făcut supă de curcan pentru şase persoane. Şase băieţi de la noi, pompieri, din aceeaşi tură. Toţi au fost de serviciu în noaptea aia: Vaşciuk, Kibenok, Tîtenok, Pravik, Tişciura. Am cumpărat de la magazin pentru toţi pastă de dinţi, periuţe, săpun. La spital nu era nimic. Am cumpărat nişte prosoape mici. Acum mă minunez de cunoştinţele mele, desigur, se temeau, nu aveau cum să nu se teamă, doar erau tot felul de zvonuri, dar, oricum, chiar ele mi-au propus: "Ia tot ce trebuie. Ia! Cum e el? Cum sunt toţi? O să trăiască? Să trăiască". (Tace.) Am întâlnit atunci mulţi oameni buni, nu am uitat pe nimeni. Lumea se îngustase până la mărimea unui punct. El. Numai el. Ţin minte o sanitară în vârstă care m-a învăţat: "Sunt boli care nu se vindecă. Trebuie să stai şi să-i mângâi mâinile".

Dimineaţă devreme mă duc la piaţă, de acolo, la cunoştinţele mele, fac supă. Frec totul, fac bucăţele mici, fac porţii. Cineva m-a rugat: "Adu un merişor". Cu şase borcane de un litru şi jumătate. Mereu pentru şase persoane! La spital. Stau până seara. Iar seara din nou în capătul celălalt al oraşului. Cât aş fi putut rezista aşa? Dar peste vreo trei zile au spus că pot să locuiesc în hotelul lucrătorilor din sistemul medical, chiar pe teritoriul spitalului. Doamne, ce fericire!!!
- Dar acolo nu am bucătărie! Cum o să le fac eu de mâncare?
- Nici nu mai trebuie să faceţi de mâncare. Stomacurile lor nu mai suportă mâncarea.

El a început să se schimbe - în fiecare zi întâlneam deja un alt om. Arsurile ieşiseră la suprafaţă. În gură, pe limbă şi pe obraji îi apăruseră răni mici, apoi se făcuseră şi mai mari. Mucoasa se îndepărta în straturi, în straturi albe. Culoarea feţei... Culoarea trupului... Vânăt. Roşu. Cenuşiu-închis. Dar era tot al meu, aşa de drag! Nici nu pot să povestesc! Nu pot să scriu! Şi nici să îndur. M-a salvat faptul că totul s-a întâmplat subit, nici nu aveam când să mă gândesc, când să plâng.

Îl iubeam! Şi încă nu ştiam ce mult îl iubeam! Abia ne căsătorisem, încă nu ne bucurasem de tot unul de altul. Mergem pe stradă. Mă ia în braţe şi mă învârte. Şi mă sărută, mă sărută. Oamenii trec pe lângă noi şi zâmbesc toţi.

Clinica pentru boli de iradiere intense - 14 zile. În 14 zile omul moare.

În hotel, chiar în prima zi, m-au măsurat cu dozimetrele. Hainele, geanta, portofelul, pantofii - totul "ardea". Şi mi le-au luat imediat. Chiar şi lenjeria de corp. Numai de bani nu s-au atins. În schimb mi-au dat un halat de spital mărimea 56 în loc de 44 a mea, iar papuci 43 în loc de 37. "Poate o să vă înapoiem hainele, mi-au spus, poate nu, puţin probabil că vor rezista «curăţeniei»." În felul acesta am apărut în faţa lui. S-a speriat. "Mamă, ce-i cu tine?" Dar eu totuşi am reuşit să mai fac nişte supă. Am pus fierbătorul într-un borcan de sticlă. Am aruncat acolo nişte bucăţi de pui, mici, mici. Apoi cineva mi-a dat o oală mică, femeia de serviciu sau portăreasa de la hotel, mi se pare. Cineva, un fund de tocat, pe care am tăiat pătrunjel proaspăt. Cu halatul de spital nu mă puteam duce la piaţă, cineva mi-a adus verdeaţă. Dar totul era inutil, el nu putea nici să bea, să înghită un ou crud. Iar eu voiam să fac rost de câte ceva gustos! Ca şi cum asta ar fi putut să ajute. Am dat fuga la poştă: "Fetelor, le rog, trebuie să-i sun urgent pe părinţii mei de la Ivano-Frankivsk. Îmi moare soţul aici". Nu se ştie de ce, au ghicit imediat de unde sunt şi cine e soţul meu, mi-au făcut legătura imediat. Tata, sora şi fratele meu au venit în aceeaşi zi cu avionul la Moscova, la mine. Mi-au adus lucruri. Bani.

9 Mai. El îmi spunea mereu:
- Nici nu-ţi imaginezi ce frumoasă e Moscova! Mai ales de Ziua Victoriei, când sunt artificiile. Vreau să le fi văzut şi tu.

Stau lângă el în salon, a deschis ochii:
- Acum e zi sau seară?
- Ora nouă seara.
- Deschide fereastra! O să înceapă artificiile!

Am deschis fereastra. Etajul şapte, tot oraşul e la picioarele noastre! Un buchet de foc a ţâşnit spre cer.
- Uite, asta da!
- Ţi-am promis că o să-ţi arăt Moscova. Ţi-am promis că, de sărbători, toată viaţa o să-ţi dau flori.

M-am uitat - scoate de sub pernă trei garoafe. I-a dat bani surorii medicale şi i le-a cumpărat. Am dat fuga spre el şi l-am sărutat.

Povestea unei iubiri

Povestea unei iubiri. Jurnalul Ellei Filitti adnotat de Principele Carol
Editura Corint, 2015
Traducere din limba franceză de Georgeta Filitti

Citiţi cuvântul de însoţire al acestei cărţi.

*****

Intro

Jurnalul ne-a fost pus la dispoziţie cu bunăvoinţă de graficianul Tudor Jebeleanu. Caietul l-a luat din palatul Pelişor tatăl lui, scriitorul Eugen Jebeleanu, care credea că e vorba de notele Valentinei (Zizi) Lambrino, cu glose ale principelui Carol. E un caiet cu scoarţe negre, nepaginat, peste care s-a lipit hârtie colorată cu o imagine caracteristică Art Nouveau. E scris alternativ, cu cerneală neagră şi creion, de Ella şi Carol. Sunt 111 foi de jurnal scrise între luni 22 iunie 1915 şi vineri 22 decembrie 1916. Ultima adnotare a principelui Carol e din 30 septembrie 1916. Publicăm traducerea în limba română. Pentru evidenţierea intervenţiilor principelui Carol am folosit culoarea albastru. În note am reluat şi pagini din jurnalul acestuia, din anii 1914-1916, privitoare la relaţia cu Ella Filitti. E textul păstrat la Arhivele Naţionale, tradus, datat şi adnotat de noi. Această operaţie a fost necesară deoarece ediţia Marcel D. Ciucă / Narcis Dorin Ion (Carol al II-lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, I, 1904-1939, Bucureşti, Silex, 1995) e susceptibilă de ameliorări. Mulţumim tuturor celor care ne-au ajutat să dăm la iveală aceste gingaşe mărturii.

Jurnalul meu 1915

Nimeni nu e fericit singur.
Fiecare vrea o pereche.

Luni, 22 iunie 1915
Bucureşti

"Îl iubesc cu atâta patimă încât cu el pot îndura toate chinurile. Fără el viaţa nu e viaţă." Cu aceste cuvinte încep bietul meu jurnal! Mă întreb ce m-a apucat să scriu, căci îmi făgăduisem să nu mai înşir vreodată cu condeiul toate suferinţele inimii mele amărâte. Dar în viaţă îţi promiţi lucruri pe care n-ajungi să le ţii. Chiar proverbul spune: "Să nu juri de nimic".^[1] Iată, în curând e un an şi jumătate de când n-am mai ţinut jurnalul! Da... de la Paris! Toate astea sunt deja ale trecutului. Timpul fuge în goană mare. Într-un an atâtea lucruri se schimbă, atâtea se întâmplă, atâtea mijesc, doar dragostea mea nu se potoleşte şi nu se schimbă! De ce s-ar schimba această dragoste? Nu-i o dragoste ca oricare alta, e nemuritoare! Pentru mine şi pentru tine ea nu se va schimba decât în ziua când Dumnezeu va înceta să mai fie. Da, trei ani de bucurie şi de suferinţe, suferinţe la care n-aş renunţa pentru nimic în lume fiindcă-mi vin de la tine şi a suferi din cauza ta e o fericire. Iată aproape trei ani de când ştim că ne iubim; şi totuşi îmi pare că pe zi ce trece îl iubesc tot mai mult. De ce "îl iubesc"? Spune: ne iubim, ar fi mai potrivit. Unde o s-ajung, unde o s-ajung? Ce crudă a fost soarta cu mine! Nu e o prostie, copilă, e însăşi raţiunea vieţii! De ce am fost pedepsită aşa? Măcar natura să mă fi înzestrat cu una din acele firi, rar întâlnite, care simt nevoia, dorinţa de a se sacrifica. Dar eu, spre marea mea ruşine, nu încerc defel acest sentiment al sacrificiului. Vreau să trăiesc, să fiu fericită, să fiu a ta, numai a ta, să trăim împreună, iubindu-ne ca nebunii. O ştii, e unica mea dorinţă pe lumea aceasta: dacă ai putea fi a mea; abia îndrăznesc să mă gândesc, asta îmi dă fiori, ar fi atât de frumos, prea frumos. Şi când te gândeşti că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De ce niciodată? Totdeauna trebuie să nădăjduim. Ai de ce ajunge neurastenic şi nebun. Neurastenică sunt deja, curând am să şi înnebunesc! Poate atunci voi fi mai fericită, căci n-aş mai avea mintea care mă sileşte să văd atât de limpede situaţia asta dureroasă, fără ieşire! Zic ca Montaigne: "Ce ştiu eu?"

Păsărică dragă, de ce nu pot fi acolo, mereu lângă tine, să-ţi umplu aceste ceasuri de tristeţe, să te iau şi să te strâng cu putere la pieptul meu, să şterg uşor lacrimile, îmbătându-mă, în acelaşi timp, de sărutări nebune. Uneori m-ai făcut să sufăr martiriul. Dar văd că am greşit. Dragostea ta, la fel ca a mea, e tot aşa de năvalnică. Gândeşte-te, aşadar, în aceste ceasuri triste, că sunt mereu lângă tine, că nimic nu-mi va despărţi inima de dragostea mea scumpă.

Marţi, 23 iunie 1915

M-am oprit aseară atât de brusc fiindcă m-au podidit lacrimile. Cât aş fi vrut să fiu o creatură fără simţire, pe care nimic n-o poate atinge. Sunt prea simţitoare, prea pun lucrurile la suflet! Mi se pare îngrozitor să ai perspectiva unui viitor ca al meu. Sufăr mult mai mult decât el. Crezi? El e bărbat şi prin aceasta mult mai deschis la minte. Îşi spune: "Ei, n-o să fie soţia mea, dar va fi amanta mea, ceea ce înseamnă acelaşi lucru". Nu-i acelaşi lucru, te înşeli! Sunt convinsă că aşa gândeşte şi cu asta se consolează. Nu spun că în dragostea mea simţurile nu sunt amestecate, dar simţurile vin în al doilea rând; ele se datorează sentimentului meu total pentru el. Cred însă că pentru el simţurile sunt pe primul loc. Ce spui aici sunt prostii. În asta poate sunt mai deschis la minte decât tine. Ţi-am spus deja că singura femeie pe care aş putea-o înşela eşti tu fiindcă eşti singura pe care o pot iubi. N-o să-şi facă scrupule să-şi înşele soţia, în vreme ce eu mi-aş face. Cu toate că o dragoste atât de profundă ca a noastră ar putea ierta destule greşeli După mine, nu-i o greşeală, tocmai din cauza acestei iubiri. Toate concepţiile privind morala sunt respectabile. Singura remuşcare ce aş putea avea e aceea de a nu-ţi fi soţ dar cred că aş avea o remuşcare veşnică de a-l fi înşelat pe cel care s-a încrezut în mine. Cum m-aş fi priceput să-l răsfăţ, am fi fost perechea ideală, să-l iubesc, să-l îngrijesc dacă aş fi ajuns soţia lui. Deviza mea e "Totul sau nimic". O admir. Cred că în ceea ce priveşte necazurile, durerile şi tristeţea, deviza mea e împlinită fiindcă am avut parte de destule. Tot ce te chinuie şi-ţi roade sufletul. Ah, Doamne, dacă visele ar putea dura mereu! Ce bine ar fi. Uneori, în vis, mă văd atât de fericită, încât trezirea la realitate mi se pare şi mai crudă. Iată încă o frază pe care i-aş putea-o repeta la nesfârşit: "Să ştii că în sufletul meu e o dragoste imensă, că tu îmi umpli inima şi viaţa şi chiar dacă nu exprim totdeauna cum trebuie această iubire, nimic n-o va veşteji; va înflori, mereu mai frumoasă, mai proaspătă, mai gingaşă, fiindcă e o iubire adevărată, iar iubirea adevărată merge sporind. E o floare frumoasă, de vreme îndelungată, sădită în suflet, care îşi întinde corola şi petalele şi care la fiecare anotimp are de două ori mai multe roade frumoase, mai multe miresme. Viaţă dragă, spune-mi, repetă-mi mereu că nimic nu-i va răni nici învelişul, nici frunzele gingaşe, că va creşte în cele două inimi ale noastre, iubită sincer, îngrijită ca o viaţă în viaţa noastră" (Balzac). Iubito, îţi promit şi mi-ar plăcea să-ţi repet la nesfârşit această frază. Un singur lucru trebuie să-ţi spun, dragostea mea: inima mea îţi aparţine, nu te juca prea mult cu ea căci e tare gingaşă şi dacă n-o ţii cu putere, mângâind-o, şi mai ales iubind-o, s-ar putea să moară în mâinile tale. Doar în tine şi prin tine, prin iubirea şi afecţiunea ta pentru mine trag nădejde să pot îndura marea lovitură ce ne rezervă tristul viitor. Iar eu, cu toate acestea, te iubesc, te iubesc ca o smintită ce sunt. Văd, simt, că în loc să fug, să scap de primejdia care înseamnă şi va însemna nenorocirea mea, mă las dusă de val şi încerc bucuria, beţia să nu dau înapoi ci să vin în întâmpinarea primejdiei. Sunt însetată de suferinţă, dar să sufăr pentru tine. Poţi fi mândru, prietene, de a fi iubit aşa cum eşti. Sunt, dragostea mea. Ştiu bine că inima ta e a mea şi numai a mea, aşa cum inima mea e a ta, doar a ta. Biata ta inimioară, o simt tot timpul fierbinte lângă a mea. E mereu aici să mă călăuzească în viaţă, să mă facă prea adesea să sufăr, dar care în ceasurile pustii e unica mea consolare, iubită şi dulce consolare ce-mi vine de la tine...

Miercuri, 1 iulie 1915

Mă apuc din nou de scris. Îmi privesc în oglindă lacrimile care cad, una câte una, pe acest caiet unde vor fi însemnate tristeţea unei vieţi şi suferinţele unei inimi. N-am avut curajul să mai scriu după acea serată din urmă; mă simţeam atât de nenorocită, că toate gândurile şi toate cuvintele mi se preschimbau în plâns şi suspine. Discuţia aceea mi-a făcut bine? Da şi nu. Mi-a făcut bine pentru că am întrevăzut speranţa că, în ziua când ne vom fi despărţit (poate) pentru totdeauna, tu vei resimţi "valoarea unui suflet ce ne înţelege", satisfacţia de a-l cunoaşte. Şi suferinţa de a-l pierde. Ce-mi pasă ce am spus la serata aia amărâtă! Am putut sta de vorbă cu tine şi asta înseamnă fericirea mea supremă. Sau rău pentru că amândoi ne-am putut da seama că între noi e o prăpastie de netrecut. Crede-mă, chestia asta mie mi-a făcut mai mult rău decât ţie. Dar, cu toate astea, am încredere în viitor. Totuşi discuţia asta m-a liniştit puţin; a fost ca un balsam bine-venit. Iubitule, rămâi mereu sincer faţă de mine şi te vei bucura de toată încrederea mea. Mulţumesc, mulţumesc, am atâta nevoie de încrederea ta fiindcă eşti singurul meu prieten. Vreau să mă socoţi singura ta prietenă, să-mi împărtăşeşti toate micile tale nebunii. Şi pe cele mari.

Aş fi atât de fericită să ştiu că preţ de câteva clipe ai fost mulţumit. Crezi că-i cu putinţă? Mulţumit fără tine? Sunt nerecunoscătoare şi nu-i drept din partea mea să mă plâng; n-ar trebui să fiu cea mai fericită dintre femei pentru că mi-ai promis că voi fi totdeauna cea dintâi în inima ta, ce mi-ar mai trebui? Acum, că a trecut mai bine de un an de la serata aceea, îmi dau seama că m-am înşelat în jurămintele mele: nu vei fi mereu prima în inima mea, ci singura. Dar omul nu e niciodată mulţumit de ce are, vrea mereu mai mult, mai mult! Omul nu încetează niciodată să dorească şi să spere! Şi ceva în mine răspunde: "Nu, nu acolo e toată fericirea la care ai dreptul să nădăjduieşti!" Eu sunt cel care ţi-a repetat-o de atâtea ori, de ce nu vrei să crezi? Ţi-o repet şi o voi repeta la nesfârşit: orice nebunie aş face, doar pe tine te voi iubi. Nu ocupi doar primul loc în inima mea, ci tot locul.

Vineri, 3 iulie 1915

Doamne, ce căldură! E teribil! Nu vreau să mă culc fiindcă e şi mai rău; mă duc, de aceea, îndată la Florica, pe care n-am văzut-o de ceva vreme. Mi se pare caraghios să-mi imaginez că Florica e logodită. Acum se interpune deja ceva între noi. Acea mare încredere a dispărut. Nu mai îndrăznim să ne facem confidenţe. Şi asta mai ales în ce mă priveşte pe mine, fiindcă îmi spun: cutare lucru n-o poate interesa pentru că toate gândurile ei se îndreaptă spre cel pe care şi l-a ales de soţ. Dacă aş fi fost în locul ei, poate aş fi simţit la fel. Nu poate, ci sigur. Dar vai! Cum pentru mine lucrurile nu vor fi niciodată ca la ea, voi continua să ascult totdeauna confidenţele dragelor mele prietene. Poate le voi putea ajuta şi da sfaturi; nimic nu-i mai uşor decât să dai sfaturi. De pildă, sunt sigură că Linuţei i-aş putea fi (în viaţă) cu ceva de folos; şi asta îmi dă, cum să spun..., o anume putere. Deşi sunt foarte fericită de căsătoria Floricăi, nu pot să nu mă gândesc la ea cu oarecare strângere de inimă pentru că ne despărţim, cât de intime am fost şi cât de des ne vom mai vedea de aici înainte. Toate amintirile vieţii mele de până acum le-am avut împreună. Nebuniile şi distracţiile oricărei puştoaice, începând cu păpuşile, toată această copilărie dragă, cu încântarea inconştienţei şi a neştiinţei, când tot ce doreai se împlinea, căci obligatoriu cele mai mari dorinţe însemnau să ai o păpuşă ca a lui Zumpi sau a Floricăi, ori bomboane - lucruri lesne de dobândit! Pe urmă tinereţea, epoca aceea între 10 şi 15 ani, când eşti atât de urâcioasă pentru ceilalţi, vrând să-ţi dai aere de mare domnişoară. Nu ne mai jucam cu păpuşile, "asta era potrivit pentru fetiţe", dar începeam să vorbim de toalete, boneţele ş.a. Pe urmă adolescenţa..., o vreme atât de încântătoare pentru mine. Singura epocă fericită din viaţa mea şi, în continuare, tot ce a însemnat fericirea şi nenorocirea mea. Toate acestea au fost trăite împreună, ştia fiecare fleac, împărtăşea cu mine bucuriile şi tristeţile. De câte ori n-am plâns împreună! Şi toate se vor termina, ce spun eu, s-au terminat! Oricum, e greu. O admir mult pe Florica pentru că ea ia partea bună a lucrurilor care pe mine mă fac să sufăr şi sunt convinsă că dacă aş veni să-i povestesc prin ce trec, m-ar socoti ridicolă.

[Vezi, simt în mine o aşa mare putere de iubire. Nu iubesc multă lume, dar când iubesc pe cineva e pentru vecie. Orice rău mi-ar face acea fiinţă, nu ar putea să-mi micşoreze dragostea pentru ea. Mi-ar părea rău... m-ar făcea să sufăr, dar tot aş iubi-o. Acum a sosit Mihăilescu cu plăcile de gramophone şi cu hârti/i/ despre cercetaşi/i/ tăi iubiţi. Am vrut să-ţi scriu dar n-am avut curajul... m-am răzgândit. De ce, dacă ai şti ce suferinţă era de fiecare dată când Mihăilescu se întorcea cu mâinile goale] /lb.rom./^[2], cum aşteptam această scrisoare şi cât m-ai făcut să sufăr netrimiţându-mi-o. A fost o disperare cumplită.

[Eu te iubesc cum numai tu ştii să iubeşti, Păsărico] /lb.rom./, iubirea mea, pasiunea mea, te iubesc, te iubesc..., te iubesc..., te iubesc.

[Ca să-ţi mulţumesc pentru plăci... că, cu toate că au trecut opt zile de când nu ne-am văzut, nu m-ai uitat deja. Nu ştii ce consolare e pentru mine că am inelul tău. Da, inelul. Era parcă primul pas spre realitate în acest jurământ ce l-am făcut. Parcă o făgăduinţă a devenit un fapt şi devenind de fapt aproape un simbol, te consider ca făcând parte din mine, eşti proprietatea mea] /lb.rom./, doar a mea, iubirea mea. Când îl am pe deget, mă simt aşa, cu mult mai mulţumită, şi parcă o pace se revarsă pe inima mea. Ţi-am trimis Bourge/t/-ul. Am însemnat o groază, sper că nu te supără? Voiam să le mai ţin, frumoasele versuri, dar cum n-am vrut să-ţi scriu, m-am gândit că prin cele subliniate vei putea citi tot ce simte inima mea pentru tine. Tare îmi este dor de tine!...] /lb.rom./

Nu fac decât să mă gândesc la tine, prieten drag, atât de drag. Scumpo, scumpiţo, şi eu la fel. Ieri am terminat [Visătorul de vise] /lb.rom./ Sunt lucruri tare frumoase acolo. Se înţelege că am subliniat mult. Destule adevăruri spuse într-o formă foarte simplă şi firească.

Linuţa mi-a scris că se va întoarce pe la 15-20 august, în aşa fel că [Birjăria] /lb.rom./ se va mai putea aduna o dată; cred că va fi pentru ultima oară deoarece, dacă n-o să fie război, pleacă toţi la Paris. Finita la com/m/edia. Azi dimineaţă mi-a venit o idee. Dacă din nenorocire mă voi mărita vreodată şi dacă voi avea fericirea să am un copil, vreau să-i dau numele tău, în felul acesta îmi va fi îngăduit să pronunţ adesea numele tău adorat. Vreau să cred că n-ai să ai nimic împotrivă. Nu voi putea decât cel mult să fiu gelos de mângâierile ce le vei revărsa asupra lui. Ah! Uneori simt cum ceva se revoltă în mine faţă de această viaţă care trece atât de prosteşte, lipsită de bucurie şi de fericire, plină de suferinţe şi care ar fi putut să fie ideală. Şi nu mă pot revolta împotriva lui Dumnezeu, căci El îmi dă încă o vagă speranţă, speranţa că tu mă vei iubi mereu şi în felul acesta îmi voi putea sfârşi viaţa în linişte. Mereu, mereu în această viaţă şi în cele ce vor urma. Ah! Dacă mi-aş fi putut împlini iubirea, ce deosebită ar fi fost viaţa mea! Simţeam în mine o forţă de a trăi, o dorinţă de viaţă inimaginabilă. Pentru moment eu caut această forţă în dragostea noastră. Vreau să fiu demn de a fi iubit de tine. Acum nu mai sunt eu însămi. Sunt cu totul alta decât firea mea. Tu o crezi nebunie şi eu aş da orice să mai aud iarăşi râsul zglobiu de altădată. Eram veselă, sunt tristă; eram expansivă, sunt închisă în mine; îmi plăcea totul, totul mi-e indiferent şi chiar mă sâcâie. Cred că tu eşti cel mai în măsură să-şi dea seama de această schimbare. 1913, 1913 nu se va întoarce niciodată. Te iubesc, te ador, totul pentru mine e dacă tu mă iubeşti? Erau momente dulci, când vorbeam la ultima serată despre înşelare; mi se pare foarte firesc, ca ceva ce nu poate fi altcum. Eu îmi păstrez convingerea că la asta se ajunge dacă viaţa îşi urmează cursul firesc. Pe urmă sunt clipe când îmi pare odios şi urât şi mă jur să nu fac niciodată asemenea faptă ticăloasă. Slăbiciune omenească! Oare care va fi rezultatul acestor contradicţii? Dacă te iubesc? Ce întrebare? Eşti numai tu şi mereu tu.

[Cât oi trăi, să iubesc
Căci de voi muri, putrezesc
Dar numai pe tine /te/ iubesc pe veci] /lb.rom./

Miercuri, 8 iulie 1915

Sufăr, sufăr, sufăr! Suferi, dar această suferinţă este însăşi cauza vieţii. Plângi, plângi, asta face bine. Fiecare lacrimă a ta îmi picură drept în inimă. O simt ca pe o arsură care mă face să sufăr, scumpa mea. Să nu crezi că doar tu singură suferi. Nu-ţi poţi da seama ori nu vrei să mă crezi dar uneori e atât de îngrozitor că-mi vine în minte să termin. Iubeşte-mă, mai ales câteodată, un mic semn de tandreţe din partea ta. Nu ştii ce balsam e asta pentru sufletul meu.

Prietenă, prietenă, nu te am decât pe tine în lumea asta şi nu te pot avea. Iată chinul nostru. Dacă asta te poate consola, află că nu eşti singura care suferă. Martiriul meu îmi vine mai ales din cuget căci caut argument după argument pentru fericire. Sunt atât de sigur că inima nu va putea niciodată să nu iubească; niciodată balsamul inimii tale dulci nu-i va lipsi, uneori e chiar fericită. De ce să mai trăiesc? Oh! Doamne, cât aş vrea să mor. Ce binecuvântare să nu te mai chinui! Căci sufăr mai mult decât se poate imagina.

Te iubesc, dragostea mea, ca o nebună, ca o desperată. Simt că puterile mă părăsesc. Nu mă mai pot stăpâni şi plâng, şi plâng. Toate lacrimile trupului meu... Ce viaţă ratată! E chiar caraghios. Şi cu toate acestea simt că te iubesc şi te voi iubi până pe lumea cealaltă.

Vineri, 31 iulie 1915
Tekir Ghiol

Iată-mă în acest loc încântător de mai bine de 15 zile. Am petrecut aici zile de neuitată fericire. Niciodată n-am crezut că aş mai putea trăi asemenea momente de mare împlinire. De aceea, nu trebuie niciodată să deznădăjduieşti. Ţi-am spus-o totdeauna. Tekir e un loc delicios, din nenorocire prea plin de evrei. Mişună. Principele Carol a venit să petreacă aici câteva zile. Ce fericită am fost să-l revăd! Nu-l văzusem de la ultima noastră conversaţie la Cotroceni. Niciodată n-ai să-ţi dai seama ce a însemnat pentru mine această lună de despărţire. A fost una din epocile cele mai cumplite pe care le-am trăit vreodată. Eram atât de singur şi apoi îmi pierdusem orice speranţă într-un viitor mai luminos pentru că tu ai mers până acolo că ai negat trecutul. M-ai frânt, m-ai năucit cu totul. În aceste zile am făcut câteva excursii la Balcic, Adam Clissi, Istria şi un picnic. Aceste trei nume vor rămâne însemnate în sufletul meu ca una din cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele. Doamne, ce fericită am fost! Acum, că a trecut, abia îmi vine să cred că a fost adevărat. Parcă a fost un vis sublim! E încă unul din visele care mi s-au realizat şi care mi-a dat o uriaşă poftă de viaţă. Mi-a dat mai ales puţină nădejde. Fiecare vis împlinit e un punct câştigat asupra vieţii, e un atu pentru viitor. Unul lângă altul, într-o comuniune desăvârşită, alergam cu sufletul la gură de-a lungul unui ţinut necunoscut care-mi părea frumos graţie soarelui şi fericirii care îmi umplea sufletul şi care găsea totul minunat. Atunci am simţit din nou cât de mult te iubesc. În timpul acestor zile nepreţuite dragostea noastră a făcut un salt enorm. Am avut senzaţia că ne-am legat pentru totdeauna. Niciodată nu avusesem norocul să te întâlnesc atât de liber mai multe zile la rând. Am putut să ne spunem atâtea şi atâtea lucruri, şi încă nu îndeajuns, încât s-a creat o intimitate perfectă de gânduri între noi doi. Tu îmi dai viaţă. Aş vrea să te am mereu, mereu lângă mine, numai al meu. Te socot atât de mult ca unicul şi adevăratul meu logodnic. Câtă vreme voi purta inelul tău drag sunt liniştită pentru că în ziua când nu-l voi mai avea, atunci tu nu mă vei mai iubi. Ai să-l ţii toată viaţa. De fapt, e ridicol cum pot o mică bucată de aur şi o piatră să mă susţină, să mă întărească, să trec şi să îndur lucruri de necrezut. S-ar putea spune la fel de bine că şi credinţa e ridicolă, e un simbol.

Duminică, 15 august 1915
Tekir Ghiol

Bengeştii au plecat deja de câteva zile, acum sunt complet singură aici. Mai am de stat trei zile în acest loc încântător, datorită amintirii plăcute pe care o voi păstra totdeauna. Principele Carol s-a întors pentru încă două zile. Ce bucurie să-l revăd! Am mai făcut o excursie la Dobrici, Balcic şi un loc adorabil care e Caliacra. E făcut doar pentru cei care se iubesc. Adică pentru noi, iubitule. Acolo mi-ar plăcea să mergem, să ne pierdem amândoi, departe de toţi. Excursia aceasta a durat aproape 12 ore. Întorcându-mă, eram moartă, dar moartă nu numai de oboseală, ci şi fiindcă a trebuit să consum atâta energie ca să rezist îmbrăţişărilor tale. De altfel, cred că ai simţit la un moment dat că aproape nu mai puteam. Cât m-ai făcut să sufăr cu rezistenţa ta. Reîntors acasă, am plâns ca un copil. Ah! Iubitule, cât te iubesc! De ce nu poţi deveni soţul meu? De ce? O doresc. Asta trebuie să se întâmple. Spuneai atât de bine într-una din plimbările noastre nebune că ne asemănăm. Nici nu ştii câtă plăcere mi-a făcut această remarcă din partea ta. Eşti o fiinţă adorabilă! (nu te îngâmfa!) Şi încet, încet mi s-a părut că ne asemănăm atât de mult încât eu deveneam tu însuţi şi că pătrundeai în mine ca propriu-mi gând. Vezi, când eşti aici lângă mine şi îmi spui că mă iubeşti, sunt fericită, fericită şi nu mă satur deloc auzindu-te cum o repeţi. Şi mie mi-ar plăcea să fiu mereu acolo ca să ţi-o repet. În aceste clipe sunt atât de sigură că mă iubeşti, pentru că, vezi tu, am asemenea încredere în cuvântul tău niciodată n-am să obosesc spunându-ţi-o şi, ca să zic aşa, admiraţie. Niciodată nu m-aş putea îndoi de spusele tale. Sper să nu te îndoieşti niciodată fiindcă niciodată nu te voi înşela. Îndoiala îmi vine doar când sunt singură, departe de tine şi când nu te mai aud dându-mi asigurări în această privinţă. Ce vrei, e o prostie, dar nu pot împiedica să-mi pătrundă în suflet şi în minte acest sentiment prostesc. Trebuie să mă ierţi, e pentru că te iubesc prea mult. Acum sper să te văd câteva ceasuri la Blânzi. La puţin timp după ultima noastră plimbare, am avut un vis. Oh! ce vis, influenţat, probabil, de conversaţia noastră. Am visat că eram căsătoriţi şi ne aflam în călătorie de nuntă (vezi că am ajuns să visez şi nebunia asta). De câte ori n-am visat aşa ceva! Fiindcă altele s-au realizat, de ce nu l-am crede şi pe acesta? Străbătând ţări, una mai frumoasă decât alta, n-a lipsit, desigur, Veneţia, să ne legene dragostea, după atâtea şi atâtea altele, dar cred că n-au putut fi la fel de frumoase ca a noastră. Şi acolo, în acest oraş al dragostei, am făcut şi am văzut o sumedenie de lucruri pe care probabil nu ne va fi dat să le facem şi să le vedem împreună şi pe care, poate, nu le voi vedea nicicând. Căci nu concep să mă duc la Veneţia fără tine. Pentru mine oraşul acesta e un simbol. Când spun Veneţia, spun iubire, adică tu. Prefer să-mi păstrez iluziile asupra acestui oraş şi să le ţin pentru călătoria noastră de nuntă pe care o facem împreună în visul nostru. Câtă dreptate ai, iubirea mea! Nu te duce acolo fără dragoste, căci suferi peste măsură când inima ţi-e amorţită. Eu ştiu câte ceva într-acestea. E muzică aici la hotel, cântă valsul brun, ce de amintiri îmi trezeşte, îndepărtate deja, dar ce bine e să-ţi poţi aminti! Anatole France spune atât de frumos: "Să nu pierdem nimic din trecut. Doar cu trecutul se face viitorul". Şi aş adăuga: Doar cu trecutul înduri viitorul. Scriu cu creionul şi aşa greu pentru că (leneşă cum sunt) mă aflu deja în pat şi nu-i foarte comod să scrii pe genunchi. Acum, că am înşirat cuvinte cum mi-au venit la îndemână, închei urându-mi noapte bună, şi ţie la fel, dragul meu. Poate în noaptea asta vom merge din nou la Veneţia.

Te iubesc, dragostea mea scumpă, idolul meu. Cu fiecare cuvânt pe care îl citesc, văd că sentimentele noastre sunt aceleaşi, afară de o singură chestiune, pe care doar viitorul o va putea rezolva, aşa că să nu mai vorbim de ea. Aceste zile petrecute la Tekir /Ghiol/ înseamnă marea dată a dragostei noastre. Ne-am legat pentru vecie. Unul fără altul nu se mai poate. Cum ne-am văzut zi de zi, am avut impresia că suntem logodiţi, că unirea eternă avea să urmeze curând. Şi ea aşteaptă încă. Mai întâi acest schimb de inele, care înseamnă marea noastră consolare când suntem despărţiţi, e primul nostru legământ adevărat pe care l-am făcut. Un singur lucru mi-a lipsit spre a pecetlui înţelegerea, buzele tale. Numai tu ştii de ce n-am pus această pecete deosebită.

Te iubesc, Păsărica mea, îmi face atât de bine să-ţi pot spune Păsărica mea. După aceste zile, eşti atât de mult a mea, cum eu sunt al tău.

Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc. Îţi voi repeta în seara asta la nesfârşit. Mi-ar plăcea ca vântul să poarte murmurul vocii mele, ca această muzică a dragostei să te legene când vei dormi. Bună seara, te iubesc, te iubesc, te iubesc...

[Când doi îndrăgostiţi îşi contopesc răsuflarea, şi de se iubesc cu adevărat, fiecare îşi dă seama că în răsuflarea celuilalt e sufletul iubit ce iese înainte din Templul trupului spre uşa lui.

Îl iubea cu toată fiinţa. Tot ce fusese ea, tot ce era, tot ce ar fi putut fi îl iubea. Ce însemna făptura ei, spiritul, mintea, inima, sufletul, trupul şi flacăra arzând în el - tot ce o uimea că e femeie îl iubea. Nu era loc pentru nimic altceva în ea decât dragostea pentru el. Ea era pasiunea, iar el flacăra acesteia. Grădina lui Allah] / lb.engl./

Sâmbătă, 14 noiembrie 1915

Fiind răcită, sunt silită să stau în casă, lucru pe care îl evit cât mai mult cu putinţă pentru că fug de mine însămi. Nu vreau să fiu singură fiindcă nu vreau să gândesc, simţindu-mă îndeajuns de tristă şi neurastenică. Bietul meu creier e incapabil să se gândească la altceva decât la tine! Vreau să-mi fixez atenţia şi gândurile la altceva şi nu pot. Tu îmi ocupi inima şi sufletul în fiecare moment al zilei. Sunt nefericită ca o piatră! Mereu departe de tine şi mi se pare că te văd din ce în ce mai rar. Nu-i vina mea, dacă aş putea aş fi tot timpul lângă tine. Mă simt obosită să trăiesc, şi fizic, şi moral. Mi-ar plăcea să pot pleca singură oriunde, doar să fiu singură ca să mă pot lăsa pradă durerii mele. Să nu mai văd pe nimeni, să nu mai fiu silită să spun un cuvânt drăguţ unor oameni care îmi sunt indiferenţi, să nu mai fiu obligată să zâmbesc când mai curând îmi vine să plâng, să nu mai trebuiască să par interesată de lucruri care-mi sunt egale. Pentru că celălalt vis al meu e nebunesc şi irealizabil, poate acesta va fi.

Orice vis se poate realiza, nu trebuie să-ţi pierzi niciodată speranţa. Vorbeşti de despărţire. Ce nesfârşite îmi par săptămânile astea când nu ne putem vedea şi ce rău îmi fac! Dacă am făcut vreodată nebunii, asta li s-a datorat în mare parte. Mereu departe de tine, ajung să înnebunesc. Şi uneori mă simt aşa. Pe urmă, ceea ce e mai trist, mă abrutizez complet, sunt incapabil să fac cel mai mic lucru. O singură privire a ta îmi dă putere, un zâmbet înseamnă fericirea, buzele tale sunt Paradisul desăvârşit. Bagi de seamă că sunt nebun?

Duminică, 10 ianuarie 1916

Te ador, iubirea mea, orice vei spune, orice vei face nu va putea niciodată sfărâma dragostea mea pentru tine. Ai dreptate să spui că sunt un copil, o ştiu, o intuiesc şi de aceea simt în tine un protector, un sprijin. Când citesc rândurile pline de iubire din Jurnalul tău (ce bine ştii s-o spui) - poate ai să râzi dacă-ţi spun - mi-ar plăcea să înghit toată hârtia, ca acele cuvinte să fie în mine, pentru că simt că izvorăsc din fundul inimii tale. Oh! Nu mai ştiu, ajung nebună. Iartă-mă, dar te iubesc prea mult, te iubesc ca o smintită. Cât resimt acea nevoie (pe care şi tu o ai) de a crea un cuvânt, cuvinte, cântece, orice, în sfârşit, ca să te fac să înţelegi toată imensitatea, toată puterea pasiunii mele. Simt că devin exaltată, că ţi-aş putea spune vorbe nebune la nesfârşit. Nu mă ascund de tine. Simt că nu-i bine să-ţi spun toate astea, dar nu mă pot împiedica s-o fac. Simt că asta mă uşurează..., îmi face bine să mă las dusă... Te iubesc, dragostea mea unică, mai presus de orice. Îmi vine ameţeală. Mi se învârte capul. Mă apuc din nou să-ţi citesc preţiosul Jurnal. În penultima pagină spui că într-o zi ai să mă faci să sufăr şi mai mult. De ce eşti rău? Crezi că suferinţa mea nu e şi aşa destul de mare? Suferinţa nu mă mai sperie, sunt învăţată cu ea, dragostea mea, şi toate câte îmi vor veni de la tine le voi îndura şi le voi iubi, dar află că nu vei şti niciodată dacă mă chinui fiindcă sunt prea mândră s-o arăt.

Ce recunoscătoare îţi sunt că mă iubeşti în felul acesta! Mereu am avut în cap că nimeni n-o să mă poată iubi şi din cauza asta mă şi îndoiesc uneori de dragostea ta. Mică nebună îndrăgostită, păsăruică a dragostei, ce dragi îmi sunt vorbele astea, ele se gravează adânc în inima mea. Iubito, iartă dacă am fost rău, chiar crud, dar tu eşti cea care a determinat acest strigăt de disperare ieşit din străfundul inimii mele lovite. Cum ţi-am spus, dragostea mea e atât de complexă: te iubesc ca prietenă, te iubesc ca pe o soră, te iubesc ca pe o mamă, te iubesc ca pe un copil, te iubesc ca amantă, te iubesc ca pe îngerul meu păzitor, te iubesc ca pe Dumnezeul meu!

Nu fi aşa de pretenţioasă, lasă-mă să te iubesc aşa cum sunt, cum îmi dictează inima şi te asigur că vei fi fericită.

Încă o dată, iartă răutatea, eram nebun după serata aceea din 31 decembrie.

Dragostea mea, idolul meu, patima mea, te iubesc, te ador!

Duminică, 14 august 1916

Decretul de mobilizare a fost semnat pentru astă-seară la miezul nopţii. Deci s-a terminat. Război! Consiliul de Coroană s-a ţinut azi la ora zece dimineaţa. Au participat Carp, Maiorescu, Marghiloman, Filipescu, Take Ionescu, Brătianu şi toţi ceilalţi miniştri. Tot oraşul e în întuneric, cu toate că la colţuri de stradă sunt felinare aprinse dar afumate. A fost proclamată starea de asediu. Puiu a plecat. Gogu pleacă mâine. De ceilalţi băieţi nu ştiu nimic, nici unde sunt, nici unde pleacă. Nicu Carp şi Alexandru Creţeanu sunt la Buşteni şi Vultureştii pe la Alexandria. S-a spus că în noaptea asta o să fie o luptă cu austriecii. Gogu (cel mare) e la Călugăreni. Are comanda noului corp de armată. Să dea Dumnezeu să fim victorioşi. Eu sunt înscrisă la spitalul Zoiei Râmniceanu. Regele a fost admirabil, el a înfrânt un Hohenzollern (adică pe sine), aşa se pare că ar fi zis: "Vouă vă rămâne să-i învingeţi pe ceilalţi!"

Luni, 15 august 1916

Azi, prima zi de mobilizare. Să sperăm că vom fi victorioşi. În Consiliul de ieri Carp a spus: "Eu îmi dau patru fii la război, dar cred că vom fi bătuţi". Maiorescu şi Marghiloman doreau să rămânem încă neutri. Brătianu a spus că s-a angajat prea mult faţă de ruşi n-a spus-o în chip pozitiv ca să mai poată da înapoi. Bussche şi Czernin au plecat prin Rusia. Se zice că trupele noastre au trecut în noaptea asta în Austro-Ungaria, până la Braşov. Ura! Şi spre bulgari a început bombardamentul, se zice că spre Giurgiu. Un pod a fost aruncat în aer la Predeal (se spune). Alecu a plecat, la fel Ionică şi Sandu - nu se ştie unde. Sunt anunţate bombe pentru seara asta. Se pare că trupele noastre au ajuns la Braşov. Se zice că sunt 6.000 de morţi. Au pătruns şi prin Câineni. Regimentul lui Zizi Cantacuzino a trecut primul. Turnu Severin şi Vârciorova sunt bombardate. Giurgiu e în flăcări. Ce repede merg toate! Sunt abia 24 de ore de la declararea mobilizării şi deja câte s-au întâmplat! Cartierul General e la Cocioc. Familia regală e la Buftea. Nu ştiu unde e principele Carol şi ce va face în timpul campaniei. Principele Carol a lansat o foarte frumoasă proclamaţie cercetaşilor.

Azi circula zvonul că nemţii ne-ar fi declarat război. O să vedem de-abia mâine adevărul.

---

[1] Citatele marcate cu albastru reprezintă adnotările Principelui Carol la Jurnalul Ellei Filitti (n. red.).

[2] Menţiunea marchează fragmentele scrise în limba română în original (n. red.).

Regina Elisabeta a II-a. Portret intim

Andrew Marr
Regina Elisabeta a II-a. Portret intim
Editura Corint, 2015
Traducere din limba engleză de Ana-Maria Datcu

Citiţi prefaţa ediţiei româneşti a acestei cărţi.

*****

Intro

Andrew Marr (n. 1959), autor de bestselleruri şi jurnalist premiat, este gazda emisiunii The Andrew Marr Show, de la BBC. Cea mai cunoscută carte a lui, A History of Modern Britain (2007), a fost urmată de un serial BBC care a câştigat unul dintre cele mai prestigioase premii pentru televiziune din Marea Britanie. Locuieşte cu soţia şi cei trei copii ai lor la Londra.

Prefaţă la ediţia americană

De ce ar fi americanii interesaţi de Regina Elisabeta a II-a, suverana Marii Britanii şi a altor cincisprezece ţări, de la Canada şi Australia până la micuţa Tuvalu? Iată o întrebare îndreptăţită. Regina este un fel de antivedetă, o doamnă bonomă purtând eşarfe, pardesiu şi cizme de cauciuc, ieşită la plimbare cu câinii sau cu caii ei. Deşi este colosal de bogată, mănâncă frugal, îşi păstrează cerealele de la micul dejun în cutii din plastic şi, atunci când trece prin încăperi în care nu se află nimeni, stinge luminile aprinse fără folos. Are un zâmbet minunat atunci când doreşte să zâmbească, altminteri chipul ei are de cele mai multe ori o expresie pe care ea însăşi o asemuia cu figura lui Miss Piggy. Puterea ei oficială este foarte mică şi aproape irelevantă pentru destinul oamenilor care nu îi sunt supuşi.

Nici fiul ei, Charles - care, pe măsură ce se apropie el însuşi de vârsta a treia, seamănă din ce în ce mai mult cu predecesorul său hanovrian, Regele George al III-lea, suveranul care a pierdut coloniile engleze din America -, nu este chiar genul de vedetă cu care suntem obişnuiţi. Ultima dată când americanii au fost interesaţi de povestea vieţii lui s-a petrecut când acesta s-a despărţit de mult mai celebra lui soţie, Diana, care avea să moară ceva mai târziu la Paris, într-un accident de maşină. Iar în prezent, datorită lui Kate Middleton, din clasa de mijloc, a cărei nuntă cu Prinţul William, nepotul reginei, a fost urmărită de o treime din audienţa totală a planetei, Casa de Windsor pare să aibă o nouă vedetă. Dar regina însăşi nu a jucat niciodată în faţa camerelor de filmat sau de fotografiat decât o viaţă cât se poate de normală, atât cât s-a putut în vremurile de azi, dominate de cultura mondenităţii, ostentaţiei şi vitezei.

Tocmai de aceea, regina ar trebui să fie fascinantă pentru oricine este interesat de politica şi istoria americane, ca şi pentru oricine este pur şi simplu curios în privinţa Caselor regale din ziua de azi. Şi, din moment ce regina nu are un echivalent în Statele Unite, povestea vieţii ei prezintă o serie de contraste izbitoare. Primul şi cel mai evident este că se află în fruntea unui stat de atât de multă vreme. În 2012 şi-a celebrat Jubileul de Diamant, marcând cea de-a şaizecea aniversare a urcării sale pe tronul Marii Britanii. A crescut practic sub ochii noştri, transformându-se din tânăra mamă brunetă a anilor 1950 în străbunica experimentată din ziua de azi. Acum, la 85 de ani, se situează pe locul doi în topul celor mai longevivi monarhi din istoria Marii Britanii. Numai faimoasa ei predecesoare, Regina Victoria, a petrecut mai mult timp decât ea în palatele Londrei. Asta înseamnă că Elisabeta i-a cunoscut personal - şi uneori îndeaproape - pe toţi preşedinţii Statelor Unite de la Harry Truman încoace. Dintre toţi aceştia, probabil că a fost mai apropiată de Ronald Reagan, deşi ea, împreună cu soţul ei de 90 de ani, Prinţul Philip, au legat o prietenie neobişnuit de cordială cu soţii Obama. Indiferent ce am crede despre ea, regina şi îndelungata ei domnie i-au furnizat poporului britanic un sentiment al continuităţii, spre deosebire de ceea ce poate resimţi cetăţeanul unei republici democratice.

Pentru mulţi dintre noi, regina este singurul monarh britanic pe care îl cunoaştem. Tatăl ei, Regele George al VI-lea, a murit pe 6 februarie 1952, la mai puţin de şapte ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Regina a moştenit tronul în acelaşi an în care avea să moară Stalin, în care Truman anunţa producerea bombei cu hidrogen, iar soţii Rosenberg erau executaţi; de asemenea, era anul în care apărea prima ediţie a revistei Playboy, Elvis Presley termina liceul, iar Kinsey scandaliza America prin raportul său despre sexualitatea femeilor. În timpul domniei sale, regina a fost martora ultimei faze a tranziţiei Imperiului Britanic spre Commonwealth, organizaţia formată din 54 de ţări şi cuprinzând aproape o treime din populaţia lumii care le este aproape necunoscută americanilor. Regina s-a întâlnit cu lideri din Uniunea Sovietică post-Stalin, precum Hruşciov şi Bulganin, şi a devenit primul monarh britanic care a vizitat Rusia după uciderea Ţarului Nicolae şi a familiei sale în 1917. Tot ea a ocupat un loc în loja de onoare de unde a urmărit dezastruoasa invadare de către Franţa şi Marea Britanie a Egiptului lui Nasser şi teribila criză a rachetelor cubaneze. Regina îşi aduce aminte perfect de întâlnirea cu personalităţi istorice precum Charles de Gaulle şi Haile Selassie (Haile Selassie (1892-1975). Împărat al Etiopiei în perioada 1930-1974 - n. coord.). A fost martora trecerii ţării sale de la o majoritate copleşitor de albă până la o "insulă globală" multirasială, cu sute de noi comunităţi etnice. A domnit în timpul războaielor coreean şi vietnamez, de-a lungul celor mai cumplite etape ale Războiului Rece, în timpul perestroikăi şi al căderii Zidului Berlinului, dar şi în vremea războaielor din Irak şi Afganistan şi a ascensiunii Chinei.

De-a lungul tuturor acestor ani, regina şi-a dedicat o bună parte din fiecare zi a anului, cu excepţia Crăciunului, citind cu atenţie dosarele oficiale ale ţării sale, rapoartele serviciilor secrete, ca şi documentaţia pentru întrevederi banale. Ea manifestă un entuziasm răutăcios faţă de imitarea personalităţilor şi are o memorie fenomenală, aşa că, deşi se comportă cu maximă discreţie, probabil că nimeni nu o poate egala în ceea ce priveşte reamintirea evenimentelor şi actorilor care au jucat pe scena istoriei contemporane. Acest depozit vast de cunoştinţe s-a dovedit benefic mai ales pentru rolul ei de consilier personal şi terapeut neoficial al unui lung şir de premieri. Primii din acest şir, inclusiv Winston Churchill, nu au luat-o prea mult în serios; cei din urmă mai degrabă au venerat-o. Când vremurile au devenit tulburi, ea a reuşit să-i convingă pe toţi prin apelul la crize anterioare, paralele, furnizându-le astfel o perspectivă mult mai largă, deci şi mai valoroasă.

Monarhia poate face acest lucru: să furnizeze o perspectivă mai largă. Americanii, asemenea britanicilor, îşi trăiesc viaţa politică în cicluri electorale de patru ani, însă cele mai mari probleme cu care se confruntă se întind pe răstimpuri mai mari de patru ani. Securitatea energetică, schimbările climatice, migraţia în masă, datoriile guvernamentale pe termen lung şi dispariţia unor specii intră cu greu în atenţia liderilor politici pentru că aceştia au tendinţa de a gândi pe termen scurt, la un an, maximum doi, după alegeri. Prin însăşi natura lor, membrii familiilor regale gândesc în termeni de generaţii întregi, aşa că este util să ai într-o poziţie influentă pe cineva care să se gândească la implicaţiile pe termen lung ale unei politici sau program.

O altă deosebire care merită pusă în evidenţă este însăşi viziunea Reginei Elisabeta a II-a asupra rolului pe care îl deţine. Deşi trăim într-o epocă seculară şi materialistă, regina crede, într-adevăr, că are o vocaţie, şi anume că statutul ei este o vocaţie cu temei religios, căreia i se supune în fiecare zi a vieţii sale. Atunci când a fost unsă cu amestecul secret de uleiuri la încoronarea ei, în 1953, urmând o tradiţie inspirată de un vechi obicei evreiesc, cu rădăcinile în Antichitate, ea a acceptat o slujbă pe viaţă, care poate fi comparată mai degrabă cu slujba unui preot decât cu datoria unui om politic din ziua de azi. Poate că tocmai acest lucru, mai mult decât orice altceva, îi explică incredibila modestie. Regina este, în realitate, o persoană timidă, lucru cu atât mai remarcabil cu cât ea îşi petrece aproape întreaga viaţă întâlnindu-se cu străini şi rostind discursuri în public. Nu-i de mirare că soţul ei, mai vorbăreţ de felul său, a spus că nimeni nu ar alege cu bună ştiinţă să facă ceea ce face ea.

Sper că lucrarea de faţă este foarte diferită de majoritatea cărţilor despre familia regală britanică publicate în Statele Unite. Există un apetit nesăţios şi absolut explicabil pentru bârfe şi scandaluri şi trebuie spus că, în această lume atât de plină cu ambele categorii, Casa de Windsor şi-a plătit obolul de senzaţionalism siropos. Şi în cartea de faţă vor fi descrise şi analizate cele mai sugestive izbucniri ale slăbiciunilor regale: fără înţelegerea domniei dezastruoase a lui Eduard al VIII-lea (Eduard al VIII-lea (ianuarie-decembrie 1936). A abdicat în 1936 pentru a se putea căsători cu americanca Wallis Simpson, devenind astfel cel de-al treilea soţ al acesteia - n. coord.) sau destrămarea căsniciei lui Charles şi a Dianei nu putem înţelege domnia reginei. În plus, am discutat cu mulţi dintre aceia care o cunosc pe regină şi au lucrat cu ea şi, ca urmare, am încercat să-i conturez un portret cât mai complet, atât ca femeie, cât şi ca monarh. Printre sursele mele se numără atât politicieni, oficiali şi oameni de la Curte, cât şi membri ai familiei regale, care nu vorbesc niciodată în public - şi doar rareori cu străini, chiar şi în particular - despre regină şi despre rolul ei.

Scopul principal al cărţii mele este acela de a arăta cum funcţionează de fapt monarhia, trecând prin atâtea faze politice şi crize specifice timpurilor moderne, precum şi de a explica şi pleda pentru un sistem de guvernare care multora dintre americani li se va părea cel puţin bizar. Cu alte cuvinte, eu am luat-o în serios pe regină, ca să o parafrazez. Ea constituie, la urma urmei, o excepţie. Niciun alt conducător al unei ţări mari nu a rezistat la fel de mult în fruntea ţării, nu a trebuit să gestioneze un amestec atât de complex de crize familiale şi internaţionale. Cred că putem să prezicem fără nicio grijă că nu va mai exista nimeni ca ea. Regina Elisabeta este, în felul ei, o personalitate istorică de prim rang, iar povestea vieţii sale este mult mai stranie şi mai complexă decât ştiu cei mai mulţi dintre noi.

Prolog
Ce face regina
 

Ea nu încetează niciodată... înţelegi... a fi Regina. (Un prieten)
Se spun o mulţime de prostii despre ce viaţă chinuitoare are. Aiurea! Cred că îi place viaţa pe care o duce. (Un bătrân politician)
Te previn cu toată sinceritatea: să nu cauţi niciodată să afli explicaţia şi raţiunea de a fi pentru orice lucru... A căuta şi a găsi raţiunea de a fi a oricărui lucru este o întreprindere foarte periculoasă şi nu duce la nimic altceva decât la dezamăgire şi insatisfacţie, pentru că îţi tulbură mintea şi în cele din urmă te face nefericită. (Regina Victoria către o nepoată, 1883)
Ei bine... ea ştie bine ce se petrece. Are ceea ce se numeşte "nas bun" pentru subiecte de interes. Ar fi fost un foarte bun jurnalist. (Un vechi membru al Administraţiei regale, întrebat de autorul cărţii de ce anume îi este dor din ceea ce are legătură cu regina, 2011)

Este o doamnă scundă, cu un chip cât se poate de cunoscut la nivel mondial, cu un zâmbet de sute de karate - atunci când doreşte să ni-l arate - şi cu o mie de ani de istorie în urma sa. Domneşte într-o lume care a renunţat aproape de tot la monarhie şi, cu toate acestea, realizările domniei sale au determinat două treimi din populaţia Marii Britanii să considere că monarhia lor va mai rezista cel puţin un secol. Este abilă şi înţeleaptă, şi simte că are o vocaţie. Poate să te atingă cu observaţii aspre, dar pare lipsită de cinism.

Iat-o, în mai 2011, îmbrăcată în verde-smarald, sosind în prima ei vizită în Republica Irlanda. La vârsta de 85 de ani, ţine unul dintre cele mai semnificative discursuri politice din viaţa ei. "Este o realitate tristă şi regretabilă că, de-a lungul istoriei, insulele noastre au trecut prin mai multă suferinţă, tulburări şi pierderi decât ar fi meritat. Aceste evenimente ne-au afectat personal pe mulţi dintre noi. [...] Tuturor acelora care au suferit din cauza trecutului frământat le adresez cele mai sincere gânduri şi o compasiune adâncă." Este o vizită profund emoţionantă, mai ales că aminteşte de uciderea unei rude de-a reginei, Lordul Mountbatten, în 1979 de către IRA (Este vorba de Official Irish Republican Army, mişcare care a comis numeroase atentate în perioada 1969-1972, în cadrul conflictului nord-irlandez. Sub numele de IRA (Armata Republicană Irlandeză) funcţionează mai multe mişcări paramilitare din secolul XX - n. coord.). Destinaţia vizitei este Croke Park, stadionul şi cartierul general al "Gaelic Athletic Association", unde, în 1920, 14 oameni nevinovaţi au fost omorâţi de către forţele de poliţie şi auxiliare loiale Coroanei - adică bunicului ei - la începutul sângeroasei lupte pentru independenţa Irlandei.

Vizita era aşteptată de multă vreme, iar şefii serviciilor de securitate de pe ambele maluri ale Mării Irlandei au avut mult de furcă în organizarea ei. Vizita fusese anunţată cu mult timp înainte, iar regina nu obişnuieşte să amâne. După cum era de aşteptat, o majoritate semnificativă de irlandezi au salutat această vizită; s-a întâmplat chiar ca regina să dea mâna cu unul dintre cei mai înverşunaţi reprezentanţi ai republicanilor, fost adept al organizaţiei Sinn Féin, care susţinea IRA. Aşa că acest eveniment a constituit o pagină măruntă, dar semnificativă şi revoluţionară, din cartea istoriei, recunoscând că, în anul 2011, pentru cetăţenii irlandezi şi britanici conta ceea ce aveau în comun - familii, afaceri, sentimente şi competiţii sportive -, şi nu trecutul însângerat. Regina i-a mărturisit premierului irlandez, Enda Kenny (Prim-ministru în funcţie din 2011. Membru al partidului de centru-dreapta Fine Gael - n. coord.), că de mult timp îşi dorea să facă această vizită, pe care el a socotit-o a fi "încheierea unui ciclu". La întâlnirea privată, regina s-a aşezat sub portretul lui Michael Collins, bine-cunoscutul lider militar irlandez. În public, ea şi-a înclinat capul în amintirea rebelilor irlandezi care şi-au dat viaţa luptând împotriva Coroanei.

Nimeni altcineva din Marea Britanie nu putea întreprinde o astfel de vizită, cu un mesaj atât de reconciliant. Evenimentul a fost transmis de mii de jurnalişti din întreaga lume. Niciun politician britanic nu a rămas în funcţie suficient de mult şi nici nu s-a implicat atât de personal, ca să nu mai menţionăm faptul că nu ar putea vorbi în numele tuturor britanicilor. Este adevărat că Mary McAleese este o figură unică - primul reprezentant al Irlandei de Nord şi prima femeie preşedinte. Însă niciun britanic în afară de regină nu are autoritatea de a-i reprezenta pe locuitorii Marii Britanii.

Şi iat-o din nou, câteva zile mai târziu, întâmpinându-l pe preşedintele Barack Obama şi invitându-l să înnopteze la Palatul Buckingham. În lumina apusului mohorât care învăluie peluza palatului, vedem bine-cunoscutul fast oficial: garda regală călare, soldaţi mărşăluind, cimpoaie, imnuri naţionale, ecoul salvelor de tun. În ajunul vizitei sale, vorbind din Washington, Obama nu mai prididea lăudând-o pe regină în termeni generoşi, nu tocmai corecţi din punct de vedere politic, ca fiind "chintesenţa Angliei" (Anglia este numai una dintre ţările care formează Marea Britanie - n. tr.). Vizita lui anterioară decursese la fel de spectaculos. Cu toate acestea, relaţia dintre cele două personalităţi are şi o dimensiune legată de prietenie şi reconciliere, într-o manieră mai blândă şi mai personală.

Când Obama a fost ales preşedinte prima oară, mulţi oameni importanţi din Londra au resimţit o oarecare nelinişte. Iată un om care părea să aibă o atitudine degajată faţă de (exagerata) "relaţie specială" cu Marea Britanie. Obama nu avea niciun fel de legături personale cu Marea Britanie; de fapt, avea o legătură, însă una nefericită, despre care scrisese în tinereţe. Bunicul lui fusese arestat, închis şi torturat pe teritoriul care acum formează statul Kenya. Primii ani ai domniei reginei au fost marcaţi de un război brutal împotriva grupării naţionaliste Mau-Mau din această parte a lumii. Obama este un foarte bun profesionist în politică, deci era puţin probabil că-i va permite trecutului său personal să-i influenţeze deciziile politice, însă, cu toate acestea, s-a simţit o oarecare reţinere. Imediat după terminarea ceremoniei oficiale, regina a întreprins tot ce i-a stat în putere pentru a-i face pe Obama şi pe soţia lui, Michelle, să se simtă cu adevărat oaspeţi de seamă, conducându-i ea însăşi pe cei doi până la dormitorul pregătit pentru ei.

În încăperea respectivă era expusă o selecţie inteligent aleasă de comori din Arhiva regală - ca întotdeauna cu ocazia vizitelor de stat. Se afla acolo un bilet scris de mână de către George al III-lea, de prin 1780, în care se lamenta că "America este pierdută! Oare trebuie să cădem şi noi sub această lovitură?", dar care continua cu speculaţii pe marginea viitorului afacerilor şi al prieteniei. Se aflau acolo scrisori de la Lincoln, eroul admirat de Obama, şi de la Regina Victoria către văduva lui Lincoln, precum şi câteva pagini de jurnal în care Victoria îşi mărturisea compasiunea pentru sclavii negri şi îşi arăta încântarea de a fi cunoscut unul, Josiah Henson, despre care spunea că "îndurase multă suferinţă şi cruzime" înainte de a evada în Canada Britanică. Se aflau acolo şi documente despre vizita (pe atunci) Prinţului de Wales în Chicago, oraşul în care a trăit o perioadă Obama, în anul 1860, precum şi un bilet scris de mâna Reginei-Mamă către Prinţesa Elisabeta în care îi menţiona vizita pe care i-a făcut-o preşedintelui Roosevelt în 1939, când au luat masa sub copaci, "iar toată mâncarea a fost servită pe un singur platou [...] cu ceva şuncă, salată, fasole şi HOT DOG!". Poate că imaginea părea una domestică, dar menirea ei era să amintească alianţa vitală din timpul războiului, încheiată după cea mai importantă vizită a Regelui George al VI-lea peste ocean. Tot acolo se afla şi un steag din Hawaii, locul de naştere al lui Obama.

Această colecţie de obiecte de arhivă conţinea esenţa farmecului monarhiei. Regina îndeplineşte un rol constituţional, dar şi unul personal. Aducând aminte de independenţa Americii şi de istoria sclaviei, şi referindu-se la locuri care prezentau un interes aparte pentru Obama, colecţia aparent întâmplătoare de obiecte cu valoare istorică încerca să realizeze o legătură emoţională, să găsească puncte de contact. (La rândul său, Obama i-a dăruit reginei un album cu fotografii înfăţişându-i pe părinţii acesteia în timpul vizitei lor în Statele Unite, cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului.) Mai târziu în cursul vizitei sale, preşedintele a purtat discuţii importante şi destul de sensibile cu premierul David Cameron despre Libia, Afganistan şi abordările lor diferite asupra economiei, aşa că se spera ca vizita preşedintelui la regină să-l fi binedispus în avans. Ca şi în cazul vizitei în Irlanda, nimeni altcineva nu putea reuşi acest lucru. Însă mai trebuie spus şi că regina poate acţiona eficient tocmai pentru că numeroşi alţi oameni (cum ar fi bibliotecarul Casei regale, Lady Roberts) lucrează intens în culise, neştiuţi de public. Cartea de faţă va face referiri şi la aceştia.

Dar lucrarea este în primul rând despre regină. Cel mai bun antidot împotriva dezinteresului sau ostilităţii faţă de Regina Elisabeta a II-a ar fi să o urmăm îndeaproape timp de câteva luni. De la misiuni de afaceri în străinătate până la vizite în oraşe şi spitale de provincie, ea îndură o rutină surprinzător de epuizantă. Aceasta include ceremonii la cel mai înalt nivel, dar şi vizite rapide şi nepretenţioase pentru a se întâlni cu soldaţi, oameni de afaceri, voluntari şi aproape orice categorie de cetăţeni pe care ne-o putem imagina. Astfel de evenimente îi ocupă serile, când, la unul sau altul dintre palate, mii de oameni sunt invitaţi să fie "onoraţi" pentru activitatea lor filantropică. Acest program include şi parcurgerea cu răbdare a unor dosare voluminoase cu rapoarte, emise de guvernul care activează în numele ei. La Whitehall, centrul guvernamental al Marii Britanii, unde sunt procesate cele mai secrete informaţii, regina este pur şi simplu "Cititorul numărul 1".

Regina a fost nevoită să apară în faţa oamenilor de-a lungul întregii sale vieţi. Dar a apărea în faţa oamenilor nu este un lucru care poate fi subestimat. Regina are o aură charismatică, pe care numai puţini politicieni din ziua de azi mai reuşesc să o activeze la rândul lor. Orice apariţie a suveranei Marii Britanii creează o atmosferă de agitaţie şi nerăbdare, o emoţie care nu poate fi controlată. Când apare ea, oamenii descoperă că inima le bate mai repede, indiferent cât de mult ar încerca să o trateze ca pe o persoană oarecare. În ciuda faptului că apare peste tot - la ştiri, pe timbrele poştale, pe prima pagină a ziarelor -, ea reuşeşte totuşi să rămână un personaj misterios. Chipul ei trece rapid de la o expresie îngândurată, chiar morocănoasă, la zâmbet. Ochii ei scrutează discret împrejurimile. Pare să nu comunice prea multe despre sine.

După cascada de crize familiale şi controverse publice, Regina se bucură acum de o perioadă mai calmă. Regalitatea britanică a devenit surprinzător de populară pe întregul glob. Regina a vizionat cu mare interes şi chiar cu plăcere un film recent (The King's Speech, 2010, film în regia lui Tom Hooper - n. red.), cu Colin Firth, despre lupta tatălui ei cu bâlbâiala şi despre omul care l-a ajutat, australianul Lionel Logue. (Îşi aduce foarte bine aminte de Logue.) Ea însăşi a fost eroina unui film de succes, având-o ca interpretă principală pe actriţa Helen Mirren. Ilustra ei predecesoare, Elisabeta I, a fost interpretată de Judy Dench într-un film despre Shakespeare (Shakespeare in Love, 1998, film în regia lui John Madden - n. red.). Firth, Mirren şi Dench au câştigat cu toţii Oscarul, aşa cum observa mucalit unul dintre copiii reginei.

Elisabeta nu este actriţă, însă popularitatea de care se bucură monarhia datorează enorm modului în care ea îşi îndeplineşte rolul. Viaţa a purtat-o în călătorii în jurul lumii de mai multe ori şi a adus-o în faţa unor lideri de toate felurile, de la eroi la monştri, dar şi în faţa unor oceane de chipuri emoţionate, cu mâini ridicate în aer salutând-o neobosite. Şi-a cunoscut destinul încă din copilărie. Deşi timidă, ea consideră că a fi regină este o vocaţie, o chemare căreia nu i te poţi sustrage.

Ca orice om de 85 de ani, şi-a condus pe ultimul drum multe rude şi prieteni şi a suferit numeroase dezamăgiri, dar a savurat şi succese. A pierdut un rege, o regină şi prinţese - tatăl, mama, sora şi pe minunata Diana -, dar şi prieteni dragi. A adus pe lume patru copii şi a fost martora divorţului a trei dintre ei. Cu toate acestea, se poate socoti mulţumită. Ştie că dinastia ei, spre deosebire de atâtea altele, va supravieţui aproape cu siguranţă. Moştenitorul ei şi moştenitorul moştenitorului ei sunt pregătiţi. Iar majoritatea oamenilor sunt mulţumiţi de ea şi de felul ei de a domni.

Aceia care îşi mai aduc aminte de ea în tinereţe, pe când era o fetiţă cu părul buclat, pot fi număraţi pe degete. Pe 12 mai 2011, ea a ocupat locul 2 în topul celor mai longevivi monarhi britanici, depăşind recordul deţinut de George al III-lea, pentru că a domnit 21.645 de zile. În septembrie 2015, dacă va mai trăi, va depăşi chiar şi recordul Reginei Victoria. Soţul ei, ajuns acum în al nouălea deceniu de viaţă, încă mai are privirea sfredelitoare şi ţinuta stoică a bărbatului aflat oarecum în derivă într-o lume de progresişti şi liberali. El ar fi putut să urce în aproape orice ierarhie. Însă a ales să-şi petreacă viaţa pe post de "Consort, sprijin şi supus".

Ducele de Edinburgh şi regina şi-au trăit viaţa în tandem, într-un ciclu anual de ritualuri şi tradiţii, mutându-se de la un palat la altul, pe măsura schimbării anotimpurilor. Amândoi se pregătesc, câteodată de mai multe ori pe zi, pentru prânzuri, inaugurări, discursuri, parade militare, învestituri şi dineuri. Dimineţile reginei încep, ca de fiecare dată, cu ştirile de la postul de radio BBC, cu ceaiul Earl Grey, cu Racing Post şi Daily Telegraph şi, în timp ce-şi serveşte pâinea prăjită la micul dejun, în compania soţului, savurând muzica cimpoierului ei personal din grădină (pe care ignoranţii o socotesc zgomot). În preajma ei se află ultimii dintre cei mai devotaţi membri ai sistemului monarhic britanic: câinii reginei, patru exemplare din rasa corgi şi trei din rasa dorgi (metişi rezultaţi din împerecherea raselor dachshund şi corgi).

O echipă discretă şi protectoare de servitori, pe care ea îi strigă pe numele mic, se agită de colo-colo. O aşteaptă o foaie tipărită cu programul zilei; în curând va sosi prima dintre cutiile roşii cu documente oficiale, conţinând totul, de la întâlniri minore până la rapoarte alarmante ale serviciilor secrete. Uneori regina face o scurtă vizită la etaj, pe domeniul Angelei Kelly, asistenta ei personală şi designer principal, care îşi are apartamentul pe un coridor îngust aflat chiar sub acoperişul Palatului Buckingham. Această doamnă, o reprezentantă genială şi pragmatică a oraşului Liverpool, este una dintre persoanele cele mai apropiate de regină, exceptându-i pe membrii familiei. Ea lucrează cu baloturi imense de pânză, manechine şi foarfece pentru a crea cea mai mare parte din ţinutele reginei. Înaintea vizitelor mai lungi în străinătate sau în interiorul ţării, ea face planul rochiilor, pălăriilor, genţilor şi pantofilor pe care le vor lua în călătorie. Uneori sunt consultaţi şi creatori de modă din afară. (Odată, o creatoare de modă scoţiană a insistat să-i ia personal măsurile reginei. În timp ce se ghemuia în toate poziţiile manevrând metrul de croitorie, regina exclama: "Atenţie la braţ! Atenţie la picior! Atenţie la braţ!" Şi a tot chicotit până la terminarea procesului de măsurare.) La etajul de sub apartamentul Angelei Kelly aşteaptă valizele şi cuferele vechi din piele destinate călătoriilor regale, fiecare având marcat un singur nume: "Regina". Aceste valize au văzut multe la viaţa lor, căci suverana nu este un fan al obiceiului modern de a înlocui repede orice vechitură.

Jos, în biroul ei, conţinutul diverselor dosare oficiale este sortat de secretara personală, care transportă apoi totul sus. Numai regina citeşte aceste documente; ducele păstrează o distanţă precaută, prevăzută prin Constituţie, de anumite părţi din viaţa ei, deşi el însuşi se ocupă de administrarea proprietăţilor regale şi rămâne un nonagenar extrem de activ, încă strecurându-se adeseori prin traficul londonez cu maşina sa, bucurându-se de anonimat. Ca orice om care a urmat ani de zile o aceeaşi rutină - regina este acum cea mai vârstnică suverană din istoria ţării sale -, Elisabeta speră ca astăzi să apară o surpriză, chiar şi una foarte mică. Cu siguranţă că la începutul fiecărei zile se întreabă: "Şi acum ce urmează? Ce se va petrece astăzi?"

"Jobul" reginei

Astăzi, regina se va îmbrăca şi va ieşi din casă pentru a-şi face "jobul". Angela Kelly îi va fi pregătit deja ţinutele care - speră amândouă - o vor face pe regină să iasă în evidenţă în mijlocul mulţumii şi se vor potrivi cu toate obligaţiile care vor surveni pe parcursul zilei respective. Desigur, în anumite momente ale anului, ea nu va lucra. Este vorba despre acele weekenduri liniştite de familie şi de vacanţa lungă de vară, petrecută mai ales la Balmoral, în Scoţia. Altminteri, aşteptările publicului - funcţionari şi politicieni, turişti, preşedinţi şi mulţimea de trecători - sunt atât de mari, încât îndatoririle ei nu se termină niciodată.

Ca şef al statului, Regina Elisabeta este simbolul viu al mai multor naţiuni; mai întâi de toate, al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, dar şi al altor 15 entităţi statale, incluzând Australia, Canada, Noua Zeelandă şi ţări mai mici, până la Tuvalu.