Povestea unei iubiri. Jurnalul Ellei Filitti adnotat de Principele Carol
Editura Corint, 2015
Traducere din limba franceză de Georgeta Filitti
Editura Corint, 2015
Traducere din limba franceză de Georgeta Filitti
Citiţi cuvântul de însoţire al acestei cărţi.
*****
Intro
Jurnalul ne-a fost pus la dispoziţie cu bunăvoinţă de graficianul Tudor Jebeleanu. Caietul l-a luat din palatul Pelişor tatăl lui, scriitorul Eugen Jebeleanu, care credea că e vorba de notele Valentinei (Zizi) Lambrino, cu glose ale principelui Carol. E un caiet cu scoarţe negre, nepaginat, peste care s-a lipit hârtie colorată cu o imagine caracteristică Art Nouveau. E scris alternativ, cu cerneală neagră şi creion, de Ella şi Carol. Sunt 111 foi de jurnal scrise între luni 22 iunie 1915 şi vineri 22 decembrie 1916. Ultima adnotare a principelui Carol e din 30 septembrie 1916. Publicăm traducerea în limba română. Pentru evidenţierea intervenţiilor principelui Carol am folosit culoarea albastru. În note am reluat şi pagini din jurnalul acestuia, din anii 1914-1916, privitoare la relaţia cu Ella Filitti. E textul păstrat la Arhivele Naţionale, tradus, datat şi adnotat de noi. Această operaţie a fost necesară deoarece ediţia Marcel D. Ciucă / Narcis Dorin Ion (Carol al II-lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, I, 1904-1939, Bucureşti, Silex, 1995) e susceptibilă de ameliorări. Mulţumim tuturor celor care ne-au ajutat să dăm la iveală aceste gingaşe mărturii.
Jurnalul meu 1915
Nimeni nu e fericit singur.
Fiecare vrea o pereche.
Luni, 22 iunie 1915
Bucureşti
Bucureşti
"Îl iubesc cu atâta patimă încât cu el pot îndura toate chinurile. Fără el viaţa nu e viaţă." Cu aceste cuvinte încep bietul meu jurnal! Mă întreb ce m-a apucat să scriu, căci îmi făgăduisem să nu mai înşir vreodată cu condeiul toate suferinţele inimii mele amărâte. Dar în viaţă îţi promiţi lucruri pe care n-ajungi să le ţii. Chiar proverbul spune: "Să nu juri de nimic".[1] Iată, în curând e un an şi jumătate de când n-am mai ţinut jurnalul! Da... de la Paris! Toate astea sunt deja ale trecutului. Timpul fuge în goană mare. Într-un an atâtea lucruri se schimbă, atâtea se întâmplă, atâtea mijesc, doar dragostea mea nu se potoleşte şi nu se schimbă! De ce s-ar schimba această dragoste? Nu-i o dragoste ca oricare alta, e nemuritoare! Pentru mine şi pentru tine ea nu se va schimba decât în ziua când Dumnezeu va înceta să mai fie. Da, trei ani de bucurie şi de suferinţe, suferinţe la care n-aş renunţa pentru nimic în lume fiindcă-mi vin de la tine şi a suferi din cauza ta e o fericire. Iată aproape trei ani de când ştim că ne iubim; şi totuşi îmi pare că pe zi ce trece îl iubesc tot mai mult. De ce "îl iubesc"? Spune: ne iubim, ar fi mai potrivit. Unde o s-ajung, unde o s-ajung? Ce crudă a fost soarta cu mine! Nu e o prostie, copilă, e însăşi raţiunea vieţii! De ce am fost pedepsită aşa? Măcar natura să mă fi înzestrat cu una din acele firi, rar întâlnite, care simt nevoia, dorinţa de a se sacrifica. Dar eu, spre marea mea ruşine, nu încerc defel acest sentiment al sacrificiului. Vreau să trăiesc, să fiu fericită, să fiu a ta, numai a ta, să trăim împreună, iubindu-ne ca nebunii. O ştii, e unica mea dorinţă pe lumea aceasta: dacă ai putea fi a mea; abia îndrăznesc să mă gândesc, asta îmi dă fiori, ar fi atât de frumos, prea frumos. Şi când te gândeşti că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De ce niciodată? Totdeauna trebuie să nădăjduim. Ai de ce ajunge neurastenic şi nebun. Neurastenică sunt deja, curând am să şi înnebunesc! Poate atunci voi fi mai fericită, căci n-aş mai avea mintea care mă sileşte să văd atât de limpede situaţia asta dureroasă, fără ieşire! Zic ca Montaigne: "Ce ştiu eu?"
Păsărică dragă, de ce nu pot fi acolo, mereu lângă tine, să-ţi umplu aceste ceasuri de tristeţe, să te iau şi să te strâng cu putere la pieptul meu, să şterg uşor lacrimile, îmbătându-mă, în acelaşi timp, de sărutări nebune. Uneori m-ai făcut să sufăr martiriul. Dar văd că am greşit. Dragostea ta, la fel ca a mea, e tot aşa de năvalnică. Gândeşte-te, aşadar, în aceste ceasuri triste, că sunt mereu lângă tine, că nimic nu-mi va despărţi inima de dragostea mea scumpă.
Marţi, 23 iunie 1915
M-am oprit aseară atât de brusc fiindcă m-au podidit lacrimile. Cât aş fi vrut să fiu o creatură fără simţire, pe care nimic n-o poate atinge. Sunt prea simţitoare, prea pun lucrurile la suflet! Mi se pare îngrozitor să ai perspectiva unui viitor ca al meu. Sufăr mult mai mult decât el. Crezi? El e bărbat şi prin aceasta mult mai deschis la minte. Îşi spune: "Ei, n-o să fie soţia mea, dar va fi amanta mea, ceea ce înseamnă acelaşi lucru". Nu-i acelaşi lucru, te înşeli! Sunt convinsă că aşa gândeşte şi cu asta se consolează. Nu spun că în dragostea mea simţurile nu sunt amestecate, dar simţurile vin în al doilea rând; ele se datorează sentimentului meu total pentru el. Cred însă că pentru el simţurile sunt pe primul loc. Ce spui aici sunt prostii. În asta poate sunt mai deschis la minte decât tine. Ţi-am spus deja că singura femeie pe care aş putea-o înşela eşti tu fiindcă eşti singura pe care o pot iubi. N-o să-şi facă scrupule să-şi înşele soţia, în vreme ce eu mi-aş face. Cu toate că o dragoste atât de profundă ca a noastră ar putea ierta destule greşeli După mine, nu-i o greşeală, tocmai din cauza acestei iubiri. Toate concepţiile privind morala sunt respectabile. Singura remuşcare ce aş putea avea e aceea de a nu-ţi fi soţ dar cred că aş avea o remuşcare veşnică de a-l fi înşelat pe cel care s-a încrezut în mine. Cum m-aş fi priceput să-l răsfăţ, am fi fost perechea ideală, să-l iubesc, să-l îngrijesc dacă aş fi ajuns soţia lui. Deviza mea e "Totul sau nimic". O admir. Cred că în ceea ce priveşte necazurile, durerile şi tristeţea, deviza mea e împlinită fiindcă am avut parte de destule. Tot ce te chinuie şi-ţi roade sufletul. Ah, Doamne, dacă visele ar putea dura mereu! Ce bine ar fi. Uneori, în vis, mă văd atât de fericită, încât trezirea la realitate mi se pare şi mai crudă. Iată încă o frază pe care i-aş putea-o repeta la nesfârşit: "Să ştii că în sufletul meu e o dragoste imensă, că tu îmi umpli inima şi viaţa şi chiar dacă nu exprim totdeauna cum trebuie această iubire, nimic n-o va veşteji; va înflori, mereu mai frumoasă, mai proaspătă, mai gingaşă, fiindcă e o iubire adevărată, iar iubirea adevărată merge sporind. E o floare frumoasă, de vreme îndelungată, sădită în suflet, care îşi întinde corola şi petalele şi care la fiecare anotimp are de două ori mai multe roade frumoase, mai multe miresme. Viaţă dragă, spune-mi, repetă-mi mereu că nimic nu-i va răni nici învelişul, nici frunzele gingaşe, că va creşte în cele două inimi ale noastre, iubită sincer, îngrijită ca o viaţă în viaţa noastră" (Balzac). Iubito, îţi promit şi mi-ar plăcea să-ţi repet la nesfârşit această frază. Un singur lucru trebuie să-ţi spun, dragostea mea: inima mea îţi aparţine, nu te juca prea mult cu ea căci e tare gingaşă şi dacă n-o ţii cu putere, mângâind-o, şi mai ales iubind-o, s-ar putea să moară în mâinile tale. Doar în tine şi prin tine, prin iubirea şi afecţiunea ta pentru mine trag nădejde să pot îndura marea lovitură ce ne rezervă tristul viitor. Iar eu, cu toate acestea, te iubesc, te iubesc ca o smintită ce sunt. Văd, simt, că în loc să fug, să scap de primejdia care înseamnă şi va însemna nenorocirea mea, mă las dusă de val şi încerc bucuria, beţia să nu dau înapoi ci să vin în întâmpinarea primejdiei. Sunt însetată de suferinţă, dar să sufăr pentru tine. Poţi fi mândru, prietene, de a fi iubit aşa cum eşti. Sunt, dragostea mea. Ştiu bine că inima ta e a mea şi numai a mea, aşa cum inima mea e a ta, doar a ta. Biata ta inimioară, o simt tot timpul fierbinte lângă a mea. E mereu aici să mă călăuzească în viaţă, să mă facă prea adesea să sufăr, dar care în ceasurile pustii e unica mea consolare, iubită şi dulce consolare ce-mi vine de la tine...
Miercuri, 1 iulie 1915
Mă apuc din nou de scris. Îmi privesc în oglindă lacrimile care cad, una câte una, pe acest caiet unde vor fi însemnate tristeţea unei vieţi şi suferinţele unei inimi. N-am avut curajul să mai scriu după acea serată din urmă; mă simţeam atât de nenorocită, că toate gândurile şi toate cuvintele mi se preschimbau în plâns şi suspine. Discuţia aceea mi-a făcut bine? Da şi nu. Mi-a făcut bine pentru că am întrevăzut speranţa că, în ziua când ne vom fi despărţit (poate) pentru totdeauna, tu vei resimţi "valoarea unui suflet ce ne înţelege", satisfacţia de a-l cunoaşte. Şi suferinţa de a-l pierde. Ce-mi pasă ce am spus la serata aia amărâtă! Am putut sta de vorbă cu tine şi asta înseamnă fericirea mea supremă. Sau rău pentru că amândoi ne-am putut da seama că între noi e o prăpastie de netrecut. Crede-mă, chestia asta mie mi-a făcut mai mult rău decât ţie. Dar, cu toate astea, am încredere în viitor. Totuşi discuţia asta m-a liniştit puţin; a fost ca un balsam bine-venit. Iubitule, rămâi mereu sincer faţă de mine şi te vei bucura de toată încrederea mea. Mulţumesc, mulţumesc, am atâta nevoie de încrederea ta fiindcă eşti singurul meu prieten. Vreau să mă socoţi singura ta prietenă, să-mi împărtăşeşti toate micile tale nebunii. Şi pe cele mari.
Aş fi atât de fericită să ştiu că preţ de câteva clipe ai fost mulţumit. Crezi că-i cu putinţă? Mulţumit fără tine? Sunt nerecunoscătoare şi nu-i drept din partea mea să mă plâng; n-ar trebui să fiu cea mai fericită dintre femei pentru că mi-ai promis că voi fi totdeauna cea dintâi în inima ta, ce mi-ar mai trebui? Acum, că a trecut mai bine de un an de la serata aceea, îmi dau seama că m-am înşelat în jurămintele mele: nu vei fi mereu prima în inima mea, ci singura. Dar omul nu e niciodată mulţumit de ce are, vrea mereu mai mult, mai mult! Omul nu încetează niciodată să dorească şi să spere! Şi ceva în mine răspunde: "Nu, nu acolo e toată fericirea la care ai dreptul să nădăjduieşti!" Eu sunt cel care ţi-a repetat-o de atâtea ori, de ce nu vrei să crezi? Ţi-o repet şi o voi repeta la nesfârşit: orice nebunie aş face, doar pe tine te voi iubi. Nu ocupi doar primul loc în inima mea, ci tot locul.
Vineri, 3 iulie 1915
Doamne, ce căldură! E teribil! Nu vreau să mă culc fiindcă e şi mai rău; mă duc, de aceea, îndată la Florica, pe care n-am văzut-o de ceva vreme. Mi se pare caraghios să-mi imaginez că Florica e logodită. Acum se interpune deja ceva între noi. Acea mare încredere a dispărut. Nu mai îndrăznim să ne facem confidenţe. Şi asta mai ales în ce mă priveşte pe mine, fiindcă îmi spun: cutare lucru n-o poate interesa pentru că toate gândurile ei se îndreaptă spre cel pe care şi l-a ales de soţ. Dacă aş fi fost în locul ei, poate aş fi simţit la fel. Nu poate, ci sigur. Dar vai! Cum pentru mine lucrurile nu vor fi niciodată ca la ea, voi continua să ascult totdeauna confidenţele dragelor mele prietene. Poate le voi putea ajuta şi da sfaturi; nimic nu-i mai uşor decât să dai sfaturi. De pildă, sunt sigură că Linuţei i-aş putea fi (în viaţă) cu ceva de folos; şi asta îmi dă, cum să spun..., o anume putere. Deşi sunt foarte fericită de căsătoria Floricăi, nu pot să nu mă gândesc la ea cu oarecare strângere de inimă pentru că ne despărţim, cât de intime am fost şi cât de des ne vom mai vedea de aici înainte. Toate amintirile vieţii mele de până acum le-am avut împreună. Nebuniile şi distracţiile oricărei puştoaice, începând cu păpuşile, toată această copilărie dragă, cu încântarea inconştienţei şi a neştiinţei, când tot ce doreai se împlinea, căci obligatoriu cele mai mari dorinţe însemnau să ai o păpuşă ca a lui Zumpi sau a Floricăi, ori bomboane - lucruri lesne de dobândit! Pe urmă tinereţea, epoca aceea între 10 şi 15 ani, când eşti atât de urâcioasă pentru ceilalţi, vrând să-ţi dai aere de mare domnişoară. Nu ne mai jucam cu păpuşile, "asta era potrivit pentru fetiţe", dar începeam să vorbim de toalete, boneţele ş.a. Pe urmă adolescenţa..., o vreme atât de încântătoare pentru mine. Singura epocă fericită din viaţa mea şi, în continuare, tot ce a însemnat fericirea şi nenorocirea mea. Toate acestea au fost trăite împreună, ştia fiecare fleac, împărtăşea cu mine bucuriile şi tristeţile. De câte ori n-am plâns împreună! Şi toate se vor termina, ce spun eu, s-au terminat! Oricum, e greu. O admir mult pe Florica pentru că ea ia partea bună a lucrurilor care pe mine mă fac să sufăr şi sunt convinsă că dacă aş veni să-i povestesc prin ce trec, m-ar socoti ridicolă.
[Vezi, simt în mine o aşa mare putere de iubire. Nu iubesc multă lume, dar când iubesc pe cineva e pentru vecie. Orice rău mi-ar face acea fiinţă, nu ar putea să-mi micşoreze dragostea pentru ea. Mi-ar părea rău... m-ar făcea să sufăr, dar tot aş iubi-o. Acum a sosit Mihăilescu cu plăcile de gramophone şi cu hârti/i/ despre cercetaşi/i/ tăi iubiţi. Am vrut să-ţi scriu dar n-am avut curajul... m-am răzgândit. De ce, dacă ai şti ce suferinţă era de fiecare dată când Mihăilescu se întorcea cu mâinile goale] /lb.rom./[2], cum aşteptam această scrisoare şi cât m-ai făcut să sufăr netrimiţându-mi-o. A fost o disperare cumplită.
[Eu te iubesc cum numai tu ştii să iubeşti, Păsărico] /lb.rom./, iubirea mea, pasiunea mea, te iubesc, te iubesc..., te iubesc..., te iubesc.
[Ca să-ţi mulţumesc pentru plăci... că, cu toate că au trecut opt zile de când nu ne-am văzut, nu m-ai uitat deja. Nu ştii ce consolare e pentru mine că am inelul tău. Da, inelul. Era parcă primul pas spre realitate în acest jurământ ce l-am făcut. Parcă o făgăduinţă a devenit un fapt şi devenind de fapt aproape un simbol, te consider ca făcând parte din mine, eşti proprietatea mea] /lb.rom./, doar a mea, iubirea mea. Când îl am pe deget, mă simt aşa, cu mult mai mulţumită, şi parcă o pace se revarsă pe inima mea. Ţi-am trimis Bourge/t/-ul. Am însemnat o groază, sper că nu te supără? Voiam să le mai ţin, frumoasele versuri, dar cum n-am vrut să-ţi scriu, m-am gândit că prin cele subliniate vei putea citi tot ce simte inima mea pentru tine. Tare îmi este dor de tine!...] /lb.rom./
Nu fac decât să mă gândesc la tine, prieten drag, atât de drag. Scumpo, scumpiţo, şi eu la fel. Ieri am terminat [Visătorul de vise] /lb.rom./ Sunt lucruri tare frumoase acolo. Se înţelege că am subliniat mult. Destule adevăruri spuse într-o formă foarte simplă şi firească.
Linuţa mi-a scris că se va întoarce pe la 15-20 august, în aşa fel că [Birjăria] /lb.rom./ se va mai putea aduna o dată; cred că va fi pentru ultima oară deoarece, dacă n-o să fie război, pleacă toţi la Paris. Finita la com/m/edia. Azi dimineaţă mi-a venit o idee. Dacă din nenorocire mă voi mărita vreodată şi dacă voi avea fericirea să am un copil, vreau să-i dau numele tău, în felul acesta îmi va fi îngăduit să pronunţ adesea numele tău adorat. Vreau să cred că n-ai să ai nimic împotrivă. Nu voi putea decât cel mult să fiu gelos de mângâierile ce le vei revărsa asupra lui. Ah! Uneori simt cum ceva se revoltă în mine faţă de această viaţă care trece atât de prosteşte, lipsită de bucurie şi de fericire, plină de suferinţe şi care ar fi putut să fie ideală. Şi nu mă pot revolta împotriva lui Dumnezeu, căci El îmi dă încă o vagă speranţă, speranţa că tu mă vei iubi mereu şi în felul acesta îmi voi putea sfârşi viaţa în linişte. Mereu, mereu în această viaţă şi în cele ce vor urma. Ah! Dacă mi-aş fi putut împlini iubirea, ce deosebită ar fi fost viaţa mea! Simţeam în mine o forţă de a trăi, o dorinţă de viaţă inimaginabilă. Pentru moment eu caut această forţă în dragostea noastră. Vreau să fiu demn de a fi iubit de tine. Acum nu mai sunt eu însămi. Sunt cu totul alta decât firea mea. Tu o crezi nebunie şi eu aş da orice să mai aud iarăşi râsul zglobiu de altădată. Eram veselă, sunt tristă; eram expansivă, sunt închisă în mine; îmi plăcea totul, totul mi-e indiferent şi chiar mă sâcâie. Cred că tu eşti cel mai în măsură să-şi dea seama de această schimbare. 1913, 1913 nu se va întoarce niciodată. Te iubesc, te ador, totul pentru mine e dacă tu mă iubeşti? Erau momente dulci, când vorbeam la ultima serată despre înşelare; mi se pare foarte firesc, ca ceva ce nu poate fi altcum. Eu îmi păstrez convingerea că la asta se ajunge dacă viaţa îşi urmează cursul firesc. Pe urmă sunt clipe când îmi pare odios şi urât şi mă jur să nu fac niciodată asemenea faptă ticăloasă. Slăbiciune omenească! Oare care va fi rezultatul acestor contradicţii? Dacă te iubesc? Ce întrebare? Eşti numai tu şi mereu tu.
[Cât oi trăi, să iubesc
Căci de voi muri, putrezesc
Dar numai pe tine /te/ iubesc pe veci] /lb.rom./
Miercuri, 8 iulie 1915
Sufăr, sufăr, sufăr! Suferi, dar această suferinţă este însăşi cauza vieţii. Plângi, plângi, asta face bine. Fiecare lacrimă a ta îmi picură drept în inimă. O simt ca pe o arsură care mă face să sufăr, scumpa mea. Să nu crezi că doar tu singură suferi. Nu-ţi poţi da seama ori nu vrei să mă crezi dar uneori e atât de îngrozitor că-mi vine în minte să termin. Iubeşte-mă, mai ales câteodată, un mic semn de tandreţe din partea ta. Nu ştii ce balsam e asta pentru sufletul meu.
Prietenă, prietenă, nu te am decât pe tine în lumea asta şi nu te pot avea. Iată chinul nostru. Dacă asta te poate consola, află că nu eşti singura care suferă. Martiriul meu îmi vine mai ales din cuget căci caut argument după argument pentru fericire. Sunt atât de sigur că inima nu va putea niciodată să nu iubească; niciodată balsamul inimii tale dulci nu-i va lipsi, uneori e chiar fericită. De ce să mai trăiesc? Oh! Doamne, cât aş vrea să mor. Ce binecuvântare să nu te mai chinui! Căci sufăr mai mult decât se poate imagina.
Te iubesc, dragostea mea, ca o nebună, ca o desperată. Simt că puterile mă părăsesc. Nu mă mai pot stăpâni şi plâng, şi plâng. Toate lacrimile trupului meu... Ce viaţă ratată! E chiar caraghios. Şi cu toate acestea simt că te iubesc şi te voi iubi până pe lumea cealaltă.
Vineri, 31 iulie 1915
Tekir Ghiol
Tekir Ghiol
Iată-mă în acest loc încântător de mai bine de 15 zile. Am petrecut aici zile de neuitată fericire. Niciodată n-am crezut că aş mai putea trăi asemenea momente de mare împlinire. De aceea, nu trebuie niciodată să deznădăjduieşti. Ţi-am spus-o totdeauna. Tekir e un loc delicios, din nenorocire prea plin de evrei. Mişună. Principele Carol a venit să petreacă aici câteva zile. Ce fericită am fost să-l revăd! Nu-l văzusem de la ultima noastră conversaţie la Cotroceni. Niciodată n-ai să-ţi dai seama ce a însemnat pentru mine această lună de despărţire. A fost una din epocile cele mai cumplite pe care le-am trăit vreodată. Eram atât de singur şi apoi îmi pierdusem orice speranţă într-un viitor mai luminos pentru că tu ai mers până acolo că ai negat trecutul. M-ai frânt, m-ai năucit cu totul. În aceste zile am făcut câteva excursii la Balcic, Adam Clissi, Istria şi un picnic. Aceste trei nume vor rămâne însemnate în sufletul meu ca una din cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele. Doamne, ce fericită am fost! Acum, că a trecut, abia îmi vine să cred că a fost adevărat. Parcă a fost un vis sublim! E încă unul din visele care mi s-au realizat şi care mi-a dat o uriaşă poftă de viaţă. Mi-a dat mai ales puţină nădejde. Fiecare vis împlinit e un punct câştigat asupra vieţii, e un atu pentru viitor. Unul lângă altul, într-o comuniune desăvârşită, alergam cu sufletul la gură de-a lungul unui ţinut necunoscut care-mi părea frumos graţie soarelui şi fericirii care îmi umplea sufletul şi care găsea totul minunat. Atunci am simţit din nou cât de mult te iubesc. În timpul acestor zile nepreţuite dragostea noastră a făcut un salt enorm. Am avut senzaţia că ne-am legat pentru totdeauna. Niciodată nu avusesem norocul să te întâlnesc atât de liber mai multe zile la rând. Am putut să ne spunem atâtea şi atâtea lucruri, şi încă nu îndeajuns, încât s-a creat o intimitate perfectă de gânduri între noi doi. Tu îmi dai viaţă. Aş vrea să te am mereu, mereu lângă mine, numai al meu. Te socot atât de mult ca unicul şi adevăratul meu logodnic. Câtă vreme voi purta inelul tău drag sunt liniştită pentru că în ziua când nu-l voi mai avea, atunci tu nu mă vei mai iubi. Ai să-l ţii toată viaţa. De fapt, e ridicol cum pot o mică bucată de aur şi o piatră să mă susţină, să mă întărească, să trec şi să îndur lucruri de necrezut. S-ar putea spune la fel de bine că şi credinţa e ridicolă, e un simbol.
Duminică, 15 august 1915
Tekir Ghiol
Tekir Ghiol
Bengeştii au plecat deja de câteva zile, acum sunt complet singură aici. Mai am de stat trei zile în acest loc încântător, datorită amintirii plăcute pe care o voi păstra totdeauna. Principele Carol s-a întors pentru încă două zile. Ce bucurie să-l revăd! Am mai făcut o excursie la Dobrici, Balcic şi un loc adorabil care e Caliacra. E făcut doar pentru cei care se iubesc. Adică pentru noi, iubitule. Acolo mi-ar plăcea să mergem, să ne pierdem amândoi, departe de toţi. Excursia aceasta a durat aproape 12 ore. Întorcându-mă, eram moartă, dar moartă nu numai de oboseală, ci şi fiindcă a trebuit să consum atâta energie ca să rezist îmbrăţişărilor tale. De altfel, cred că ai simţit la un moment dat că aproape nu mai puteam. Cât m-ai făcut să sufăr cu rezistenţa ta. Reîntors acasă, am plâns ca un copil. Ah! Iubitule, cât te iubesc! De ce nu poţi deveni soţul meu? De ce? O doresc. Asta trebuie să se întâmple. Spuneai atât de bine într-una din plimbările noastre nebune că ne asemănăm. Nici nu ştii câtă plăcere mi-a făcut această remarcă din partea ta. Eşti o fiinţă adorabilă! (nu te îngâmfa!) Şi încet, încet mi s-a părut că ne asemănăm atât de mult încât eu deveneam tu însuţi şi că pătrundeai în mine ca propriu-mi gând. Vezi, când eşti aici lângă mine şi îmi spui că mă iubeşti, sunt fericită, fericită şi nu mă satur deloc auzindu-te cum o repeţi. Şi mie mi-ar plăcea să fiu mereu acolo ca să ţi-o repet. În aceste clipe sunt atât de sigură că mă iubeşti, pentru că, vezi tu, am asemenea încredere în cuvântul tău niciodată n-am să obosesc spunându-ţi-o şi, ca să zic aşa, admiraţie. Niciodată nu m-aş putea îndoi de spusele tale. Sper să nu te îndoieşti niciodată fiindcă niciodată nu te voi înşela. Îndoiala îmi vine doar când sunt singură, departe de tine şi când nu te mai aud dându-mi asigurări în această privinţă. Ce vrei, e o prostie, dar nu pot împiedica să-mi pătrundă în suflet şi în minte acest sentiment prostesc. Trebuie să mă ierţi, e pentru că te iubesc prea mult. Acum sper să te văd câteva ceasuri la Blânzi. La puţin timp după ultima noastră plimbare, am avut un vis. Oh! ce vis, influenţat, probabil, de conversaţia noastră. Am visat că eram căsătoriţi şi ne aflam în călătorie de nuntă (vezi că am ajuns să visez şi nebunia asta). De câte ori n-am visat aşa ceva! Fiindcă altele s-au realizat, de ce nu l-am crede şi pe acesta? Străbătând ţări, una mai frumoasă decât alta, n-a lipsit, desigur, Veneţia, să ne legene dragostea, după atâtea şi atâtea altele, dar cred că n-au putut fi la fel de frumoase ca a noastră. Şi acolo, în acest oraş al dragostei, am făcut şi am văzut o sumedenie de lucruri pe care probabil nu ne va fi dat să le facem şi să le vedem împreună şi pe care, poate, nu le voi vedea nicicând. Căci nu concep să mă duc la Veneţia fără tine. Pentru mine oraşul acesta e un simbol. Când spun Veneţia, spun iubire, adică tu. Prefer să-mi păstrez iluziile asupra acestui oraş şi să le ţin pentru călătoria noastră de nuntă pe care o facem împreună în visul nostru. Câtă dreptate ai, iubirea mea! Nu te duce acolo fără dragoste, căci suferi peste măsură când inima ţi-e amorţită. Eu ştiu câte ceva într-acestea. E muzică aici la hotel, cântă valsul brun, ce de amintiri îmi trezeşte, îndepărtate deja, dar ce bine e să-ţi poţi aminti! Anatole France spune atât de frumos: "Să nu pierdem nimic din trecut. Doar cu trecutul se face viitorul". Şi aş adăuga: Doar cu trecutul înduri viitorul. Scriu cu creionul şi aşa greu pentru că (leneşă cum sunt) mă aflu deja în pat şi nu-i foarte comod să scrii pe genunchi. Acum, că am înşirat cuvinte cum mi-au venit la îndemână, închei urându-mi noapte bună, şi ţie la fel, dragul meu. Poate în noaptea asta vom merge din nou la Veneţia.
Te iubesc, dragostea mea scumpă, idolul meu. Cu fiecare cuvânt pe care îl citesc, văd că sentimentele noastre sunt aceleaşi, afară de o singură chestiune, pe care doar viitorul o va putea rezolva, aşa că să nu mai vorbim de ea. Aceste zile petrecute la Tekir /Ghiol/ înseamnă marea dată a dragostei noastre. Ne-am legat pentru vecie. Unul fără altul nu se mai poate. Cum ne-am văzut zi de zi, am avut impresia că suntem logodiţi, că unirea eternă avea să urmeze curând. Şi ea aşteaptă încă. Mai întâi acest schimb de inele, care înseamnă marea noastră consolare când suntem despărţiţi, e primul nostru legământ adevărat pe care l-am făcut. Un singur lucru mi-a lipsit spre a pecetlui înţelegerea, buzele tale. Numai tu ştii de ce n-am pus această pecete deosebită.
Te iubesc, Păsărica mea, îmi face atât de bine să-ţi pot spune Păsărica mea. După aceste zile, eşti atât de mult a mea, cum eu sunt al tău.
Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc. Îţi voi repeta în seara asta la nesfârşit. Mi-ar plăcea ca vântul să poarte murmurul vocii mele, ca această muzică a dragostei să te legene când vei dormi. Bună seara, te iubesc, te iubesc, te iubesc...
[Când doi îndrăgostiţi îşi contopesc răsuflarea, şi de se iubesc cu adevărat, fiecare îşi dă seama că în răsuflarea celuilalt e sufletul iubit ce iese înainte din Templul trupului spre uşa lui.
Îl iubea cu toată fiinţa. Tot ce fusese ea, tot ce era, tot ce ar fi putut fi îl iubea. Ce însemna făptura ei, spiritul, mintea, inima, sufletul, trupul şi flacăra arzând în el - tot ce o uimea că e femeie îl iubea. Nu era loc pentru nimic altceva în ea decât dragostea pentru el. Ea era pasiunea, iar el flacăra acesteia. Grădina lui Allah] / lb.engl./
Sâmbătă, 14 noiembrie 1915
Fiind răcită, sunt silită să stau în casă, lucru pe care îl evit cât mai mult cu putinţă pentru că fug de mine însămi. Nu vreau să fiu singură fiindcă nu vreau să gândesc, simţindu-mă îndeajuns de tristă şi neurastenică. Bietul meu creier e incapabil să se gândească la altceva decât la tine! Vreau să-mi fixez atenţia şi gândurile la altceva şi nu pot. Tu îmi ocupi inima şi sufletul în fiecare moment al zilei. Sunt nefericită ca o piatră! Mereu departe de tine şi mi se pare că te văd din ce în ce mai rar. Nu-i vina mea, dacă aş putea aş fi tot timpul lângă tine. Mă simt obosită să trăiesc, şi fizic, şi moral. Mi-ar plăcea să pot pleca singură oriunde, doar să fiu singură ca să mă pot lăsa pradă durerii mele. Să nu mai văd pe nimeni, să nu mai fiu silită să spun un cuvânt drăguţ unor oameni care îmi sunt indiferenţi, să nu mai fiu obligată să zâmbesc când mai curând îmi vine să plâng, să nu mai trebuiască să par interesată de lucruri care-mi sunt egale. Pentru că celălalt vis al meu e nebunesc şi irealizabil, poate acesta va fi.
Orice vis se poate realiza, nu trebuie să-ţi pierzi niciodată speranţa. Vorbeşti de despărţire. Ce nesfârşite îmi par săptămânile astea când nu ne putem vedea şi ce rău îmi fac! Dacă am făcut vreodată nebunii, asta li s-a datorat în mare parte. Mereu departe de tine, ajung să înnebunesc. Şi uneori mă simt aşa. Pe urmă, ceea ce e mai trist, mă abrutizez complet, sunt incapabil să fac cel mai mic lucru. O singură privire a ta îmi dă putere, un zâmbet înseamnă fericirea, buzele tale sunt Paradisul desăvârşit. Bagi de seamă că sunt nebun?
Duminică, 10 ianuarie 1916
Te ador, iubirea mea, orice vei spune, orice vei face nu va putea niciodată sfărâma dragostea mea pentru tine. Ai dreptate să spui că sunt un copil, o ştiu, o intuiesc şi de aceea simt în tine un protector, un sprijin. Când citesc rândurile pline de iubire din Jurnalul tău (ce bine ştii s-o spui) - poate ai să râzi dacă-ţi spun - mi-ar plăcea să înghit toată hârtia, ca acele cuvinte să fie în mine, pentru că simt că izvorăsc din fundul inimii tale. Oh! Nu mai ştiu, ajung nebună. Iartă-mă, dar te iubesc prea mult, te iubesc ca o smintită. Cât resimt acea nevoie (pe care şi tu o ai) de a crea un cuvânt, cuvinte, cântece, orice, în sfârşit, ca să te fac să înţelegi toată imensitatea, toată puterea pasiunii mele. Simt că devin exaltată, că ţi-aş putea spune vorbe nebune la nesfârşit. Nu mă ascund de tine. Simt că nu-i bine să-ţi spun toate astea, dar nu mă pot împiedica s-o fac. Simt că asta mă uşurează..., îmi face bine să mă las dusă... Te iubesc, dragostea mea unică, mai presus de orice. Îmi vine ameţeală. Mi se învârte capul. Mă apuc din nou să-ţi citesc preţiosul Jurnal. În penultima pagină spui că într-o zi ai să mă faci să sufăr şi mai mult. De ce eşti rău? Crezi că suferinţa mea nu e şi aşa destul de mare? Suferinţa nu mă mai sperie, sunt învăţată cu ea, dragostea mea, şi toate câte îmi vor veni de la tine le voi îndura şi le voi iubi, dar află că nu vei şti niciodată dacă mă chinui fiindcă sunt prea mândră s-o arăt.
Ce recunoscătoare îţi sunt că mă iubeşti în felul acesta! Mereu am avut în cap că nimeni n-o să mă poată iubi şi din cauza asta mă şi îndoiesc uneori de dragostea ta. Mică nebună îndrăgostită, păsăruică a dragostei, ce dragi îmi sunt vorbele astea, ele se gravează adânc în inima mea. Iubito, iartă dacă am fost rău, chiar crud, dar tu eşti cea care a determinat acest strigăt de disperare ieşit din străfundul inimii mele lovite. Cum ţi-am spus, dragostea mea e atât de complexă: te iubesc ca prietenă, te iubesc ca pe o soră, te iubesc ca pe o mamă, te iubesc ca pe un copil, te iubesc ca amantă, te iubesc ca pe îngerul meu păzitor, te iubesc ca pe Dumnezeul meu!
Nu fi aşa de pretenţioasă, lasă-mă să te iubesc aşa cum sunt, cum îmi dictează inima şi te asigur că vei fi fericită.
Încă o dată, iartă răutatea, eram nebun după serata aceea din 31 decembrie.
Dragostea mea, idolul meu, patima mea, te iubesc, te ador!
Duminică, 14 august 1916
Decretul de mobilizare a fost semnat pentru astă-seară la miezul nopţii. Deci s-a terminat. Război! Consiliul de Coroană s-a ţinut azi la ora zece dimineaţa. Au participat Carp, Maiorescu, Marghiloman, Filipescu, Take Ionescu, Brătianu şi toţi ceilalţi miniştri. Tot oraşul e în întuneric, cu toate că la colţuri de stradă sunt felinare aprinse dar afumate. A fost proclamată starea de asediu. Puiu a plecat. Gogu pleacă mâine. De ceilalţi băieţi nu ştiu nimic, nici unde sunt, nici unde pleacă. Nicu Carp şi Alexandru Creţeanu sunt la Buşteni şi Vultureştii pe la Alexandria. S-a spus că în noaptea asta o să fie o luptă cu austriecii. Gogu (cel mare) e la Călugăreni. Are comanda noului corp de armată. Să dea Dumnezeu să fim victorioşi. Eu sunt înscrisă la spitalul Zoiei Râmniceanu. Regele a fost admirabil, el a înfrânt un Hohenzollern (adică pe sine), aşa se pare că ar fi zis: "Vouă vă rămâne să-i învingeţi pe ceilalţi!"
Luni, 15 august 1916
Azi, prima zi de mobilizare. Să sperăm că vom fi victorioşi. În Consiliul de ieri Carp a spus: "Eu îmi dau patru fii la război, dar cred că vom fi bătuţi". Maiorescu şi Marghiloman doreau să rămânem încă neutri. Brătianu a spus că s-a angajat prea mult faţă de ruşi n-a spus-o în chip pozitiv ca să mai poată da înapoi. Bussche şi Czernin au plecat prin Rusia. Se zice că trupele noastre au trecut în noaptea asta în Austro-Ungaria, până la Braşov. Ura! Şi spre bulgari a început bombardamentul, se zice că spre Giurgiu. Un pod a fost aruncat în aer la Predeal (se spune). Alecu a plecat, la fel Ionică şi Sandu - nu se ştie unde. Sunt anunţate bombe pentru seara asta. Se pare că trupele noastre au ajuns la Braşov. Se zice că sunt 6.000 de morţi. Au pătruns şi prin Câineni. Regimentul lui Zizi Cantacuzino a trecut primul. Turnu Severin şi Vârciorova sunt bombardate. Giurgiu e în flăcări. Ce repede merg toate! Sunt abia 24 de ore de la declararea mobilizării şi deja câte s-au întâmplat! Cartierul General e la Cocioc. Familia regală e la Buftea. Nu ştiu unde e principele Carol şi ce va face în timpul campaniei. Principele Carol a lansat o foarte frumoasă proclamaţie cercetaşilor.
Azi circula zvonul că nemţii ne-ar fi declarat război. O să vedem de-abia mâine adevărul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu