Preîntâlnirea cu sacrul

Cristian Bădiliţă & Paul Barbăneagră
Mircea Eliade. Întâlnire cu sacrul
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă. Preîntâlnirea cu sacrul

Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul reia, între copertele unei singure cărţi, bună parte din materia celor două volume pe care le-am îngrijit în anii 1996 şi 1997, anume: Întâlnirea cu sacrul. Interviuri cu şi despre Mircea Eliade (Editura Axa, Botoşani, ulterior republicat la Editura Echinox, Cluj); Eliadiana (Editura Polirom, Iaşi). Am încercat să compun, aici, un scenariu cât mai fluent şi mai echilibrat, deschis publicului larg, dar atent la exigenţele specialiştilor. Întâlnirea cu sacrul se doreşte un volum "de iniţiere" în ambele sensuri ale expresiei: el prezintă, într-un limbaj accesibil, ideile-forţă din opera lui Eliade, dar în acelaşi timp îşi propune să producă un declic, o "iluminare", o transformare lăuntrică a cititorului printr-o hermeneutică "empatică".

Prima secţiune conţine cinci interviuri cu Mircea Eliade realizate în anii 1970-1980. Traducerile îmi aparţin, cu excepţia celui din engleză, pe care l-am revizuit parţial. În partea a doua am adunat patru convorbiri despre biografia şi opera profesorului de la Chicago, pe care le-am purtat, în 1996, cu Paul Barbăneagră, realizatorul filmului Mircea Eliade et la redécouverte du sacré (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei Eliade, storico delle religioni (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei Introduceri în fenomenologia religiei; iar, în 2001, cu Alexandru Paleologu, martor implicat al vieţii culturale interbelice din România. Convorbirea cu Al. Paleologu a fost realizată efectiv de Toader Paleologu pe baza unui set de întrebări sugerate de mine, dar pe care Toader le-a îmbogăţit exponenţial. În fine, secţiunea a treia reia un dosar publicat, în 1986, de revista Limite, apărută la Paris sub îngrijirea lui Virgil Ierunca. Numărul dublu 48-49 conţine texte in memoriam Mircea Eliade, scrise de mai mulţi exilaţi români, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Neagu Djuvara ş.a.m.d.

Pentru publicarea interviurilor cu Eliade în versiune română autorii au primit, în 1996, acceptul din partea doamnei Christinel Eliade, iar pentru preluarea textelor din revista Limite, pe al domnului Virgil Ierunca. De asemenea, ediţia de faţă oferă un grupaj inedit de fotografii, provenit din Fondul "Paul şi Rosie Barbăneagră". Fotografiile au ajuns în posesia domnului Basarab Nicolescu, acesta, la rândul său, donându-le Bibliotecii exilului din cadrul Bibliotecii judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" Craiova.

Prin bunăvoinţa directorului acestei biblioteci, domnul Lucian Dindirică, le putem prezenta aici, pentru prima dată, cititorilor români. Multe dintre ele au fost realizate în fastuosul apartament al cuplului Barbăneagră din Paris, unde, începând din 1975 şi până în 1985, se organiza o serată în onoarea lui Mircea Eliade (înaintea întoarcerii acestuia la Chicago), la care erau invitaţi prietenii săi români şi străini.

Nu în ultimul rând, volumul de faţă se doreşte un omagiu adus celui mai harismatic şi celebru cărturar român al secolului XX cu prilejul împlinirii a o sută zece ani de la naşterea sa.

*

Structura volumului, realizarea interviurilor despre Eliade (cu precizarea de mai sus), precum şi majoritatea traducerilor îmi aparţin (am semnalat excepţia). Paul Barbăneagră mi-a pus la dispoziţie câteva interviuri precum şi fotografiile cu Eliade, mi-a acordat el însuşi un lung şi foarte original interviu, prin urmare am considerat normal să trec şi numele său pe coperta volumului.

(Cristian Bădiliţă, Livadă, 21 iunie 2017)

Boema ca antidot la dezumanizare - Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi

Mihai Neagu Basarab
Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi
Editura Compania, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Mihai Neagu Basarab (născut în 1946 la Bucureşti) este medic şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1972. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1971, apoi s-a specializat în psihiatrie (1975-1978 - doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar psihiatru în 1990), iar la începutul anilor '80, în homeopatie şi acupunctură.

Din 1973 a fost asistent universitar la catedra de Istoria medicinii şi etică medicală la Universitatea «Carol Davila» din Capitală. După mineriada din 1990 a plecat în Germania, unde şi-a continuat activitatea, lărgindu-şi câmpul de competenţe medicale (medicina de urgenţă, psihoterapie, medicină psihosomatică, diabet etc.). A publicat numeroase cărţi de medicină şi popularizare a ştiinţei medicale (Medicina de voiaj, 150 de remedii homeopatice vegetale, Nevrozele şi turismul, Pe urmele lui Victor Babeş, Paracelsus, călătorie neîntreruptă...), a contribuit cu capitole la tratate de medicină publicate în România şi în Germania (unde a ţinut şi cursuri de homeopatie la Universitatea din Freiburg, ca, de altfel, şi la Basel, în Elveţia), a îngrijit editorial volume de documente ale unor personalităţi din istoria medicinii româneşti şi a colaborat la radio cu emisiuni pe teme de sănătate şi igienă a vieţii.

După debutul cu proză SF din Scânteia tineretului în 1967, s-a ilustrat literar mai ales cu dramaturgie (cinci volume între 1969 şi 1985 - ultimul, La Gura leului, Editura Cartea Românească, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). A făcut, de asemenea, traduceri şi a avut rubrici permanente la un mare număr de reviste (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Astra, Filatelia...). După 1990 a scris în presa exilului (Vatra, Cuvântul românesc, Dorul...) şi a prezentat lucrări ştiinţifice la congrese naţionale şi internaţionale, publicând în continuare volume de literatură şi medicină.

Distins în 2016 de Academia Română cu «Meritul academic», este din 2017 membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Preşedinte al Academiei Germano-Române din Baden-Baden, a fost ales în 2011 director al Bibliotecii Române şi al Institutului Român de la Freiburg, unde editează în fiecare an un Buletin substanţial.

*

Boema evocă de obicei o imagine romantică despre «viaţa de artist». Imaginea realistă a boemei e mai degrabă o ţesătură deasă de politici, tradiţii locale, negocieri între grupuri sociale, războaie între impostura culturală şi gloria pe merit. Să fie boemii oameni prea slabi într-o lume dură sau prea tari pentru o societate nivelată?

De ce a reapărut boema bucureşteană în 1964? Motivul principal l-a constituit amnistierea deţinuţilor politici, sute de mii, care reprezentau în sânul poporului român de atunci o masă ca de minereu aurifer îmbogăţit faţă de restul populaţiei, mai adaptată la socialism, cu credinţa mai puţin antrenată, în libertatea iluzorie "de afară". Nici nu se punea prea insistent problema caracterului ambiguu al libertăţii, toţi românii ştiau că-n puşcărie e mai rău decât "acasă", oricât de rău ar fi fost "acasă". Printre zecile de mii de deţinuţi politici eliberaţi în Bucureşti erau câteva mii de intelectuali şi artişti remarcabili, poeţi, foşti profesori universitari, foşti ziarişti faimoşi, care, vrând-nevrând, au devenit boemi, siliţi să locuiască în mici camere mansardate sau în subsoluri în care altădată îşi duseseră zilele poate chiar servitorii lor. Ciudat este faptul că preferau trei metri pătraţi pe strada Brezoianu la subsol unei garsoniere de 18 metri pătraţi, cu duş şi bucătărie, în Balta Albă, unde se simţeau, printre foştii copii de foşti ţărani semiurbanizaţi, ca într-un ghetou siberian.

*****
Boema ca antidot la dezumanizare

Se vorbeşte adesea la noi despre «deschiderea» de după venirea la putere a lui Ceauşescu. O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate. Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde.

Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci: boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, «foştii» au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia - evident, răuvoitoare - a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie - prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi - constituiau o lume aparte: lipsită de şansa de a da vreun erou «exemplar» în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind cu aparenţe onirice / retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea. Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului întru salvarea sufletului. Vârstnicii dar şi tinerii care îşi alegeau dintre «boemi» magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele «cu cifru» (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi...) pe care «aparatul», mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult.

Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor), iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor '60-'70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începăturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele «ultimei boeme bucureştene». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş.a.m.d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc.

Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi «artist» şi «operă» ca unică garanţie acceptată a statutului de artist - cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă?

Medicul şi scriitorul Neagu Basarab plasează în text, sub aparenţa unor digresiuni nevinovate, îndoielile sale îndreptăţite în privinţa înţelepciunii câştigate de umanitate cu trecerea ei prin seculi. Ce soi de civilizaţie o fi cu adevărat superioară altora? E mai fericită şi mai durabilă societatea aşezată pe cifre crescătoare şi multă ordine sau cea în care cumsecădenia (uitare, milă, întrajutorare...) şi-a păstrat un locşor? Să fie dispariţia boemei un semn bun pentru mersul Europei în general şi al României în special?

Căci «boema» nu e un fenomen colateral, înţelegem pe măsură ce înaintăm într-o carte graţioasă şi uşoară la vedere, ci un fel de tainică secreţie morală şi spirituală a grupurilor omeneşti. E chiar straniu că nu ne-am dat seama de asta până acum...

(Adina Kenereş)

Cum ar fi să numeri secolele? - Cum să opreşti timpul

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Monica Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

***

Cum ar fi să numeri secolele?
 

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams,
Yet slips away from us?

Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei.

De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol.

Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă.

Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare.

Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi - Scrisori din insula Guernsey

Annie Barrows, Mary Ann Shaffer
Scrisori din insula Guernsey
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Ruxandra Toma

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi

Cred că aşa cum în anumite situaţii o melodie bine aleasă te poate face să îţi schimbi starea, la fel şi o carte care ajunge în mâinile tale la momentul potrivit poate avea acelaşi efect. Recunosc că nu sunt o mare amatoare de romane epistolare. Asta m-a făcut iniţial să fiu sceptică cu privire la Scrisori din insula Guernsey. Cred că este dificil să găseşti tonul potrivit, să individualizezi personajele astfel încât fiecare să îşi aibă propria voce, să nu devii plictisitor sau enervant. Dar, într-un moment în care îmi cam pierdusem încrederea în specia noastră, mi-au căzut ochii pe cartea asta şi mi-am spus: "Ce-ar fi să-i dau o şansă?" Nu puteam alege mai bine.

Scrisă cu umor, cu tandreţe şi cu mult talent cartea aceasta te face să porţi un zâmbet în colţul gurii câteva zile, te face să te simţi mai bine deşi te pune în faţa unor momente nu tocmai luminoase din istorie. Este o carte despre curaj, prietenie şi, nu în ultimul rând despre puterea pe care o au cărţile în viaţa noastră... dacă le lăsăm. O carte scrisă de un fost bibliotecar şi librar, o carte care după care urmează să fie făcut un film cât de curând pe care, recunosc, de abia aştept să îl văd. Petrecându-mi şi eu la rândul meu câţiva ani într-o librărie, nu pot decât să fiu de acord cu Juliet Ashton, personajul principal al cărţii, care scrie la un moment dat că librarii sunt o specie realmente deosebită. Sunt deosebiţi pentru că librarii adevăraţi iubesc cărţile şi lucrează, de regulă, pe un salariu insuficient sau, atunci când au propria librărie pentru un profit extrem de mic. Eu cred că este o specie de oameni de care avem cu toţii nevoie, pentru că sunt cei care ştiu când, cum şi cui să recomande o carte, sunt sinceri pentru că atunci când vine vorba de o carte nu pot minţi. O sprînceană ridicată ori o buză niţel mai strâmbă erau şi metodele prin care comunicam noi cititorilor că o carte nu este tocmai la nivelul aşteptărilor şi că nu prea merită cumpărată. Par a fi gesturi universal valabile după cum reiese din romanul de faţă.

Cartea este compusă din corespondenţa tinerei Juliet Ashton începând cu luna ianuarie 1946. Juliet este scriitoare şi, în timpul războiului a publicat o serie de articole scrise într-un stil amuzant şi plin de vervă despre Anglia aflată în război pe care editorul ei s-a hotărât să le adune într-un volum intitulat Izzy Bickerstaff merge la război. Cartea s-a bucurat de un real succes, dar tânăra noastră scriitoare se află în căutarea unui subiect pentru o nouă carte care să îi permită să fie ea însăşi. Fire veselă, optimistă şi cu o mare poftă de viaţă, Juliet începe o corespondenţă un pic ciudată cu un bărbat necunoscut care locuieşte pe insula Guernsey. Insula britanică a fost ocupată de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial, amănunt pe care eu personal nu îl ştiam. Uniţi de interesul lor comun pentru scrierile şi viaţa lui Charles Lamb cei doi încep o corespondenţă interesantă în care, aşa cum se întâmplă şi în viaţa reală, ajung să vorbească şi despre ei înşişi. Cum de multe ori reuşim să fim mai deschişi în scris decât prin vorbă şi cu precădere faţă de străini, cei doi pun bazele unei prietenii frumoase şi surprinzătoare. Numele lui Charles Lamb îmi era cunoscut, dar mi-a luat un pic până să îmi dau seama că el, împreună cu sora lui, au fost cei care mi-au făcut cunoştinţă cu Shakespeare pentru că ei sunt autorii, printre altele, a îndrăgitei cărţi Povestiri după Shakespeare, carte care este tradusă şi în limba română.

Dowsey, bărbatul cu care corespondează Juliet îi scrie acesteia la un moment dat despre "Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi" din Guernsey. Acest titlu ciudat şi povestea care descrie condiţiile naşterii clubului îi stârnesc curiozitatea tinerei noastre scriitoare, dar şi pe a cititorului. O masă copioasă care a avut la bază carnea unui porc ascuns de către unii dintre locuitorii insulei pentru a nu fi confiscat de nazişti este punctul de plecare pentru înfiinţarea acestui club excentric şi aparent ciudat. Întorcându-se acasă după ora stingerii şi prinşi pe drum de o patrulă nemţească, oamenii le declară nemţilor că au luat parte la un club de lectură şi au pierdut noţiunea timpului. Oricât ar părea de incredibil această scuză neverosimilă îi salvează de închisoare, iar frica că ar putea fi deconspiraţi îi face să transforme minciuna în adevăr. Treptat, necesitatea devine plăcere, întâlnirile clubului unindu-i pe oameni şi ajutându-i să treacă mai uşor peste ororile războiului. Toate acestea şi multe alte poveşti le aflăm din scrisorile adresate Julietei şi de către ceilalţi membri haioşi ai clubului care încep să-i scrie pe rând. Este amuzant şi fascinant cum fiecare carte îşi găseşte cititorul. De altfel, modul în care fiecare personaj îşi descrie întâlnirea cu prima carte sta la baza unora dintre cele mai frumoase pagini din roman.

Fiecare scrisoare este unică şi îţi permite să îţi construieşti în minte o imagine a expeditorului. Să nu vă imaginaţi că este vorba de intelectuali obişnuiţi cu lectura. Membrii clubului sunt crescători de porci, fermieri şi văduve de război. Fiecare voce este singulară, fiecare poveste spusă este plină de farmec şi reuşeşte să îţi vorbească despre ororile războiului într-un mod care îţi atinge inima. Personajul prezent şi absent în acelaşi timp este Elizabeth McKenna cea care a reuşit să îi aducă pe aceşti oameni împreună şi să le dea speranţă. Elizabeth este o victimă a războiului, dar în acelaşi timp este personajul care ne dovedeşte să iubirea îşi poate găsi locul şi în cele mai crunte circumstanţe. Elizabeth ajunge la Ravensbruck, odiosul lagăr pentru femei nazist. Deşi nu reuşeşte să supravieţuiască ea trăieşte fiind prezentă în minţile şi inimile celor rămaşi pe insulă. Să ştiţi că există poveşti sfâşietoare în această carte. Cu toate acestea, la final îţi dai seama că ceea ce a reuşit să îţi transmită este încrederea în bunătate şi frumos.

Aşadar, dacă vreţi să vă faceţi un cadou citiţi-o. Este o poveste spusă pe mai multe voci şi deşi este scrisă la două mâini diferenţele sunt insesizabile. Este o carte care conţine o doză de nostalgie, mult umor şi din care răzbate dragostea faţă de cărţi. Şi, la sfârşit, după ce o închizi, îi eşti recunoscătoare pentru darul pe care ţi l-a făcut: câteva ore în care ai pătruns într-o altă lume populată de oameni de care ţi-ai dori din toată inima să ai ocazia să îi întâlneşti şi în realitate.

O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma

Henri-Charles Puech
Evanghelia după Toma
Editura Herald, 2018
traducere din limba franceză de Radu Duma

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma (fragment)
Comunicare ţinută la Institut de France şi la Académie des inscriptions et Belles-Lettres în şedinţa din 14 mai 1957.

Documentul inedit pe care am onoarea să-l prezint Academiei a iscat deja multe zvonuri şi a făcut destulă vâlvă. Zvonuri neîntemeiate, în cea mai mare parte, şi agitaţie mai degrabă zgomotoasă decât bine intenţionată. Astfel, stârnite de reuniunile ţinute la Cairo, în octombrie trecut, de către noi (colegii mei din Comitetul internaţional însărcinat cu publicarea scrierilor gnostice copte descoperite lângă Nag Hammadi şi eu însumi), câteva jurnale au mers până într-acolo încât să avanseze, încrezându-se în ştirile false, deformate sau rău interpretate, că una dintre aceste scrieri - Evanghelia după Toma, despre care vom vorbi astăzi - nu era altceva decât "a cincea Evanghelie", sau că această scriere revela "fapte necunoscute" din viaţa lui Hristos, sau că părea "aproape sigur" a fi tradusă din aramaică. O grămadă de exprimări improprii şi afirmaţii eronate. A vorbi uşuratic despre "a cincea Evanghelie" nu are prea mult sens: ori se adoptă punctul de vedere al credinciosului, şi atunci nu se admit decât patru Evanghelii propriu-zise, cele ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, a căror autenticitate şi autoritate au fost definite de către Biserică; ori, sub acelaşi titlu, se grupează toate lucrările de tip evanghelic, fie că acestea sunt sau nu canonice şi, în acest caz, dată fiind mulţimea şi înmulţirea Evangheliilor extracanonice, de ce s-ar acorda al cincilea rang Evangheliei după Toma, în loc să fie preferată o altă compoziţie de acelaşi gen?

Este într-adevăr destul de evident că aici avem de-a face cu un "apocrif", în dublul sens al termenului: este, pe de o parte, o scriere ezoterică, sau una ce se vrea a fi astfel, pentru că pretinde să consemneze cuvintele ascunse, tainice ale lui Iisus; este de asemenea o scriere pseudoepigrafă, fiindcă, în ciuda titlului şi a preambulului său (vizibil fictive şi unul, şi celălalt), redactarea ei nu poate urca până la apostolul "Didim Iuda Toma". Pe de altă parte, se observă că, departe de a înfăţişa aspecte necunoscute din viaţa lui Iisus, pretinsa noastră "Evanghelie" nu are un caracter istoric sau narativ. Ea nu cuprinde aproape nicio povestire, iar dacă relatează ocazional vreo faptă a lui Hristos, o face de o manieră excepţională şi complet schematic; cu excepţia câtorva rânduri de la început, Evanghelia este alcătuită aproape exclusiv dintr-o suită de cuvinte atribuite lui Iisus, care sunt puse cap la cap. Este îngăduit să se presupună că mai multe dintre aceste Cuvinte urcă până la un prototip aramaic; în orice caz, rămâne sigur că scrierea, în ansamblul său, aşa cum ne este oferită în coptă, presupune un original grec, a cărui traducere şi adaptare este ea însăşi.

Denunţând ca falsă sau excesivă zarva care s-a produs şi continuă să se producă în legătură cu această scriere, nu înseamnă că nou-descoperita Evanghelie după Toma nu ar merita să producă o mare senzaţie. Departe de aceasta. Cu cât înaintez în cercetarea acestui document (din care o parte mi-a fost încredinţată încă din 1953), fiind primul care l-a identificat, cu atât mă conving de interesul său extrem şi foarte divers. Însă o asemenea însemnătate i se va acorda din alte motive, mult mai solide şi mai legitime decât acelea care s-au etalat cu atâta inconsistenţă.

Scrierea noastră inedită este una dintre cele patruzeci şi nouă de scrieri pe care le reunesc cele treisprezece volume sau rămăşiţe de volume de papirus descoperite din întâmplare, către 1945, într-un urcior mare, în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de Sus. Nu revin nici asupra circumstanţelor şi istoriei descoperirii, nici asupra descrierii şi analizei conţinutului său. N-aş face decât să repet alte două comunicări prezentate la Academie, una de către mine şi Jean Doresse, la 20 februarie 1948, cealaltă de către Doresse, la 17 iunie 1949. În plus, în anul 1950, în Coptic Studies in Honor of Walter Ewing Crum, am tratat probleme asemănătoare.

Va fi suficient să amintesc, sau să precizez, că cele treisprezece codexuri descoperite reprezintă, într-adevăr, biblioteca unei comunităţi gnostice (alcătuită în secolele III, IV sau V). Aceste codexuri conţin lucrări de provenienţă diversă (setiene, în marea lor majoritate, dar şi valentiniene sau hermetice), redactate în mai multe dialecte copte (în principal în sahidică). După ce au cunoscut o soartă diferită, cu excepţia unuia singur (Codex Jung, adăpostit provizoriu la Zurich), astăzi se regăsesc grupate la Muzeul copt din Vechiul Cairo. Acolo, la începutul toamnei trecute, cu ocazia primei reuniuni a Comitetului internaţional constituit câteva luni mai înainte în vederea asigurării publicării codexurilor, am putut - în compania colegului meu de la École des Hautes Études, dl Antoine Guillaumont şi a profesorului G. Quispel din Utrecht - să consult unele dintre ele, aflate deja în stare de conservare, şi să ajung în sfârşit la o cunoaştere completă şi directă a porţiunii din manuscris ce conţine Evanghelia lui Toma. De altfel, facsimile fotografice ale unei părţi din acest manuscris au fost furnizate, la scurtă vreme după aceea, de către dr. Pahor Labib, directorul Muzeului copt, în volumul I al lucrării sale Coptic Gnostic Papyri in the Coptic Museum at Old (Cairo, 1956).

Dacă se adoptă împărţirea ansamblului bibliotecii de la Nag Hammadi, pe care eu am propus-o în Melange Crum, Evanghelia după Toma aparţine Codexului III; este vorba de un codice în sahidică, din a doua jumătate a secolului al III-lea - sau, după alţi specialişti, din secolul al V-lea - aproape intact şi redactat cu o grijă admirabilă. Este a doua dintre cele şapte scrieri ale culegerii, unde figurează intre versiunea lungă a Apocrifului lui Ioan şi o altă evanghelie apocrifă, Evanghelia după Filip. Titlul este dat la sfârşit (pl. 99, 27-28): peuaggelion pkata thōmas.

Ce se cunoştea înainte despre această "Evanghelie"? Puţine lucruri şi foarte vagi, producătoare de confuzie. Potrivit unei tradiţii amintite în capitolele 42 şi 43 din Pistis Sophia, o lucrare gnostică păstrată de asemenea în coptă, Iisus, după Înviere, şi-ar fi încredinţat lui Toma, ca şi lui Filip sau Matei (sau, mai degrabă, cum presupune Th. Zahn, lui Matia), sarcina de a relata toate faptele sale şi a consemna cuvintele sale. Potrivit Deuteronomului XIX, 15 şi Evangheliei după Matei XVIII, 16, cei trei apostoli sau ucenici ar fi cei trei martori a căror depoziţie va fi necesară pentru stabilirea adevărului. Transformaţi, după placul gnosticilor, dacă nu în garanţi exclusivi, cel puţin în acei intermediari esenţiali ai transmiterii autentice a învăţăturii integrale şi tainice a lui Hristos, numele lor (se poate imagina) trebuiau să servească la patronarea Evangheliilor socotite fundamentale. Este remarcabil că cel puţin două dintre aceste trei Evanghelii majore (în ochii gnosticilor) - cea a lui Toma şi cea a lui Filip - se regăsesc una lângă cealaltă în Codexul III. Poate că a şaptea şi ultima scriere din aceeaşi culegere, Cartea lui Toma atletul, scrisă pentru cei Perfecţi sau Vorbele tainice spuse de către Mântuitor lui Iuda Toma şi scrise de Matei, ar putea să corespundă celei de-a treia dintre aceste Evanghelii, Evanghelia sau Tradiţiile lui Matia pe care le menţionează atât Clement din Alexandria, cat şi Hippolit. O privire aruncată rapid asupra opusculului m-a făcut totuşi să cred că această ipoteză ar trebui abandonată.

Pe de altă parte, printre apocrifele net heterodoxe denunţate puţin după 233 de către Origen, în prima din Omiliile sale la Luca, din care Eusebiu din Cesareea se inspiră în Istoria ecleziastică, şi respinse, de asemenea, către 430, de Filip din Side, figurează o Evanghelie a lui Toma sau după Toma. În fine, o serie de mărturii menţionează printre Scripturile folosite de maniheeni o Evanghelie numită de asemenea după Toma, alăturată în două rânduri Evangheliei după Filip şi uneori atribuită unuia dintre principalii ucenici ai lui Mani, numit Toma.

Despre această Evanghelie eretică şi trecută, alături de alte lucruri, de la gnostici la maniheeni, noi nu cunoşteam până acum nimic altceva în afară de existenţă şi titlu. Mai exact, în privinţa ei eram reduşi la conjecturi şi la un aparent citat inserat, către 230, de Hippolit într-una dintre notiţele ereziologice din tratatul său Elenchos (V, 7, 20). Pe de o parte, anumiţi critici înclinau să-i alăture povestirea referitoare la copilăria lui Iisus, despre care Sfântul Irineu, în Adversus haereses, I, 20,1, spune că a fost extrasă dintr-una din cărţile apocrife fabricate de gnosticii marcosieni, şi care îl aduce în scenă pe Domnul Învăţător desluşindu-i înţelesul literelor alfabetului învăţătorului ce fusese însărcinat să-l instruiască. Acest episod pare să aibă legături mai mult sau mai puţin strânse cu citatul lui Hippolit şi, regăsindu-se la cap. 14 al actualei Evanghelii a Copilăriei după Toma, filosof israelit, s-a presupus că Evanghelia gnostică a lui Toma corespundea unei versiuni timpurii, şi hotărât heterodoxă, a aceleiaşi Evanghelii a Copilăriei.

Totuşi, se poate obiecta că legenda în discuţie este deja relatată în Epistola Apostolurum (un apocrif datat în jur de 140 sau 170) la capitolul patru şi că la fel ca la Irineu, nu fusese menţionat numele lui Toma. Or, de acum înainte putem să mergem mai departe şi să excludem teoria astfel construită; aşa cum constatăm acum când avem textul integral al Evangheliei după Toma, aceasta, repet, nu relatează niciun episod din viaţa lui Iisus, neavând aşadar, în ciuda atribuirii sale aceluiaşi autor, nimic de-a face cu Paidika tou Kuriou (Copilăria Domnului) sau cu vreo "Evanghelie a Copilăriei", oricare ar fi aceea. Este o scriere apocrifă distinctă, de un gen cu totul diferit. În schimb, este mult mai greu să ne pronunţăm asupra citatului păstrat de Hippolit. Rezumând speculaţiile gnosticilor naaseeni asupra "naturii lucrurilor trecute, prezente şi viitoare" sau a "naturii preafericite, deopotrivă ascunsă şi vădită", care pentru ei este "împărăţia cerurilor, lăuntrul omului, pe care noi îl căutăm" - ereziologul scrie:

Tocmai despre această împărăţie interioară vorbesc ei (naaseenii), în Evanghelia intitulată după Toma, zicând: "Cel ce mă caută mă va găsi printre copiii de şapte ani; căci acolo, în al paisprezecelea eon, după ce am rămas ascuns, eu mă dezvălui".

Într-adevăr, nimic asemănător nu se întâlneşte în textul Evangheliei după Toma, aşa cum îl avem astăzi. Cel mult i-am putea alătura acest pasaj:

Iisus a spus: "Cel îmbătrânit de zilele sale nu se va codi să-l întrebe pe un prunc de şapte zile despre Locul Vieţii, şi el va trăi, căci mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă, şi vor deveni unul singur",

logion care se regăseşte, sub o formă şi mai diferită, în Psaltirea maniheană coptă:

Bătrânii cu părul alb sunt învăţaţi de către prunci. Cei care sunt în vârstă de şase ani îi învaţă pe cei ce trecuţi de şaizeci de ani.

Similitudinile sunt atât de îndepărtate, iar divergenţele atât de puternice, încât ar conduce aproape la negarea întregii relaţii dintre Evanghelia lui Toma folosită de naaseeni şi evanghelia noastră. Mărturisindu-mi nehotărârea, consider totuşi că nu ar trebui să se meargă până acolo. Pasajul din lucrarea naaseeană, pe care Hippolit îl rezumă sau îl parafrazează înainte de a introduce aparentul său citat, mi se pare, într-adevăr, că se raportează destul de strâns la cuvintele lui Iisus care, în scrierea de la Nag Hammadi, preced sau urmează imediat logion-ul pe care tocmai l-am tradus. Temele şi expresiile sunt şi aici, şi acolo aproape identice: căutarea unui Adevăr misterios şi sublim; Împărăţia cerească, despre care se spune că este deopotrivă înăuntru şi în afara noastră; se afirmă că nu este nimic ascuns ce nu va fi dezvăluit. Aş înclina să cred că, în ambele cazuri, este vorba despre aceeaşi Evanghelie după Toma, doar că naaseenii citeau pe alocuri o versiune remaniată. De asemenea, este posibil ca sentinţa păstrată în Elenchos să nu reproducă întocmai un pasaj din această versiune particulară, ci a fost foarte liber citată şi modificată de autorul lucrării ce a servit drept sursă lui Hippolit.

Astăzi este evident că Evanghelia lui Toma, a cărei prezenţă este semnalată de cei din vechime printre Scripturile maniheene, este una şi aceeaşi cu scrierea noastră inedită. In urma unei cercetări personale, am putut constata şi verifica că un mare număr de texte maniheene dezgropate, fie în Asia centrală, fie la Fayūm, citează Cuvintele lui Iisus care se regăsesc cu exactitate, sau cu anumite variante, în culegerea de la Nag Hammadi. Nu avem decât să confruntăm începutul din Epistula Fundamenti a lui Mani cu prologul Evangheliei după Toma, aşa cum ne este restituită, pentru a ne convinge că fondatorul maniheismului cunoştea o scriere identică cu a noastră, din care se inspira din când în când.

Aşadar, ce este în sine această Evanghelie a lui Toma care a rămas atât de multă vreme enigmatică şi al cărei text integral a ajuns în cele din urmă în mâinile noastre? La drept vorbind, nu este chiar o "Evanghelie" sau o compoziţie în genul obişnuit al Evangheliilor canonice, apocrife sau gnostice; nu e decât o culegere de 114 logia, cea mai vastă colecţie de "Spuse ale lui Iisus" sau Cuvinte atribuite lui Iisus ce ne-a fost transmisă vreodată. Un scurt preambul de patru rânduri şi jumătate, şi care conţine deja un prim logion; urmează apoi o succesiune de sentinţe sau de propoziţii independente unele de altele, juxtapuse mecanic în afara oricărui cadru narativ sau sistematic şi, în marea lor parte, introduse de fiecare dată prin formula stereotipă: "Iisus a spus", pedje is, sau "El a spus", pedjaf - iată ce este, de la un capăt la celălalt, scrierea noastră. Un agregat mai mult sau mai puţin artificial de elemente distincte şi precedat de un exordiu ce părea el însuşi artificial şi, după toate probabilităţile, adăugat ulterior. Acest prolog sună în felul următor (pl. 80, 10-14):

Iată cuvintele tainice pe care Iisus cel Viu le-a rostit şi pe care Didim Iuda Toma le-a aşternut în scris. Şi El a spus: "Cel ce va desluşi tâlcul acestor cuvinte nu va gusta moartea."

Prolog la Hoţul de artă al lui Hitler

Susan Ronald
Hoţul de artă al lui Hitler
Hildebrand Gurlitt, naziştii şi furtul comorilor de artă europene
Editura Meteor Publishing, 2018
Traducere din limba engleză de Ioana Bârzeanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prolog

Saga familiei Gurlitt a început pentru mine în 1998, într-una dintre zilele acelei ierni geroase care se abătuse ca un blestem asupra Europei de la sfârşitul lui octombrie până în aprilie. Ninsese abundent şi era un frig de crăpau pietrele. La acea vreme eram bancher de investiţii, specializată aproape exclusiv în restaurarea clădirilor istorice şi arhitecturii peisagistice şi introducerea lor într-un circuit de utilizare alternativă. După câte ştiam, eram singurul exemplar independent din "comunitatea bancară" autorizată, de aceea pentru unii eram la fel de rară ca un inorog de aur (sau un balaur proverbial pentru alţii) şi mă bucuram de statutul, minor, este adevărat, al unui star rock. Recunoşteam că eram capabilă să văd şi să cunosc lucruri şi locuri pe care majoritatea nici măcar nu le puteau întrezări. Acestea fiind zise, devenisem hapsână şi simţeam o nevoie urgentă de schimbare. Nu am avut nici cea mai mică bănuială că ziua aceea urma să devină una dintre cele mai importante din cariera mea.

Era pur şi simplu o altă călătorie de o zi la Zürich, ca multe alte zeci de călătorii de o zi pe care le făcusem în anii precedenţi. Deoarece în compania mea exista un acţionar elveţian instituţional, Zürich, Geneva şi Lausanne deveniseră destinaţii obişnuite în căutarea de investitori de bună-credinţă. Sub ameninţarea zăpezii şi a furtunii, eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu potenţialul investitor împreună cu directorul lui de bancă şi să mă întorc rapid cu dovada capacităţii sale de a investi milioane în proiectul la care lucram.

Destinaţia mea era una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste artere din lume - Bahnhofstrasse, sediul principalelor bănci de pe glob şi, cel mai important, al clienţilor lor bogaţi veniţi din toate colţurile lumii. Legile elveţiene privind secretul bancar îi atrăgeau deopotrivă şi pe cei cu bani, şi pe cei cu faimă - în special pe atunci. Astăzi, lucrurile sunt uşor diferite.

***

Întâlnirea cu potenţialul investitor şi directorul băncii lui a decurs bine, iar ultimul punct de pe agenda zilei urma să fie verificarea certificatelor de acţiuni, a certificatelor de depozit, a bijuteriilor şi obiectelor de artă din seiful băncii. Mă pricepeam foarte bine să par interesată şi să pun o mulţime de întrebări.

Cititorii care n-au văzut niciodată un seif dintr-o bancă elveţiană trebuie să ştie că este ceva incredibil. Încăperea enormă conţinea o mulţime de rafturi de depozitare glisante, numerotate şi foarte apropiate între ele. Fiecare raft ascundea de privirile iscoditoare zeci de opere de artă fabuloase. În timp ce mergeam pe culoarul larg din mijlocul încăperii, cu rafturi închise şi de-o parte, şi de alta, mă gândeam că fiecare dintre ele era în felul său o cutie a Pandorei. În unele cazuri, seiful seamănă cu un orăşel liniştit şi tăcut. În altele, cu o vistierie de altădată, prin care te strecori cu greu. Cele mai mari nu seamănă cu ceea ce vedem în filme sau la televizor. Şi nici cu peştera lui Aladin, chiar dacă sunt tot atât de încărcate de comori şi de firele aurii ale unor poveşti nespuse care rivalizează cu cele ţesute de Şeherezada.

Seiful despre care vă vorbesc aparţinea tipului orăşelului liniştit şi tăcut. Singurele zgomote erau paşii directorului, ai cărui pantofi răsunau pe dalele din piatră ale podelei, dar chiar şi acestea se auzeau în surdină, graţie izolării fonice. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că era locul ideal pentru o crimă la ora închiderii - ascunzi cadavrul între două rafturi glisante şi nu va fi depistat decât zile sau săptămâni mai târziu din cauza mirosului fetid de descompunere... asta dacă nu cumva vreun ghinionist proprietar de opere de artă nu ar dori să-şi viziteze comoara aflată chiar în locul unde a fost pitit cadavrul.

În timp ce înaintam, am observat că un raft glisant era uşor întredeschis. Am zărit marginile a ceea ce mi s-a părut a fi un tablou peisagist din secolul al XIX-lea şi o etichetă cu literele "RLITT" inscripţionate sub ramă. Rlitt? Gurlitt? Să fi fost un tablou de Louis Gurlitt, pictorul peisagist din secolul al XIX-lea? Fără să-mi dau seama, am pus întrebarea aceea cu voce tare. Directorul băncii s-a întors brusc spre mine şi, încruntându-se, a închis raftul.
- Nu, a pufnit el. Este negustorul de artă nazist din secolul XX.

Nu am fost niciodată o bună jucătoare de pocher. Vorbele lui m-au şocat şi asta s-a văzut pe chipul meu. Directorul a înţeles imediat că a făcut o gafă şi a încercat s-o dreagă, mustrându-mă. N-ar fi trebuit să trag cu ochiul la o proprietate privată. Încălcasem legile elveţiene. Fusesem adusă în seif la cererea unui client important (adică investitorul) şi reprezentam o instituţie de prestigiu. Mi-am cerut scuze, dar amândoi ştiam că era prea târziu să mai schimbăm ceva. Am continuat să examinăm bunurile potenţialului investitor, însă atmosfera devenise tensionată.

Deşi mi-am reluat demnitatea profesională, am ştiut instinctiv că povestea era mai complicată decât părea la prima vedere. Nu auzisem niciodată de un negustor de artă nazist din secolul al XX-lea al cărui nume să se termine în "RLITT". Cu siguranţă, nu putea fi vorba despre pictorul peisagist Louis Gurlitt. Dacă nu mă înşela memoria, el murise tot în secolul al XIX-lea, dar nu eram sigură. Studiile mele de istorie a artei făceau parte dintr-o viaţă la care fusesem forţată să renunţ din cauza unui tată^[1] demonic, care credea că toţi artiştii sunt nişte "ciudaţi" - sau cel puţin aşa mi-a spus când mi-a ars portofoliul cu lucrări de artă, cu condiţia acceptării unui program de cursuri pentru diploma de licenţă în arte frumoase. Dar acesta era trecutul - o altă ţară.

Pe când ieşeam din seiful băncii, mi-au revenit în minte alte vizite similare. O zi petrecută în seiful din Geneva mă dăduse practic peste cap - ca şi felul în care potenţialul investitor se lăuda că salvase toate operele de artă ale evreilor egipteni care se temuseră că vor fi ucişi dacă Afrika Korps al lui Rommel ar fi cucerit Egiptul. În mod stupid, îl întrebasem de ce operele de artă se mai găseau acolo, având în vedere că Rommel fusese învins. S-a mulţumit să-mi zâmbească enigmatic şi abia perceptibil, ca un sfinx. Prin urmare, aşa arăta un hoţ de opere de artă...

***

În timpul prânzului, directorul băncii şi-a supraestimat din nou poziţia, încercând să mă îmbuneze cu vin. Am refuzat. Mi-am dat seama după expresia de pe chipul lui că mă credea o "alcoolică în faza de recuperare", aşa că, de ce i-aş fi schimbat părerea? Eram obişnuită ca bancherii să mă subestimeze. El şi-a cerut scuze pentru izbucnirea pe care o avusese în seif, după care şi-a turnat pahar după pahar. A recunoscut că n-ar fi trebuit să se răstească la mine. În fond, nu era vina mea că raftul nu fusese închis aşa cum trebuia. Evident, investitorul potenţial l-a dojenit aspru. Umilinţa directorului de bancă a devenit atât de copleşitoare, încât mi s-a făcut milă de el. Rareori directorii băncilor elveţiene fac asemenea gafe.

Aşa că am fost răutăcioasă şi am profitat de brusca lui schimbare de atitudine, ajutată de nervozitatea cu care deşerta pahar după pahar. Pe neaşteptate, l-am întrebat cu glas perfect inocent dacă exista vreun negustor de artă din secolul al XX-lea pe nume Gurlitt. Ba bine că nu! a exclamat directorul. Nu fusese un simplu negustor de artă, ci chiar negustorul lui Hitler. Numele său era Hildebrand Gurlitt.

***

În anul acela, parcă pentru a mă lega definitiv de cazul Gurlitt, am moştenit, în mod surprinzător, două opere de artă furate în epoca nazistă pe care le-am predat imediat "Registrului operelor de artă dispărute" din Londra, pentru a-i localiza pe proprietarii lor de drept şi a le returna. Deoarece tablourile proveneau din Ungaria, m-am oferit de două ori să merg acolo, trimisă de Consiliul Britanic, şi m-am întâlnit cu ministrul ungar al culturii, care m-a informat că în Ungaria nu existau lucrări de artă furate. I-am dat dreptate. Toate operele de artă furate din Ungaria fuseseră transportate în altă parte. Nu a fost amuzat.

În ultimii 14 ani, am cercetat pe cont propriu "Registrul operelor de artă dispărute" pentru a-i găsi pe urmaşii proprietarilor tablourilor pe care le moştenisem - fără niciun rezultat până acum. Am cerut ajutor şi Muzeului Holocaustului din Ierusalim, Yad Vashem. Între timp, am moştenit o a treia pictură furată din Ungaria. Eram mândră de abilităţile mele de investigator, dar nu ştiam cum să descopăr urmaşii proprietarilor când şi cei mai buni experţi eşuaseră.

Aceasta este legătura mea cu incredibila şi - în ciuda mediatizării intense - tainica poveste a unei familii ilustre, a perioadei în care a trăit şi pierderii de către mulţi a busolei morale. Cornelius Gurlitt a aflat de această carte înainte de a muri şi a fost încântat că cineva a găsit răgazul şi resursele necesare pentru a relata cele întâmplate - şi mai ales a motivelor pentru care s-a întâmplat aşa. Contextul este crucial în istorie, iar Hildebrand Gurlitt s-a născut în momentul cel mai critic din dezvoltarea naţională a Germaniei.

Pentru a înţelege mai bine ascensiunea nazismului în acest leagăn al culturii europene şi evoluţia rolului lui Gurlitt ca "negustorul de artă al lui Hitler", am extins cercetările până la originile celor doi. Cartea aceasta examinează viaţa a trei generaţii din familia Gurlitt, axându-se pe Hildebrand - un băiat educat, dintr-o familie ilustră, care făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc. Expresionismul german şi avangardismul, pe care Gurlitt le îndrăgea, reprezentau mai mult decât o simplă artă. Colecţionarea operelor respective însemna îmbrăţişarea unui nou ideal cultural care a devenit frecvent "un narcotic spiritual", un angajament faţă de Neue Sachlichkeit - "Noua Obiectivitate" - purtând deseori cu el un "expresionism politic", pentru a o cita pe Hannah Arendt. S-a născut astfel o nouă Weltanschauung, "viziune despre lume", care a permis familiei Gurlitt şi altora să facă faţă statutului internaţional al Germaniei, supus unei continue schimbări. Este firul roşu care străbate întreaga carte şi care se află în spatele întrebării: Cum a putut un asemenea om să devină un hoţ de artă nemilos care a furat vieţi?

***

Cititorii trebuie să înţeleagă că ar fi o gravă eroare să credem că furtul de artă este cumva un delict minor al epocii naziste. De fiecare operă de artă este ataşată cel puţin o tragedie umană şi o moarte. Menirea artei este de a uni oameni proveniţi din medii sociale şi culturale diferite, într-o moştenire culturală comună care transcende graniţele naţionale. Arta îmbracă multe forme, de la literatură, la muzică, pictură, sculptură, film şi altele. Ea ne conectează sufletele. Jefuirea pe picior mare a operelor de artă din muzee, de la persoane particulare, din biblioteci şi arhive a fost bine calculată şi organizată de regimul criminal al celui de-al Treilea Reich.

Mulţi evrei, creştini, atei şi disidenţi politici şi-au pierdut viaţa din cauza colecţiilor lor de artă. Cei care au supravieţuit într-un fel sau altul nu şi-au recuperat niciodată grosul bunurilor - fie că erau opere de artă, imobile, acţiuni, bijuterii, bani lichizi sau aur -, determinând apariţia de noi legi, departamente de restituiri în cadrul caselor de licitaţii şi o întreagă industrie de asigurări. Unele lucrări de artă şi-au găsit locul azi ca "foloase necuvenite" în diverse muzee ale lumii - poate chiar într-un muzeu din oraşul dumneavoastră natal sau din oraşul în care locuiţi în prezent. Multe stau ascunse sub Bahnhofstrasse în Zürich sau în alt loc din Elveţia. Cei care au reuşit să-şi salveze o parte din amintirile sau lucrurile de preţ ale familiei au rămas profund marcaţi, speriaţi şi apăsaţi de sentimentul de vinovăţie al supravieţuirii lor. Puţini s-au reîntors în Germania, iar unii au revenit în Franţa, transmiţându-le adesea şi copiilor sentimentele lor de vinovăţie şi ruşine. Furtul obiectelor de artă a privat familiile acelea de o legătură esenţială cu istoria lor personală: amintiri care sunt mai preţioase decât valoarea tablourilor - de multe ori, ultimele clipe în care cei jefuiţi i-au mai văzut în viaţă pe cei dragi.

Hildebrand Gurlitt a fost o rotiţă importantă din maşinăria aceea criminală a statului. El coboară scara criminalităţii la un nivel pe care cei mai mulţi dintre noi îl putem înţelege. Ca hoţ de artă pentru Hitler, Gurlitt a furat nu numai vieţile victimelor sale, ci şi pe cele ale soţiei şi copiilor săi. Delictele lui, precum delictele altor mii de indivizi, au rămas nepedepsite, deoarece s-a decis ca numai aceia care au dat ordine să fie judecaţi pentru crime împotriva umanităţii. În Germania nimeni nu a fost judecat pentru furt de obiecte de artă. Majoritatea directorilor de muzee aprobaţi de nazişti şi-au continuat activitatea. Zelul nemărginit al lui Gurlitt şi comoara secretă cu opere de artă obţinute ilegal - care au fost păstrate fără remuşcări - sunt adevăratele lui crime.

Una dintre cele mai înfiorătoare - şi adevărate - remarci făcute de Adolf Eichmann a fost: "O sută de morţi înseamnă o catastrofă. Un milion de morţi înseamnă o statistică." Sper că am reuşit să vă fac să înţelegeţi catastrofa care a lovit generaţia lui Hildebrand Gurlitt, ca şi preţul uman al miilor de opere de artă ce au trecut prin mâinile lui. Dacă Germania ar fi fost tratată altfel după Primul Război Mondial, poate că nu am trăi şi acum repercusiunile celui de-al doilea conflict.

---

[1] A nu se confunda cu tatăl meu vitreg, pe care-l iubesc foarte mult (n. aut.).

Un ghimpe în talpa regimului - Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei

Shirin Ebadi, Azadeh Moaveni
Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Ioana Filat

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un ghimpe în talpa regimului

Iranul şi regimul său teocratic ţin de multe ori prima pagină a ziarelor. Se întâmplă fie din cauza unor noi ameninţări la adresa Statelor Unite, fie din cauza unor revolte înăbuşite cu brutalitate, fie din cauza vieţii extravagante dusă de unii dintre cetăţenii ţării în ciuda restricţiilor religioase. Prima mea întâlnire cu Iranul şi revoluţia din 1979 care i-a schimbat atât de radical direcţia a avut loc acum multă vreme, undeva pe la începutul anilor '90, când am citit romanul popular al lui James Clavell, intitulat Vârtejul. Stereotipurile induse de această carte mi-au rămas pentru multă vreme în minte: credeam că regimul şahului a fost unul bun, că iranienii sunt un popor cultivat şi că au femei impresionant de frumoase, că mulţi iranieni sunt foarte bogaţi şi rafinaţi. Recunosc că am fost fascinată de această lume exotică aşa că, în timp, nu am ezitat să citesc şi alte cărţi despre acest subiect. Cele mai interesante mi s-au părut Citind Lolita la Teheran de Azar Nafisi şi Cel care mă aşteaptă scrisă de Parinoush Saniee. De aceea nu puteam rata cartea Iranul meu scrisă de Shirin Ebadi şi stilizată de Azadeh Moaveni, apărută la editura Corint în 2018.

Shirin Ebadi este laureată a premiului Nobel pentru pace în 2003 şi o voce cunoscută a opoziţiei faţă de regimul de la Teheran. Deşi moderată şi civilizată în criticarea regimului, Ebadi s-a dovedit, după cum transpare şi din memoriile sale, un ghimpe în talpa regimului pentru că a ştiut să îl atace cu propriile arme. Înainte de revoluţie, Ebadi a fost prima femeie judecător din Iran. Revoluţia i-a răpit dreptul de a profesa, dar nu şi vocea cu care să poată critica regimul şi lua apărarea celor oprimaţi. În cartea Iranul meu povesteşte exact despre aceste lucruri, despre atrocităţile şi nedreptăţile comise de noua putere şi modalităţile găsite pentru a le reduce efectele. Este interesant de citit tocmai din punctul de vedere al stereotipurilor despre care vorbeam la început pentru că Ebadi ne prezintă şi o altă faţă a revoluţiei şi a regimului lui Reza Pahlavi. Punctul de vedere iranian este foarte diferit de cel livrat de americani. Aflăm de la autoare că regimul anterior revoluţiei era corupt, opulent şi lipsit de legitimitate pentru mulţi iranieni. Revoluţia s-a bucurat de un larg sprijin popular tocmai din aceste motive şi a avut succes pentru că oamenii îşi doream o schimbare în bine, o viaţă bazată pe principii morale şi corectitudine. Nimeni, în afară de extremiştii ajunşi la putere, nu şi-a imaginat drumul radical pe care o va lua Iranul. Ebadi spune ca s-a dus la birou mândră că a luat parte la revoluţie ca să afle după puţin timp că nu mai poate profesa pentru că este femeie.

Povestindu-şi viaţa, Shirin Ebadi ne prezintă şi o istorie a Iranului post-revoluţionar. Războiul cu Irak-ul lui Sadadam, momentele de destindere şi cele de opresiune, relaţiile încordate cu Occidentul au influenţat şi viaţa de zi cu zi a autoarei şi iranienilor de rând. Este interesantă afirmaţia conform căreia succesul revoluţiei iraniene nu ar fi fost atât de radical dacă nu ar fi avut loc războiul cu Irak-ul. Revoluţia şi-a clădit ideologia şi simbolismul prin intermediul actelor de război. Acelaşi război a dus la naşterea cultului martirilor pentru că Statul avea nevoie de cât mai mulţi tineri pentru a-i trimite în prima linie. Criticii regimului au fost obligaţi să tacă pentru că orice critică era privită ca un act de trădare şi colaborare cu inamicul. Totul a ajuns să stea sub imperiul morţii, al doliului şi al jeluirii.

Un alt subiect dureros al acelor vremuri, dar care pentru noi are un ecou dureros astăzi, este problema emigrării. După revoluţie mii de iranieni bine pregătiţi au ales calea exilului. Au preferat să plece ca să îşi poată construi un viitor, pentru a putea profesa, pentru a putea trăi fără frică şi în libertate. Ebadi a ales să rămână. Cartea este publicată iniţial în 2006 şi autoarea nu îşi imagina că, la rândul ei, va fi obligată să plece în exil. De aceea se arată destul de vehementă şi neînţelegătoare cu cei care au ales să părăsească ţara. Ea este, dacă vreţi, vocea aceea optimistă care crede că se poate lupta cu un regim opresiv şi să îl schimbi. Din păcate, de cele mai multe ori realitatea contrazice idealismul.

Viaţa de zi cu zi devenea din ce în ce mai grea, pe de o parte din cauza lipsurilor materiale, dar, mai ales dacă erai femeie, din cauza komiteh, adică a poliţiei morale. Reguli stupide de la purtatul şosetelor în sandale şi până la a ieşi doar însoţită de bărbaţi din familie puneau în pericol de multe ori siguranţa unei femei. Pedeapsa uzuală era biciuirea, scopul era inducerea fricii ca armă de control. Ebadi observă că entuziasmul cu care unele femei luau parte la terorizarea altora se datora faptului că acestea se simţeau utile. Femeile din familiile tradiţionale, analfabete sau aflate pentru prima oară pe băncile şcolii simţeau că pot să îşi aducă contribuţia în societate şi să fie ceva mai mult decât casnice. Situaţia descrisă de autoare ne demonstrează încă o dată cât de necesară este educaţia şi cât de nociv poate fi un regim care se bazează pentru atingerea scopurilor sale pe masele needucate şi lipsite de gândire critică.

Imaginea Iranului descris în carte nu are nimic măgulitor. Fetiţe şi femei violate, bătute şi omorâte a căror viaţă valorează jumătate din cea a unui bărbat. Soţi, taţi şi fraţi omorâţi pentru că au luat parte la proteste, au împărţi ziare sau, pur şi simplu, se aflau la locul nepotrivit atunci când regimul căuta un ţap ispăşitor. Toate aceste imagini au făcut parte din viaţa lui Shirin Ebadi. Ea a devenit vocea acestor oameni, a familiilor lor îndurerate şi lipsite de apărare în faţa unui regim discreţionar. Totodată, povestea ei ne demonstrează că şi atunci când acţiunile rămân fără finalitate imediată, fiecare act de frondă contează pentru că orice sistem de acest fel este foarte sensibil la propria imagine proiectată în exterior. De asemenea, înţelegem mai bine de ce este nevoie de un dram de nebunie şi nu doar de curaj pentru a transforma un protest în revoluţie: pentru că viaţa celor dragi, dar şi a ta contează, pentru că dacă nu există un sprijin al societăţii şi o raliere în jurul unei cauze comune, rişti să rămâi singur şi să strigi în pustiu.

Cred că această carte merită citită, mai ales în contextul nostru actual. Dincolo de particularităţile regimului iranian, Ebadi aduce în discuţie subiecte valabile pentru orice societate: importanţa accesului la educaţie, rolul femeii în societate, căile de revoltă şi opoziţie faţă de un stat care îşi dispreţuieşte cetăţenii, curajul de a te ridica împotriva abuzurilor şi nedreptăţii. Este o carte care se citeşte uşor de către oricine pentru că autoarea pune faptele în context aşa încât înţelegi circumstanţele istorice în care au loc cele povestite în carte. Fiind bazată pe o experienţă personală, cartea lui Shirin Ebadi este şi o poveste de viaţă fiind astfel credibilă şi plină de învăţăminte. De altfel, autoarea a fost declarată una dintre cele mai influente femei ale tuturor timpurilor, aşadar este un personaj de la care putem învăţa multe.

Suntem ceea ce mâncăm - Alegeri alimentare neinspirate

Marco Pizzuti
Alegeri alimentare neinspirate
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba italiană de Marina Elena Loghin

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Suntem ceea ce mâncăm

Bunicii noştri nu aveau la dispoziţie uriaşa varietate de produse oferite de marile lanţuri de supermarketuri şi de fast-food, dar, cu mici excepţii, ştiau exact cu ce se hrăneau, pentru că hrana lor naturală nu ascundea organisme modificate genetic, otrăvuri chimice sau tratamente nocive pentru sănătate. În schimb, astăzi, odată cu agricultura industrială, caracterizată de culturi şi creştere intensivă, hrana este înţesată de substanţe chimice, este prelucrată şi într-atât de transformată încât marea majoritate a consumatorilor ignoră complet informaţiile despre compoziţia sa efectivă. Însă nu este vorba despre date care se pot trece cu vederea, fiindcă cercetările făcute de epidemiologi începând cu anii 1970 au demonstrat fără putinţă de tăgadă că revoluţia industrială alimentară are un rol predominant în apariţia bolilor caracteristice lumii moderne (tumori, probleme cardiovasculare, diabet, obezitate, intoleranţe, alergii, infertilitate etc.). Această situaţie este exclusiv în avantajul industriei care profită de subevaluarea generală a pericolului hranei industriale continuând să îşi maximizeze profiturile pe pielea consumatorilor.

Epigenetica şi nutrigenomica - nişte ştiinţe noi - au demonstrat că substanţele asimilate de noi prin alimentaţie influenţează şi expresia genică, activând ori dezactivând genele din ADN-ul nostru, iar acesta este un bun motiv în plus să ne preocupăm să cunoaştem mai bine proprietăţile efective ale produselor alimentare pe care le ingerăm. Unele produse OMG pe care cercetări academice independente le-au asociat cu efecte toxice au intrat deja în lanţul alimentar fără ştirea noastră (in Italia nu pot fi produse, însă pot fi importate). Astfel, nu este întâmplător faptul că trăim o perioadă caracterizată de o neaşteptată şi "misterioasă" explozie de patologii altădată complet absente sau oricum foarte rare.

Excesul de junk food (hrană-gunoi, termenul se foloseşte pentru mâncare ieftină cu conţinut ridicat de zahăr şi grăsimi) pare de neoprit, deoarece interesele economice derivate din comercializarea ei sunt enorme. Chiar dacă normele italiene în materie de alimentaţie sunt unele dintre cele mai severe, planificata aderare a Uniunii Europene la noul tratat internaţional numit TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership) se pregăteşte să permită pătrunderea în ţară a produselor made in SUA, care fuseseră interzise pe bătrânul continent tocmai din cauza minimelor lor garanţii de siguranţă sau a demonstratei lor toxicităţi (OMG, carne cu hormoni, alimente tratate cu pesticide interzise în Europa etc.).

In SUA, peste 80% din produsele alimentare conţin ingrediente modificate genetic dubioase, iar industria se luptă din răsputeri să le introducă şi în Europa şi în restul lumii. Dacă nimeni nu se va opune proiectelor monopoliste ale marilor multinaţionale, în câţiva ani ne vom trezi că există în comerţ doar alimentele lor genetic modificate, acoperite de brevet industrial şi care, treptat, le înlocuiesc pe cele naturale. Cartea Alegeri alimentare neinspirate are scopul de a contracara inexplicabilele "lacune" ale serviciului de informare publică despre ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat şi de a oferi posibilitatea familiilor să evite cele mai nocive produse alimentare care se află deja pe rafturile supermarketurilor.

***

Notă: Autorul acestei cărţi, Marco Pizzuti, va veni în România pentru a discuta cu publicul despre cum putem face alegeri alimentare inspirate.

Programul evenimentelor:
Bucureşti: joi, 21 iunie 2018, ora 19, Seneca Anticafe (detalii pe evenimentul de Facebook)
Tulcea (în cadrul Festivalului Pelicam): sâmbătă, 23 iunie 2018, ora 13.30, Casa Avramide

Participarea este gratuită, în limita locurilor disponibile, pe baza înscrierii prealabile la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro.

De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare. Parcurs şugubăţ prin limba română - Moartea vine pe Bahlui

Radu Părpăuţă
Moartea vine pe Bahlui
Editura Junimea, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare.
Parcurs şugubăţ prin limba română

Editura Junimea din Iaşi a publicat în 2018 romanul lui Radu Părpăuţă intitulat Moartea vine pe Bahlui. Având drept fundal oraşul în care locuiesc, ceea ce este, de altfel, o raritate, bineînţeles că am fost curioasă să aflu despre ce este vorba şi, mai ales, cum poate arăta Iaşul într-un roman. Pe alocuri cinic, pe alocuri amuzant, romanul lui Radu Părpăuţă face parte din familia romanelor poliţiste, a cărţilor de vacanţă care îţi înseninează ziua, te ajută să te relaxezi atunci când ai nevoie. Philip Marlowe, detectivul imaginat de Raymond Chandler, este modelul la care se raportează Cozma Răcoare, personajul central al romanului. Cartea are un ritm alert, reuşeşte să îţi menţină interesul de la cap la coadă, este condimentată cu regionalisme şi vorbe de duh care îţi aduc un zâmbet pe buze, aşa cum de altfel ne-a obişnuit Radu Părpăuţă în rubrica săptămânală de pe LiterNet (citeşte aici).

Radu Părpăuţă, fost profesor, documentarist, traducător, bibliotecar, ziarist şi multe altele are avantajul de a cunoaşte foarte bine lumea în care îşi plasează personajele. Vorbim aici despre o cunoaştere a oraşului, a străzilor şi poveştilor sale, despre o cunoaştere a oamenilor de diverse categorii care îl populează, despre viaţa politică şi a oamenilor de afaceri provinciali care trăiesc în el. Toate aceste mici detalii reprezintă un atu important atunci când vrei să scrii un roman plauzibil, un roman în care personajele să nu fie de carton şi povestea să curgă într-un mod natural. Citind poveştile de viaţă ale personajelor secundare care se intercalează în mod inteligent cu firul anchetei lui Răcoare, am fost convinsă că Radu Părpăuţă a "furat" din realitate, că măcar o parte dintre destinele descrise în carte aparţin unor oameni adevăraţi care nu şi-au putut spune singuri istoriile. Aşa am simţit despre povestea fostului profesor de limba română ajuns cerşetor, despre povestea blocului de ţigani-lăutari, despre povestea Mariţei, femeia omorâtă de soţ şi chiar despre povestea Nataliei Ştefoi, femeia fatală din roman.

Spuneam că am fost curioasă cum se vede Iaşul într-un roman. Ei bine, imaginea nu este prea măgulitoare. Oraş provincial, plin de câini vagabonzi, cu o viaţă culturală amorţită, cu oameni meschini şi mânaţi, în mare măsură doar de interese personale, cu cartiere muncitoreşti pline de personaje pitoreşti, dar sărmane, cu crâşme de cartier celebre la nivel local, dar care nu le fac mai frecventabile, cu femei care îşi caută salvarea fie în braţele amantului fie în cele ale Bisericii, cu un Bahlui puturos şi murdar, Iaşul se arată gol în romanul lui Părpăuţă şi în ochii lui Cozma Răcoare. Lipsit de iluzii, cu principii morale destul de laxe, Răcoare este un personaj simpatic cu care îţi doreşti să te mai întâlneşti. Enervant pe alocuri, mai ales atunci când adoptă un ton de superioritate intelectuală, Răcoare poate deveni, dacă autorul şi o doreşte, protagonistul unei serii poliţiste care să aducă un suflu nou romanului de gen. Pentru că trebuie să recunoaştem, după revoluţie, ne-au cam murit eroii detectivi autohtoni.

Povestea are ca punct de plecare două morţi suspecte: cea a unui om de afaceri controversat - Toader Vartan, şi cea a unui boschetar, găsit mort sub pasarela dinspre Bucium. Cozma Răcoare, ziarist la o publicaţie locală, este pus de şeful său să afle detalii şi să scrie un articol despre moartea cerşetorului. Urmând indiciile, Răcoare descoperă că cele două crime sunt legate între ele. Încercarea de descoperire a adevărului îl va purta prin lumea noilor îmbogăţiţi, prin cartiere bogate şi sărace ale oraşului, prin ceea ce formează însăşi fibra şi viaţa oraşului de dincolo de pliantele publicitare.

Dincolo de firul poliţist, sunt multe pasajele de reţinut din acest roman. Delicioase sunt gândurile nu tocmai ortodoxe ale lui Răcoare cu privire la Maestrul Sadoveanu. Detaliile picante din viaţa scriitorilor consacraţi sunt intercalate în poveste şi fac lectura cu atât mai interesantă. De asemenea, lumea care populează bisericile şi mănăstirile de aici şi de aiurea este descrisă cu umor şi fără nici o sfială. De la baba smochinită care "se jăluie", la profesoara cu ochii roşii şi pardesiu demodat care se pune pe plâns de cum începe să vorbească şi femeile în vârstă, pline de bani, care practică turismul religios din lipsă de imaginaţie sau de ceva mai bun de făcut, toate personajele sunt bine gândite şi şlefuite pentru a se încadra în fresca pe care gândit-o autorul. Absurditatea înmormântărilor cu ştaif, prezenţa în faţa sicriului a oamenilor de afaceri şi a interlopilor, a politicienilor şi "doctorilor cu arginţi", a ştiristelor plictisite şi a actorilor de "însemnătate judeţeană" evocă un tablou cinic, dar real al lumii în care trăim. Sunt pagini reuşite care pot, cu siguranţă, supravieţui şi independent de roman.

Dacă ar fi să îi reproşez ceva romanului lui Radu Părpăuţă ar fi încercarea, puţin forţată pe alocuri, de a fi mereu amuzant şi spiritual. Dar nimeni nu este perfect, cu atât mai puţin personajul central imaginat de autorul ieşean. Una peste alta, romanul de faţă încearcă a-i oferi cititorului său un mic răgaz, un mic zâmbet şi confirmarea că lumea este văzută şi de alţii în nuanţe cenuşii, dar şi că acest lucru nu este un motiv de întristare. Eu una sper să mă mai întâlnesc pe Cozma Răcoare şi într-un roman viitor.

Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic - Tour de France

Julian Barnes
Tour de France
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Mihai Moroiu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic

Apărută în 2002 cu titlul original Something to declare, cartea pe care ne-o propune editura Nemira în traducerea lui Mihai Moroiu, este nu doar o declaraţie de dragoste şi admiraţie faţă de Franţa, dar şi faţă de Flaubert şi romanele sale. De altfel, Tour de France se împarte în două părţi distincte, din punctul meu de vedere: o primă parte în care Barnes ne invită în Franţa lui, formată din muzica lui Jacques Brel, Georges Brassens şi Boris Vian, din filmele lui Godard şi Truffaut, din bucătăria franceză văzută prin ochii lui Elizabeth David - cea care prin cărţile ei de bucate a adus "aromele sudului în insulele noastre umede şi ceţoase" -, şi o a doua parte formată dintr-un calup de articole publicate iniţial în diverse reviste de specialitate şi care îi sunt dedicate lui Gustave Flaubert, vieţii şi scrierilor sale.

Prima parte mi s-a părut fascinantă. Paginile despre dispariţia Franţei profunde simţită, din câte ne spune Barnes, de Edith Wharton în timpul peregrinărilor ei prin Franţa alături de Henry James, eseul asupra modului în care au ales şi au înţeles să facă muzică monştrii sacri Brassens, Vian şi Brel, punerea în oglindă a personalităţilor lui Godard şi Truffaut, privirea pătrunzătoare asupra a ceea ce a fost şi este Tour de France pentru ciclişti şi fanii francezi te ţin lipit de carte pentru o bună bucată de vreme. Barnes dă dovadă de o erudiţie greu de egalat atunci când vorbeşte despre subiecte care îl pasionează. În plus, condimentează totul cu umor, bârfe şi scandaluri ale epocii care fac ca paginile respective să fie şi mai savuroase.

Din paginile despre Jacques Brel înţelegem parcursul şi căutările identitare ale unui muzician adevărat. De la primele piese care se doreau lecţii de morală, Brel ajunge să cânte despre nord, beţie, trădare sexuală şi văduvie, dar şi despre dorinţele copilăriei şi nerozia adulţilor - "Ne trebuie o groază de talent / Să îmbătrânim fără să devenim adulţi". Barnes susţine că a interpretat şi singura piesă inspirată de coada la un bordel militar. La fel de savuroase şi interesante sunt şi rândurile dedicate lui Vian şi Brassens. Autorul este atât de convingător încât te face să cauţi să asculţi fiecare piesă despre care vorbeşte.

Atunci când nu vorbeşte despre muzică sau despre filmul francez, Barnes ne duce în călătorie cu Edith Wharton şi Henry James. Wharton, rafinată şi o bună cunoscătoare a artei şi arhitecturii, aprecia la francezi ordinea, eleganţa, graţia manierelor, verva, buna dispoziţie şi bucuria de a trăi inteligent. Bănuiesc că pentru mulţi dintre noi acestea sunt elementele care fascinează în continuare la francezi. Până la urmă, fiecare ţară se inventează în mintea cititorului prin prisma propriilor experienţe, dar mai ales prin câteva elemente definitorii date de percepţia generală.

Paginile dedicate cicliştilor şi celebrei competiţii numită Turul Franţei sunt pe alocuri cinice şi necruţătoare. Dopajul pare a fi o practică generalizată în lumea ciclismului, o lume în care doar "proştii şi rataţii sunt cei care intră în competiţie curaţi, împotriva trişorilor mai deştepţi." Cu toate aceste probleme morale, Turul rămâne o competiţie îndrăgită în Franţa. Barnes consideră că acest lucru se datorează faptului că reuşeşte să ofere publicului ceva unic şi diferit de orice altă competiţie: libertatea de a îl urmări de unde doreşti, posibilitatea de a îţi vedea idolul la doar câţiva paşi, faptul că pentru spectatori este gratuit nefiind nevoie să plăteşti bilet. Practic, este scuza perfectă pentru o mică vacanţă sau excursie.

Un alt articol amuzant inserat în volum este cel dedicat creatorului lui Maigret, Georges Simenon. Julian Barnes nu îi face un portret prea măgulitor scriitorului francez. Probabil că nici nu ar fi putut să o facă. Simenon s-a dovedit a fi o persoană preocupată doar de sine, a cărui filozofie de viaţă poate fi sintetizată în modul cum vedea rasa umană: oamenii se împart în cei care dau palme şi cei care iau palme. Mereu şi-a dorit să se plaseze în prima categorie. Simenon se lăuda şi cu performanţele sale sexuale, pretinzând că a "cunoscut" aproximativ 8.000 de prostituate. Sunt pagini scrise cu umor şi care ne fac cunoscută o faţetă (poate) mai puţin cunoscută la noi a celebrului scriitor.

Dacă aceste articole ar fi fost publicate în România şi ar fi avut drept subiect scriitori locali, sunt convinsă că volumul ar fi stârnit critici acerbe. Pentru că Barnes nu se opreşte la Simenon. Îi coboară de pe piedestal pe Baudelaire. Courbet şi Mallarmé fără nici o jenă. Faptul că sunt mari scriitori nu înseamnă că Baudelaire a fost mai puţin servil, profitor şi oportunist, Coubert mai puţin arogant şi Mallarmé mai puţin şters. Cred că toată lumea ar avea de învăţat din modul în care Barnes alege să vorbească despre aceşti mari scriitori: le recunoaşte valoarea operelor, dar în acelaşi timp este conştient că omul din spatele cuvintelor poate fi mic, meschin sau egoist după caz.

A doua parte a cărţii m-a pasionat mai puţin deşi tratează cu atenţie şi în detaliu viaţa şi opera lui Flaubert. Sunt articole care nu pot fi ratate de cineva interesat de subiect pentru că într-adevăr, după cum remarca cineva, este posibil ca Julian Barnes să fie unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai lui Gustave Flaubert din vremurile noastre. Autorul ne vorbeşte şi despre obsesia unui alt scriitor pentru Emma Bovary. Este vorba despre Mario Vargas Llosa, îndrăgostit profund de Emma din clipa în care a citit pentru prima oară romanul în 1959. Astfel, Orgia perpetua a lui Llosa este o discuţie despre geneza, realizarea, structura şi tehnica din Madame Bovary. Cu toate acestea, nici Llosa nu reuşeşte să dea un chip Emmei. Cred că cel mai mult din această parte mi-a plăcut exact această întrebare: "Este cu putinţă să fii îndrăgostit de o femeie şi să nu ştii cum arată?" Pentru că Flaubert nu face nici o descriere fizică a eroinei sale.

Paginile din a doua parte a cărţii pot părea un pic prea specifice pentru cititorul neinteresat de viaţa şi scrierile lui Flaubert. Deşi sunt scrise cu pasiune, documentat şi sunt interesante, articolele tratează un subiect particular din literatura franceză şi vorbesc prea puţin de Franţa şi ceea ce are ea de oferit unui cititor obişnuit şi care nu este şi nici nu îşi doreşte să cunoască în profunzime viaţa scriitorului francez.

Una peste alta, Tour de France îţi oferă motive în plus să iubeşti Franţa şi îşi confirmă că te afli într-o companie selectă când vine vorba de aprecierea faţă de bucătăria, muzica, filmul sau literatura franceză. De asemenea, oferă cititorului o lecţie despre cum poţi iubi un scriitor cu tot cu defectele sale, îţi arată că un piedestal nu este necesar când vine vorba de creator şi faptul că a avut slăbiciuni şi derapaje nu îi fac opera mai puţin valoroasă pentru posteritate. De multe ori nu adaugă decât o notă picantă la o istorie a literaturii care s-ar dovedi altfel anostă şi fadă.

Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.