François-Marie Arouet Voltaire
Tratat despre toleranţă
Editura Herald, 2016
Traducere din limba franceză de Gabriel Avram
Citiţi un
fragment din această carte.
***
Prefaţă
Voltaire, omul care şi-a depăşit veacul
François-Marie Arouet, supranumit Voltaire,
s-a
născut la 21 noiembrie 1694, la Paris, unde a şi murit în 1778, şi a
fost unul dintre marii scriitori şi filosofi care au marcat întregul
secol al
XVIII-lea, fiind cunoscut ca modelul
intelectualului angajat în slujba adevărului, a justiţiei şi a
libertăţii de gândire. Voltaire este un simbol al Secolului Luminilor,
numele său fiind legat pentru totdeauna de lupta pe care a
dus-o
împotriva "infamiei", termen prin care el desemna fanatismul religios,
şi pentru progres şi toleranţă. A fost deist, iar idealul său rămâne cel
al monarhiei moderate şi liberale, luminată de "filosofi".
Servindu-se
de imensa lui notorietate, a intervenit pe lângă elitele luminate ale
Europei, luând apărarea victimelor intoleranţei religioase şi ale
arbitrariului în cazuri care
l-au făcut celebru: Calas, Sirven, cavalerul de La Barre, contele de Lally.
Din vasta sa operă literară, astăzi este cunoscut îndeobşte prin
scrierile sale "filosofice" în proză, povestiri şi romane, cum ar fi:
Candide, Zadig, Scrisori filosofice, Dicţionarul filosofic, şi prin
Corespondenţa sa. În completare, piesele de teatru, poeziile epice şi operele istorice (dintre care
Secolul lui Ludovic al XIV-lea) au făcut din el unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori francezi ai secolului al
XVIII-lea.
Reputaţia lui Voltaire este dată şi de stilul său incisiv, plin de
eleganţă şi de concizie, de cele mai multe ori ironic şi acid. Întreaga
viaţă, Voltaire a frecventat marile curţi imperiale,
neascunzându-şi prea mult dispreţul pentru vulg, dar a fost şi urmărit de putere, care
l-a închis în mai multe rânduri în Bastilia şi
l-a silit să se autoexileze în Anglia sau în provincie, departe de Paris.
În 1749 a plecat la curtea Prusiei, dar, decepţionat în speranţele sale
de a juca un rol important pe lângă împăratul Frederic al
II-lea al Prusiei, după un conflict de trei ani cu acesta, a părăsit Berlinul în 1753. Ceva mai târziu,
s-a stabilit la moşia Délices, în Elveţia, în apropiere de Geneva, nu înainte de a achiziţiona un domeniu la Ferney, la frontiera
franco-elveţiană,
unde se afla la adăpost de ameninţările stăpânirii. De altfel, a făcut
din Ferney un centru cultural vestit în toată Europa. Nu a revenit la
Paris decât în 1778, ovaţionat de tot poporul; în acelaşi an, a murit la
respectabila vârstă de 84 de ani.
Voltaire iubea luxul, mesele bune şi conversaţia, pe care le considera,
alături de teatru, forme desăvârşite de manifestare a omului în
societate. Mereu îngrijorat de starea sa materială, care îi garanta
libertatea şi independenţa, Voltaire a dobândit o avere considerabilă
din operaţiuni speculative la Bursă, ceea ce
i-a
înlesnit traiul îmbelşugat de la Fernay, unde era înconjurat de o
adevărată curte alcătuită din oameni de spirit. Adeseori însă, îşi
şicana şi ironiza adversarii; de pildă, pe
Jean-Jacques Rousseau. Considerat de către Revoluţia franceză (împreună cu
Jean-Jacques
Rousseau, adversarul său) unul dintre precursorii ei (a fost al doilea
depus la Panthéon, după Mirabeau), celebrat de a Doua Republică (încă
din 1870, la Paris, un bulevard şi o piaţă poartă numele său, apoi un
chei, o stradă, un liceu, o linie de metrou etc.), a hrănit pe tot
parcursul secolului al
XIX-lea pasiunile antagoniste ale adversarilor şi apărătorilor laicităţii Statului şi învăţământului public.
În ceea ce priveşte educaţia, Arouet tatăl a dorit pentru fiul său o
instruire intelectuală care să fie la înălţimea aptitudinilor pe care
tânărul le manifestase încă din copilărie. La zece ani, Voltaire
studiază la colegiul Ludovic cel Mare, administrat de iezuiţi,
instituţia educaţională cea mai frecventată şi mai scumpă din capitala
Franţei. Iezuiţii le predau elevilor latina, greaca şi retorica, dar
înainte de toate doreau să formeze oameni de lume,
iniţiindu-i
pe elevi în arta de a reuşi în societate. Elev strălucit, devenit
repede celebru pentru arta de a versifica, Voltaire învaţă aici cum să
placă şi să vorbească de la egal la egal cu
mai-marii zilei. În liceu, leagă prietenie şi relaţii preţioase, de care se va servi tot restul vieţii, cu fraţii d'Argenson, cu
René-Louis şi
Marc-Oierre, viitor ministru al lui Ludovic al
XV-lea, respectiv viitor duce de Richelieu.
În afară de educaţia iezuită, frecventarea societăţii libertine a
Templului a exercitat o influenţă la fel de importantă asupra
caracterului tânărului Arouet. Din această societate făceau parte oameni
de litere, membri ai înaltei nobilimi, poeţi epicurieni cunoscuţi
pentru spiritul şi lipsa lor de moralitate. În societatea acestora,
Voltaire începe să fie convins că
s-a născut nobil libertin şi că nu are nimic
de-a
face cu cei din casa Arouet şi cu indivizii obişnuiţi. La şaptesprezece
ani, termină liceul şi îşi anunţă tatăl că vrea să devină om de litere
şi nu avocat sau consilier titular în Parlament, meserii pe care tatăl
său le pregătea pentru el. În faţa opoziţiei părinteşti, se înscrie la
Facultatea de Drept, dar continuă
să-i frecventeze pe cei din societatea Templului. În urma unor scandaluri,
nu-şi termină studiile, iar tatăl îl dă în grija unui magistrat parizian.
În 1715, la 21 de ani, Voltaire are posibilitatea să devină prietenul Regentului,
fermecându-l
prin talentul şi oratoria sa, dar îşi face mulţi duşmani. Invitat la
castelul Sceaux, focarul opoziţiei, este ademenit să scrie versuri
despre relaţia amoroasă a Regentului cu fiica ducesei de Maine, fapt
care îi aduce exilul la Tulle, apoi la
Sully-sur-Loire. Iertat fiind de către Regent, îşi continuă viaţa turbulentă, profitând de ospitalitatea nobililor din
Saint-Ange
şi Sceaux, însă recidivează, scriind alte versuri compromiţătoare. De
astă dată, în mai 1717 este întemniţat la Bastilia, unde stă unsprezece
luni. La ieşirea din închisoare, conştient că până atunci
şi-a
risipit vremea şi talentul, Voltaire doreşte să imprime un nou curs
vieţii sale şi să devină celebru în genurile cele mai nobile ale
literaturii epocii sale, adică tragedia şi poezia epică. Este vremea
când adoptă patronimul "Voltaire", o anagramă a numelui său, după
părerea specialiştilor. La 18 noiembrie 1718, piesa sa
Oedip se
bucură un succes uriaş (patruzeci şi cinci de reprezentaţii şi un număr
de 25.000 de spectatori, imens pentru acea epocă). Publicul vede în el
un nou Racine, îndrăgeşte atât versurile sale sub formă de maxime, cât
şi aluziile obraznice la adresa regelui defunct (Ludovic al
XIV-lea) şi a religiei. Va cunoaşte apoi un nou succes în 1723, cu
Henriada.
În 1726, Voltaire suferă o umilinţă care îl va urmări toată viaţa. Cavalerul de
Rohan-Chabot,
un tânăr gentilom arogant, descendent al uneia dintre cele mai vechi
familii ale regatului, îl apostrofează la Comedia Franceză cu
următoarele cuvinte: "Alo, domnule de Voltaire, domnule Arouet, cum vă
numiţi de fapt?" Replica lui Voltaire a fost înţepătoare: "Voltaire mă
numesc. Mie începe
să-mi răsară steaua, în
timp ce a dumneavoastră apune". Câteva zile mai târziu, Voltaire a fost
chemat afară în timp ce lua dejunul la prietenul său, ducele de Sully;
ieşit în stradă, a fost ciomăgit zdravăn de lacheii cavalerului, care
supraveghea operaţiunea din caleaşca sa. Rănit, umilit în orgoliul
propriu, a dorit reparaţii, în speţă un duel, dar niciunul dintre
prietenii săi aristocraţi nu a vrut
să-i fie martor. Însuşi ducele de Sully a refuzat
să-l însoţească pe Voltaire la comisariatul de poliţie, ca să fie martor la plângerea pe care scriitorul dorea
s-o
depună. Prinţul de Conti a emis şi o vorbă de duh, referitor la
ciomegele încasate de Voltaire: "Au fost bine primite, dar prost date".
În plus, familia Rohan a făcut demersuri ca Voltaire să fie arestat,
fapt care
s-a şi întâmplat la 17 aprilie,
scriitorul luând iarăşi calea Bastiliei. A fost eliberat două săptămâni
mai târziu, cu condiţia să plece în exil.
Plecând în Anglia, a fost profund impresionat de libertatea şi
pluralismul politic şi religios al societăţii engleze. În plus, starea
materială a poporului englez, incomparabil mai bună decât a celui
francez,
i-a stârnit admiraţia. A făcut o
comparaţie cu anacronismul relaţiilor economice şi cu arhaismul
instituţiilor franceze. În câteva săptămâni, a învăţat engleza şi
s-a instalat la Londra, unde a făcut cunoştinţă cu scriitori, filosofi, savanţi, fizicieni, matematicieni, naturalişti,
iniţiindu-se în domenii ale cunoaşterii până atunci nebănuite de el. Tot în Anglia, a conceput proiectul unei istorii a lui Carol al
XII-lea,
regele Suediei, şi a început să scrie în engleză o lucrare în care îşi
expune observaţiile despre Anglia, lucrare care avea să apară în 1733,
la Londra, cu titlul
Letters Concerning the English Nation (şi un an mai târziu, în Franţa, cu titlul
Lettres philosophiques),
poate opera sa cea mai reprezentativă. Devine un apropiat al curţii
regelui George I, apoi al succesorului acestuia, George al
II-lea, iar în 1738 i se acordă permisiunea de a se întoarce în Franţa, cu condiţia să stea departe de capitală.
Voltaire petrece un timp la castelul Cirey, apoi la Luneville, după care
ajunge la Paris, unde duce o viaţă de curtean, înainte de a cădea
iarăşi în dizgraţie. În 1750, pleacă la curtea împăratului Frederic al
II-lea,
la Berlin, unde va fi primit cu onoruri, ocupând chiar funcţia de
şambelan; între rege şi filosof se leagă o prietenie, regele vorbind
perfect franceza. Însă prietenia nu durează prea mult, cei doi
neputându-şi
ascunde multă vreme trăsăturile de caracter; împăratul nu avea prea
mult umor şi era obişnuit să i se arate supunere, iar Voltaire făcea
paradă de o ironie acidă şi de o mare superioritate intelectuală. Cei
doi ajung să nu se mai înţeleagă, iar în 1753 o ceartă cu Maupertuis,
partizan al regelui, precipită ruptura, iar scriitorul părăseşte Prusia.
Opera cea mai importantă pe care a
scris-o la Berlin şi pe care a
publicat-o este
Secolul lui Ludovic al XIV-lea.
În 1755, Voltaire se instalează pe moşia Délices, aflată în apropiere de
Geneva, pe teritoriu elveţian, iar în 1758 cumpără un domeniu la
Ferney, în Franţa, dar aflat tot în apropiere de Geneva. Aici, în
compania nepoatei sale, doamna Denis, deopotrivă guvernantă şi tovarăşă
de viaţă, asigură traiul a o mie de oameni prin activităţi agricole, de
construcţie, înfiinţând chiar o fabrică de ceasuri şi una de şosete. El
chiar îşi comentează cariera de întreprinzător astfel:
"Dintr-un cătun cu patruzeci de suflete primitive, Ferney a devenit un orăşel opulent, locuit de 1.200 de persoane utile".
Voltaire este, la aproape şaizeci şi cinci de ani, nu numai omul cel mai
celebru al epocii sale, ci a devenit un mit. De la Sankt Petersburg, în
Rusia, şi până la Philadelphia, în America, lumea îi aştepta cu
sufletul la gură scrierile. Artişti, savanţi, prinţi, ambasadori sau
simpli curioşi mergeau în pelerinaj la Ferney, la acest "hangiu al
Europei". În 1778, revine în capitală, parizienii îl primesc cu un
asemenea entuziasm, încât unii istorici văd în acea zi de 30 martie
"prima zi a Revoluţiei". Cu două luni înaintea morţii sale, Voltaire
devine francmason în Loja pariziană a celor Nouă Surori; este posibil să
fi fost francmason şi înainte de această dată, dar nu există dovezi
concludente. Moare la Paris, la data de 30 mai 1778, după ce, cu patru
luni înainte, îi declara următoarele
într-o scrisoare secretarului său, Wagnière: "Mor
iubindu-l pe Dumnezeu, pe prietenii mei, fără
să-mi urăsc duşmanii, detestând superstiţiile". Cenuşa sa a fost transferată la Panthéonul din Paris, la 11 iulie 1791,
într-o ceremonie grandioasă.
Printr-un hazard al istoriei, mormântul său se află faţă în faţă cu cel al lui
Jean-Jacques Rousseau, pe care
l-a detestat întreaga sa viaţă.
Viaţa şi opera lui Voltaire dezvăluie un loc interesant pe care el
l-a
acordat femeilor. Mai multe din piesele sale sunt dedicate în întregime
vieţilor excepţionale ale unor femei puternice din civilizaţiile
orientale. Acest interes al său pentru femeile puternice poate explica
ataşamentul lui Voltaire pentru o femeie - savant ca Émilie du Chatelet.
În 1713, fiind tânăr secretar de ambasadă la La Haye, Voltaire se
îndrăgosteşte de Olympe Dunoyer, alias Pimpette. Mama fetei, o hughenotă
franceză exilată în Olanda, ura monarhia franceză. De teama unui
scandal, ambasadorul îl trimite pe Voltaire în Franţa, iubirea
spulberându-se
în câteva săptămâni. Deşi libertin din fire, Voltaire a ştiut să se
apere de excese, mai ales de cele amoroase. Dar, datorită influenţei
femeilor, el a reuşit să se introducă în înalta societate a Regentului.
Louise Bénédicte de Bourbon, ducesă de Maine, strânsese în castelul de
la Sceaux o întreagă clică literară care complota împotriva ducelui
Philippe d'Orléans. Aici, Voltaire a fost îndemnat
să-şi exercite verva şi ironia împotriva Regentului, ceea ce
i-a adus autorului un început de notorietate şi unsprezece luni de temniţă la Bastilia.
Datorită succesului primei sale tragedii,
Oedip, Voltaire face
cunoştinţă cu ducesa de Villars, de care se îndrăgosteşte, dar fără ca
reciproca să fie valabilă; profită însă pentru a intra în cercul
aristocratic luminat al mareşalului de Villars; în ceea ce priveşte
dragostea lui pentru ducesă, Voltaire afirmă că
"s-a
vindecat" în profitul prieteniei, pe care o va cultiva toată viaţa. A
mai avut câteva efemere legături cu actriţe, printre care Suzanne de
Livry şi Adrienne Lecouvereur; în schimb, relaţia cu Gabrielle Émilie La
Tonnelier de Breteuil, marchiză de
Châtelet-Lomont,
a fost ceva mai serioasă; această traducătoare a lui Newton avea o mare
dragoste pentru litere, ştiinţe şi filosofie. Era măritată, dar
marchizul de Châtelet era un etern absent, aşa că pasionala Émilie se va
îndrăgosti de Voltaire, care o va iubi până la moarte. Viaţa lor era
aproape conjugală, dar extrem de turbulentă, cu dispute intelectuale
intense. După o idilă de mai bine de zece ani, totul
s-a
sfârşit din cauza unei dispute de ordin filosofic: marchiza a renunţat
la materialismul newtonian, pentru a se consacra determinismului
optimist al lui Leibniz, ceea ce Voltaire nu putea să accepte. Situaţia
s-a complicat atunci când doamna du Châtelet
s-a îndrăgostit de marchizul de
Saint-Lambert şi a rămas însărcinată; Voltaire a conceput atunci o stratagemă pentru
a-l face pe soţul lui Émilie să creadă că este tatăl copilului; Émilie a murit însă la scurtă vreme după naştere,
umplându-l de disperare pe Voltaire, care a nutrit totuşi o dragoste sinceră pentru ea.
În 1745, la cincizeci de ani, Voltaire devine amantul nepoatei sale,
Marie-Louise Denis. A disimulat cu grijă această pasiune incestuoasă şi adulteră, dar
Marie-Louise nu era o virtuoasă şi a profitat cât a putut de averea considerabilă a scriitorului. De altfel,
Marie-Louise Denis era atât amanta, cât şi infirmiera şi secretara filosofului, şi
l-a urmat la domeniul din Fernay unde puneau în scenă împreună piesele de teatru ale lui Voltaire.
Într-o scrisoare către Grimm, Louise d'Épinay
le-a
făcut lui Voltaire şi nepoatei sale un portret extrem de sugestiv:
"Nepoata lui Voltaire este de râsul lumii. Mică, bondoacă, se apropie de
cincizeci de ani, o femeie cum rar întâlneşti: urâtă şi bună,
mincinoasă din naştere, dar fără răutate; nu are spirit, dar pare
că-l
are; ţipă, se agită, hotărăşte, face politică, declamă versuri, bate
câmpii, totul fără pretenţii şi fără să şocheze pe nimeni. Îşi adoră
unchiul atât ca rudă, cât şi ca bărbat. Voltaire o îndrăgeşte, îşi bate
joc de ea, dar o respectă.
Într-un cuvânt, casa aia e un refugiu pentru toate contrariile posibile şi un spectacol adorabil pentru public".
La moartea sa, Voltaire a lăsat o avere imensă, unii afirmând că era
printre cele mai mari din Franţa. Averea provenea din mai multe surse:
din scris, din buzunarele şi bunăvoinţa regilor (George I al Angliei,
Ludovic al
XVI-lea, Frederic al
II-lea, Ecaterina a Rusiei), din diverse plasamente: loterie, împrumuturi, investiţii maritime, agricultură, manufacturi etc.
Opera lui Voltaire
În general, Voltaire a avut o carieră de om de litere, fie că
s-a
ilustrat în domeniul poeziei sau al teatrului. Dorea însă să fie
recunoscut de posteritate mai ales pentru piesele sale de teatru. Chiar
dacă astăzi au căzut în uitare, ele au făcut parte din repertoriu
aproape două secole. Printre cele aproximativ şaizeci de piese pe care
le-a scris, istoria literară
le-a reţinut în special pe următoarele:
Zaïre (1732),
Adélaïde du Guesclin (1734),
Alzire ou les Américains (1736),
Mahomet ou le Fanatisme (1741),
La Mérope française (1743),
Sémiramis (1748),
Nanine, ou le préjugé vaincu (1749),
Le Duc de Foix (1752),
L'Orphelin de la Chine (1755),
Le Café ou l'Écossaise (1760),
Tancrède (1760),
Les Scythes (1767). În secolul său, a fost considerat succesorul lui Corneille şi al lui Racine, unii comentatori afirmând că
i-ar
fi depăşit pe aceştia. Voltaire a colaborat uneori cu celebrul
compozitor al epocii, Rameau, pentru operele lirice, dar proiectul comun
cel mai ambiţios, opera
Samson, a fost abandonată înainte de a fi jucată, fiind interzisă de către cenzură. Însă împreună au reuşit să compună o
comedie-balet, Prinţesa de Navarra, şi o
operă-balet, Templul gloriei.
Corespondenţa lui Voltaire constituie o altă parte importantă a
scrierilor sale, fiind cunoscute mai bine de 23.000 de scrisori, iar el
este considerat unul dintre cei mai prolifici scriitori de epistole ai
secolului său. Corespondenţa este interesantă şi deoarece revelează alte
faţete, mai puţin cunoscute, ale personalităţii sale. Voltaire este
cunoscut astăzi mai ales pentru povestirile şi romanele sale.
Candide şi
Zadig, printre altele, fac parte din marile texte ale lumii.
În ceea ce priveşte morala şi liberalismul său, Voltaire găseşte în
gândirea filosofului englez John Locke o doctrină care se adaptează
perfect idealului său pozitivist şi utilitarist. Locke era privit ca
apărătorul liberalismului, afirmând că pactul sau contractul social nu
suprimă drepturile naturale ale indivizilor. Experienţa este singura
care ne instruieşte, afirma el, iar tot ceea ce se află dincolo de
experienţă nu este decât o ipoteză. Voltaire îşi extrage din aceste teze
linia directoare a moralei sale; misiunea omului este
să-şi ia destinul în propriile mâini,
să-şi îmbunătăţească traiul,
să-şi uşureze viaţa cu ajutorul descoperirilor ştiinţei, industriei, artelor, să contribuie la progresul societăţii.
În opinia sa, o viaţă în comun nu este posibilă fără o convenţie, fără un pact în care fiecare
să-şi
afle rostul. Conform lui Voltaire, chiar dacă se exprimă prin legi
particulare, în funcţie de ţară, justiţia trebuie să fie universală;
toţi oamenii sunt capabili să aibă idei, mai întâi fiindcă sunt fiinţe
mai mult sau mai puţin rezonabile, apoi pentru că toţi oamenii ar trebui
să fie în stare să înţeleagă că ceea ce este folositor societăţii este
folositor fiecăruia. Rolul moralei este cel de a ne învăţa principiile
care ne conduc spre progres şi de a le respecta. Străin de orice spirit
religios, Voltaire nu aderă totuşi la ateismul lui Diderot sau
d'Holbach, neîncetând să repete faimosul său distih:
L'univers m'embarrasse, et je ne puis songer
Que cette horloge existe et n' ait point d' horloger.
(Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar / C-ar putea exista ceasul fără un ceasornicar)
Astfel, în opinia sa, ordinea universului ne conduce spre ideea unui
"geometru etern". Totuşi, dacă a rămas ataşat de ideea deismului,
denunţă providenţialismul (în
Candide) şi îşi pune mereu aceeaşi întrebare care
l-a
marcat şi pe Sfântul Augustin şi la care nu găseşte răspuns: "De ce
există atât de mult rău pe lume, dacă universul a fost creat de un
Dumnezeu pe care toţi deiştii îl socotesc a fi bun?" Lui Voltaire i se
mai atribuie formularea: "Dacă vreţi, putem vorbi despre existenţa lui
Dumnezeu, dar, cum
n-am chef să fiu furat, nici strangulat în somn,
daţi-mi voie ca mai întâi să trimit servitorii la plimbare".
Întreaga operă a lui Voltaire este o luptă împotriva fanatismului şi
intoleranţei: "Astăzi înţelegem prin fanatism o nebunie religioasă,
sumbră şi crudă. O boală care are simptomele variolei" (
Dicţionarul filosofic, articolul "
Fanatismul",
1764). A militat atât împotriva fanatismului bisericii catolice, cât şi
a celei protestante, care în opinia sa constituiau simboluri ale
intoleranţei şi nedreptăţii. A mobilizat opinia publică europeană prin
tratate, pamflete, scrieri literare, orice a considerat bun pentru a
trezi minţile oamenilor. A mizat apoi pe arma râsului, pentru a aţâţa
indignarea; umorul şi ironia au devenit arme de calibru împotriva
nebuniei ucigaşe care provoca nefericirea oamenilor. Duşmanii lui
Voltaire se temeau cumplit de persiflarea lui, dar mai ales de ideile
sale noi. În 1755, când citeşte
Discursul asupra originii şi bazelor inegalităţii printre oameni, al lui
Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, care a dezaprobat lucrarea,
i-a răspuns
printr-o
scrisoare deopotrivă abilă şi ironică: "Am primit, domnule, noua
dumneavoastră carte împotriva neamului omenesc, şi vă mulţumesc.
Niciodată nu
s-a risipit atât spirit din
dorinţa de a ne înfăţişa ca pe nişte animale; atunci când citesc cartea
dum neavoastră, simt realmente dorinţa de a merge în patru labe. Totuşi,
fiindcă de mai bine de şaizeci de ani nu mai am acest obicei,
mi-e imposibil
să-l reiau, şi las această poziţie naturală în seama celor care sunt mult mai demni decât noi".
Voltaire
s-a implicat în mai multe cazuri celebre ale vremii sale şi nu
s-a lăsat până ce nu
s-a făcut dreptate. Afacerile celebre care
i-au solicitat cel mai mult pana au fost Calas (1762), Sirven (1764), Cavalerul de La Barre (1766) şi afacerea
Lally-Tollendal (1776).
Unii autori moderni
l-au taxat pe Voltaire drept antisemit,
sprijinindu-şi aserţiunile în special pe faptul că el a scris următoarele rânduri în articolul "
Toleranţa", din
Dicţionarul filosofic:
"Despre evrei trebuie să vorbesc cu regret; această naţiune este, după
câte se pare, printre cele mai detestabile care au murdărit vreodată
faţa pământului. Dar oricât de absurdă şi atroce ar fi ea, secta
saducheilor a fost una paşnică şi de mare cinste, deşi nu credea în
nemurirea sufletului, în timp ce fariseii credeau în acest lucru". Un
istoric, Leon Poliakov, îl cataloghează pe Voltaire drept "cel mai
înverşunat antisemit francez al secolului al
XVIII-lea".
Pentru Bernard Lazare însă, "deşi Voltaire a fost un iudeofob înfocat,
ideile pe care el şi enciclopediştii le promovau nu erau ostile
evreilor, întrucât erau idei de libertate şi de egalitate universale".
Alţii afirmă că existenţa unor pagini contradictorii în opera lui
Voltaire nu ne permite să tragem concluzia eronată că el ar fi fost
rasist sau antisemit.
În ceea ce priveşte islamul, Voltaire, deşi deist, era atras de
raţionalitatea aparentă a islamului, "religie fără cler, fără miracole
sau mistere". Reluând tezele lui Henri de Boulainvilliers, Voltaire
crede că distinge în monoteismul musulman o concepţie mult mai raţională
decât cea a Sfintei Treimi creştine. În tragedia sa
Fanatismul sau Mahomed,
Voltaire îl consideră pe Mahomed un "impostor", un "fals profet", un
"fanatic", un "ipocrit". Totuşi, conform lui Pierre Milza, unul dintre
biografii săi, piesa a fost mai degrabă "un pretext pentru a denunţa
atât intoleranţa creştinilor, de orice rit ar fi ei - catolici,
protestanţi, jansenişti -, cât şi ororile comise în numele lui Isus
Cristos". Pentru Voltaire însuşi, în piesa lui, Mahomed "nu este altceva
decât un Tartuffe cu armele în mâini". De altfel, în 1742 Voltaire îi
va scrie doamnei de Missy următoarele: "Piesa mea îl înfăţişează sub
numele de Mahomed pe marele prior al Iacobinilor punând pumnalul în mâna
lui Jacques Clement". Mai târziu, după ce
i-a citit pe Henri de Boulainvilliers şi pe Georges Sale, va vorbi despre Mahomed şi islam
într-un articol intitulat "
Despre Alcoran şi Mahomed",
publicat în 1748. În acest articol, Voltaire îşi menţine părerea că
Mahomed a fost un "şarlatan", dar "sublim şi îndrăzneţ", afirmând, în
plus, că nu era deloc analfabet.
Extrăgându-şi alte observaţii din
Biblioteca orientală
a lui Herbelot, Voltaire a început să aibă păreri favorabile despre
Coran, unde a descoperit, în ciuda "contradicţiilor, absurdităţilor şi
anacronismelor", o "bună morală şi o idee justă a puterii divine,
admirând în special definiţia dată de musulmani lui Allah". Astfel,
ajunge la concluzia că, "dacă acest Coran este rău pentru timpurile şi
epoca noastră, era excelent pentru contemporani, iar religia sa era şi
mai bună. A vindecat aproape toată Asia de idolatrie" şi "nici nu era
greu ca o asemenea religie simplă şi înţeleaptă, predicată de un om
mereu victorios, să subjuge o mare parte a Pământului". Voltaire
consideră că "legile civile ale Coranului sunt bune, dogma este
admirabilă, dar mijloacele de impunere a dogmei sunt înspăimântătoare,
căci se slujesc de crimă".
Mai târziu, după ce estimează că
l-a făcut pe
Mahomed în piesa lui "un pic mai rău decât era în realitate", Voltaire
împrumută din biografia lui Mahomed, redactată de Henri de
Boulainvilliers, "trăsăturile care îl adeveresc pe Mahomed a fi o mare
personalitate". În al său
Eseu despre moravurile şi spiritul naţiunilor,
în care consacră - în calitate de istoric, de această dată - mai multe
pagini islamului, Voltaire "are o judecată aproape favorabilă" asupra
lui Mahomed, pe care îl califică drept "poet" şi "mare om", după
imaginea lui Alexandru cel Mare, care "a preschimbat o mare parte a
feţei pământului şi care a jucat cel mai mare rol care se poate juca pe
pământ, în ochii oamenilor". Voltaire mai consideră că, "dacă
legiuitorul musulmanilor, omul puternic şi aspru,
şi-a
impus dogmele prin curaj şi prin forţa armelor, religia sa a devenit
totuşi, odată cu trecerea timpului, indulgentă şi tolerantă".
Ultimele sale aprecieri asupra musulmanilor
i-au atras mânia iezuiţilor, în special a abatelui
Claude-Adrien Nonnotte. În
Eseu despre moravuri,
Voltaire se arată plin de elogii la adresa civilizaţiei musulmane şi a
islamului ca mod viaţă. A comparat "geniul poporului arab" cu "geniul
vechilor romani", afirmând că "în secolul nostru de barbarie şi
ignoranţă, care a urmat decadenţei şi destrămării Imperiului Roman, am
primit aproape totul de la arabi: astronomia, matematica, chimia,
medicina, şi încă din al doilea secol după Mahomed a fost nevoie ca
mulţi creştini din Occident să se instruiască la musulmani". În
concluzie, Voltaire folosea două reprezentări ale lui Mahomed: una
religioasă, conform căreia Mahomed a fost un profet ca mulţi alţii, care
a exploatat naivitatea oamenilor şi a răspândit superstiţiile şi
fanatismul, dar care a predicat unicitatea lui Dumnezeu; şi o altă
reprezentare, politică, în care Mahomed era înfăţişat ca un mare om de
stat, după modelul lui Alexandru cel Mare, fiind deopotrivă şi un mare
legiuitor care
şi-a salvat contemporanii de idolatrie.
Pentru istoricul Dirk van der Cruysse, imaginea mai nuanţată a lui Mahomed din
Eseu despre moravuri
provine în special din "antipatia pe care Voltaire o resimţea la adresa
poporului evreu". În concepţia sa, "ineficacitatea revelaţiilor
iudeo-creştine,
comparate cu dinamismul islamic, trezeşte în fiinţa lui Voltaire o
admiraţie sinceră, dar suspectă". Van der Cruysse consideră că discursul
voltairian asupra lui Mahomed este "un fel de plasă ţesută din
admiraţie şi din
rea-credinţă prost
disimulată", care îl vizează mai puţin pe Profet, cât aspectele
combătute de Voltaire, în speţă "fanatismul şi intoleranţa
creştinismului şi a iudaismului".
