Grădinile Lunii, redivivus

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul I: Grădinile lunii
Editura Nemira, 2013
Traducere de Gabriel Stoian

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă la Grădinile Lunii, redivivus

Nu are rost să începi ceva dacă nu ai ambiţie. În viaţă, m-am bazat în numeroase rânduri pe această idee care m-a condus, nu o dată, la confruntări înverşunate. Îmi amintesc şi acum cu oarecare amărăciune răspunsul pe care l-am primit eu şi Cam (Ian C. Esslemont) când încercam să vindem filmul de lungmetraj şi scenariile de televiziune scrise în colaborare: "Minunat! Unic! Foarte antrenant, foarte sumbru... dar aici, în Canada, cum să vă spun, nu putem finanţa aşa ceva. Mult noroc". În multe privinţe, ceea ce a urmat, sub formă de sfaturi, s-a dovedit şi mai zdrobitor: "Încercaţi ceva mai... simplu. Ceva care să semene cu realitatea. Ceva mai puţin... ambiţios".

Plecam de la întâlniri frustraţi, deprimaţi, consternaţi. Chiar primiserăm o invitaţie la mediocritate? Nouă sigur aşa ne suna totul.
Ducă-se naibii!

Grădinile Lunii. Numai când meditez la acest titlu îmi revine în minte ideea de ambiţie, agresivitatea aceea de om tânăr, care părea să mă izbească iar şi iar cu capul de pereţi. Nevoia de a forţa lucrurile. De a sfida convenţiile. De a sări la jugulară.

Îmi place să cred că ştiam foarte bine ce fac pe vremea aceea. Că viziunea mea era limpede precum cristalul şi că mă ţineam pe poziţie, gata să scuip genul fantasy în obraz, deşi îmi aducea mari bucurii (cum s-ar fi putut altfel? Oricât de violent îmi exprimam nemulţumirea la adresa procedeelor stilistice, îmi plăcea să-l citesc). Acum, nu mai sunt atât de sigur. Pe moment, e uşor să te laşi călăuzit de instinct, numai că după aceea se întâmplă să priveşti în urmă şi să atribui un înţeles raţional tuturor lucrurilor care au dat roade (ignorându-le, în acelaşi timp, pe cele care au mers prost). E prea uşor.

În anii care au trecut, ca şi în multele romane scrise de atunci, mi s-au limpezit anumite aspecte. Începând cu Grădinile Lunii, cititorii fie îmi vor detesta romanele, fie le vor iubi. Nu există cale de mijloc. Fireşte, aş prefera să le iubească toţi, dar ştiu de ce nu se va întâmpla niciodată aşa. Cărţile mele nu sunt leneşe. Nu poţi trece prin ele ca peştele prin apă; e imposibil. Lucru şi mai problematic, primul roman începe, în aparenţă, la jumătatea unui maraton - ori alergi şi ajungi la finiş pe propriile picioare, ori te prăbuşeşti.

Aflat în faţa provocării de a scrie această prefaţă, m-am gândit o vreme să o folosesc ca mijloc de a amortiza lovitura, de a reduce şocul pentru cititor, acela de a fi aruncat de la mare înălţime direct în ape adânci, încă de la prima pagină din Grădinile Lunii. E nevoie de cunoştinţe preliminare, de puţină istorie, de o oarecare pregătire a terenului. Însă am respins această idee. La naiba, nu ţin minte ca Frank Herbert să fi procedat aşa cu Dune, iar, dacă am avut un roman ca sursă de inspiraţie directă din punct de vedere structural, atunci acela a fost Dune. Scriu o istorie şi, imaginară sau nu, istoria nu are un punct de pornire real; până şi momentul dezvoltării şi cel al prăbuşirii civilizaţiilor sunt mult mai ambigue decât îşi închipuie oamenii.

Schiţa Grădinilor Lunii a văzut lumina zilei în urma unui joc de asumare de roluri. Punctul de pornire a fost un film de lungmetraj scris în colaborare de cei doi creatori ai lumii malazane, eu şi Ian C. Esslemont; scenariul nostru a lâncezit pentru că nu a suscitat interes ("nu producem filme fantasy pentru că sunt proaste. E un gen mort. Presupun costume de epocă, iar dramele de epocă sunt moarte, ca westernurile" - toate astea înainte ca un alai întreg de companii cinematografice să le scoată ochii cu acest truism, toate astea cu mult înainte ca Lord of the Rings să ajungă pe marele ecran).

Şi uite-aşa s-a întâmplat. Am fost pe fază. Am avut ce se căuta, am ştiut că fantasy-ul pentru adulţi e ultimul gen neexplorat de film - nu am pus la socoteală Willow, al cărui singur merit, pentru noi, e scena de la răscruce; în rest, e o peliculă pentru copii de la cap la coadă. Toate celelalte filme aparţinând genului erau fie de serie B, fie abundau de metehne bătătoare la ochi (Doamne, ce s-ar fi putut face din Conan!). Doream o versiune fantasy a filmului The Lion in Winter, filmul cu O'Toole şi Hepburn. Sau a lui The Three Musketeers, adaptarea cu Michael York, Oliver Reed, Raquel Welch, Richard Chamberlain etc., la care să adăugaţi magie, dragii mei. Serialul nostru de televiziune preferat a fost The Singing Detective, bazat pe scenariul lui Dennis Hopper, cel original, cu Gambon şi Malahyde. Vedeţi voi, ne doream o treabă sofisticată. Împingeam genul fantasy în contextul acela fierbinte şi efervescent care te lasă cu gura căscată de admiraţie. Cu alte cuvinte, eram al dracului de ambiţioşi.

În aceeaşi măsură, probabil că eram şi nepregătiţi. Nu prea aveam material. Gândeam dincolo de capacităţile noastre, prinşi în capcana lipsei de experienţă. Blestemul tinerilor.

Când viaţa l-a îndreptat pe Cam într-o direcţie, şi pe mine într-alta, fiecare a luat cu sine notiţele pe care se baza o întreagă lume creată. Construită în ore şi ore de joc. Aveam pusă la punct o istorie de o complexitate impresionantă - materie primă pentru douăzeci de romane şi de două ori mai multe filme. Şi fiecare dintre noi avea o copie a unui scenariu pe care nu-l voia nimeni. Lumea malazană exista pe sute de hărţi desenate de mână, în pagini peste pagini de notiţe mâzgălite, în fişe de personaj, în planuri de construcţie pe etaje, schiţe, în GURPS (sistemul generic universal al jocului de asumare de roluri, creat de Steve Jackson, alternativă la AD & D (Advanced Dungeons & Dragons - formulă avansată a jocului Temniţe şi dragoni - n.tr.).), tot ce vreţi.

Am luat hotărârea de a începe să scriem istoria lumii malazane câţiva ani mai târziu. Eu aveam să transform scenariul într-un roman, iar Cam urma să scrie un roman înrudit, intitulat Return of the Crimson Guard (acum, după atâţia ani şi imediat după Nights of Knives, se va publica prima epopee a lui Cam, Return). Fiind lucrări de ficţiune, calitatea de autor va reveni celui care le-a scris, persoanei care a pus cuvintele pe hârtie. În cazul Grădinilor, transformarea scenariului în roman însemna s-o iau aproape de la zero. Scenariul avea trei acte, acţiunile acestora fiind plasate în Darujhistan. Principalele evenimente erau războiul asasinilor de pe acoperişuri şi finalul măreţ, exploziv al festivalului. Altceva, nimic. Nici vreo istorie de fundal, nici context, nici prezentare a personajelor. În realitate, se apropia mai degrabă de Riders of the Lost Ark decât de The Lion in Winter.

Ambiţia nu moare niciodată. Poate că înaintează anevoie, bodogăneşte, îşi târâie picioarele, dar numai ca să alunece spre altceva - de obicei, spre proiectul următor. Nu acceptă un răspuns negativ.

Scriind Grădinile, mi-am dat seama repede că "povestea de fundal" avea să fie o problemă, oricât de departe aş fi mers în trecut. Şi mi-am mai dat seama că, dacă nu le ofer potenţialilor mei cititori detalii cu linguriţa (lucru pe care îl uram, căci nu o dată mă luasem de scriitorii de fantasy care-şi tratau cititorii ca pe nişte idioţi), dacă nu "simplific", dacă nu alunec pe cărarea bătută a evenimentelor anterioare, cititorii mei se vor zbate mult s-o scoată la capăt. Şi nu doar ei, ci şi redactorii, editorii, agenţii...

Însă, vedeţi, privind situaţia cu ochi de cititor, de fan, nu m-a deranjat niciodată să mă zbat - măcar o vreme, câteodată chiar mai multă vreme. Aşadar, cât timp aveam cu ce merge mai departe, era în regulă. Nu uitaţi, l-am venerat pe Dennis Potter. Am fost fan al Numelor lui DeLillo şi al Pendulului lui Foucault, de Eco. Cititorul pe care îl aveam în minte era unul care putea şi avea să care în spate o povară suplimentară: întrebările care nu aveau încă răspuns, misterele, alianţele neclare.

Istoria a demonstrat acest lucru, cred eu. Cititorii fie abandonează seria după ce au citit o treime din Grădinile Lunii, fie călătoresc în continuare alături de eroii ei, până în ziua de azi.

Am fost întrebat dacă, privind lucrurile retrospectiv, aş vrea să fi făcut ceva altfel. Declar cu toată sinceritatea că nu am un răspuns la întrebarea aceasta. A, poate că aş umbla puţin la stil, pe ici, pe colo, dar... în esenţă, nu ştiu ce altceva aş fi putut face. Nu sunt şi nu voi fi niciodată un scriitor dispus să scrie o expoziţiune care îndeplineşte altă funcţie decât aceea de a da cititorului informaţii despre cele întâmplate anterior, fapte istorice sau de altă natură. Dacă expoziţiunea mea nu are funcţii multiple - şi spun multiple cât se poate de serios -, atunci nu sunt mulţumit. Drept urmare, cu cât are mai multe funcţii, cu cât se complică mai mult, cu atât este mai probabil ca ea să se îndrepte într-o direcţie greşită, să apeleze la întorsături de condei, iar toate elementele din povestea anterioară, deşi latent existente în ea, vor sfârşi prin a fi îngropate, şi încă foarte adânc.

Am scris într-un ritm rapid, dar, ciudat şi fără a-mi da seama cum, a ieşit o scriitură densă. Aşadar, Grădinile vă invită la o lectură exuberantă. Totuşi, autorul vă dă un sfat: aţi face bine să nu cădeţi pradă tentaţiei.

*

S-au scurs ani buni de-atunci. Să-mi cer scuze pentru invitaţia aceea cu două tăişuri? În ce măsură mi-am bătut cuie în talpă cu genul de introducere în lumea malazană pe care am scris-o la Grădinile Lunii? Oare acest roman m-a făcut să risc totul pe o singură carte de-atunci încoace? Poate. Şi, câteodată, la orele mici ale dimineţii, mă întreb: ce-ar fi fost dacă aş fi pus mâna pe polonicul cel mare de lemn şi-aş fi turnat toată povestea deodată pe gâtul cititorului, aşa cum au făcut şi fac unii scriitori de fantasy (foarte apreciaţi)? Oare m-aş mai afla acum pe lista de bestselleruri? Staţi puţin - sugerez cumva că scriitorii aceia foarte apreciaţi de fantasy au avut succes reducând din valoarea cărţilor lor pentru a uşura lectura? Nu prea. Adică nu toţi au procedat aşa. Gândiţi însă din punctul meu de vedere. A trebuit să aştept opt ani şi să mă mut în Marea Britanie ca să găsesc un editor pentru Grădinile Lunii. Mi-au mai trebuit încă patru ani până la finalizarea unui contract cu o editură din SUA. Ce mi s-a reproşat? "Prea complicată, prea multe personaje. Prea... ambiţioasă."

Aş putea să privesc înapoi cu ochi glaciali şi să spun că Grădinile Lunii au marcat o desprindere de tropii tradiţionali ai genului şi este posibil ca orice asemenea îndepărtare să întâmpine rezistenţă. Dar nu sunt chiar atât de vanitos. Niciodată n-am simţit că ar fi vorba despre o detaşare. Imperiul groazei şi Compania neagră ale lui Glen Cook spărseseră deja tiparele, dar eu le citisem pe toate şi, pentru că mi-am dorit mai mult, a trebuit să mă apuc de scris eu însumi (iar Cam a gândit la fel). Şi, deşi stilul meu nu mi-a permis să-l imit pe al altora (e cam lapidar Cook al nostru), puteam să apelez la acelaşi ton descurajant şi cinic-ironic, la aceeaşi ambivalenţă şi la acelaşi simţ al atmosferei. Poate că am fost conştient că mă îndepărtez de lupta Binelui împotriva Răului, dar acesta mi s-a părut un produs secundar al maturizării - lumea adevărată nu e aşa, de ce să persistăm în a crea lumi fantasy fundamental deconectate de realitate?
Nu ştiu. E extenuant şi numai să te gândeşti la asta.

Grădinile sunt aşa cum au ieşit. Nu intenţionez să le revizuiesc. Nici n-aş şti de unde să încep.
Ar fi mai bine, cred, să le ofer cititorilor posibilitatea de a hotărî repede, chiar din prima treime a primului roman, dacă vor să citească sau nu toată seria, decât să-i duc de nas cale de cinci-şase cărţi pentru ca apoi să-i văd îndepărtându-se dezgustaţi, dezinteresaţi sau cine ştie cum. Poate că, din perspectiva pieţei, a doua variantă ar fi de preferat, cel puţin pe termen scurt. Dar, slavă Cerului, editorii mei recunosc imediat falsa economie imediat cum o văd.

Aşadar, Grădinile Lunii e o invitaţie. Rămâneţi cu ea, şi participaţi la marea călătorie. Vă asigur că m-am străduit din răsputeri să vă placă. Blesteme şi urale, râsete şi lacrimi, le veţi găsi pe toate aici.

Câteva cuvinte pentru tinerii scriitori din voi. "Ambiţie" nu e un cuvânt urât. Ignoraţi compromisul. Mergeţi până la capăt. Scrieţi cu tupeu, scrieţi în forţă. Bineînţeles că vă aşteaptă un drum greu, dar, ascultaţi-mă, merită pe deplin să-l străbateţi.

Toate cele bune!

(Steven Erikson, Victoria, British Columbia, decembrie 2007)

Cronicile malazane sau de ce istoricii ar trebui să scrie mai des fantasy

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul II: Porţile casei morţilor
Editura Nemira, 2014
Traducere de Gabriel Stoian

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cronicile malazane sau de ce istoricii ar trebui să scrie mai des fantasy

Cred că cea mai mare provocare pentru un scriitor de literatură fantasy este să reuşească să creeze o lume credibilă, o lume care să nu jignească inteligenţa cititorului, o lume în care realul şi fantasticul să coexiste şi să conlucreze natural. Nu sunt mulţi worldbuilders remarcabili, dar cei care au reuşit au redefinit de fiecare dată genul fantasy. De la Tolkien la R.R. Martin, de la Abercrombie la Rothfuss, de la Sanderson la Hobb şi de la Pratchett la Gaiman literatura fantasy, un gen atât de puţin studiat la noi, s-a îmbogăţit cu noi personaje, cu noi universuri şi moduri de a privi lumea. Pentru că acest gen de literatură nu este doar un mod pueril de a îţi petrece timpul, de a visa şi imagina ci constituie şi o portiţă prin care autorii reuşesc să ne aducă aminte că există încă onoare, dreptate, cinste şi, de ce nu, eroi.

Schimbarea lumii în care trăim a determinat şi o transformare a eroilor din romanele fantasy. Dacă la Tolkien nuanţele de gri lipsesc aproape cu desăvârşire, în personajele recente binele şi răul coexistă, alegerile fiecăruia făcând diferenţa. Personajele devin astfel mai consistente, mai credibile, mai apropiate de ceea ce ştim că înseamnă cu adevărat să fii om. Esenţa fiecărei cărţi continuă să fie lupta binelui împotriva răului, dar între Aragorn şi Logen al lui Abercrombie , de exemplu, există o diferenţă ca de la cer la pământ. Mesajul transmis cu fiecare rând este acela că oricine se poate schimba, că oricine poate fi bun doar să îşi dorească acest lucru. Istoriile personale devin sursele din care fiecare erou îşi poate trage propriile învăţăminte şi acestea constituie forţa care stă la baza acţiunilor viitoare.

Una dintre cele mai profunde, fascinante şi complexe lumi create de o minte de autor fantasy este, din punctul meu de vedere, cea a lui Steve Erikson din Cronicile malazane. Antropolog şi arheolog ca formaţie, Erikson are bagajul cultural necesar pentru a imagina o lume în care civilizaţiile se nasc şi mor lăsând în urmă artefacte capabile să influenţeze soarta noilor imperii, o lume în care zeii şi oamenii coexistă, o lume care ţi se dezvăluie treptat fiind plină de legende, mituri, superstiţii şi fiinţe de negăsit în alte romane ale genului. Cronicile malazane sunt dense, nu foarte uşor de citit şi nici uşor de digerat. Nu sunt pentru inimi foarte sensibile pentru că atrocităţile fac parte din istoria reală şi se regăsesc din plin şi în cronicile imperiului malazan. De altfel, autorul însuşi declara că un cititor nu are decât două variante în ceea ce îi priveşte cărţile: fie să le iubească fie să le deteste. Dacă iniţial crezi că este vorba de înfumurare, treptat ajungi să îi dai dreptate.

În universul cronicilor malazane zeii şi oamenii au uneori interese comune, alteori se găsesc în conflict. Zeii nu sunt perfecţi, unii sunt răzbunători, alţii manipulativi, cei mai mulţi lipsiţi de morală şi orice urmă de principiu. Regăseşti aici tipurile de conflict din Legendele Olimpului, mitologia greaca fiind una dintre multele surse de inspiraţie ale lui Erikson. Mulţi dintre zeii noi din lumea lui Erikson, aşa cum sunt Oponn, Fener, Treach sau Ammanas au fost cândva oameni care au reuşit să înşele moartea într-un fel sau altul devenind ascendenţi. Aceştia au în continuare strânse legături cu lumea oamenilor, îşi aleg dintre aceştia campioni (Gruntle - Sabia mortală lui Treach, de exemplu), aleg să posede persoane pentru a putea influenţa evenimentele (Cotillon - Sorry), au preoţi care oficiază în templele în numele lor (Heboric - fost preot al lui Fenner). Zeii vechi s-au retras din lume când au fost create coridoarele, surse de magie sau dorm aşa cum face zeiţa Burn, zeiţa pe care se sprijină de fapt întreaga lume. Uneori îşi fac simţiăa prezenţa şi intervin când întreaga creaţie se află în pericol. Uneori zeii aproape au dispărut pentru că au rămas fără credincioşi. Ideea aceasta nu se regăseşte doar la Erikson ci o întâlnim şi la Pratchett în Zei mărunţi, dar şi la Gaiman in Zei americani.

Oamenii pot afla despre intervenţiile zeilor prin diferite semne, aşa cum este o moneda care se învârte în cazul lui Oponn, zeul norocului, dar cel mai des folosesc pentru acest lucru cărţile cu dragoni. Inspirate de cărţile de Tarot, cărţile cu dragoni cuprind întreg panteonul grupat în case (Casa Întunericului, Casa războiului, Casa Luminii, etc.) la care se adaugă şi personaje care nu au o casa, dar care pot influenţa evenimentele. Cărţile îşi pot schimba imaginea şi pot face referire la evenimente specifice. Pot apărea case noi cum este cea a lanţurilor, dar pentru a putea face parte din pachet este nevoie de consimţământul stăpânului pachetului, Ganoes Parran, o fiinţă umană.

Imperiul malazan condus de împărăteasa Laseen se extinde în aceasta lume a intereselor opuse, o lume în care magii coexistă cu oamenii obişnuiţi, în care rase noi şi vechi sunt în căutarea puterii sau a mântuirii. În lumea lui Erikson există patru rase vechi, fondatoare, aproape dispărute, dar care au avut o putere atât de mare încât ecouri ale acesteia se fac încă simţite. Cele patru rase - Forkrul Assail, K'Chain Che'Malle, Jaghut si Imass - au fiecare propria istorie, conflicte nestinse cu implicaţii şi consecinţe pentru campaniile malazane. Erikson reuşeşte să imagineze rase atât de diferite şi interesante încât povestea fiecăreia devine o parte fascinantă a universului sau. Cu fiecare volum se adaugă noi şi noi amănunte care construiesc o istorie antică a lumii, complexă şi credibilă. Acestor patru rase li se adaugă Tiste Andii şi Tiste Edur, rase vechi şi puternice diferite de oameni, dar aliate cu aceştia atunci când interesul o cere.

Malazanii trebuie să navigheze printre interesele şi ameninţările reprezentate de aceste rase, dar să facă faţă într-un fel sau altul şi diferitelor popoare umane cu care se aliază sau războiesc. Wickani, daru, seguleh sunt doar câteva dintre popoarele cu care malazanii intră în conflict sau colaborează. Fiecare dintre acestea au ca sursa de inspiraţie, după cum recunoaşte Erikson, culturi cunoscute sau obscure, dar reale. Obiceiurile, tradiţiile, superstiţiile sunt extrase din civilizaţii de mult dispărute şi sunt modificate aşa încât devine o adevărată provocare să ghiceşti care au fost sursele originare. Acelaşi lucru l-a făcut autorul cu numele personajelor sale. Având în spate o cultură vastă şi o cunoaştere în profunzime a civilizaţiilor Erikson îşi permite să se joace cu lumea sa, să o îmbogăţească şi coloreze într-un mod unic şi seducător.

Daca ai citit Iliada nu poţi să nu faci o paralelă între modul în care războiul este prezentat în cele doua cărţi. Eroi cu slăbiciuni, vise şi speranţe, eroi trecuţi prin multe, cinici şi fideli doar simţului datoriei se regăsesc în ambele. Din Cronici răzbate, ca şi din Iliada aceeaşi reverenţă în faţa sacrificiului în numele prieteniei şi onoarei, dar şi aceeaşi tristeţe în faţa inutilităţii războiului şi cruzimilor sale. Duiker, istoricul imperial care apare în Porţile Casei Morţilor, exprimă cel mai bine acest lucru. Fost războinic analfabet, Duiker este obligat de împăratul Kellanved să devină istoric pentru că spune acesta: Nimeni care a crescut printre pergamente si carti nu poate scrie despre lume". Duiker devine, aşadar, martorul care se vrea obiectiv, al încercării disperate a lui Coltaine şi a wickanilor săi de a salva cetăţenii imperiului de la o moarte cruntă. Campania în sine este plină de cruzime, de înfruntări strategice între cele două tabere care fac deliciul cititorului, dar şi de gânduri negre vis a vis de război, moarte şi trădare. Într-o conversaţie cu Lull, un personaj secundar, Duiker primeşte un rezumat în doar două cuvinte al istoriei crude a umanităţii: Mor copiii. Aceste cuvinte dure şi cinice concentrează în ele toată nedreptatea secolelor, anulează toate discuţiile despre economie, etică şi jocuri ale zeilor. Oamenii, după cum observă un alt personaj, nu fac altceva decât să zgârie lumea pentru că fiecare dramă uriaşă a civilizaţiilor, a popoarelor cu certitudinile şi gesturile lor, nu înseamnă nimic, nu influenţează nimic. Viaţa se târăşte înainte mereu.

Cartea nu abundă în glume şi jocuri de cuvinte inteligente. Umorul, atunci când există, este cazon şi de obicei cinic. Personajele de la Whiskeyjack la Fiddler sau de la Anomander Rake la Caladan Brood sunt soldaţi care au văzut multe şi pentru care cuvintele au greutate şi de aceea nu se rostesc uşor şi fără sens. Poate acesta este şi unul dintre motivele pentru care seria lui Erikson nu este uşor de citit. Frazele mi-au adus aminte de modul în care scriau primii autori istorici latini, frust, direct şi fără înflorituri. Stilul nu joacă un rol esenţial, importantă fiind informaţia şi locul pe care aceasta îl are în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

De altfel, îl suspectez pe Erikson ca l-a citit şi şi l-a însuşit pe Paul Veyne şi a sa Cum se scrie istoria. Pentru că Erikson aplică teoria acestuia conform căreia ţesătura istoriei este un amestec foarte omenesc şi puţin ştiinţific de cauze materiale, de scopuri şi de hazard, o intriga care nu se desfăşoară neapărat după o ordine cronologică: asemenea unei drame interioare, ea se poate desfăşura de la un plan la altul, fiind o secţiune transversala a diferitelor ritmuri temporale. În cărţile lui Erikson planurile se schimbă brusc, ba chiar acţiunea din primul volum îşi găseşte continuarea în al treilea volum din serie într-un mod oarecum neaşteptat.

Lumea lui Erison nu este doar o lume a imaginaţiei. Este o lume care ne oglindeşte într-un mod inteligent şi profund propria lume. Istoria reala a umanităţii, distorsionată şi îmbogăţită de imaginaţia scriitorului se aşază în faţa ochilor noştri. Şi în istoria malazana şi în cea umană există oameni care fac diferenţa. Oameni care se ridica împotriva zeilor, a sorţii nefavorabile şi a nedreptăţii în numele unor principii şi valori aflate mai presus de individ. Arzătorii de poduri sunt un personaj colectiv în sine. Dintre ei se desprind caractere care joacă la un moment dat un rol hotărâtor în cursul evenimentelor şi apoi dispar, de cele mai multe ori căzând la datorie. Dar Arzătorii de poduri continuă să existe. Erikson este un scriitor care nu se sfieşte să îşi omoare personajele principale. Ca cititor nu poţi să nu urăşti acest lucru, dar, în acelaşi timp să îl înţelegi. Să ştii că nu poate exista reuşită fără sacrificiu, că nu întotdeauna există happy end.

Cronicile malazane sunt genul acela de carte care te determină să te întorci mereu la ea. Genul acela care îţi rămâne în minte şi la care te trezeşti gândindu-te când faci altceva. Este genul acela de carte care te provoacă să afli mai mult pentru ca Erikson te invită la o confruntare nu doar a inteligenţei ci si a propriei culturi.

Cuvânt înainte la Civilizaţia Analfabetismului

Mihai Nadin
Civilizaţia Analfabetismului
Editura Spandugino, 2016
Traducere din limba engleză de Luana Stoica


 

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cititorului român, un mesaj de ultimă oră. Cu mulţumiri!

Am aflat că pe biroul lui Mihai Drăgănescu, fostul meu profesor de la Politehnică (o vreme şi preşedinte al Academiei Române), cartea mea, în ediţia originală în limba engleză, a avut un loc privilegiat. Păstrez şi acum mesajul său după lectură: "Am s-o propun pentru Premiul Academiei."

Nu mi-am dorit niciodată premii. Aş fi fost mai bucuros dacă mi-ar fi scris despre posibilitatea publicării unei traduceri. Viaţa unei cărţi depinde nu de premiile cucerite de autor, ci de interesul cititorilor. Un motiv pentru aş fi dorit traducerea e practic: libertatea nu e un produs al tehnologiei, dar poate beneficia de posibilităţile ei. Doresc să împărtăşesc cititorului român câteva din experienţele mele. Nimic mai mult decât o expresie spontană a recunoştinţei: am devenit ceea ce sunt fiindcă am avut, în România, profesori şi colegi care mi-au înlesnit un start bun în viaţa de emigrant.

După 18 ani de la apariţie, în sfârşit, limba maternă îmi va găzdui gândurile. Ele s-au născut, vreme de 14 ani, pe alte meleaguri. Au fost exprimate în cuvintele unei limbi străine între timp devenită, împreună cu altele (inclusiv de programare), mediul gândirii mele. Tradusă în câteva dintre graiurile mai active în cultura globalizată, şi mai ales prezentată în limbaj multimedia, cartea s-a bucurat de succes doar când s-a aliniat cu realitatea pe care o descrie: am făcut-o accesibilă, gratuit, pe Internet şi numărul cititorilor a crescut exponenţial. Cine doreşte o poate găsi pe situl meu (www.nadin.ws) sau între cărţile proiectului Gutenberg (inclusiv în format de "carte digitală").

Editura Spandugino mi-a îngăduit, cu aceeaşi generozitate cu care s-a angajat în aventura traducerii tomului meu, câteva pagini de introducere. Mesajul meu de ultimă oră. Sunt bucuros de şansa de a vedea cartea vorbind în limba mea maternă. Pentru cei care citesc doar cele mai recente apariţii, sperând să fie astfel la zi, o carte datată 1997, scrisă de fapt începând din 1983, nu va fi o opţiune comodă. Îndrăznesc să sper că după lectură vor descoperi nu numai actualitatea ei, ci şi perspectiva viitorului. Dacă evenimentele ultimilor 20-30 de ani v-au surprins, ceea ce urmează va depăşi până şi cadrul imaginaţiei. Asta e promisiunea pe care pot s-o fac fără nicio ezitare. Un poet român al altor vremuri scria: Noi, zi de zi, trăim câte-o minune! Mă apucă râsul repetând formula, dar e o descriere potrivită a dinamicii prezentului.

Mă refer în carte la câţiva vizionari care m-au inspirat: Leibniz, Peirce, Maturana, Zadeh... Dar contribuţia mea nu e documentară, ci sistematică. M-am născut într-o perioadă istorică fără precedent: o civilizaţie, aceea în care am fost plămădit, şi-a epuizat potenţialul. O nouă civilizaţie este pe cale să-i ia locul. Asemenea schimbări sunt considerate o revoluţie. De fapt, însă, avem de-a face cu altceva: o bifurcare a sistemului dinamic pe care îl constituie omenirea. Un nou început! Imaginaţi-vă un Big-Bang al condiţiei umane.

Nu am avut intenţia de a produce profeţii. Profeţii sunt deseori subiect de anecdote (dacă nu cumva au fost trimişi in exil). Am analizat caracteristicile structurale ale societăţii din perspectiva activităţii umane şi în relaţie cu legea implacabilă a creşterii eficienţei. Dacă veţi compara omul acestui moment istoric cu omul trecutului, veţi observa uşor că suntem mai eficienţi decât oricând în istoria speciei. Faptul că trăim în cea mai prosperă epocă a umanităţii se poate explica prin creşterea eficienţei. În realitate, pentru hrănirea întregii lumi ar fi nevoie doar de activitatea a cca. 5% din populaţie. Restul poate vegeta (şi foarte mulţi, din păcate, vegetează!). În paralel cu satisfacerea cerinţelor individuale şi sociale a explodat domeniul dorinţelor sau mai precis al pretenţiilor: vreau (mi se cuvine!) casă, televizor, maşină, vacanţă în paradisurile turistice, tot ceea ce poate servi confortului, etc. În lumea de astăzi, care cunoaşte şi multă mizerie, cele mai extravagante capricii pot fi satisfăcute. Şi chiar sunt, uneori în totală ignorare a preţului, pe care specia îl va plăti la un moment dat. În ultima instanţă nimic nu e gratuit. Plata amânată vine cu dobânda ei.

Bazat pe această analiză am îndrăznit să descriu schimbări, majoritatea confirmate până în detalii. Influenţa reţelelor de conectare (nu numai Internet), televiziunea digitală, nanotehnologia, inteligenţa artificială, robotica, ingineria genetică sunt doar câteva exemple. Faptul că am participat, în măsura competenţei mele, la revoluţia ştiinţifică şi tehnologică m-a ajutat. Ştiu ceea ce descriu din experienţă.

Subiectul acestei cărţi este condiţia umană. Chiar şi în contextul civilizaţiei analfabetismului, cu numărul sporit al celor care nu citesc şi nu ştiu să scrie, îmi pot îngădui luxul unui citat: Homo sum, nihil humani a me alienum puto (sunt om, şi nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin). Citatul, dintr-o piesă a lui Terenţiu, ce i-a inspirat pe mulţi alţii, defineşte o perspectivă de compasiune. Cei care în aceste zile nu mai citesc, ci îşi consumă vremea în jocuri video sau digitale aparţin prezentului deopotrivă cu cei care lucrează în laboratoare căutând un tratament al cancerului. Programatorul care a pierdut plăcerea lecturii sau a spectacolului de teatru este parte a unei societăţi ce-şi defineşte valorile altfel decât în civilizaţiile trecutului.

Am descris, folosind limbajul ştiinţei contemporane (logica, semiotica, genetica, ştiinţa calculului, etc.), multe detalii tehnice devenite, între timp, invenţii de tot felul. O generaţie de antreprenori a reuşit să schimbe America şi lumea întreagă, nu numai cu telefoane celulare şi cu tranzacţii la bursă efectuate aproape instantaneu de programe. Omul e prea lent pentru noile procese în care destinul său e decis de inteligenţa artificială sau de uriaşe cantităţi de date (Big Data, cum se spune în lumea experţilor) din care s-au extras, în mod automat (deep learning) cunoştinţe despre fiecare dintre noi. S-a schimbat familia, şi nu mă bucur că am prognosticat inevitabila ei destrămare. S-a schimbat, cine ar fi crezut, sexualitatea. Se schimbă continuu ceea ce mâncăm - Doamne, Doamne, McDonald's la Paris, şi la Bucureşti - şi cum ne îmbrăcăm. S-a schimbat, enorm, sportul, un factor economic comparabil cu cinematografia şi televiziunea. Producţia ultimului joc digital a costat peste 500 de milioane de dolari. Este un joc global care va atrage peste 2 miliarde de oameni (nu numai pe cei tineri). Războaiele de ieri (cu numărul enorm de victime) au devenit războaiele extrem de eficiente ale prezentului - greu de distins între ficţiune şi realitate. Lumea nu a devenit mai paşnică. Am dedus din analiza noii dinamici a realităţii că presa va intra în criză - îmi amintesc de o discuţie, în 1998, cu unul din cei mai mari proprietari de ziare şi reviste din New York. Citise cartea, dar nu vroia să creadă că vremea cuvântului scris este în declin. Între timp, sute de ziare, unele celebre la timpul lor, au încetat să existe. În exuberanţa postrevoluţionară din Europa de Est au apărut multe publicaţii. Reacţia la abia destrămatul monopol al puterii asupra dreptului de exprimare explică dorinţa oamenilor de a gusta libertatea de opinie. Între timp, şi aici, analfabetismul s-a extins, viaţa multor publicaţii este sub semnul întrebării. Cartea sugerează ceea au devenit mediile sociale (social media), şi descrie o nouă fază a cercetării ştiinţifice. Ştiinţa în faza ei computaţională este complet diferită de ştiinţa clasică studiată la şcoală şi la universitate în tinereţea mea. Evident, nu toate prezicerile din aceasta carte s-au bucurat de apreciere (şi nu tot ceea ce am descris a devenit realitate).

Îmi amintesc că în 1995, la Dresda, am prezentat câteva teze legate de civilizaţia analfabetismului. Cartea încă nu apăruse, dar era aproape gata să intre la tipar. Am fost atacat de distinşi colegi speriaţi de perspectiva pe care o deschideam. Faptul că locul lor în ştiinţă era pus la îndoială nu i-a amuzat. Probabilitatea ca tot ceea ce produseseră, tomuri peste tomuri, articole în reviste importante, să se dovedească inutil, i-a facut să devină agresivi. Au realizat că schimbările pe care le-am descris erau de natură fundamentală. Mi-au cerut să nu public cartea. Universitatea, bazată pe modelul medieval, va fi înlocuită, afirmam eu, de centre interactive de studii. În locul prelegerii de autoritate (cine ştie mai mult decât profesorul?!), dialogul, amintind de şcoala socratică (în care autoritatea fusese de asemenea chestionată). În plus: learning by doing - învăţarea prin practică - cu proiecte de interes reciproc, în care studenţii şi profesorul (mai mult un catalizator, decât o sursă de cunoaştere) cooperează. Proiecte reale, cu destinatari reali. Solomon Marcus, unul din marii intelectuali ai timpului nostru, le-a explicat eminenţilor colegi care mă atacau că, după părerea sa, concepţia lui Nadin este una a oportunităţii. Mulţi ani mai târziu, acelaşi Solomon Marcus a contribuit la realizarea acestei ediţii în limba română. Îi mulţumesc nu numai pentru acceptarea unora dintre ideile mele, dar mai ales pentru momentele în care nu am fost de acord.

Îmi dau seama că unele detalii din carte trebuie rectificate. Am scris că "în decursul unei singure zile sunt generate mai multe informaţii decât în ultimii 300 de ani la un loc". Astăzi producem într-un minut mai multe informaţii decât în întreaga istorie a omului pe pământ. Aş putea cita şi alte exemple. Sunt şi previziuni care nu au fost, până în momentul de faţă, confirmate. Vor fi. O spun cu calmul (unii îl vor lua, poate, drept aroganţă) celui care ştie că "matematica" argumentelor dezbătute în carte este solidă. Într-adevăr, am descris felul în care structurile centralizate (şi birocraţia dezvoltată în jurul lor) vor ceda locul structurilor distribuite, şi birocraţia va fi redusă. În realitate, Europa unită - un splendid proiect care îşi trăieşte criza creşterii - este un exemplu pe care îl dau aproape umilit de proliferarea iraţională a centralismului adoptat. Dar nici Statele Unite (cât de unite?) ale Americii nu arată mai bine. Cartea mea cea mai recentă ia în considerare ipoteza unei implozii a Americii după modelul Uniunii Sovietice.

Rămân convins că în conflictul dintre trecut - ierarhie, centralism, reglare şi reglementare, propensiune juridică (înmulţirea legilor este doar un simptom) - şi forţele prezentului, victoria va aparţine descentralizării, eliberării de ierarhii, unui nou individualism, care poate exista doar sub semnul libertăţii de autodeterminare. Cuvinte mari, ştiu, dar ceea ce descriu aici rezultă necesarmente din dinamica unei civilizaţii obsedată de mai mult, mai bine, mai ieftin.

Nici sistemul universitar nu s-a schimbat în măsura în care ar fi trebuit. De curând, facultatea unde predau a primit o clădire nouă - 80 de milioane de dolari cheltuiţi pentru a conserva trecutul, în loc de a facilita descoperirea viitorului. (Plus milioane de la cei dispuşi să-şi cumpere veşnicia - ataşându-şi numele de clădiri de care în viitorul apropiat nimeni nu va mai avea nevoie). Dar sunt, în acelaşi timp, în conducerea unei universităţi noi, University of the People, care oferă studii gratuite prin intermediul internetului, tuturor celor lipsiţi de mijloacele pentru a putea studia. E conceptul din această carte, preluat de antreprenori talentaţi şi de colegi care predau gratuit cursuri de înaltă calitate.

Dacă analiza noilor tehnologii a fost în mare măsura confirmată, perspectiva viitorului, mai exact modelul societăţii post-industriale, a rămas un proiect în desfăşurare. Determinismul rămâne dominant: toţi caută bagheta magică în stare să rezolve totul: durerile de cap, cancerul, adicţiile, conflictele, etc. - de parcă durerile de cap, cancerul, adicţiile, conflictele ar fi butoane aşteptând doar să fie atinse. Nondeterminismul e considerat cu suspiciune, deşi tot ceea ce trăieşte este nedeterminat.

L'homme Machine, idee genială la timpul ei - 1748 - potrivit căreia totul e o maşinărie, a devenit o dominantă în medicină şi în biologie. Computerele, maşini care prelucrează date, controlează societatea şi dau iluzia că orice poate fi programat. Cei înclinaţi să o creadă nu au înţeles că tot ceea ce are viaţă se autoprogramează continuu. Ceea ce nu are viaţă, fireşte, poate fi programat: orice maşină, orice unealtă, orice obiect. Am afirmat că faza primitivă a ştiinţei computaţionale va fi încheiată când computerele vor dispărea de pe birourile şi mesele noastre. Procesul e în plină realizare. Dar faza mai interesantă este aceea a abandonării obsesiei pentru maşina digitală. Ştiinţa computaţională va deveni o utilitate, asemănătoare electricităţii sau distribuirii apei de către municipalităţi (sau firme private). Apa de la robinet serveşte pentru ceai sau cafea, supă, o baie caldă, un duş, pentru spălatul rufelor, etc., electricitatea la iluminat, încălzire, aer condiţionat, "alimentează" unelte, încarcă acumulatoarele automobilelor electrice ş.a.m.d. Ştiinţa computaţională, în concepţia mea, exprimată în această carte, este o sursă de energie cognitivă - o putem utiliza în sisteme de navigare, în monitorizarea (observarea) sănătăţii, în dialog, în noi forme de expresie artistică.

Scriu aceste rânduri ale unui mesaj de ultimă oră în contextul în care am început să mă interesez de aethereum - da, conceptul clasic al eterului la care Newton apelase ca să explice acţiunea la distanţă (de la gravitaţie la interacţiunea cosmică). Începe faza în care ştiinţa computaţională încetează să fie centralizată. Vom putea folosi atâta ştiinţă computaţională cât avem nevoie, şi când avem nevoie. Fără cabluri peste tot, fără să mai cărăm tot felul de aparate, fără să fim obligaţi să semnăm tot soiul de contracte. Vom fi, vrând-nevrând, on-line tot timpul. Energia cognitivă generată în computaţie facilitează forme noi de interacţiune. Cum întregul nostru univers va fi dotat cu "inteligenţă" - scule care înţeleg ce vrem, adaptabile nevoilor individuale, mobilă ce îşi poate schimba forma, pereţi reacţionând la schimbările de temperatură şi umiditate, dar şi la condiţia noastră psihologică, etc. - vom "vorbi" cu ceea ce ne înconjoară fără să pară cuiva că ne-am pierdut minţile. De câte ori v-aţi uitat la cineva care părea că vorbeşte cu sine însuşi pe stradă? În loc să vă purtaţi telefonul celular şi să aveţi în ureche un receptor va fi posibil să vă conectaţi de oriunde, şi să fiţi conectat când doriţi sau când e necesar. Agenţii inteligenţi care populează lumea descrisă aici generează programe care corespund contextului. Un start-up ca Viv (nume ales ca să fie apropiat de viaţă) foloseşte nu numai inteligenţa artificială, ci şi cunoştinţe de anticipare. Recunoaşte starea emotivă.

N-am intenţionat să scriu pentru cititorii români o continuare a cărţii. Realitatea scrie mult mai bine, şi mai repede, decât mine. Prietenii ştiu că în prezent stă în centrul vieţii mele cercetarea sistemelor de anticipare. Am vrut doar să încurajez cititorii, care deseori se plâng de complicaţiile aduse în viaţă de ştiinţă şi tehnologie, îndemnându-i să devină activi în definirea cerinţelor lor. Un chirurg care ar trebui să devină expert în computer pentru a opera pe creier are toate motivele să se plângă. Tehnologia este cea care trebuie să se adapteze cerinţelor noastre şi nu invers. E datoria mea să le spun cititorilor că rolul lor în această dezvoltare va deveni din ce în ce mai important. Îi rog pe cititorii din România să simpatizeze atât cu autorul cărţii, cât şi cu cei care au ajutat ca acest vis al său să devină realitate.

Traducerea, semnată de Luana Stoica nu a fost deloc uşoară. I-am scris că îi rămân îndatorat pentru efort. Redactorul editurii, mai precis Radu Săndulescu, a contribuit mult, şi cu mult tact, la claritatea textului. Cristina Stoian, coordonatoare a ediţiei, a avut partea ei de efort. Îi datorez doamnei Lavinia Spandonide, Editorul acestui volum, respect pentru temeritatea cu care a acceptat să facă posibilă o ediţie în limba română. A publica cărţi în aceste zile este un act de credinţă! Cu această traducere, pentru limpezimea căreia am rugat-o pe nemaipomenita Ileana Popovici - pătimaşă a limbii române să-şi exerseze sensibilitatea şi competenţa - ştiu că sub raport intelectual, m-am întors acasă. Sunt sigur că, într-un fel sau altul, "Bine aţi venit!" va fi răsplata cea mai înaltă pe care mi-o pot imagina.

(Dallas, 2015)

Cuvânt înainte (la Ediţia originală)

Mi-aş fi dorit să vă pot pune în mână prima pagină a cărţii digitale interconectate sugerate pe copertă. Această pagină nouă se înrudeşte cu cele din care provine. Modul în care se profilează relaţia dintre aceste pagini merită mai multă atenţie decât un simplu gând fugar sau o remarcă speculativă. Să ne imaginăm că această nouă carte digitală deja există. Ea nu va fi doar o fereastră spre mintea autorului, aşa cum sunt cărţile pe care le ştim, ci şi una spre mintea cititorilor.

Cartea digitală conectată la reţea trebuie înţeleasă ca o proiecţie dinamică a interacţiunilor umane. Ea transcende demarcaţia dintre scriitor şi cititor. Încercaţi să vă amintiţi imaginea strălucitoare a oraşelor zărite noaptea dintr-un avion. Ele par să vină şi să plece. Pe harta cognitivă, în continuă schimbare, a umanităţii, cărţile digitale sunt aidoma acestor aşezări, fiind însă nişte aşezări ale minţii. Întruchipând centre de interes reciproc, servesc drept canale multimedia pentru interacţiuni facilitate de interfeţele realităţii virtuale. Ele reprezintă călătoria, nu vehiculul.

Nicio altă epocă de până acum nu a purtat în ea mai mult viitor - şi mai puţin trecut. Civilizaţia în care păşim nu este un tărâm al făgăduinţei. Este un domeniu al provocărilor, cu obstacole ce trebuie depăşite şi frustrări pe care trebuie să le trăieşti. Nu o confundaţi cu ultimul răcnet în domeniul zorzoanelor tehno şi al trăncănelilor acronime. Şi nici cu obsesia satisfacţiei instantanee, de care părem să devenim tot mai dependenţi.

Pionieri, inventatori, antreprenori, chiar şi politicieni ai aşa-numitului Al Treilea Val merg nerăbdători înainte. Optimismul lor, real sau fals, cum o fi, este greu de stăpânit. Tinerii preiau conducerea, pe măsură ce se eliberează din încorsetarea unei educaţii care a contribuit cum nu se poate mai puţin la verva lor inovatoare. Alţii ezită. Poate că moştenirea alfabetizării nu este perfectă, dar protejează schimbările adesea îngrijorătoare resimţite de toţi - entuziaşti, pesimişti, critici. În palatul cărţilor tipărite, ni se promiteau nu numai adevărul şi frumuseţea eterne, ci şi prosperitatea. Ei bine, prosperitatea este aici, chiar dacă nu este în mod egal distribuită, dar adevărul şi frumuseţea sunt tot mai greu de sesizat. Dreptatea şi mai puţin.

Naţiunile, avându-şi propriile interese în dominaţia alfabetizării, l-au transformat într-un slogan politic. Gardienii legilor scrise, politicieni şi media - consacrată ca putere efectivă bazată pe propria sa justificare - apără, la rândul lor, alfabetizarea. Sunt devotaţi dominaţiei exercitate de scris şi citit asupra mijloacelor alternative de expresie şi comunicare umană, chiar şi atunci când recurg la alternative în propriul lor avantaj. Conflictul dintre forţele corespunzătoare unei structuri alfabetizate a activităţii umane şi structurile ulterioare emergente este evident. Unul dintre rezultatele acestui conflict este că vizualul domină deja scrisul, deşi victoria imaginilor asupra cuvântului nu reprezintă întotdeauna un plus.

Privaţi de permanenţă, mulţi au nostalgia unui trecut care nu există decât în imaginaţia lor. Pierderea continuităţii este resimţită. Restructurările ar putea reduce cheltuielile operaţionale de natură alfabetizată asociate activităţii economice. Ar putea creşte eficienţa. Dar sentimentul de securitate al individului n-ar creşte.

Cei care se tem de schimbare sau nu sunt pregătiţi pentru ea sunt gata să o apuce pe Calea Prozacului^[1]. Menţinerea sintetică a echilibrului psihic este la fel de îndreptăţită precum călătoriile în spaţiu sau performanţele roboţilor utilizaţi în chirurgia cardiacă sau în neurochirurgie. Descoperirile şi invenţiile, contrazicând uneori simţul istoriei şi chiar pe acela al corectitudinii, devin nu numai titlurile zilei, ci şi parte a rutinei cotidiene. Publicarea personalizată on-line este o alternativă la mass-media. Cu toate acestea, navigarea pe Internet sau complacerea în orgia actuală a imaginilor pot deveni, relativ repede, plictisitoare.

Limbajul şi aspectul de ultimă oră ale publicaţiei Wired - revista Netiţenilor - şi acelea ale tot mai numeroaselor publicaţii de pe Net reprezintă o deviere radicală de la discursul bazat pe alfabetizare. S-ar putea ca aceasta să se datoreze faptului că "limbajul" lor provocator este mai adecvat subiectului unei civilizaţii noi decât proza elaborată a acestei cărţi. Oricum, nu ne aflăm în faţa unui alt produs al industriei artizanale a prezicerilor, aşa cum le cunoaştem de la reputaţii Naisbitt, Gilder şi Toffler. O cunoaştere schematică este periculoasă - astăzi mai mult decât oricând! Nu despre culmile sau obsesia pieţei de capital este vorba aici, ci despre o pasiune intelectuală, întruchipată de dinamica vremurilor noastre.

Ştiinţa şi tehnologia sunt teme ale acestei expediţii intelectuale. Subiectul este, însă, veşnic schimbătoarea fiinţă umană. A explica fără a bagateliza complexitatea acestui punct de răscruce mi se pare mai important decât a profita de succesul celor care excelează astăzi în crearea de fraze-cheie. Argumentele solide, care sugerează posibilităţi fundamental diferite de ceea ce destul de mulţi sunt dispuşi să accepte - sau chiar să susţină - îndeamnă la un optimism mai profund.

Trăim o epocă a conflictelor, manifestată în nenumărate dezechilibre. Este, în acelaşi timp, şi o epocă a oportunităţilor. Cei care nu sunt dispuşi să le recunoască ar putea încetini dinamica, dar nu vor putea opri procesul de schimbare. Afirmaţia se aplică Statelor Unite şi Canadei în aceeaşi măsură ca şi restului lumii - ţările avansate din Europa Occidentală, Australia şi Noua Zeelandă, sau ţările Africii, Asiei, Europei de Est şi Americii Latine.

Nu există naţiune sau individ care să aibă suficiente resurse pentru a-şi permite o poziţie de expectativă. Experienţa computerului este ilustrativă în acest sens: următorul cip va fi mai rapid, mai ieftin şi va incorpora mai multe posibilităţi de procesare. Cei care amână utilizarea calculatorului de astăzi nu ratează doar un ciclu de învăţare, ci tot ceea ce actualul cip face posibil. Nu putem recupera niciodată timpul pierdut. Acest lucru este valabil atât pentru distrugerea pădurii tropicale amazoniene cât şi, poate mai grav, pentru facilitarea mijloacelor de acces la cunoaştere şi la interacţiunea umană efectivă la nivelul lumii globale.

Presupun că cititorul înţelege că în spatele eufemismului din titlul acestei cărţi se ascund multe limbaje şi mijloace de expresie şi comunicare pe care ar fi trebuit să le folosesc eu însumi, nu doar să scriu despre ele. Dacă vă simţiţi pierdut pe parcursul călătoriei intelectuale, vina îmi aparţine. Dacă sunteţi de acord cu argumentul ei doar pentru că v-a obosit, sau doar datorită entuziasmului meu, pierderea va fi a mea. Dar, dacă puteţi polemiza cu mine şi dacă argumentul dumneavoastră este lipsit de prejudecăţi, putem continua călătoria împreună.

Încercaţi să ajungeţi la mine - aşa cum gândurile mele încearcă să ajungă la dumneavoastră. Din păcate, nu sunt încă în stare să vă înmânez acea carte digitală care ne-ar conecta direct. Trecând peste asta, iată adresa pe care o puteţi folosi:

nadin@utdallas.edu

Să păstrăm legătura!
Mihai Nadin
(Little Compton, SUA // Wuppertal, Germania // Dallas, USA)

---

[1] Prozac - inhibitor selectiv al recaptării serotoninei. Apărut pe piaţă în 1986, este prin­tre cele mai bine vândute antidepresive. A fost considerat un medicament revoluţionar în tratarea depresiilor, a tulburărilor obsesiv-compulsive, a bulimiei şi a hiperactivităţii. (n.tr.)

Prefaţa cărţii Jocul interior şi Tenisul

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Tenisul
Editura Spandugino, 2013
Traducere din limba engleză de Cristina Tănase

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Cu peste 800.000 de exemplare vândute de la prima sa publicare, acum mai bine de treizeci de ani, Jocul interior şi Tenisul s-a bucurat de un succes fenomenal, devenind un model de învăţare pentru sute de mii de oameni din întreaga lume.

Indiferent dacă eşti un începător sau un profesionist, tonul angajat al lui Gallwey, exemplele sale clare şi anecdotele sale exemplificatoare îţi vor oferi instrumentele necesare pentru a avea un rezultat de succes.

Acest ghid poate fi întrebuinţat nu doar de jucătorii de tenis ori de sportivi în general, ci de oricine doreşte să-şi îmbunătăţească propriile performanţe, indiferent de domeniul de activitate. W. Timothy Gallwey, inovator de vârf al psihologiei sportive, ne arată cum:

să ne concentrăm gândurile pentru a ne depăşi nervozitatea, neîncrederea în sine şi neatenţia
să atingem starea unei "concentrări relaxate", care ne va permite să jucăm la capacitatea noastră maximă.
să dobândim numeroase competenţe printr-o practică inteligentă, pe care apoi să le aplicăm în jocul nostru pe teren.

Prefaţă

Am avut încredere în Tim Gallwey - şi învăţămintele din Jocul interior şi Tenisul - încă dinainte să ne întâlnim. Această încredere a început în 1974, când am citit această carte pe care acum o aveţi în mână. Îmi confirmă că am luat-o pe calea cea bună şi că pot merge în continuare mai departe pe aceasta. "Nu este vorba despre tenis," îmi readuce el aminte. "Nu este vorba despre a câştiga sau a pierde; dacă ne aflăm aici pentru experienţă, atunci suntem eliberaţi." În continuare îmi place mai mult să câştig decât să pierd. Şi după treizeci de ani, el mi-a arătat cum să am încredere în mine şi mi-a încredinţat titlul de instructor al Jocului interior. Tim îşi trăieşte munca şi, ca mentor şi model de urmat, mi-a acordat încrederea de a-l privi şi de a-l urma în timp ce continuă să înveţe. Îi mulţumesc în special pentru aceasta: este o sursă de interes necondiţionat.

Într-o zi, a avut chiar mai multă dreptate decât de obicei. Era ultima zi a primului workshop Jocul interior pentru profesori de tenis. Deşi îl urmărisem cu câteva luni înainte la un program numit "Tenisul Interior", am avut prima mea lecţie "privată" (treizeci de oameni ne urmăreau) cu Tim în timpul acelei săptămâni de workshop. Mi-a sugerat: Autoritate! "Manifestă autoritate. Trebuie să devii autorul propriei tale lovituri," mi-a cerut politicos. Am resimţit o prezenţă în mine capabilă să proiecteze o viziune nouă şi accesibilă în loviturile mele. Imediat jocul şi antrenoratul meu au câştigat o nouă dimensiune, dar nu doar prin autoritate; putea fi orice îmi imaginam. Am devenit autorul, creatorul următorului punct, viaţa mea.

Vineri, 10 decembrie 1976, pe la ora 2.30 după-amiaza, Tim Gallwey mi-a schimbat viaţa, atunci când mi-a sugerat, atât de intuitiv, "Zach, du-te acasă. Du-te şi continuă să antrenezi, apoi vino la următorul workshop."
"În niciun caz," am răspuns cu o nou apărută convingere şi putere. Apoi, un instinct şi mai puternic m-a determinat să spun "Sunt aici. Voi ajuta, asista şi învăţa."
Tim a zâmbit.

Am rămas. Dar ce m-a determinat cu adevărat să rămân? E o magie pe care o simt atunci când sunt pe teren, antrenând şi învăţând împreună cu Tim. Abordarea sa bine gândită, simplă, provocatoare inspiră tot ce e mai bun în mine ca profesor, jucător şi persoană.

Din acel moment care mi-a schimbat viaţa, manifestând o nou descoperită autoritate, am început şi continui să am încredere în intuiţiile lui Tim. Sunt în continuare în Los Angeles, lucrând cu procesul Jocului interior şi extinzându-l prin intermediul seminarelor - indicaţii private şi de grup pe terenurile de tenis şi golf, precum şi în sălile de biliard sau de muzică. Şi continui să învăţ şi să mă dezvolt şi să mă antrenez cu Tim aproape zilnic - în şi în afara terenului - făcând manifest jocul nostru interior şi exterior.

(Zach Kleinman, Coach: Sport şi Viaţă)

Introducere

Orice joc cuprinde două părţi: un joc exterior şi unul interior. Cel exterior este jucat împotriva unui adversar din afară, pentru a depăşi obstacole externe şi pentru a atinge un rezultat extern. Cum să stăpâneşti un astfel de joc face subiectul multor cărţi, care-ţi oferă lecţii despre cum se ţine o rachetă, o bâtă ori un tac sau în ce poziţie să-ţi aşezi braţele, picioarele ori şoldurile pentru a avea cel mai bun rezultat. Dar, dintr-o serie de motive, celor mai mulţi dintre noi le este pur şi simplu mai uşor să memoreze aceste instrucţiuni decât să le pună în practică.

Teza acestei cărţi este tocmai aceea că nici stăpânirea şi nici satisfacţia unui joc, oricare ar fi el, nu pot fi deprinse fără a da atenţia cuvenită competenţelor, de obicei neglijate, care ţin de jocul interior. Acesta este jocul care se desfăşoară în mintea jucătorului şi care are loc împotriva unor adversari precum lipsa de concentrare, nervozitatea, îndoiala de sine şi autocondamnarea. Pe scurt, el este jucat tocmai pentru a depăşi toate acele obiceiuri ale minţii noastre care ne inhibă parcursul în performanţă.

Ne întrebăm adeseori de ce într-o zi jucăm atât de bine, iar în alta atât de prost, de ce clacăm în timpul competiţiilor sau de ce avem uneori lovituri atât de slabe. Şi de ce ne ia atât de mult timp să renunţăm la un vechi obicei şi să învăţăm unul nou? Poate că victoriile reputate în jocul interior nu adaugă nimic la raftul cu trofee, dar ele ne aduc recompense valoroase, cu un caracter permanent, care contribuie în mod semnificativ la succesul personal, atât pe terenul de joc, cât şi în afara lui.

Cel care practică jocul interior ajunge să aprecieze arta concentrării relaxate mai mult decât de orice altă competenţă; el descoperă, astfel, o bază reală pentru încrederea în sine şi învaţă că secretul câştigării oricărui joc constă tocmai în a nu încerca din răsputeri doar să câştigi. El tinde spre acel tip de performanţă spontană, care se produce doar atunci când mintea e calmă şi este una şi aceeaşi cu trupul, care-şi găseşte propriile metode - mereu surprinzătoare - de a-şi depăşi neîncetat limitele. Mai mult, în timp ce depăşeşte piedicile obişnuite ale unei competiţii, practicantul jocului interior îşi descoperă o voinţă superioară de a câştiga, care-i deblochează întreaga energie şi pe care înfrângerea nu o descurajează niciodată.

Cei mai mulţi dintre noi nu realizăm că acesta este un proces cu mult mai firesc de a învăţa, dar şi de a face aproape orice altă activitate. E un proces similar celui pe care l-am trăit - dar uitat imediat - atunci când am învăţat să mergem şi să vorbim. Acesta foloseşte capacitatea intuitivă a minţii, atât emisfera dreaptă, cât şi cea stângă a creierului. Procesul acesta nici nu trebuie învăţat; îl cunoaştem deja. Tot ceea ce trebuie să facem este să ne dezvăţăm de acele vechi obiceiuri care intră în conflict cu acesta, iar apoi să-l lăsăm să se întâmple.

Sarcina Jocului interior este să descopere şi să exploreze potenţialul corpului uman; în această carte, în mod particular, explorarea se va face prin intermediul tenisului.

(W. Timothy Gallwey)

Prefaţa cărţii Jocul interior şi Munca

. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Munca
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Simina Diaconu şi Magda Bunea.


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Jocul interior şi munca este produsul celor peste douăzeci de ani pe care Tim Gallwey i-a dedicat aplicării şi dezvoltării metodei Jocului interior, este lucrarea prin care el aduce ideile Jocului interior în lumea afacerilor.

"Această carte este despre cum să facem schimbări în ce priveşte felul în care muncim. Este despre cum să facem ca munca să ne folosească nouă înşine." Tim Gallwey.

Ce veţi învăţa cu ajutorul acestei cărţi:

Munca văzută ca prestaţie este o definiţie depăşită. Munca este învăţare, bucurie şi performanţă.
Performanţa = potenţial - interferenţe.
Nu există abilitate generală mai importantă pentru învăţare şi pentru atingerea excelenţei decât concentrarea atenţiei. Cei trei contributori esenţiali la concentrare sunt: conştientizarea, alegerea şi încrederea.
Fixarea obiectivelor de învăţare prin metoda QUEST / CAUTĂ: Calităţi, Înţelegere, Expertiză, Gândire strategică, Timp.
Metoda STOP: Stai câţiva paşi mai în spate. Trage învăţăminte, gândeşte-te. Organizează-ţi gândurile. Porneşte.
Eşti directorul general al unei corporaţii extraordinare. Corporaţia despre care vorbeşte este fiinţa umană.
Coachingul [este] ca "trasul cu urechea" la procesul de gândire al cuiva. Autocoaching şi un instrumentar pentru coach-ul care aplică metoda Jocului interior.
Jocul interior în muncă înseamnă "să înveţi să înveţi" şi să "gândeşti singur".

****
Prefaţă

Se schimbă atât de multe în felul în care facem afaceri, încât capacitatea de a ne adapta şi de a schimba modul de a gândi este esenţială pentru a avea succes. Acum provocarea este cum să transformăm organizaţii care au fost proiectate să prezerve un anume model de funcţionare, să se bizuie pe control şi predictibilitate a activităţii în culturi organizaţionale unde învăţarea, surpriza şi descoperirea sunt cu adevărat preţuite.

Jocul interior şi munca ne ajută să definim ceea ce a devenit cunoscut sub numele de "organizaţie care învaţă". Orice manager sau angajat care are curajul şi dedicarea de a învăţa ce înseamnă cu adevărat învăţare va găsi in această carte concepte şi practici ce pot transpune deviza unei organizaţii care învaţă într-o experienţă trăită zi de zi.

Cele mai multe dintre strategiile tradiţionale pentru crearea unei organizaţii care învaţă au implicat activităţi angajante, altele decât activitatea propriu-zisă a companiei respective. Cu toţii ţinem traininguri, programe speciale şi întruniri pe tema creării unei culturi organizaţionale a învăţării. Un efect secundar al unor astfel de eforturi este că întăresc credinţa limitativă că a învăţa şi a presta o activitate sunt activităţi separate şi concurente. Ne luptăm cu tensiunea dintre câtă învăţare ne putem permite să oferim şi cât timp ne putem permite să aşteptăm până începe să aibă efect în productivitate. Ne facem griji în legătură cu "transferul" celor învăţate: cum să luăm cunoştinţele dobândite şi să le aducem "înapoi" la locul de muncă. Jocul interior rezolvă tensiunea dintre a învăţa şi a face, arătându-ne că ambele sunt de fapt părţi ale unui întreg mai cuprinzător.

Ideile lui Tim Gallwey despre învăţare au fost, încă de la început, inedit de pătrunzătoare şi radical de practice. Când a apărut, în 1976, cartea lui Tim Gallwey Jocul interior în tenis mi-a schimbat profund felul în care gândeam despre multe lucruri, nu numai despre tenis. Iar acum, douăzeci şi trei de ani mai târziu, influenţa sa e încă puternică. Atunci am înţeles pentru prima oară că eforturile să devenim mai buni în ceea ce suntem şi ce facem interferează de fapt cu ceea ce sperăm să realizăm. Tim a pus sub semnul întrebării multe dintre convingerile noastre cu privire la predare şi învăţare, dezvăluind faptul că o mare parte dintre metodele de instruire se opun de fapt învăţării. Cartea Jocul interior şi munca aduce acest nou înţeles al învăţării în cadrul tradiţional al locului de muncă.

Ideea că metodele noastre standard de predare şi de antrenare reduc performanţa e una cu totul radicală. Cele mai multe instituţii de învăţământ şi companii se bazează masiv pe instruire şi direcţionare, aşa că, dacă toate aceste eforturi de perfecţionare nu sunt utile, ar fi bine să fim atenţi. Mai mult, dacă instruirea nu merge, atunci ce merge? Mulţi autori descriu ce e rău în lume, dar devin teoretici sau abstracţi când vine vorba de a găsi alternative reale care să funcţioneze.

Ceea ce aduce deosebit cartea lui Tim este nu numai că defineşte natura interferenţei învăţării cu performanţa, ci oferă variante îmbucurător de concrete pentru a le îmbunătăţi pe amândouă, reducând totodată partea de instruire şi direcţionare. În aceasta constă abordarea genială a lui Tim Gallwey: el a înţeles cum învăţăm şi şi-a petrecut viaţa elaborând metode prin care ne putem dez-organiza în vederea unei organizări şi realizări de sine superioare. Jocul interior a schimbat felul în care mulţi oameni se raportează la munca lor. Poate şi mai important e faptul că acesta oferă organizaţiilor o metodă pentru stimularea învăţării şi, în acelaşi timp, pentru creşterea performanţei şi întreţinerea unui mediu de lucru mai plăcut.

Implementarea unei culturi a învăţării necesită multe lucruri. E nevoie de mai mult decât credem majoritatea dintre noi şi mai ales e nevoie ca managerii să aibă o determinare suficient de profundă pentru învăţare şi performanţă încât să renunţe la a exercita o parte din control. Provocarea pe care o aduce Jocul interior este că solicită încredere şi destul de multă dezvăţare de obiceiurile proaste. Jocul interior ne cere să fim receptivi, conştienţi şi atenţi la ce se întâmplă în noi şi în jurul nostru. Nu e o sarcină uşoară. În cultura noastră occidentală, cum spui cuvintele conştientizare şi atenţie, ţi se pune eticheta New Age, iar teoria e respinsă, fiind considerată o formă de vis utopic. Nu e.

Întrebarea fundamentală este: "Ce e posibil la locul de muncă?" Putem avea o prestaţie foarte bună, un sentiment de bucurie şi un nivel ridicat de învăţare, toate în acelaşi timp? Această perspectivă ridică întrebarea mai profundă, legată de scopul muncii. Este scopul muncii acela de a produce rezultate pentru organizaţie - un profit mai mare, un nivel mai bun al serviciilor, dominaţia pe piaţă? Economiştii, comunitatea financiară şi presa de afaceri au un răspuns simplu la această întrebare: banii vorbesc.

Însă pentru cei mai mulţi oameni, problema scopului muncii e una mai complexă. Ei acceptă necesitatea succesului economic, însă în faptul de a munci mai e şi altceva decât ceea ce satisface portofelul. Pe oameni îi interesează cultura organizaţională de la locul de muncă, relaţiile care se leagă aici, oportunitatea de a-şi împlini potenţialul şi şansa de a învăţa şi de a-şi îmbunătăţi abilităţile. De multe ori credem că astfel de obiective apar ca expresie a unor tensiuni între management şi angajaţi, dar nu acolo e adevărata sursă a acestor preocupări. Este vorba de o luptă interioară care are loc în fiecare dintre noi: suntem sfâşiaţi continuu între a obţine rezultate şi a trăi o succesiune de acţiuni care ne satisfac în calitate de oameni.

Jocul interior aduce speranţă tocmai în această arenă lăuntrică. Tim pune mereu întrebarea care e jocul pe care îl jucăm. Putem să jucăm un joc interior care să ne aducă satisfacţie şi în acelaşi timp să respectăm condiţiile jocului exterior?

Găsirea unei coeziuni între interior şi exterior necesită în orice caz o porţie de experimente radicale. Trebuie să încercăm forme noi, practici noi şi metode noi prin care să onorăm complexitatea problemei.

Cu mulţi ani în urmă, Tim şi cu mine am participat la o conferinţă naţională despre vânzări într-o mare corporaţie americană. E de la sine înţeles că oamenilor de vânzări le place competiţia. Nu numai că le place competiţia, chiar cred în ea. Competiţia e tot ce contează: să fii câştigător pe piaţă e, în acelaşi timp, atât scopul, cât şi recompensa. Acest lucru este adevărat, în egală măsură, pentru afacere şi pentru individ. Toată conferinţa despre vânzări a fost, de fapt, o adunare a câştigătorilor, o afirmare a faptului că erau cei mai buni din companie şi, probabil, cei mai buni din industrie, poate chiar din lume.

După o prezentare a metodei Jocului interior în coaching, Tim a acceptat să se ocupe de organizarea turneului anual de tenis, o tradiţie în cadrul conferinţelor de vânzări. În fond, învingătorii iubesc turneele, iar în faţa lor aveau un bine-cunoscut autor antrenor de tenis disponibil să fie maestrul de ceremonie al evenimentului. Dar Tim nu avea de gând să se limiteze la a prezida şi atât. Credea că turneul de tenis putea să fie ocazia unei experienţe unice de învăţare pentru participant, oferind fiecăruia prilejul de a-şi pune întrebarea: "Ce joc joci cu adevărat?"

Tim a propus ca învingătorii din fiecare meci să iasă din competiţie, iar jucătorul care a pierdut să avanseze în runda următoare. Gândiţi-vă la una ca asta: perdantul era recompensat pentru că a pierdut, iar câştigătorul era trimis afară din teren. Acesta fiind regulamentul, ce rost avea să joci dacă "să câştigi" nu ducea la nimic?! Ei bine, tocmai acesta era rostul: fiecare jucător trebuia să înfrunte întrebarea "de ce intru eu în joc?". Răspunsul obişnuit, mai ales în rândul oamenilor de vânzări, este că "joc ca să câştig". Răspunsul lui Tim a fost că există un joc şi mai bun pe care fiecare poate să îl joace: jocul pe care îl joci ca să înveţi, îl joci ca să-ţi împlineşti potenţialul. Şi, culmea, dacă faci asta, performanţele tale se vor îmbunătăţi.

Scopul unui astfel de turneu în care învinşii sunt avansaţi şi învingătorii sunt daţi afară era ca jucătorilor să le fie neclar dacă era în interesul lor să câştige sau să piardă. Dacă şi-ar fi bătut adversarul, ar fi fost, de fapt, perdanţi. Dacă ar fi pierdut în faţa adversarului, ar fi fost trataţi ca învingători. În faţa acestei situaţii, erau liberi să-şi mute atenţia de la a câştiga sau a pierde la a juca pur şi simplu pentru experienţa în sine - a juca pentru a vedea cât de buni jucători puteau să devină. Filozofic vorbind, li se cerea să nu mai danseze pe melodia aleasă de lumea din jurul lor, exterioară, şi erau încurajaţi să joace după cum le transmitea propriul centru de mesaje, din interiorul lor. Acest turneu de tenis oferă o metaforă pentru ceea ce este posibil la locul de muncă. Oricare ar fi procedura prestabilită a muncii pe care o avem de făcut, există întotdeauna posibilitatea să transformăm cutuma organizaţională impusă în ceva nou, într-un eveniment care, prin nepredictibilitatea sa, e mai probabil să favorizeze învăţarea.

Nu vreau să spun că toate turneele îi recompensează pe cei care pierd, dar genul acesta de experimentare bine gândită şi selectivă este ceea ce deosebeşte organizaţiile care supravieţuiesc şi atât de cele care excelează. Această dispoziţie de a pune în discuţie înţelepciunea convenţională face diferenţa. Şi, de fapt, multe practici manageriale care ar fi părut radicale cu cincisprezece ani în urmă sunt acum acceptate în nenumărate corporaţii. De exemplu:

Echipele sunt structuri care se auto-organizează şi îndeplinesc majoritatea sarcinilor pe care şefii lor obişnuiau să le facă.
Muncitorii îşi inspectează propria muncă, în timp ce înainte se credea că, dintotdeauna, inspecţia unui terţ era esenţială pentru o calitate superioară.
Şefii sunt acum evaluaţi de subordonaţii lor.
Furnizorii sunt acum trataţi ca parte din organizaţia producătoare şi incluşi în planuri şi decizii.
Oamenii de vânzări pot lua singuri decizii în ceea ce priveşte serviciile oferite clienţilor, pe când înainte era nevoie de centralizarea datelor şi de aprobarea a două niveluri superioare.

Fiecare dintre aceste exemple, şi multe altele, pun în discuţie ceea ce a fost odată considerat prerogativa sacră a managementului, funcţia lui esenţială: menţinerea unui control adecvat. Acel turneu de tenis mi-a rămas viu în memorie ca un indicator timpuriu al genului de experimentare de care va fi nevoie într-un adevărat mediu al învăţării. A fost o activitate care şi-a pus sub semnul întrebării propriul scop profund, s-a îndepărtat de tradiţie suficient cât să îi facă pe toţi cei implicaţi să se simtă puţin stingheriţi, inconfortabil, şi în cele din urmă a devenit o sursă de energie şi de joacă, însufleţind întregul eveniment.

Rolul coach-ilor şi permanenta re-modelare a felului în care înţelegem scopul şi structura muncii par a fi esenţiale în înţelegerea contribuţiei pe care o poate avea managementul în crearea unui mediu în care învăţarea este preţuită. E nevoie de credinţa că învăţarea şi performanţa sunt unul şi acelaşi lucru. Cei care au performanţe mari sunt oameni care pur şi simplu învaţă mai repede. Învăţăm mai repede când suntem atenţi şi vedem lumea aşa cum este cu adevărat, nu cum ar fi trebuit să fie. Astfel, învăţarea devine o funcţie mai degrabă de conştientizare decât de instruire - învăţarea înseamnă să vezi clar ce se întâmplă în jurul tău, să vezi pur şi simplu, fără să faci aprecieri, fără să emiţi judecăţi şi fără să dai curs instinctului de a controla şi a da forma pe care o vrei tu fiecărui lucru pe care îl atingi.

Procesul de învăţare este întârziat într-un mediu care cultivă anxietatea crescută şi manifestă acceptare redusă. Pentru majoritatea sarcinilor pe care le au de făcut, oamenii deţin cunoştinţele intelectuale necesare, astfel încât să aibă o prestaţie bună; doar că le e greu să acţioneze pe baza a ceea ce ştiu. Această observaţie foarte profundă stă la baza metodei Jocului interior. Nu avem nevoie să învăţăm mai mult de la un şef sau de la un expert, ci trebuie să schimbăm modul în care aplicăm ceea ce există deja în noi. Creşterea presiunii pe oameni pentru obţinerea rezultatelor dorite este mai mult paralizantă decât descătuşantă, cu toate că a afirma aşa ceva vine în contra înţelepciunii convenţionale a culturii unei organizaţii.

Aceste idei au implicaţii vaste pentru viitoarea generaţie de schimbări ce va avea loc la locul de muncă. Dacă vrem într-adevăr cea mai mare performanţă, vom reproiecta practicile obişnuite care încearcă să crească randamentul prin instruire şi intervenţii manageriale tradiţionale. De exemplu, vom înceta să folosim ierarhizarea persoanelor şi a echipelor ca instrument de motivare sau recompensare. Vom schimba retorica firmei: nu va mai fi despre a câştiga, ci despre a învăţa. Aprecierea performanţei nu va mai consta în urmărirea evoluţiei punctelor tari şi a punctelor slabe ale angajatului, ci va deveni un dialog între manager şi angajat despre ceea ce i se întâmplă fiecăruia în cursul activităţii respective şi despre ce înseamnă cele aflate pentru fiecare. Îi vom trata pe angajaţi ca pe nişte agenţi autonomi, care se dezvoltă singuri. Aceasta înseamnă că direcţia eforturilor educaţionale se va schimba de la a pune accent pe training / instruire la a pune accent pe învăţare, iar procesul de învăţare în sine va fi proiectat în jurul experienţei celui care învaţă, şi nu în jurul expertizei celui care facilitează învăţarea. Vom pune sub semnul întrebării valoarea înregistrărilor video pentru modelarea comportamentului, trainingurile care vizează să aibă drept rezultate formarea unor comportamente predefinite, previzibile.

La orice loc de muncă trebuie să câştigăm. Locul de muncă nu este un eveniment social, iar supravieţuirea noastră e mereu în joc. Acesta nu este răspunsul la întrebarea fundamentală despre scopul şi sensul muncii, pentru instituţie şi pentru individ. Într-un mod simplu şi concret, Jocul interior pledează pentru crearea de companii care să ofere oamenilor un sens mai profund decât profitabilitatea şi care să obţină totodată succes economic. Cum putem să jucăm un joc în care spiritul uman să fie validat şi în acelaşi timp să ne facem bine treaba? Cele mai multe organizaţii au această dorinţă, dar sunt încă legate de un mod de gândire care tratează omul ca pe un mijloc pentru atingerea unui scop economic. Afacerea trebuie să prospere, dar omul are nevoie să găsească un scop dincolo de acest lucru şi are nevoie să facă asta într-un mod care hrăneşte, şi nu consumă. Conferind mai multă valoare învăţării şi conştientizării pe care învăţarea o cere, avem speranţa că acest lucru e posibil.

Jocul interior şi munca este produsul celor peste douăzeci de ani pe care Tim i-a dedicat aplicării şi dezvoltării metodei Jocului interior, este lucrarea prin care el aduce ideile Jocului interior în lumea afacerilor. Cartea îi cere cititorului, pe de o parte, să-şi suspende predispoziţia de a judeca critic, cerându-i, pe de altă parte, să admită că există moduri fundamental noi de a ne realiza intenţiile şi dorinţele.

Vă doresc lectură plăcută. Luaţi această carte în serios. Puneţi-o la muncă şi, în timp, ceea ce era stresant va deveni pur şi simplu interesant, ce evitaţi va deveni atractiv şi ce părea inutil va deveni o sursă a posibilităţilor.

(Peter Block este autorul cărţilor de succes: Flawless Consulting: A Guide to Getting Your, Expertise Used; The Empowered Manager, Positive Political Skills at Work şi Stewardship, Choosing Service over Self Interest)

Fără anestezie, incursiuni în a treia dimensiune

Bogdan Burileanu
A treia dimensiune
Editura Curtea Veche, 2004 / Editura LiterNet, 2006

Descărcaţi integral această carte aici.

*****

Despre Bogdan Burileanu

născut: 17 ianuarie 1953.
absolvent al Facultăţii de Teatrologie-Filmologie din I.A.T.C. "I.L.Caragiale\", promoţia 1976.
în câmpul socialist al muncii: secretar literar şi regizor la Teatrul din Reşiţa; inspector de cinematografie la Româniafilm; producător delegat la Casa de Filme 4 (colaborări cu Alexandru Tatos - Secvenţe, Mircea Veroiu - Să mori rănit din dragoste de viaţă, Augustin Buzura şi Nicolae Mărgineanu - Pădureanca).
critic de film, redactor la revista Noul Cinema (1990-1993).
redactor la ziarul România liberă (1993-2000) - analize politice, reportaje, anchete.
director-fondator Radio Total (1993-1994). Senior editor la Privirea (1998-1999).
amploiat la ziarul Independent (2001-2002).
expert de presă la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român.

***

Ce se întâmplă unui elveţian care vine pentru prima dată în România? Care sunt impresiile lui despre o ţară multicoloră, tandră, abjectă pe alocuri? Înfăţişând situaţii înduioşătoare, dramatice, câteodată groteşti, punând în evidenţă contraste surprinzătoare sau incompatibilităţi profunde, autorul acestui roman cu elemente picareşti nu neglijează nici punţile de legătură între două lumi ce multă vreme s-au ignorat reciproc, una scăldată în lumina câteodată oblică a plutocraţiei, cealaltă cufundată în negurile pauperităţii.
Fascinaţia pe care ţara săracă o exercită asupra celui ce vine din belşug, nostalgia incurabilă a celor odată plecaţi, niciodată pe deplin întorşi, constituie perspectiva profundă a unui roman incitant, excitant, deseori neaşteptat în întorsăturile lui, pe care ni-l oferă cu o voioşie uneori feroce Bogdan Burileanu. (Ion Vianu)

***
Fără anestezie, incursiuni în a treia dimensiune

Romanul A treia dimensiune a lui Bogdan Burileanu, apărut la Editura Curtea Veche în 2004 şi reluat de Editura LiterNet în 2006, propune o frescă socială în racursi, pornind de la personaje şi evenimente reale.

Martin Eissler, elveţian, chirurg de profesie, participă activ la opera de restaurare a României în cadrul "Operaţiunii Satele Româneşti", în perioada imediat post revoluţionară. Beneficiarul ajutoarelor este Urzica Mică, un sat oltenesc înfrăţit cu comuna sa elveţiană, al cărei stil de viaţă şi civilizaţie se impune ca model satului troglodit şi insalubru, uitat la marginea lumii. În subsidiar, Martin îşi caută iubirea (Ariana-Magdalena) pe care o cunoaşte în timpul unui schimb de experienţă într-o clinică universitară din Târgu-Mureş. Hărţuită de securitate pentru relaţii cu un cetăţean străin, Ariana devine soţia ofiţerului de securitate (Dragu Şerban) desemnat să-i urmărească corespondenţa cu tânărul Martin. Romanul pregăteşte pas cu pas reîntâlnirea celor doi îndrăgostiţi după zece ani, facilitată chiar de soţul iubitei, în contextul unei Românii post-comuniste unde manipularea, corupţia şi degradarea socială ating dimensiuni abominabile. Responsabilii dezastrului sunt cam aceeaşi din fostul regim, atât că în plină democraturǎ, situaţia nu mai poate fi controlată, lipsesc limitările şi rigorile regimului dictatorial.

Dimensiunea a treia reprezintă viaţa însăşi, dincolo de proiecţie şi reprezentare. A intra în a treia dimensiune înseamnă a pătrunde în miezul lucrurilor şi în final a face un efort de înţelegere. Cunoaşterea necarteziană, în adâncime, revelă noi sau ascunse aspecte ale vieţii, este o cunoaştere în perspectivă, chiar dacă echivocă, pentru că a treia dimensiune deschide o coordonată a îndoielii, a interpretării, a incertitudinii. Din spatele unui ecran, al unei ferestre, al unui parbriz, sau al foii de hârtie, lumea se vede altfel: o felie de viaţă deformată, falsă şi înşelătoare asemenea imaginii din oglindă, un joc secund, decantat de realitate. Cititorul este invitat alături de Martin Eissler să facă o incursiune în a treia dimensiune. Călătoria la bordul unui Volvo nu-i oferă eroului o lume mai puţin fascinantă sau mai puţin dragă, dar oferă deschideri către dimensiunea a treia şi în acelaşi timp realizează o distanţare de obiectul iubit; creează un spaţiu tampon, protector ce îngăduie mai mult timp pentru analiză şi meditaţie.

Romanul este un studiu sociologic în evantai ce reuneşte mai multe perspective - disertaţii prin care răzbate în surdină vocea autorului ce asistă neputincios la declinul ţării: străinul entuziast şi caritabil - Martin Eissler, Paul - şoferul -filozof, Alex - ziaristul pesimist şi caustic , Şerban - securistul, "greu" om de afaceri realizat în toate regimurile politice, Nona - anticăreasa frumoasă, româncă fugită în Elveţia.

În fapt, autorul se autoproiectează în fiecare dintre aceste personaje, deschizând o polemică în care până şi Şerban, securistul venal şi inteligent, îşi are glosa lui. Şerban întruchipează nefericirea demiurgului rău ce-şi dispreţuieşte propria creaţie. Magdalena este produsul lui, el a modelat-o exploatând anumite vicii, profitabile pentru el, ale caracterului ei; ea este urmărită şi manipulată din umbră ca o păpuşă cu sfori. Sforile sunt destul de lungi ca să creeze iluzia independenţei şi să dea curs frivolităţii. Paul, filozoful ratat, este o veritabilă porte voix a autorului, el teoretizează trăsăturile naţionale ale românilor, declamă, analizează şi îşi confirmă propriile teorii din spatele parbrizului, eşuând din când în când în dimensiunea a treia pentru exemplificare. Eissler reprezintă acea componentă discretă a autorului, ce se opune portretelor defetiste, cinice şi ironice ale celorlalte personaje. El ascunde perspectiva de iubire, de patriotism pentru acest popor năpăstuit de propriile lui tare, pentru spaţiul geografic generos şi sublim care-l conţine. Singurul personaj care nu participă manifest la acest studiu sociologic este Magdalena-Ariana, iubita neamţului, cum o califică ironic propriul ei soţ. Ea trăieşte în mod esenţial sub semnul iubirii pierdute, desprinsă complet de o realitate în care e fals angrenată, ca partener de afaceri, înlesnind prin graţiile ei jocul abil al soţului. Personalitatea scindată a Magdalenei-Ariana - motiv pentru care personajul poartă două nume - aduce un amestec controversat de feminitate, mondenitate, superficialitate, decadenţă şi, în acelaşi timp, puritate. Magdalena este o victimă a fostului securist, transformat în marele om de afaceri oneroase cu acoperiri caritabile, ce uzează de pârghiile corupţiei oferite de reminiscenţele vechiului regim. Ariana, nume rezervat exclusiv lui Martin, nu mai crede în recuperarea iubirii după ultima scrisoare categorică de despărţire, confecţionată cu perversitate de securistul în misiune, ce aspira în solitudine la graţiile ei. Relaţia conjugală s-a degradat în aceşti zece ani, în afara iubirii, discuţiile dintre soţi frizează vulgaritatea, scenele de dragoste se transformă în viol pentru că spiritul de posesiune al soţului înşelat trebuie menţinut cald. Magdalena suferă decepţie după decepţie: exmatricularea din facultate, închisoarea, pierderea iremediabilă a iubitului, eşecul conjugal, dezamăgirea cu amantul-popă\' regele boschetarilor (cum îl numeşte Şerban). Iubirile Magdalenei sunt false închipuiri, proiecţii nereuşite ale lui Aimée (Martin). În toată nefericirea ei, Magdalena ascunde bucuria unei iubiri lăuntrice, pe care o poartă ca pe o efigie a resemnării. Magdalena nu se întâlneşte (textual) cu Ariana decât în finalul romanului când cei doi iubiţi se regăsesc în apartamentul conjugal, într-o sesiune de afaceri, pregătită temeinic de soţul-demiurg.

Vocea auctorială se diversifică pe două planuri ce se întrepătrund: planul narativ-descriptiv ce se realizează cinematografic, cu trimiteri livreşti moromeţiene şi planul interior, socio-filozofic, în care microfonul se oferă pe rând protagoniştilor. Paul filozofează cu clientul său, Martin, de la volanul unui Volvo. Dragu se află într-un permanent monolog interior, sau în dialog cu acea parte prodigioasă, creativă a lui care născoceşte, proiectează şi prevede demiurgic mişcările victimelor sale. Portretele şarjate, pe care le alcătuieşte în jurul personajelor de care se foloseşte abuziv şi dictatorial, au pe lângă conotaţia hilară şi o semnificativă cotă de adevăr, ele vizează mai ales slăbiciunile şi polarizează ridicolul. Nici Ariana, nici Eissler nu intuiesc vreo clipă trecutul lui, legăturile cu fosta securitate. Afirmarea naivităţii abominabile a eroilor este, în fapt, graţios transferată de la autor în cugetul mârşav al executorului de inimi în suferinţă (moto-ul societăţii de spălare a banilor în care Dragu vrea să-l implice pe elveţian). Glasul interior, ipostaziat de Dragu, nu suferă vreo deghizare: aceeaşi ironie debordantă, impudică şi insidioasă, forţă de expresie concretizată într-un limbaj dur, colorat, se instituie cu fervoarea pe care o simţim constant în tonul autorului din planul narativ-descriptiv.

Martin este îndrăgostit de expresiile, proverbele şi sintagmele româneşti ce definesc o spiritualitate ce-i este cu totul străină, dar care îi este dragă. Expresia "Mă descurc", devine un laitmotiv al romanului, pentru că trece pe rând prin gura tuturor personajelor. Ea înseamnă mai mult decât ieşirea dintr-o încurcătură - este expresia şmecheriei, învârtelii, îmbrobodirii adversarului, abordarea unei soluţii originale, atipice, în afara rigorilor legii şi a bunului simţ. Principiul descurcărelii se revelă ca metodă naţională de-a ieşi dintr-o situaţie critică. Până şi Martin şi-o însuşeşte ironic când vrea să-şi scoată din impas interlocutorul. Descurcăreţul zâmbeşte hoţeşte, şi admite că "s-a descurcat" , uşor jenat scuzându-şi mijloacele - "merge şi aşa" - dar nu cine ştie ce - în fond, mândru de găselniţa lui, pe baza altui principiu îndrăgit de Martin, ca "la noi totul e posibil", sintagmă preluată de la jurnalistul Alex.

Teoretizările continuă, Paul, şoferul-filozof vorbeşte cu indignare de spiritul unei populaţii ce se traduce prin maxim de câştig cu un minim de efort. (dar oare nu e asta esenţa capitalismului?) Acelaşi mecanism se propagă la instituţiile statului şi la guvern, cercul infracţional se lărgeşte, corupţia proliferează în interiorul unui organism social bolnav. Disputa continuă printr-un joc de cuvinte: de ce o ţară atât de frumoasă şi bogată în resurse naturale este calificată drept o ţară din lumea a treia? În dimensiunea a treia, lumea a treia îşi pierde sublimul iubirii pierdute şi-şi arată adevărata sa faţă revelată de şoferul-filozof sau marcată de apariţia misterioasă a Arianei într-o nouă postură. În dimensiunea a treia dilema existenţială în loc să fie rezolvată, e doar foarte bine explicată, constată Eissler, erijându-se ironic în poziţia românului care s-a născut filozof: "D-voastră, românii, nu duceţi niciodată lipsă de explicaţii" sau "scuzele ţin loc de soluţii".

Se născocesc cuvinte hibride, sugestive şi cuprinzătoare care definesc noua orânduire: democratura (democraţie + dictatură) este o utopie la fel de mare ca cea a comunismului, în care se munceşte ca în socialism dar se pretind salarii la standardele capitaliste.

Profilul naţional se reliefează şi din discuţia cu cinicul jurnalist Alex. Fatalismul, ca trăsătură ancestrală a spiritului românesc, este un amestec de scepticism şi resemnare - cum îl caracterizează pictorul bătrân operat de Martin - ce se materializează într-o pasivitate agresivă, deconstructivă, anunţând un fond pesimist. El se opune fausticului, spiritului catolic ce încearcă să-şi depăşească condiţia. Românul este persecutat de natură, istorie, vecini şi de multe ori de D-zeu însuşi: istoria n-a prea vrut nici ea, să fie darnică cu noi. În accepţia lui Alex, fatalismul e rudă apropiată cu neputinţa, el nu ţine de înţelepciunea populară. Tonul relatării trădează un consens filozofic între autor şi acest personaj a cărui rubrică la ziar se cheamă "Fără anestezie". Titlul trimite la filmul cu acelaşi nume al lui Andrzej Wajda, unde camera întoarsă spre interior autosurprinde intim rana sângerândă de pe faţa artistului. Ca şi Wajda, Alex se auto-flagelează defetist, scrisul fără menajamente este în acelaşi timp şi fără de speranţă. Pentru exemplificare, se relatează episodul cu vecinul căruia îi ia casa foc şi nu face nici un demers să-l stingă; înfaşcă carnetul de CEC şi contemplă de la distanţă soarta - fericit că a scăpat cu viaţă. Dacă aşa a vrut D-zeu , el nu are rost să intervină. Esenţa românismului - fatalismul - e concretizată în celebra zicală: "Dacă va fi să fie... va fi. Dacă nu - nu." A sta cu mâinile în sân şi a aştepta să se coboare D-zeu printre boi, în aceeaşi idee a sofianismul lui Blaga, defineşte postura ancestrală a românului - un fatalist optimist a cărui ultimă speranţă e credinţa.

Planul narativ-descriptiv surprinde periplul călătoriei spre Urzica Mică. O frescă caricaturizată a abatorului de animale bolnave se defineşte în câteva imagini de-o plasticitate uluitoare; grotescul şi ultragiul condiţiei umane în dimensiuni apocaliptice trimite la tablourile lui Goya. Metamorfozarea fiinţei umane, ce devine ea însăşi un animal bolnav, este surprinsă de la producător la consumator: de la cei ce transformă suferinţa animalelor agonizante în perpetuarea şi răspândirea bolii, până la devoratorii neştiutori sau dispuşi din sărăcie să accepte acest produs ce emană miasme terifiante. Itinerariul ce coteşte în vintrele acestei lumi constituie un moment emblematic de intruziune în dimensiunea a treia. Paul explică în detaliu verigile perverse ale acestui lanţ morbid în consens cu mecanismele unei societăţi bolnave: vita ce agonizează în grajd, ţăranul ce o valorifică la un preţ mai mic dar sigur, cei ce achiziţionează produsul brut - negustorii subversivi - şi-l transportă la hăcuitorii de carne bolnavă ce-o tranşează în râpa de la marginea drumului,... în sfârşit furnizorii către destinaţia finală, cârciumi necontrolate sau grătare ad-hoc pe marginea drumului. O înşiruire de imagini ce vizează estetica urâtului derulează o lume în profunzimea mecanismelor ei întoarse şi abominabile. În dimensiunea a treia, nu lumea, ci ochii personajului martor se răstoarnă în orbite - ei privesc cu o incontrolabilă greaţă la un peisaj ce odată l-a încântat atât de tare. Sublimul fixat odinioară în ochii minţii, se dezagregă şi se deformează ca într-un tablou expresionist, reliefând în culori stridente abaterile de la normă: câmpul mănos abia cultivat ici şi acolo, păşunea uscată de soare şi lene, peste tot descoperă semne ale neglijenţei şi dezinteresului ce aveau să compromită cultura viitoare. O risipă nonşalantă guvernează lumea în noua ei dimensiune. Acest pământ darnic, generos, înzestrat cu harul rodului - o adevărate minune - cum îl numeşte autorul prin greaţa lui Eissler, ce ar putea produce cu efort minim sau aproape singur, de-ar fi lăsat!, este distrus sau părăginit prin indolenţă, derută şi neputinţă. Imaginile difuzate se aşază în conştiinţa cititorului ca un documentar naturalist cu efecte expresioniste. Peste ani, memoria noastră va aduce la mal crâmpeie din această lume uitată, şi ne vom strădui să ne amintim numele peliculei sau al regizorului ce-a construit cu atâta forţă şi veridicitate această memorabilă ficţiune. Doctorul Eissler pare să nu mai creadă nici el în recuperarea acestei naţiuni. Oborul odios continuă cu teoria furtului legitimat ca act de minimă subzistenţă în lumina unei morale întoarse cu capul în jos - cel ce nu fură este considerat un prost, un inadaptat social. Discursul peripatetic (nu la pas, ci la volan) este întrerupt de intruziunea unui tir ce se ia la întrecere cu un autobuz angajat în depăşire, deloc intimidat de Volvo-ul insignifiant ce vine spre el din sensul opus. Umorul cinic şi debordant al autorului nu se dezminte nici în descrierea unor situaţii limită: textul unui epitaf de pe o cruce survine în capul filozofului în timp ce iese hotărât din graniţele drumului, survolând un şanţ şi aterizând într-o mirişte, ca pe-o gură de rai: "Aici odihneşte cel ce avea prioritate". Greaţa acumulată în timpul episodului cu abatorul de carne bolnavă se materializează într-un vomitat lung, complet şi eliberator.

Episoadele recurente ale lui Martin şi ale echipei lui de binefacere pe teritoriul Urzicii Mici sunt relatate cu un umor de tip moromeţian. Şarmul lor autentic se desfăşoară colorat, pe anotimpuri. Mizeria estivală aduce un univers troglodit; populaţia se complace într-o stare de înapoiere şi inerţie în care cel mai mic efort pare inutil şi lipsit de finalitate: găinile înnoptează prin pomi, nimeni nu pare să se ostenească cu munca câmpului. O lume inertă uitată la marginea lumii. Elveţienii harnici, veniţi să le măture în ogradă, sunt calificaţi drept pârdalnicii musafiri, ce se spetesc pentru nimic. Natura afişează o ireconciliabilă stare de spleen şi tristeţe. Poezia descrierilor de natură e frustă dar încearcă o linie zveltă cu tentă impresionist-minimalistă: universul e mărunt - siluete în ceaţă, o fâneaţă necosită. Prin opoziţie, următoarea tranşă de ajutoare ce soseşte în zodia frigului e întâmpinată cu mult mai mare entuziasm de locatarii Urzicii, ce s-au trezit din indolenţa lor ancestrală pentru a se înfrupta, care cum apuca, din darurile delegaţiei. De-altfel omătul purificator a acoperit cu totul mizeria, creând un tablou expresiv cu garduri putrezite şi crăci uscate, căruia i se adaugă efervescenţa zglobie a sătenilor ieşiţi cu toţii să-i întâmpine pe elveţieni - o lume breugheliană (aşa cum o numeşte însuşi autorul) prin densitatea, efervescenţa şi imensitatea zăpezilor. Câteva personaje - prototipuri sugestive ale funcţiilor pe care le ocupă - sunt aduse în plin plan; procedeul e caricatura şi crochiul, pentru că portretul e surprins mereu în mişcare. Şeful de post, un gras ce se introduce bălmăjit cu un... oiu, pare că ţopăia pe loc, dar de fapt mergea, salută milităreşte cu mâna la chipiu într-o postură marţială şi cu cealaltă se sprijină să nu cadă, verifică cu o severitate încruntată (aşa cum a fost cândva instruit) paşapoartele potenţialilor agenţi infiltraţi pe teritoriul patriei. Primăritul Postolea apare în pragul edificiului în costum naţional cu cioareci, brâu şi bundiţă peste care atârnă cocarda tricoloră. Precum Moromete care-şi ceartă fiii că lenevesc toată ziua, Postolea îşi înjură fetele că stau la televizor în loc să hrănească găinile. Numele sunt de extracţie inferioară: Caşcarade, care ajunge medic din greşeală, ale cărui cele mai serioase realizări sunt certificatele de deces, a lu' Boşcodeală care profitase, măgarul! să intre pe gratis la spectacolul de semistriptis, unde se dezbrăca o amărâtă din Caracal până la sutien şi chiloţi. Doar până acolo a hotărât primarul că era "peremptoriu" (pentru că-i plăcuse cum sună cuvântul!). Când Urzica mică va ajunge mare (adică se va civiliza) atunci localnicii îi vor putea vedea ţâţele şi fofoloanca.

Ţara tuturor posibilităţilor oferă prilejul unor istorii cu caracter anecdotic ce frizează absurdul, străbătute de un umor fabulos susţinut de un vocabular colorat încărcat cu expresii, sintagme şi trimiteri literare. Imaginile născute din supleţea şi ritmul inedit al textului sunt animate de o culoare locală incertă la limita dintre spaţiul rural în dezagregare şi mahala. Dincolo de bucolicul alterat de noile mentalităţi şi tendinţe de parvenire, poezia subzistă şi se strecoară cu discreţie. Remarcabil este episodul cu mecanicul de locomotivă amator de prune, care opreşte trenul în câmp şi trimite un copil ce păzea oile să-i aducă fructul fatidic. Pentru că acesta refuză, conductorul părăseşte postul şi se suie în copac de unde printr-o neglijenţă cade mort. Călătorii rămân perplecşi în plin câmp pentru restul zilei; un maratonist soseşte în următoarea gară mică - tocmai gara povestitorului - ca să anunţe incidentul. Un tânăr relatează că la fabrica de pantofi unde lucra tatăl său s-a declarat grevă pentru că salariaţii şi-au pierdut dreptul de-a fura în timpul programului produsele lucrate de ei înşişi.

Ce reuşeşte Bogdan Burileanu cu deplinătate în acest roman este să te ţină cu sufletul la gură până la ultima pagină. Un ritm nebun, o vrie de construcţii narative, crochiuri şi imagini expresioniste în animaţie, un colaj năprasnic de idei, sentimente, şi trăiri la limita grotescului, absurdului şi sublimului. Ajuns la sfârşitul abrupt, vrei nu vrei, trebuie să te opreşti, dar gâfâiala abia începe, textul continuă să ţi se învârtă în cap, căutând soluţii compensatoare. Pentru că viaţa nu se opreşte cu ultima pagină a acestui roman, ea se derulează obsesiv în ochiul închis şi după curgerea lină şi ameţitoare a genericului. Textul îţi revine în minte după o vreme în coordonate vizuale şi auditive, ca şi cum ai fi urmărit un film din care nu prea-ţi mai aminteşti actorii, dar atmosfera rămâne vie, ameţitoare şi actuală. Iar pelicula din capul tău - textul convertit subliminal în imagine - îţi pare un film semnat de Mircea Daneliuc, pe care regizorul a ratat să-l regizeze. La limita dintre livresc (prin discursul intens moralizator) şi cinematografic, scriitura e când dezinvoltă, colorată şi zburdalnică, când lapidară şi sentenţioasă.

Un dar remarcabil al povestirii, un portretist şi un peisagist veritabil ce suflă viaţă la modul animist peste orice element al acestui spaţiu surprins în a treia sa dimensiune, Bogdan Burileanu realizează un roman original, cu o arhitectură clasicizantă, desfăşurat într-o vrie de timp şi de haos ce vizează o lume scăpată de sub control, în dezagregare. Se evocă acel timp moromeţian care n-a mai avut răbdare - din care ţăranul a fost eradicat de mult, dar însăşi omul e pe cale de dispariţie.

(New York, februarie 2016)