Cronicile malazane sau de ce istoricii ar trebui să scrie mai des fantasy

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul II: Porţile casei morţilor
Editura Nemira, 2014
Traducere de Gabriel Stoian

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cronicile malazane sau de ce istoricii ar trebui să scrie mai des fantasy

Cred că cea mai mare provocare pentru un scriitor de literatură fantasy este să reuşească să creeze o lume credibilă, o lume care să nu jignească inteligenţa cititorului, o lume în care realul şi fantasticul să coexiste şi să conlucreze natural. Nu sunt mulţi worldbuilders remarcabili, dar cei care au reuşit au redefinit de fiecare dată genul fantasy. De la Tolkien la R.R. Martin, de la Abercrombie la Rothfuss, de la Sanderson la Hobb şi de la Pratchett la Gaiman literatura fantasy, un gen atât de puţin studiat la noi, s-a îmbogăţit cu noi personaje, cu noi universuri şi moduri de a privi lumea. Pentru că acest gen de literatură nu este doar un mod pueril de a îţi petrece timpul, de a visa şi imagina ci constituie şi o portiţă prin care autorii reuşesc să ne aducă aminte că există încă onoare, dreptate, cinste şi, de ce nu, eroi.

Schimbarea lumii în care trăim a determinat şi o transformare a eroilor din romanele fantasy. Dacă la Tolkien nuanţele de gri lipsesc aproape cu desăvârşire, în personajele recente binele şi răul coexistă, alegerile fiecăruia făcând diferenţa. Personajele devin astfel mai consistente, mai credibile, mai apropiate de ceea ce ştim că înseamnă cu adevărat să fii om. Esenţa fiecărei cărţi continuă să fie lupta binelui împotriva răului, dar între Aragorn şi Logen al lui Abercrombie , de exemplu, există o diferenţă ca de la cer la pământ. Mesajul transmis cu fiecare rând este acela că oricine se poate schimba, că oricine poate fi bun doar să îşi dorească acest lucru. Istoriile personale devin sursele din care fiecare erou îşi poate trage propriile învăţăminte şi acestea constituie forţa care stă la baza acţiunilor viitoare.

Una dintre cele mai profunde, fascinante şi complexe lumi create de o minte de autor fantasy este, din punctul meu de vedere, cea a lui Steve Erikson din Cronicile malazane. Antropolog şi arheolog ca formaţie, Erikson are bagajul cultural necesar pentru a imagina o lume în care civilizaţiile se nasc şi mor lăsând în urmă artefacte capabile să influenţeze soarta noilor imperii, o lume în care zeii şi oamenii coexistă, o lume care ţi se dezvăluie treptat fiind plină de legende, mituri, superstiţii şi fiinţe de negăsit în alte romane ale genului. Cronicile malazane sunt dense, nu foarte uşor de citit şi nici uşor de digerat. Nu sunt pentru inimi foarte sensibile pentru că atrocităţile fac parte din istoria reală şi se regăsesc din plin şi în cronicile imperiului malazan. De altfel, autorul însuşi declara că un cititor nu are decât două variante în ceea ce îi priveşte cărţile: fie să le iubească fie să le deteste. Dacă iniţial crezi că este vorba de înfumurare, treptat ajungi să îi dai dreptate.

În universul cronicilor malazane zeii şi oamenii au uneori interese comune, alteori se găsesc în conflict. Zeii nu sunt perfecţi, unii sunt răzbunători, alţii manipulativi, cei mai mulţi lipsiţi de morală şi orice urmă de principiu. Regăseşti aici tipurile de conflict din Legendele Olimpului, mitologia greaca fiind una dintre multele surse de inspiraţie ale lui Erikson. Mulţi dintre zeii noi din lumea lui Erikson, aşa cum sunt Oponn, Fener, Treach sau Ammanas au fost cândva oameni care au reuşit să înşele moartea într-un fel sau altul devenind ascendenţi. Aceştia au în continuare strânse legături cu lumea oamenilor, îşi aleg dintre aceştia campioni (Gruntle - Sabia mortală lui Treach, de exemplu), aleg să posede persoane pentru a putea influenţa evenimentele (Cotillon - Sorry), au preoţi care oficiază în templele în numele lor (Heboric - fost preot al lui Fenner). Zeii vechi s-au retras din lume când au fost create coridoarele, surse de magie sau dorm aşa cum face zeiţa Burn, zeiţa pe care se sprijină de fapt întreaga lume. Uneori îşi fac simţiăa prezenţa şi intervin când întreaga creaţie se află în pericol. Uneori zeii aproape au dispărut pentru că au rămas fără credincioşi. Ideea aceasta nu se regăseşte doar la Erikson ci o întâlnim şi la Pratchett în Zei mărunţi, dar şi la Gaiman in Zei americani.

Oamenii pot afla despre intervenţiile zeilor prin diferite semne, aşa cum este o moneda care se învârte în cazul lui Oponn, zeul norocului, dar cel mai des folosesc pentru acest lucru cărţile cu dragoni. Inspirate de cărţile de Tarot, cărţile cu dragoni cuprind întreg panteonul grupat în case (Casa Întunericului, Casa războiului, Casa Luminii, etc.) la care se adaugă şi personaje care nu au o casa, dar care pot influenţa evenimentele. Cărţile îşi pot schimba imaginea şi pot face referire la evenimente specifice. Pot apărea case noi cum este cea a lanţurilor, dar pentru a putea face parte din pachet este nevoie de consimţământul stăpânului pachetului, Ganoes Parran, o fiinţă umană.

Imperiul malazan condus de împărăteasa Laseen se extinde în aceasta lume a intereselor opuse, o lume în care magii coexistă cu oamenii obişnuiţi, în care rase noi şi vechi sunt în căutarea puterii sau a mântuirii. În lumea lui Erikson există patru rase vechi, fondatoare, aproape dispărute, dar care au avut o putere atât de mare încât ecouri ale acesteia se fac încă simţite. Cele patru rase - Forkrul Assail, K'Chain Che'Malle, Jaghut si Imass - au fiecare propria istorie, conflicte nestinse cu implicaţii şi consecinţe pentru campaniile malazane. Erikson reuşeşte să imagineze rase atât de diferite şi interesante încât povestea fiecăreia devine o parte fascinantă a universului sau. Cu fiecare volum se adaugă noi şi noi amănunte care construiesc o istorie antică a lumii, complexă şi credibilă. Acestor patru rase li se adaugă Tiste Andii şi Tiste Edur, rase vechi şi puternice diferite de oameni, dar aliate cu aceştia atunci când interesul o cere.

Malazanii trebuie să navigheze printre interesele şi ameninţările reprezentate de aceste rase, dar să facă faţă într-un fel sau altul şi diferitelor popoare umane cu care se aliază sau războiesc. Wickani, daru, seguleh sunt doar câteva dintre popoarele cu care malazanii intră în conflict sau colaborează. Fiecare dintre acestea au ca sursa de inspiraţie, după cum recunoaşte Erikson, culturi cunoscute sau obscure, dar reale. Obiceiurile, tradiţiile, superstiţiile sunt extrase din civilizaţii de mult dispărute şi sunt modificate aşa încât devine o adevărată provocare să ghiceşti care au fost sursele originare. Acelaşi lucru l-a făcut autorul cu numele personajelor sale. Având în spate o cultură vastă şi o cunoaştere în profunzime a civilizaţiilor Erikson îşi permite să se joace cu lumea sa, să o îmbogăţească şi coloreze într-un mod unic şi seducător.

Daca ai citit Iliada nu poţi să nu faci o paralelă între modul în care războiul este prezentat în cele doua cărţi. Eroi cu slăbiciuni, vise şi speranţe, eroi trecuţi prin multe, cinici şi fideli doar simţului datoriei se regăsesc în ambele. Din Cronici răzbate, ca şi din Iliada aceeaşi reverenţă în faţa sacrificiului în numele prieteniei şi onoarei, dar şi aceeaşi tristeţe în faţa inutilităţii războiului şi cruzimilor sale. Duiker, istoricul imperial care apare în Porţile Casei Morţilor, exprimă cel mai bine acest lucru. Fost războinic analfabet, Duiker este obligat de împăratul Kellanved să devină istoric pentru că spune acesta: Nimeni care a crescut printre pergamente si carti nu poate scrie despre lume". Duiker devine, aşadar, martorul care se vrea obiectiv, al încercării disperate a lui Coltaine şi a wickanilor săi de a salva cetăţenii imperiului de la o moarte cruntă. Campania în sine este plină de cruzime, de înfruntări strategice între cele două tabere care fac deliciul cititorului, dar şi de gânduri negre vis a vis de război, moarte şi trădare. Într-o conversaţie cu Lull, un personaj secundar, Duiker primeşte un rezumat în doar două cuvinte al istoriei crude a umanităţii: Mor copiii. Aceste cuvinte dure şi cinice concentrează în ele toată nedreptatea secolelor, anulează toate discuţiile despre economie, etică şi jocuri ale zeilor. Oamenii, după cum observă un alt personaj, nu fac altceva decât să zgârie lumea pentru că fiecare dramă uriaşă a civilizaţiilor, a popoarelor cu certitudinile şi gesturile lor, nu înseamnă nimic, nu influenţează nimic. Viaţa se târăşte înainte mereu.

Cartea nu abundă în glume şi jocuri de cuvinte inteligente. Umorul, atunci când există, este cazon şi de obicei cinic. Personajele de la Whiskeyjack la Fiddler sau de la Anomander Rake la Caladan Brood sunt soldaţi care au văzut multe şi pentru care cuvintele au greutate şi de aceea nu se rostesc uşor şi fără sens. Poate acesta este şi unul dintre motivele pentru care seria lui Erikson nu este uşor de citit. Frazele mi-au adus aminte de modul în care scriau primii autori istorici latini, frust, direct şi fără înflorituri. Stilul nu joacă un rol esenţial, importantă fiind informaţia şi locul pe care aceasta îl are în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

De altfel, îl suspectez pe Erikson ca l-a citit şi şi l-a însuşit pe Paul Veyne şi a sa Cum se scrie istoria. Pentru că Erikson aplică teoria acestuia conform căreia ţesătura istoriei este un amestec foarte omenesc şi puţin ştiinţific de cauze materiale, de scopuri şi de hazard, o intriga care nu se desfăşoară neapărat după o ordine cronologică: asemenea unei drame interioare, ea se poate desfăşura de la un plan la altul, fiind o secţiune transversala a diferitelor ritmuri temporale. În cărţile lui Erikson planurile se schimbă brusc, ba chiar acţiunea din primul volum îşi găseşte continuarea în al treilea volum din serie într-un mod oarecum neaşteptat.

Lumea lui Erison nu este doar o lume a imaginaţiei. Este o lume care ne oglindeşte într-un mod inteligent şi profund propria lume. Istoria reala a umanităţii, distorsionată şi îmbogăţită de imaginaţia scriitorului se aşază în faţa ochilor noştri. Şi în istoria malazana şi în cea umană există oameni care fac diferenţa. Oameni care se ridica împotriva zeilor, a sorţii nefavorabile şi a nedreptăţii în numele unor principii şi valori aflate mai presus de individ. Arzătorii de poduri sunt un personaj colectiv în sine. Dintre ei se desprind caractere care joacă la un moment dat un rol hotărâtor în cursul evenimentelor şi apoi dispar, de cele mai multe ori căzând la datorie. Dar Arzătorii de poduri continuă să existe. Erikson este un scriitor care nu se sfieşte să îşi omoare personajele principale. Ca cititor nu poţi să nu urăşti acest lucru, dar, în acelaşi timp să îl înţelegi. Să ştii că nu poate exista reuşită fără sacrificiu, că nu întotdeauna există happy end.

Cronicile malazane sunt genul acela de carte care te determină să te întorci mereu la ea. Genul acela care îţi rămâne în minte şi la care te trezeşti gândindu-te când faci altceva. Este genul acela de carte care te provoacă să afli mai mult pentru ca Erikson te invită la o confruntare nu doar a inteligenţei ci si a propriei culturi.