Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.
I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;
Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.
Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.
II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --
Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".
III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,
Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,
Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume
Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"
IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.
V.
S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr
Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !
VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.
Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.
VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,
Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.
O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.
VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...
Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,
Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.
Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.
Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.
I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;
Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.
Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.
II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --
Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".
III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,
Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,
Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume
Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"
IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.
V.
S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr
Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !
VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.
Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.
VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,
Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.
O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.
VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...
Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,
Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.
Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;
O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.
Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,
Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi".
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;
O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.
Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,
Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi".
vineri, 15 ianuarie 2016
Balcescu si urmasii lui
Balcescu si urmasii lui
Peste doua zile va iesi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Balcescu.
Se stie neobositul zel, cu care acest barbat plin de inima si inzestrat de natura c’o minte patrunzatoare si c’o fantezie energica, a lucrat la istoria lui Mihai – Voda.. Din sute de carti si documente el a cules c’o adevarata avaritie pentru gloria natiei romanesti, toate colorile din relatii si notite, cu care apoi a zugravit acea icoana mareata, din care figura Voevodului romanesc iese din prosceniu, vitejeasca si mandra si vrednica de a se cobori din stralucita vita a Basarabilor.
Limba lui Balcescu este totodata culmea, la care a ajuns romanimea in deobste de la 1560 incepind si pana astazi, o limba precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, si care astazi e aproape uitata si inlocuita prin „pasareasca” gazetarilor.
Desi Balcescu se intemeiaza pretutindenea pe isvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite munci, totusi munca nu se baga nicaieri in seama, precum in icoanele maestrilor mari nu se vede amestecul amanuntit de vapsele si desemnul ingrijit linie cu linie. O neobisnuita caldura sufleteasca, raspandita asupra scrierii intregi, topeste nenumaratele nuante intr’un singur intreg si asemenea scriitorilor din vechime, el ii vede pe eroii sai aievea si-i aude vorbind dupa cum le dicteaza caracterul si-i ajunge mintea, incit toata descrierea persoanelor si intamplarilor e dramatica, fara ca autorul sa-si fi ingaduit a intrebuinta undeva isvodiri proprii ca poetii.
Nicolae Balcescu e dealtminterea o dovada , ca limba romaneasca pe vremea lui si’nainte de dansul era pe deplin formata si in stare sa reproduca gandiri cit de inalte si simtiri cat de adanci, incat tot ce s’a facut de atunci incoace in directia latinizarii, frantuzirii si a civilizatiei „pomadate” a fost curat in dauna limbei noastre.
Desi nu mai impartasim entuziasmul cartii lui Balcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848, desi ne-am incredintat cu durere ca chiar aceia ce azi le reprezinta, nu mai sunt patrunsi si se slujesc numai de dansele ca de o parghie pentru ajungerea unor interese mici, desi stim ca daca inima lui era vie in vremea noastra, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care inganau a impartasi simtirile unei inimi, pe care n’au stiut-o pretui niciodata, totusi entuziasmul lui ca atare ne incalzeste, caci este sincer, adevarat, energic, s’arata cu acea nesovaire de care ne minunam in caracterele antichitatii.
Dumnezeu a fost indurator si l-a luat la sine inainte de a-si vedea visul cu ochii, inainte de a vedea cum contimporanii care au copilarit impreuna cu dinsul si’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfa, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, imbracand cu dansele pe niste oameni de nimic.
El s’ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina. El ar vedea parlamente de papusi neroade, universitati la care unii profesori nu stiu nici a scrie o fraza corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvant oameni care vazand ca n’au incotro de lipsa lor de idei, fabrica vorbe noua, risipind vechea zidire a limbii romanesti, pentru a parea ca tot zic ceva, pentru a simula o cultura care n’o au si o pricepere pe care natura n’a voit sa le’o deie.
Murind in Italia, sarac si parasit, ramasitele lui dorm in pamintul din care a pornit incepatura neamului nostru, cenusa sa n’a sfintit pamantul patriei, ci e pe veci amestecata cu acea a saracimii din Palermo. Cu limba de moarte insa si-a lasat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica si astazi, dupa un patrar de veac din ziua mortii lui, societatea academica a insarcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea si editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astazi cand vitejia si virtutea taranului nostru ne face sa uitam fatarnicia si micimea de suflet a oamenilor dela 1848 si nemernicia unora dintre comandantii improvizati de fratii rosii, care pentru a-si dura gloria pe actii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigura si fara de niciun folos pe acest popor viteaz si vrednic de a fi altfel guvernat.
Faca-se aceasta scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevarata idealul nostru, libertatea ce se castiga prin munca. Cand panglicarii politici care joaca pe funii impreuna cu confratii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe ruda pe samanta, de pe fata pamantului nostru, cand patura de cenuseri, lenesa, fara stiinta si fara avere va fi impinsa de acest popor in intunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul romanesc isi va veni in fire si va rasufla de greutatea ce apasa asupra lui, atunci va suna ceasul adevaratei libertati.
Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astazi isi uita limba si datinele prin cafenelele Parisului si care se va intoarce de acolo republicana si imbuibata cu idei straine, rasarite din ale stari de lucruri, va fi mai in stare sa inteleaga pe acest popor, a carui limba si istorie n’o mai stie, ale carui trebuinte nu le intelege, ale carui simtiri o lasa rece ?
Fi-vor in stare acei tineri sa inteleaga, ca nimic pe acest pamant, pentru a fi priincios, nu se castiga fara munca indelungata, ca toate cocotarile lor de-a gata prin intrigi de partida si prin lingusirea desertilor si fatarnicilor rosii, nu sunt de nici un folos pentru tara ? Fi-vor destul de intelepti ca sa nu linguseasca patimile multimei cu fraze sunatoare , ci s-o faca a vedea lamurit, ca munca si numai munca este izvorul libertatii si a fericirii si cum ca cei ce pretexteaza ca bunurile morale si materiale se castiga prin adunari electorale, prin dicursuri de cafeanea si prin articole de gazeta, sunt niste sarlatani, cari amagesc poporul in interesul lor si pentru risipa bunei stari ? La intrebarile acestea raspunsul e greu ; ne temem chiar de a face o concluzie finala.
Oare un stejar care-l rupi dela radacina si-l sadesti in mod mestesugit intr’o gradina de lux, are viitor ? Oare neamul romanesc cu toata trainicia radacinilor, are viitor, cand trunchiul e rupt de intreg trecutul nostru si rasadit in mod mestesugit in stratul unei desvoltari cu totul straine, precum este pentru noi cea frantuzeasca ?
Iata intrebari la care nu indraznim a raspunde. Dumnezeul parintilor nostri sa aiba indurare de noi.
Timpul, 24 Noiembrie 1877
Peste doua zile va iesi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Balcescu.
Se stie neobositul zel, cu care acest barbat plin de inima si inzestrat de natura c’o minte patrunzatoare si c’o fantezie energica, a lucrat la istoria lui Mihai – Voda.. Din sute de carti si documente el a cules c’o adevarata avaritie pentru gloria natiei romanesti, toate colorile din relatii si notite, cu care apoi a zugravit acea icoana mareata, din care figura Voevodului romanesc iese din prosceniu, vitejeasca si mandra si vrednica de a se cobori din stralucita vita a Basarabilor.
Limba lui Balcescu este totodata culmea, la care a ajuns romanimea in deobste de la 1560 incepind si pana astazi, o limba precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, si care astazi e aproape uitata si inlocuita prin „pasareasca” gazetarilor.
Desi Balcescu se intemeiaza pretutindenea pe isvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite munci, totusi munca nu se baga nicaieri in seama, precum in icoanele maestrilor mari nu se vede amestecul amanuntit de vapsele si desemnul ingrijit linie cu linie. O neobisnuita caldura sufleteasca, raspandita asupra scrierii intregi, topeste nenumaratele nuante intr’un singur intreg si asemenea scriitorilor din vechime, el ii vede pe eroii sai aievea si-i aude vorbind dupa cum le dicteaza caracterul si-i ajunge mintea, incit toata descrierea persoanelor si intamplarilor e dramatica, fara ca autorul sa-si fi ingaduit a intrebuinta undeva isvodiri proprii ca poetii.
Nicolae Balcescu e dealtminterea o dovada , ca limba romaneasca pe vremea lui si’nainte de dansul era pe deplin formata si in stare sa reproduca gandiri cit de inalte si simtiri cat de adanci, incat tot ce s’a facut de atunci incoace in directia latinizarii, frantuzirii si a civilizatiei „pomadate” a fost curat in dauna limbei noastre.
Desi nu mai impartasim entuziasmul cartii lui Balcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848, desi ne-am incredintat cu durere ca chiar aceia ce azi le reprezinta, nu mai sunt patrunsi si se slujesc numai de dansele ca de o parghie pentru ajungerea unor interese mici, desi stim ca daca inima lui era vie in vremea noastra, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care inganau a impartasi simtirile unei inimi, pe care n’au stiut-o pretui niciodata, totusi entuziasmul lui ca atare ne incalzeste, caci este sincer, adevarat, energic, s’arata cu acea nesovaire de care ne minunam in caracterele antichitatii.
Dumnezeu a fost indurator si l-a luat la sine inainte de a-si vedea visul cu ochii, inainte de a vedea cum contimporanii care au copilarit impreuna cu dinsul si’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfa, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, imbracand cu dansele pe niste oameni de nimic.
El s’ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina. El ar vedea parlamente de papusi neroade, universitati la care unii profesori nu stiu nici a scrie o fraza corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvant oameni care vazand ca n’au incotro de lipsa lor de idei, fabrica vorbe noua, risipind vechea zidire a limbii romanesti, pentru a parea ca tot zic ceva, pentru a simula o cultura care n’o au si o pricepere pe care natura n’a voit sa le’o deie.
Murind in Italia, sarac si parasit, ramasitele lui dorm in pamintul din care a pornit incepatura neamului nostru, cenusa sa n’a sfintit pamantul patriei, ci e pe veci amestecata cu acea a saracimii din Palermo. Cu limba de moarte insa si-a lasat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica si astazi, dupa un patrar de veac din ziua mortii lui, societatea academica a insarcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea si editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astazi cand vitejia si virtutea taranului nostru ne face sa uitam fatarnicia si micimea de suflet a oamenilor dela 1848 si nemernicia unora dintre comandantii improvizati de fratii rosii, care pentru a-si dura gloria pe actii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigura si fara de niciun folos pe acest popor viteaz si vrednic de a fi altfel guvernat.
Faca-se aceasta scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevarata idealul nostru, libertatea ce se castiga prin munca. Cand panglicarii politici care joaca pe funii impreuna cu confratii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe ruda pe samanta, de pe fata pamantului nostru, cand patura de cenuseri, lenesa, fara stiinta si fara avere va fi impinsa de acest popor in intunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul romanesc isi va veni in fire si va rasufla de greutatea ce apasa asupra lui, atunci va suna ceasul adevaratei libertati.
Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astazi isi uita limba si datinele prin cafenelele Parisului si care se va intoarce de acolo republicana si imbuibata cu idei straine, rasarite din ale stari de lucruri, va fi mai in stare sa inteleaga pe acest popor, a carui limba si istorie n’o mai stie, ale carui trebuinte nu le intelege, ale carui simtiri o lasa rece ?
Fi-vor in stare acei tineri sa inteleaga, ca nimic pe acest pamant, pentru a fi priincios, nu se castiga fara munca indelungata, ca toate cocotarile lor de-a gata prin intrigi de partida si prin lingusirea desertilor si fatarnicilor rosii, nu sunt de nici un folos pentru tara ? Fi-vor destul de intelepti ca sa nu linguseasca patimile multimei cu fraze sunatoare , ci s-o faca a vedea lamurit, ca munca si numai munca este izvorul libertatii si a fericirii si cum ca cei ce pretexteaza ca bunurile morale si materiale se castiga prin adunari electorale, prin dicursuri de cafeanea si prin articole de gazeta, sunt niste sarlatani, cari amagesc poporul in interesul lor si pentru risipa bunei stari ? La intrebarile acestea raspunsul e greu ; ne temem chiar de a face o concluzie finala.
Oare un stejar care-l rupi dela radacina si-l sadesti in mod mestesugit intr’o gradina de lux, are viitor ? Oare neamul romanesc cu toata trainicia radacinilor, are viitor, cand trunchiul e rupt de intreg trecutul nostru si rasadit in mod mestesugit in stratul unei desvoltari cu totul straine, precum este pentru noi cea frantuzeasca ?
Iata intrebari la care nu indraznim a raspunde. Dumnezeul parintilor nostri sa aiba indurare de noi.
Timpul, 24 Noiembrie 1877
Archeus
Netăgăduit
că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un
membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie – deşi
aceştia sunt în genere oamenii care pricep tot. Cel puţin cînd e vorba
de expropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul
măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemînatici decât cei doi de sus
nu cunosc. Totuşi ni se pare – se-nţelege că nu impunem nimănui părerea –
că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există
oarecari lucruri, de o însămnătate secundară într-adevăr, de ex.
filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii
numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega.
Se vede că autorul vrea să înceapă de la az buchi. Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decît în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gînsac şi cîne. Privirea cînelui e inteligentă, el pricepe din lumea aceasta o porţie mult mai bună decît gînsacul; cu toate acestea amîndouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gînsac, cum o vede el, pentru cîne, item, pentru membru de la primărie – pentru Kant item. Totuşi cîtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adîncă a înţeleptului de la Königsberg.
Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia văzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintîi deosebeşte lămurit grăunţele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură cu ochiul distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înuioşere în faţa unei gîşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi- sau nevirginale trec pe lângă dînsul, fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii.
Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decît în siguranţele acestuia.
Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.
E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor, pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adîncă, este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată explicarea ei este explicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea în sine rămâne un problem, înlăuntrul căruia se rătăceşte cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură, pe care cugetătorul adînc o-ncremeneşte pe hîrtie, pe care citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţă lungă care face că vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.
Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însemnătate numai întrucît se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucît se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucît se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decît indivizi impozabili, subcomisarul – indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu fure unii pe alţii şi să se ţie în răgulă.
După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvântului. Aceştia întreabă totdeauna quid novisimi? Cartea cea mai nouă e pentru dînşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii, formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvîntului, pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gîndiri, pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atîta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se-ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă.
Iar eu din parte-mi gândesc aşa. Orice-a gîndit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămînţă de adevăr. De aceea cărţile vechi, pe cari oamenii nu le scriau numai iac-aşa numai ca să le scrie, ci pentru că gîndise ceva, ce le apăsa inima, şi voiau s-o spuie şi altora, cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri abstruse unele seminţe de lumină, pe cari apoi le ţin minte.
Aşa în una din zile stam fluierând la fereastra deschisă, era zăpadă şi frumos afară, cînd iată văd trecînd un bătrîn c-o manta lungă pe spate şi cu pălăria cu marginele foarte largi. Îl văd intrînd la “Corabia lui Noe”. Corabia aceasta este o crîşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, cînd mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham şi Iafit. Cînd îl văd intrînd pe bătrîn zic: “Ce drac! Pe acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?” …Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi – la “Corabie”.
Întru-nlăuntru… moşneagul – la masa mea. “Corabia” era o odaie mare, boltită şi întunecoasă, în care şi ziua ardea lampă. Bătrînul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari miroasă a tabac.
I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fuiera printre dinţi… Era o necuviinţă… dar acuma eu tăceam; căci, oricît de necuviincios ar fi fost, aria era de o frumuseţă rară… era subţire ca bîzîitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cît cojiţa unei alune, cînta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el... apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetele lui lungi, încît mîna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.
– Iartă-mă, d-le doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva… şi aş voi să vă-ntreb…
– Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe cînd ştergeai ciubotele lui Beethoven.
– Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven.
– Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut… Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele şi basta.
“Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta”, gîndeam eu.
– Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitîndu-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Chelner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine… Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dentîi gîndire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu a fost: Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta. Vezi tu, asta voiam s-o ştiu… Omu-i ca o vioară… dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-ame găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei.
Eu căscam gura.
Bătrînul se uită la mine şi-ncepe să rîdă.
– Spune-mi, nepoate – dacă poţi – un lucru imposibil şi o idee imposibilă.
– Un lucru imposibil este ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atîţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme.
Chelnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşertă pîn în fund.
– Ascultă-mă nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?
– Ba nu.
– Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot.
– Ptiu! Bată-te vina, unchiule, cu tot cu Archaeusul tău… Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus?
– Sşut! Taci, nepoate… Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întîi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate, cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, şi dacă le ştergi acestea… şi un somn adînc le şterge pentru cîteva oare… ce simţemînt ni rămîne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă, în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare, în cari băgăm o lume, dispar pentr-o clipă… e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi… aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este… că oare ce-nsemnează asta. Cînd priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu o fi gîndind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetării.
– Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe cînd pierduse auzul.
– Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio, după ce uitase de mult natura vocii omeneşti… el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşi faţă c-o operă, care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor… c-ai privi-o cu binoclul întors… ş-ai vede departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu, ce pari a nu pricepe bine, pînă bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cum că toţi oamenii ar ave în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie, ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca şi cînd ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi… ba s-apropie aşa, încît toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlîndu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care are-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu pînzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui… Un teatru întreg, în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.
– Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?
– De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş-aceeaşi – totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic… că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage… Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezvie… va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur al realităţii… Şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă, care-ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezească şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez… ar trece printr-o mie de figuri el însuşi, şi dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt… Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni, cari aducînd o mică modificare organului vederii creează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare cât o bîrnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avusese înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche că-nainte urieşii locuiau pămîntul atîrnă de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim… Cine nu ştie cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea-şi aduce aminte cum că a mai auzit odată această muzică… Un amic se arată… el a-mbătrînit… vro cîţiva peri albi are pe cap… mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o avem despre dînsul, şi închipuirea, cum el a fost, şi vederea concretă, cum este, ni smulge părerea de rău: “Cum s-a schimbat omul acesta!”… în starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate… Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice îi sfîşie sufletul şi-i brăzdează faţa… din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor… Nu avem criteriu… Nu ştim dacă ştim ceva… O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin… Poate se zice însă că cutare om ciudat nu are drept, cînd spune ceva? Cu ce-l combaţi?... cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre… numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea… Poate că noi nu facem alta decît visăm într-un fel şi el într-altul…
– Dar bine… vedem lumea.
– Şi el o vede.
– Dar o pipăim.
– Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat, şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori e el nebun… asta-i întrebarea. Şi de gîndim numai cît de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni se pare nouă ciudat lor li se părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decît o formă, sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să-ntrebăm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte, care azi aprobă ceea ce a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte, care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxii…
– Cum din paradoxii?
– Da! Căci spune-i numai un[ui] om ieşit din coaja naturei cum că soarele stă şi pămîntul se-nvîrteşte… el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase… Spune-i că stelele sunt tot atîtea lumi… el va găsi-o paradox.
– Dar cu toate acestea e adevărul.
– Adevărul? Cum vrei… Cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării, cînd presupunem ceea ce ni se impune de sine… că spaţiul e nemărginit!... Unde-i mişcarea cînd spaţiul e nemărginit?... Pămîntul a făcut o bucată… Bine… Deasupră-i şi dedesubtu-i a rămas tot atîta spaţiu, căci e nemărginit… va să zică ce a parcurs el, cînd n-a parcurs nimica, că pretutindenea sta în acelaşi loc, în acelaşi centron, în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atîta ar fi… Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încît mişcarea lui nu-i de cugetat, fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pămîntul îmblă cum îmblăm noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem… în urmă şi-nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa – căci e nemărginită.
– Dar timpul?
– O, acest blestemat de timp, care e cînd lung, cînd scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune… Cînd aşteaptă cineva iarna la portiţa vreunui zaplaz pe drăguţa lui… şi ea nu vine… şi aşteaptă… şi ea tot nu vine… ce-i timpul? O eternitate. Şi cînd citeşte cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor… ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vrodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă, ori o tinereţă întreagă?... În vis el poate ave într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui? Şi în cîtă vreme? În şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cît timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii, am şters tot exclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa este posibil, ci zicem: după cît ne ajunge capul aşa e… dar dracul ştie dacă n-ar pute fi şi de o mie de ori altfel…
– Ce ciudată idee despre viaţă!
– Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar… o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcătură, dă de el, citeşte… citeşte… pocneşte din degete… “Da ştii că asta-i bună!”… Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii… publicul rîde, actorii se strîmbă şi toate acestea ca-nainte… de o sută de ani. Atuncea-ţi vine a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Cînd întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare… Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta… Unde e spaţiul? De aceea cînd auzim trîmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atîta conştiinţă de sine, să zîmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascutăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gîndirile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele… Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?
– Niciodată… Dar aş dori să ştiu mai întîi cine-i Archaeus?
– Hm! Cum dracu să ţi-o spun, dacă n-ai priceput pîn-acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările, ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vre să rămîie el însuşi… persoana sa.
Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei!), mai cuminţi (cîţi oameni de stat!), mai geniali (cîţi scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi… dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu, care-n toate schimbările din lume ar dori să rămîie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul… numai să fie el. Ar dori să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon… dar să rămîie tot el. Abstrăgînd de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare îşi are dorinţa împlinită… căci este indiferent pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el… Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?
– Ba nu. Mai puţin ca oricînd.
– Nici nu-i uşor de priceput – pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeauna de faţă… în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului, am pute vede lămurit ce-i etern… Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decît o vecinică plătire cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar pute privi peste tot, am şti ce este netimporal.
– Ce-mi folosesc mie expunerile acestea, cînd eu tot nu ştiu ce-i Archaeus?
– Hm! Eşti greu la cap. Cînd gîndeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă defel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gîndeşte la Napoleon), cum că omul e numai prilejul adesea slab, abia suflat pentru nişte patimi cumplite, cînd gîndeşti cum că purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi cînd vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori, din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămîn, şi şi aceste puţine au în sfîrşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cum că fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens, care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mînă una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe cînd carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.
– Şi este într-adevăr vecinică.
– În fiece om se-ncearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămîne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţa, rămînerea-n drum, decepţiunea, recăderea animalului păţit, bătrîneţa şi moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor: încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unor întrebări curioase?
– Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui.
– Da, Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămîn întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de-nţeles, alteori deşerte. Cînd văd nas omenesc, totdeauna-mi vine să-ntreb, ce caută nasul iestea-n lume?
de la az buchi = de la începuturi
item = idem = (lat.) la fel
quid novisimi = (lat.) ce este mai nou
Sim, Ham şi Iafit = fii lui Noe
punctum saliens = punct în mişcare
Ahasverus = nume al personajui legendar cunoscut şi ca “jidovul rătăcitor”
Mihai Eminescu. Geniu pustiu. Biblioteca pentru toţi. Editura pentru literatură. Bucureşti. 1966
Se vede că autorul vrea să înceapă de la az buchi. Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decît în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gînsac şi cîne. Privirea cînelui e inteligentă, el pricepe din lumea aceasta o porţie mult mai bună decît gînsacul; cu toate acestea amîndouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gînsac, cum o vede el, pentru cîne, item, pentru membru de la primărie – pentru Kant item. Totuşi cîtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adîncă a înţeleptului de la Königsberg.
Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia văzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintîi deosebeşte lămurit grăunţele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură cu ochiul distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înuioşere în faţa unei gîşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi- sau nevirginale trec pe lângă dînsul, fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii.
Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decît în siguranţele acestuia.
Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.
E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor, pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adîncă, este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată explicarea ei este explicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea în sine rămâne un problem, înlăuntrul căruia se rătăceşte cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură, pe care cugetătorul adînc o-ncremeneşte pe hîrtie, pe care citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţă lungă care face că vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.
Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însemnătate numai întrucît se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucît se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucît se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decît indivizi impozabili, subcomisarul – indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu fure unii pe alţii şi să se ţie în răgulă.
După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvântului. Aceştia întreabă totdeauna quid novisimi? Cartea cea mai nouă e pentru dînşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii, formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvîntului, pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gîndiri, pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atîta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se-ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă.
Iar eu din parte-mi gândesc aşa. Orice-a gîndit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămînţă de adevăr. De aceea cărţile vechi, pe cari oamenii nu le scriau numai iac-aşa numai ca să le scrie, ci pentru că gîndise ceva, ce le apăsa inima, şi voiau s-o spuie şi altora, cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri abstruse unele seminţe de lumină, pe cari apoi le ţin minte.
Aşa în una din zile stam fluierând la fereastra deschisă, era zăpadă şi frumos afară, cînd iată văd trecînd un bătrîn c-o manta lungă pe spate şi cu pălăria cu marginele foarte largi. Îl văd intrînd la “Corabia lui Noe”. Corabia aceasta este o crîşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, cînd mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham şi Iafit. Cînd îl văd intrînd pe bătrîn zic: “Ce drac! Pe acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?” …Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi – la “Corabie”.
Întru-nlăuntru… moşneagul – la masa mea. “Corabia” era o odaie mare, boltită şi întunecoasă, în care şi ziua ardea lampă. Bătrînul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari miroasă a tabac.
I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fuiera printre dinţi… Era o necuviinţă… dar acuma eu tăceam; căci, oricît de necuviincios ar fi fost, aria era de o frumuseţă rară… era subţire ca bîzîitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cît cojiţa unei alune, cînta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el... apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetele lui lungi, încît mîna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.
– Iartă-mă, d-le doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva… şi aş voi să vă-ntreb…
– Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe cînd ştergeai ciubotele lui Beethoven.
– Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven.
– Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut… Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele şi basta.
“Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta”, gîndeam eu.
– Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitîndu-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Chelner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine… Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dentîi gîndire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu a fost: Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta. Vezi tu, asta voiam s-o ştiu… Omu-i ca o vioară… dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-ame găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei.
Eu căscam gura.
Bătrînul se uită la mine şi-ncepe să rîdă.
– Spune-mi, nepoate – dacă poţi – un lucru imposibil şi o idee imposibilă.
– Un lucru imposibil este ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atîţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme.
Chelnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşertă pîn în fund.
– Ascultă-mă nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?
– Ba nu.
– Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot.
– Ptiu! Bată-te vina, unchiule, cu tot cu Archaeusul tău… Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus?
– Sşut! Taci, nepoate… Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întîi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate, cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, şi dacă le ştergi acestea… şi un somn adînc le şterge pentru cîteva oare… ce simţemînt ni rămîne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă, în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare, în cari băgăm o lume, dispar pentr-o clipă… e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi… aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este… că oare ce-nsemnează asta. Cînd priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu o fi gîndind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetării.
– Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe cînd pierduse auzul.
– Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio, după ce uitase de mult natura vocii omeneşti… el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşi faţă c-o operă, care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor… c-ai privi-o cu binoclul întors… ş-ai vede departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu, ce pari a nu pricepe bine, pînă bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cum că toţi oamenii ar ave în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie, ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca şi cînd ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi… ba s-apropie aşa, încît toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlîndu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care are-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu pînzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui… Un teatru întreg, în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.
– Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?
– De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş-aceeaşi – totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic… că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage… Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezvie… va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur al realităţii… Şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă, care-ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezească şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez… ar trece printr-o mie de figuri el însuşi, şi dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt… Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni, cari aducînd o mică modificare organului vederii creează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare cât o bîrnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avusese înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche că-nainte urieşii locuiau pămîntul atîrnă de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim… Cine nu ştie cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea-şi aduce aminte cum că a mai auzit odată această muzică… Un amic se arată… el a-mbătrînit… vro cîţiva peri albi are pe cap… mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o avem despre dînsul, şi închipuirea, cum el a fost, şi vederea concretă, cum este, ni smulge părerea de rău: “Cum s-a schimbat omul acesta!”… în starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate… Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice îi sfîşie sufletul şi-i brăzdează faţa… din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor… Nu avem criteriu… Nu ştim dacă ştim ceva… O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin… Poate se zice însă că cutare om ciudat nu are drept, cînd spune ceva? Cu ce-l combaţi?... cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre… numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea… Poate că noi nu facem alta decît visăm într-un fel şi el într-altul…
– Dar bine… vedem lumea.
– Şi el o vede.
– Dar o pipăim.
– Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat, şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori e el nebun… asta-i întrebarea. Şi de gîndim numai cît de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni se pare nouă ciudat lor li se părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decît o formă, sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să-ntrebăm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte, care azi aprobă ceea ce a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte, care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxii…
– Cum din paradoxii?
– Da! Căci spune-i numai un[ui] om ieşit din coaja naturei cum că soarele stă şi pămîntul se-nvîrteşte… el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase… Spune-i că stelele sunt tot atîtea lumi… el va găsi-o paradox.
– Dar cu toate acestea e adevărul.
– Adevărul? Cum vrei… Cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării, cînd presupunem ceea ce ni se impune de sine… că spaţiul e nemărginit!... Unde-i mişcarea cînd spaţiul e nemărginit?... Pămîntul a făcut o bucată… Bine… Deasupră-i şi dedesubtu-i a rămas tot atîta spaţiu, căci e nemărginit… va să zică ce a parcurs el, cînd n-a parcurs nimica, că pretutindenea sta în acelaşi loc, în acelaşi centron, în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atîta ar fi… Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încît mişcarea lui nu-i de cugetat, fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pămîntul îmblă cum îmblăm noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem… în urmă şi-nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa – căci e nemărginită.
– Dar timpul?
– O, acest blestemat de timp, care e cînd lung, cînd scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune… Cînd aşteaptă cineva iarna la portiţa vreunui zaplaz pe drăguţa lui… şi ea nu vine… şi aşteaptă… şi ea tot nu vine… ce-i timpul? O eternitate. Şi cînd citeşte cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor… ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vrodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă, ori o tinereţă întreagă?... În vis el poate ave într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui? Şi în cîtă vreme? În şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cît timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii, am şters tot exclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa este posibil, ci zicem: după cît ne ajunge capul aşa e… dar dracul ştie dacă n-ar pute fi şi de o mie de ori altfel…
– Ce ciudată idee despre viaţă!
– Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar… o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcătură, dă de el, citeşte… citeşte… pocneşte din degete… “Da ştii că asta-i bună!”… Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii… publicul rîde, actorii se strîmbă şi toate acestea ca-nainte… de o sută de ani. Atuncea-ţi vine a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Cînd întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare… Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta… Unde e spaţiul? De aceea cînd auzim trîmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atîta conştiinţă de sine, să zîmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascutăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gîndirile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele… Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?
– Niciodată… Dar aş dori să ştiu mai întîi cine-i Archaeus?
– Hm! Cum dracu să ţi-o spun, dacă n-ai priceput pîn-acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările, ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vre să rămîie el însuşi… persoana sa.
Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei!), mai cuminţi (cîţi oameni de stat!), mai geniali (cîţi scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi… dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu, care-n toate schimbările din lume ar dori să rămîie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul… numai să fie el. Ar dori să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon… dar să rămîie tot el. Abstrăgînd de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare îşi are dorinţa împlinită… căci este indiferent pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el… Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?
– Ba nu. Mai puţin ca oricînd.
– Nici nu-i uşor de priceput – pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeauna de faţă… în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului, am pute vede lămurit ce-i etern… Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decît o vecinică plătire cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar pute privi peste tot, am şti ce este netimporal.
– Ce-mi folosesc mie expunerile acestea, cînd eu tot nu ştiu ce-i Archaeus?
– Hm! Eşti greu la cap. Cînd gîndeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă defel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gîndeşte la Napoleon), cum că omul e numai prilejul adesea slab, abia suflat pentru nişte patimi cumplite, cînd gîndeşti cum că purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi cînd vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori, din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămîn, şi şi aceste puţine au în sfîrşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cum că fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens, care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mînă una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe cînd carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.
– Şi este într-adevăr vecinică.
– În fiece om se-ncearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămîne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţa, rămînerea-n drum, decepţiunea, recăderea animalului păţit, bătrîneţa şi moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor: încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unor întrebări curioase?
– Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui.
– Da, Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămîn întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de-nţeles, alteori deşerte. Cînd văd nas omenesc, totdeauna-mi vine să-ntreb, ce caută nasul iestea-n lume?
de la az buchi = de la începuturi
item = idem = (lat.) la fel
quid novisimi = (lat.) ce este mai nou
Sim, Ham şi Iafit = fii lui Noe
punctum saliens = punct în mişcare
Ahasverus = nume al personajui legendar cunoscut şi ca “jidovul rătăcitor”
Mihai Eminescu. Geniu pustiu. Biblioteca pentru toţi. Editura pentru literatură. Bucureşti. 1966
Ah, mierea buzei tale
Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde eşti, demonico, curato,
Ah, unde eşti să mor la sânul tău!
Ce sunt eu azi? o frunză, o nimică.
Şi-mi pare că am fost un împărat;
Simţirea care sufletu-mi despică
E ca şi când o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
Am nebunit de când o am gustat!
Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,
Să-ţi sorb lumina pân- ce-or fi de gheaţă
Frumoşii-ţi ochi să-ţi devastez aşa
Tot ce tu ai frumos… o, mă învaţă
Să te ucid cu respirarea mea!
Să murim amândoi… La ce trăiesc eu,
La ce trăieşti tu pe a lumii spume?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume;
Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.
Că undeva s-afla al nostru nume!
Încet, încet … să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pământ ne-om furişa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi… aşa, aşa;
Ce bine e să dormi adânc în raclă,
Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva.
Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi:
O rază încă, încă o scânteie,
Ş-apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi
Simt încă gândul tău iubit, femeie,
Ş-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde eşti, demonico, curato,
Ah, unde eşti să mor la sânul tău!
Ce sunt eu azi? o frunză, o nimică.
Şi-mi pare că am fost un împărat;
Simţirea care sufletu-mi despică
E ca şi când o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
Am nebunit de când o am gustat!
Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,
Să-ţi sorb lumina pân- ce-or fi de gheaţă
Frumoşii-ţi ochi să-ţi devastez aşa
Tot ce tu ai frumos… o, mă învaţă
Să te ucid cu respirarea mea!
Să murim amândoi… La ce trăiesc eu,
La ce trăieşti tu pe a lumii spume?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume;
Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.
Că undeva s-afla al nostru nume!
Încet, încet … să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pământ ne-om furişa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi… aşa, aşa;
Ce bine e să dormi adânc în raclă,
Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva.
Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi:
O rază încă, încă o scânteie,
Ş-apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi
Simt încă gândul tău iubit, femeie,
Ş-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.
Atât de fragedă
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să viï?
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să viï?
Biografie Mihai Eminescu
Biografie Mihai Eminescu
Repere Temporale
1850 Mihai Eminescu se naste la Ipotesti pe data de 15 ianuarie ca si al saptelea copil al familiei Eminescu.
1858 Intre 1858 si 1860 Eminescu urmeaza scoala primara.
1860 Intre 1860 si 1861 urmeaza cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuti.
1867 Eminescu este angajat ca si sufleur in trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.
1869 În 2 octombrie intră la Universitatea de Filosofie din Vienna.
1872 1872-1874 Mihai Eminescu este student la Berlin,unde intră în contact cu mare literatură a lumii.
1873 El primeste o slujbă la Consulatul Român din Berlin.
1874 Mihai Eminescu este directorul Bibliotecii Centrale din Iasi.
1876 Este corector si redactor al părtii neoficiale a ziarului "Curierul de Iasi".
1877 Eminescu pleacă din Iasi si se stabileste în Bucuresti,unde este redactor la "Timpul"
1878 Mihai Eminescu are o intensă activitate publicistică la "Timpul" "Convorbiri literare".
1883 În ianuarie el se află în spital pentru o perioadă.În 4 iunie Eminescu se întoarce la Iasi si în 28 iunie devine foarte bolnav din nou.
1884 El părăseste spitalul după o altă perioadă de convalescentă si face o călătorie în Italia,pe urmă se întoarce la Bucuresti.Din 7 aprilie Eminescu se mută din nou la Iasi.
1886 În timpul verii,Mihai Eminescu devine alienat si boala se întoarce, poate mai gravă ca oricând.Curând el se va simti ceva mai bine.
1887 În primăvară,el se află în spitalul Sfântu Spiridon din Botosani.
1888 Boala se agravează din ce în ce mai mult,astfel încât Eminescu nu mai poate să scrie.
1889 Pe data de 15 iunie Eminescu încetează din viată.
Născut
15 ianuarie 1850
Botoşani
Decedat
15 iunie 1889
Bucureşti, înmormântat la Bellu
Tabel cronologic
1736 Anul probabil al nasterii lui Petrea Eminovici, tăran din satul Călinesti, lângă Suceava (Bucovina), cel mai vechi dintre Eminovicii atestati în acte oficiale. Străbunic al poetului.
1780 Se naste Vasile Eminovici, singurul fecior al lui Petrea Eminovici si al sotiei sale Agafia. Si el tăran, muncitor de pământ. Avea si darul cântării. E bunicul poetului.
1812 La 10 februarie se naste Gheorghe Eminovici, fiu al lui Vasile Eminovici si al sotiei acestuia, Ioana. Este tatăl poetului. S-a rupt de mediul satului natal si, părăsind Bucovina, s-a stabilit în Moldova.
1816 Se naste mama poetului, Raluca Jurascu, fiica stolnicului Jurascu din Joldesti.
1840 La 29 iunie, Gheorghe Eminovici se căsătoreste cu Raluca Jurascu.
1841 La 12 mai Gheorghe Eminovici, sluger, fu ridicat la rangul de caminar. În acest an se naste Serban, primul copil al sotilor Eminovici.
1843 La 2 februarie se naste Nicolae (Nicu), al doilea copil.
1844 Se naste George (Iorgu), al treilea copil.
1845 La 5 mai, se naste Ruxandra, al patrulea copil.
1846 La 1 iulie, se naste Ilie, al cincilea copil.
1848 Se naste Maria, al saselea copil. Anul nasterii este probabil.
1850 La 15 ianuarie, se naste în Botosani Mihail (Mihai cum i se zicea în familie), poetul, al saptelea copil.
1852 Se naste Aglaia, al optulea copil.
1854 Se naste Henrieta (Harieta), al noualea copil.
1856 Se naste, la 16 noiembrie, Matei, al zecelea copil.
Data când s-a nascut Vasile, al unsprezecelea copil al sotilor Eminovici, nu e cunoscută.
1857 În luna august caminarul Eminovici conducea, cu pasaport, cinci copii la studii, peste granită, la Cernăuti, printre care si Mihai. Ce cursuri a urmat Mihai în acest an nu se stie.
1858-1859 Copilul Mihai a urmat clasa a III-a la "National Hauptschule" din Cernăuti, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.
1859-1860 A urmat clasa a IV-a, fiind clasificat al 5-lea între 82 de elevi.
1860-1861 Înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuti, elevul Eminovici Mihai promoveaza clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru si al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
1861-1862 Urmeaza clasa a II-a.
1862-1863 Repeta clasa, dar de la 16 aprilie 1863 părăseste definitiv cursurile, desi avea o situatie bună la învătătură. Plecând de vacanta Pastelui la Ipotesti, nu s-a mai întors la scoală. Moare Ilie, care studia medicina la scoala lui Davila din Bucuresti.
1864 Elevul Eminovici Mihai solicită Ministerului Învatamântului din Bucuresti o subventie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursiet. I se refuza "nefiind nici un loc vacant de bursier". Prin adresa nr. 9816 din 21 martie, către gimnaziul din Botosani, i se promite că va fi primit "negresit la ocaziune de vacantă, dupa ce, însă, va îndeplini conditiunile concursului". Elevul Eminovici pleacă la Cernăuti unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentatii. La 5 octombrie Eminovici intră ca practicant la tribunalul din Botosani, apoi, peste putin timp, este copist la comitetul permanent judetean.
1865 La 5 martie Eminovici demisionează, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie sa fie înmănat fratelui sau Serban. La 11 martie tânărul M. G. Eminovici solicită pasaport pentru trecere în Bucovina. In toamna se află în gazda la profesorul său Aron Pumnul, ca îngrijitor al Bibliotecii acestuia. Situatia lui scolară era de "privatist". Cunostea însa biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
1866 La 12/24 ianuarie moare Aron Pumnul. Cu această împrejurare sapte gimnazisti tipăresc o brosura cu "lacrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu". A doua din aceste poezii este semnata: M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publica poezia De-as avea... Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însa numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat si pentru totdeauna. La 15/27 mai i se publică poezia O calarire în zori. In iunie părăseste Bucovina si se stabileste la Blaj cu intentia marturisita de a-si reîncepe studiile. La 16/29 iulie, revista Familia îi publica poezia Din strainatate, la 14/26 august poezia La Bucovina, la 11/23 septembrie Speranta, si la 16/28 octombrie Misterele noptii. În cinci numere consecutiiive din octombrie si noiembrie, aceeasi revistă îi publica nuvela Lantul de aur, tradusă dupa Onkel Adam, scriitor suedez. Un scurt timp a fost si la Alba Iulia, unde participă la 27-28 august la adunarea anuală a "Astrei". În toamnă a părăsit Blajul si s-a dus la Sibiu, unde e prezentat lui N. Densusianu; de aici trecu muntii cum putu si veni la Bucuresti.
1867 Intră în trupa lui Iorgu Caragiale, unde are rolul de sufleur si de copist. Cu această trupă facu turnee la Brăila, Galati, Giurgiu, Ploiesti. Citea mult din Schiller, din care a si tradus poezia Besignatiune. Îi apare în Familia din 2/14 aprilie poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, iar la 18/30 iunie poezia lui La Heliade.
1868 Este angajat ca sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care concentrase mai multe forte teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu si actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad si alte orase bănătene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu si a obtinut de la Eminescu poeziile La o artista si Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august si 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, caminarul Gheorghe Eminovici ceru lui Iosif Vulcan stiri asupra soartei fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucuresti, Eminescu face cunostinta cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind multumit de Eminescu, îl angajează ca sufleur a II-a oara si copist al Teatrului National.
La 29 septembrie Eminescu semna contractul legal în această calitate. Obtinu de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată stiintific si în legătura ei organică de profesorul dr. Enric Theodor Rotscher (după editiunea a doua). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe si proiectul său de roman Geniu pustiu.
1869 La 1 aprilie înfiintează împreună cu alti tineri cercul literar "Orientul", care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare si a documentelor privitoare la istoria si literatura patriei. La 29 iunie se fixează cornisiile de membri ale "Orientului", care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vara se întâlneste întâmplător în Cismigiu cu fratele sau Iorgu, ofiter, care-l sfătui sa reia legăturile cu farnilia. Poetul refuză hotărât. Cu ocazia mortii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Stirbey, publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Stirbey. În vară, pleacă cu trupa Pascaly în turneu la Iasi si Cernăuti. Revista Familia continuă să-i publice poezii: Junii corupti la 31 ianuarie/ 12 februarie si Amicului F. I. la 31 martie/11 aprilie. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său îi promite o subventie regulată spre a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toti colegii lui de la Cernăuti.
La 2 octombrie, Eminescu se înscrie la Facultatea de filozofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, lipsindu-i bacalaureatul. Aici face cunostintă cu I. Slavici si cu alti studenti români din Transilvania si din Bucovina. Reia legăturile cu vechii colegi de la Cernăuti si de la Blaj. Se înscrie în cele două societati studentesti existente, care apoi se contopesc într-una singură -`România jună". Scrisorile si telegramele către părinti penru trimiterea banilor de întretinere se întetesc.
1870 Împreună cu o delegatie de studenti, Eminescu îl vizitează de Anul Nou pe fostul domnitor Al. I. Cuza, la Dobling. În semestrul de iarnă 1869/1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. Dupa aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871 /72, când urmează două semestre consecutive. In schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universitatii. Îl preocupau si unele probleme cu care avea să iasă în publicistică. La 7/19 si 9/21 ianuarie publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei brosuri a lui D. Petrino din Cernăuti, iar la 18/30 ianuarie în Familia, Repertoriul nostru teatral cel dintâi semnat cu numele întreg, iar cel de-al doilea cu initialele M. E. Trece apoi la situatia politică a românilor si a altor nationalităti conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, în Federatiunea din Pesta, trei articole, strâns legate între ele: Să facem un congres, aparut la 5/17 aprilie, În unire e tăria, la 10/22 aprilie, si Echilibrul, la 22 aprilie/4 mai si 29 aprilie/11 mai, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta. Federatiunea din 5/17 aprilie răspunde cu multumiri pentru aceste articole, dar nu poate preciza timpul când ar putea începe publicarea romanului mentionat de Varro. A fost probabil vorba de proiectul de roman Naturi catilinare. La 15 aprilie publică în Convorbiri literare din Iasi poezia Venere si Madonă, iar la 15 august Epigonu. La 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, lămurindu-i ideea fundamentală din Epigonii.
Alături de N. Teclu, presedinte, Eminescu, în calitate de secretar, semnează, în luna martie, un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna, iar la 4/16 septembrie îi scrie lui Iacob Negruzzi rugându-l sa publice în Convorbiri literare notita ce-i trimite, "asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Stefan cel Mare la Putna". Tot atunci trimite povestea Fat-Frumos din lacrimă, care se tipăreste în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie. Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societătii "Junimea" din Iasi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune că după terrninarea studiilor să se stabilească la Iasi.
1871 În câteva scrisori din februarie îl pune pe Negruzzi în curent cu proiectele sale literare si i-l recomanda calduros pe Slavici. Trimite poezia Mortua est.; care apare în Convorbiri literare din 1 martie, urmată de alte două poezii: înger de pază si Noaptea..., care se tipăresc la 15 iunie.
La 8 aprilie stil nou, "România jună" tine sedintă de unificare a conducerii, alegând primul sau cornitet, cu I. Slavici, presedinte, si Eminescu, bibliotecar. La 1 august, în sedinta de la Cernăuti, s-au desăvârsit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei si ale adolescentei sale. Se abate chiar pe la Botosani si Ipotesti. La 6 august i se adresează din Ipotesti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relatii privitoare la organizarea serbării. În ziarul Românul din 3/15 august, Eminescu publică împreună cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificatia întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Stefan cel Mare. Printre tinerii de talent, participanti activi la serbare, s-au remarcat pictorul Bucevski si compozitorul Ciprian Porumbescu. Din cauza unor curente contradictorii în sânul societatii "România jună", Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere, în toamna anului. Amândoi sunt acuzati că sunt atasati ideilor "Junimii" din Iasi. În studiul său despre Directia nouă, Titu Maiorescu evidentiază meritele de poet, "poet în toată puterea cuvântului", ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreste cu începere din acest an în Convorbiri literare.
Dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formă initială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat si desăvârsit în anii următori. Lucrează la poemul Panorama desertăciunilor. La 16 decembrie, într-o scrisoare către Serban, care se află în tară, îi scrie necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii penru chirie, apoi "la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea". Din această cauză intentionează să se mute la altă universitate, în provincie.
1872 Anul probabil al întâlnirii lui cu Veronica Micle, la Viena. La 10 februarie, într-o scrisoare către părinti, se plânge ca a fost bolnav, din care cauza se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată si de stirile triste primite de acasă. La 18 martie ajunge să constate că "anul acesta e într-adevăr un an nefast" din cauza boalei si a lipsurilor de tot felul. La 8 aprilie solicită bani pentru a se înscrie în semestrul al doilea. Se plânge si de lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări părăseste Viena si vine în tară. La 1 septembrie participă la o sedintă a "Junimii" din Iasi, unde citeste fragrnente din Panorama desertăciunilor. Egipetul si începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezenta în tară a poetului este confirmată si de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botosani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia. La 7 septembrie Eminescu citeste în sedinta "Junimii" două poezii: înger si Demon si Floare albastră. Poezia Egipetul avea să apară la 1 octombrie în Convorbiri literare, iar înger si Demon si Floare albastră la 1 aprilie anul următor. Sărmanul Dionis se tipăreste la 1 decembrie 1872 si în continuare la 1 ianuarie 1873.
Asigurat printr-o subventie lunară de 10 galbeni, din partea "Junimii", Eminescu pleacă la Berlin. O scrisoare a lui Serban din 30 noiembrie dă amănuntul că poetul era plecat cu mai multe săptămâni înainte de această dată. Inscrierea la Universitatea din Berlin s-a facut la 18 decembrie. De data această Eminescu era înmatriculat ca student ordinar, pe baza unui certificat de absolvire de la gimnaziul din Botosani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care si le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei si dreptului.
1873 Prelucrează folclor: începe primele versiuni la Călin si Luceafărul. Pentru a-si putea asigura o existentă modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Teodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tata si fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea si eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre. La 26 iulie i se elibera acest certificat. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului, iar la 8 decembrie se reînscrie la Universitate pentru semestrul de iarnă. N-a trecut nici un examen. La 21 septembrie Iorgu Eminovici, militar, se sinucide, dar moartea lui e declarată abia la 2 noiembrie. Fusese înmormântat la Ipotesti, fără autorizatie si fără declaratie de deces.
1874 Între 17/29 ianuarie si 7 mai are loc o bogată corespondentă între Maiorescu si Eminescu, în care i se propunea poetului să-si obtină de urgentă doctoratul în filozofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Ministrul Invătământului îi trimite la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i se dă sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Koenigsberg, dar printr-o scrisoare din 19 septembrie, adresată secretarului agentiei diplomatice din Berlin, motivează de ce a abandonat această sarcină si de ce a luat drumul către tară, urmând ca în noiembrie sa se întoarcă la Berlin pentru examene. La 1 septembrie era numit însă în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iasi.
La 7 octombrie Maiorescu ia cunostinta prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca asa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de oarecare întâmplari grave în familia sa. Două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia, fratele Serban, care dăduse semne de alienatie mintală, la 10 octombrie se internă în spital prin interventia agentiei române din Berlin. Poetul începuse să sufere de o aprindere a încheieturii piciorului. La 28 noiembrie agentia din Berlin anuntă moartea lui Serban.
Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu predă acum lectii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. Convorbirile literare de la 1 decembrie îi publică Împărat si proletar. La 8 noiembrie promitea că va veni într-o joi la serată literară de la Veronica Micle, spre a citi o poezie cu subiect luat din folclor. Colaborează la Lexiconul lui Brockhaus. Toamna o petrece în tovărăsia lui Slavici, găzduit la Samson Bodnarescu. Publică în Convorbiri literare din 1 noiembrie un articol asupra lui Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii.
1875 În prima parte a anului pune ordine în bibliotecă si propune îmbogătirea ei cu manuscrise si cărti vechi românesti. Într-un raport din 6 martie, adresat lui Maiorescu, ministrul învătământului, înaintează o listă bogată de tipărituri si manuscrise vechi pentru achizitionare. Începe traducerea din nemteste a unei gramatici paleoslave. La 15 iunie primeste scrisoarea lui Maiorescu prin care i se propune functia de revizor scolar pentru districtele Iasi si Vaslui. La 1 iulie este invitat să-si ia în primire noul post, iar la 2 iulie predă biblioteca lui D. Petrino, autorul brosurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme este înlocuit si la scoala din cauza grevei declarate de elevii unor clase. La 10 august înaintează ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferintelor cu învătătorii din judetul Iasi. Remarca pe institutorul Creanga de la scoala nr. 2 din Pacurari, Iasi. La 5 septembrie trimite un raport cu propuneri de reorganizare a scolilor din judetul Vaslui. In Convorbiri literare din 1 februarie publică poezia Făt Frumos din tei, iar la 1 aprilie publică tot acolo o scurtă dare de seamă asupra scrierii Pseudo-cyngeticos de Al. I. Odobescu. La 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale "Junimii" rosteste conferinta pe care o tipăreste în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenta austriacă asupra românilor din principate. La 26 mai, înaintează ministerului un raport elogios asupra unei cărti didactice alcătuită de I. Creanga si altii. Pe Creanga îl introduce la "Junimea". Schimbându-se guvernul, Eminescu este pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013 din 3 iunie. Prin raportul său din 22 iunie către Ministerul Învătănântului, D. Petrino cere ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte si cărti "sustrase". Ministerul înaintează raportul Parchetului din Iasi. Prin încheierea sa din 17 decembrie judecătorul de instructie declară însă că "nu este loc de urmare".
La 15 august se stinge din viată la Ipotesti, Raluca Eminovici. Rămas fără slujbă, Eminescu primeste postul de corector si redactor al părtii neoficiale la ziarul local Curierul de lasi. Frecventează cu regularitate sedintele "Junimii". De multe ori îl vizită pe Creanga în bojdeuca sa. Convorbirile literare îi publicau la 1 septembrie poeziile Melancolie, Crăiasa din povesti, Lacul si Dorinta, la 1 noiembrie Călin, iar la 1 decembrie Strigoii. Curierul de Iasi avea numeroase rubrici redactate de Eminescu, fără semnatură. În această formă apare la 9 iunie schita La aniversara si nuvela Cezara în numerele de la 6, 11, 13, 15 si 18 august. Face un drum la Bucuresti, unde, prin Maiorescu, se împrieteneste cu Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.
1877 Continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iasi. În forma polemică ia apărarea manualului de logică a lui Maiorescu, sub titlul Observatii critice, în Curierul de Iasi din 12 august, si încă o dată recensiunea logicei Maiorescu, în Convorbiri literare din 1 septembrie. Publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle si participă la sedintele "Junimii", dar se simte din ce în ce mai singur, fapt pe care i-l comunică la 20 septembrie lui Slavici, iar la 12 octombrie precizeaza, către acelasi, ca Iasii i-au devenit "nesuferiti". Fiind invitat sa intre în redactia ziarului Timipul Eminescu paraseste Iasii în a doua jumatate a lunii octombrie si vine la Bucuresti, unde se dedică gazetăriei. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. La 18 decembrie, totusi, Negruzzi se entuziasmă de seria de articole din Timipul, Icoane vechi si icoane nouă "minunat scrise si minunat cugetate". Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iasi spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimistilor.
1878 Activitate ziaristică intensă. Nu raspunde scrisorilor primite de la Iasi. Abia dacă participă la sedintele săptămânale de la Maiorescu si de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucuresti îi ocupă serile. Sub titlul Reprezentatiile Rossi publică în Timpul de la 28 ianuarie o scurtă cronică teatrală. Si reprezentatiile românesti îl preocupă: la 6 octombrie publică un foileton cu titlul Deschiderea stagiunii 1878-1879. După insistente numeroase, trimite lui Negruzzi patru poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate si Departe sunt de tine..., care se publică în Convorbiri literare din 1 martie. La 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Pastele, care l-a impresionat pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893). La 26 mai citeste acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind si Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru Ginta latina. În iulie, sfătuit de medic, îsi ia concediu de la ziar si pleacă la Floresti-Dolj, ]a mosia lui Nicolae-Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor si Învataturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurrnuzaki, aparuta de curând în nemteste. La 13 iulie scrie din Floresti, adresând lui Caragiale si Ronetti-Roman, colegi de redactie, o scrisoare plină de umor si de sarcasm.
După înapoierea de la Floresti i s-a propus să se mute la Maiorescu, dar poetul n-a primit. La 17 septembrie face o recenzie în Timipul despre Cuvente den bătrâni, tomul I, de Hasdeu. Participă, între 11 si 13 noiembrie, la a 15-a aniversare a "Junimii" la Iasi, mergând împreună cu Slavici si Caragiale, toti trei în contul lui Maiorescu.
1879 Satisface din plin cererile repetate ale lui Negruzzi si-i trimite la Iasi poezii care se publică în Convorbiri literare: Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe aceeasi ulicoară.., la 1 februarie, De câte ori, iubita.. Rugăciunea unui Dac si Atât de fragedă.., la 1 septembrie, Afără-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însusi glasul, Freamăt de codru, Revedere, Despărtire si Foaia vestedă, la 1 octombrie. Creste pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lectii de limba română si-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: "Grea epoca Eminescu" .
La 6 august moare Stefan Micle. Eminescu scrie Veronicăi. Văduva lui Micle vine la Bucuresti si-l roagă să intervie pentru urgentarea pensiei sale. Împreună fac planuri de căsătorie nerealizabile. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redactie are un rol preponderent, dar obositor.
1880 Într-o scrisoare către Henrieta se plânge că are mult de lucru si că-i bolnav trupeste, dar mai mult sufleteste. Din partea familiei primeste numai imputări, în special adresate de tatăl său. N-are nici timp, nici dispozitie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitatie de nuntă. Se simte îmbătrânit si ar vrea să moară. Nu-si vede capul de datorii. Nu publica decât o poezie: O, mamă.., care apare în Convorbiri literare din 1 aprilie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Renuntă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil. în poeziile pe care nu le publică, dar le citeste la întâlnirile literare saptamânale. Corespondenta cu Veronica se poarta pe un ton iritat. La 6 decembrie Veronica se plânge lui Hasdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-si tină făgăduiala de a o lua în căsătorie.
1881 Scrie la 18 martie, cerând iertare tatălui său, bolnav, că nu poate veni să-l vada. "Negustoria de gogosi si de brasoave" îl tine strâns de "dugheană". Se plânge ca-i e "acru sufletul de cerneală si de condei". Totodată îi scrie si lui Negruzzi, spunând că nu gaseste un minut liber spre a raspunde la scrisorile primite. Îl anuntă însă ca prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la "Junimea" bucuresteana. În seara de 28 martie Maiorescu o citeste în sânul "Junimii", la Iasi. Dupa publicarea Scrisorii I în Convorbiri literare din 1 februarie, si a Scrisorii Il la 1 aprilie, se tipăreste si Scrisoarea III la 1 mai. Pentru caracterul ei antiliberal este reprodusă la 10 mai în Timpul. Ciclul Scrisorilor se încheie cu publicarea Scrisorii IV la 1 septembrie în Convorbiri literare.Absorbit de activitatea ziaristică, găseste totusi timp si revizuieste nuvela Ceara, a cărei ultima forma o încredintează lui Maiorescu, între filele unei brosuri care continea balada lui Schiller Manusa, tradusă în treisprezece limbi; în româneste de Eminescu.
Lucrează la desăvârsirea Luceafărului si la diversele forme din Mai am un singur dor. În Timpul din 4 octombrie Eminescu publică o introducere la seria de Palavre, anecdote, taclale etc. ale lui E. Baican, iar în numărul de la 10 octombrie se ocupă, într-un articol de fond, de însemnatatea limbii vechi din cărtile bisericesti. La 21 noiembrie, cu ocazia dezvelirii statuii lui Eliade, scrie un articol în care ataca că Eliade este cel dintâi scriitor modern al românilor. Raporturile epistolare cu Veronica devin încordate din cauza lui Caragiale, cu care Eminescu se si ceartă la serbarea pomului de Crăciun de la Mite Kremnitz.
1882 La gazeta, Eminescu este flancat cu începere de la 1 ianuarie de un director si un comitet redactional care urma să-i tempereze avântul sau polemic. Reorganizarea redactiei însă e inoperantă, fiindcă poetul continua să scrie în stilul său propriu. La 28 martie semnează un "prim-Bucuresti" ca recenzie la volumul întâi de nuvele publicat de I. Slavici. Nu publică nici o poezie în tot timpul anului. În schimb citeste în mai multe rânduri Luceafărul în sedintele "Junimii" de la Maiorescu. Mite Krernnitz i-l traduce în nemteste. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În seara de 13 septembrie, în absenta poetului, probabil, se citesc "iarasi vecinic frumoasele poezii de Eminescu". In seara de 8 octombrie citeste si corectează, împreună cu Maiorescu, Luceafărul pe care îl prezinta slefuit la "Junimea" de la 28 octombrie.
Împacat cu Veronica, îi scrie si primeste numeroase scrisori. Îi comunică planurile pentru viată în comun la Bucuresti. În câteva rânduri, Veronica a fost pentru scurt timp în Bucuresti. Dar curând raporturile dintre ei se strică.
1883 În ianuarie, Eminescu este internat pentru câtăva vreme în spital. În lipsa lui se citeste la Maiorescu, în două rânduri, Luceafărul în limba germană, traducere făcuta de Mite Kremnitz. Poezia, în româneste, vede lumina tiparului în Almanahul societătii studentesti "România jună" din Viena apărut cu mentiunea aprilie. Aparitia Almanahului este anuntată în Timpul, cu începere de la 14 mai pâna la 26 iunie. În seara de 23 martie, la sedinta "Junimii" de la Maiorescu este semnalată prezent a lui Iosif Vulcan. Probabil cu aceasta împrejurare Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor viitoare: S-a dus amorul... (la 24 aprilie), Când amintirile... (la 15 mai), Adio (la 5 iunie), Ce e amorul... (la 17 iulie), Pe lângă plopii fără sot... (la 28 august), Si dacă... (la 13 noiembrie). Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.
La 4 iunie Timpul anuntă plecarea la Iasi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare. Isi regăseste vechii prieteni, I. Creanga si Miron Pompiliu. Cu această ocazie citeste junimistilor din Iasi, strânsi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina care se tipăreste apoi în Convorbiri literare din 1 iulie. La Bucuresti, în ziua de 23 iunie, pe o căldură înzăbusitoare, Eminescu dă semne de alienatie mintală. La 28 iunie boala izbucneste din plin. În aceeasi zi este internat în sanatoriul doctorului Sutu. La 12 august Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici si de fratele poetului (locotenentul), care cer relatii asupra bolnavului. Convorbirile literare din luna august reproduc poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena. La 20 octombrie Eminescu este trimis de prieteni la Viena si internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însotit pe drum de Chibici. La contributiile amicilor se adaugă suma de 2000 lei, rezultată din vânzarea biletelor de intrare la Ateneu, unde Alecsandri a citit piesa Fântâna Blanduziei în ziua de 14 octombrie.
La 21 decembrie apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtă prefată semnată de Titu Maiorescu, si portretul autorului. Impresie puternică pe lângă cele publicate anterior de poet, volumul cuprinde si 26 poezii inedite.
1884 La 8 ianuarie se stinge din viată, la Ipotesti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 7 martie, îsi luă singur viata, prin împuscare, Neculai Eminovici (Nicu), tot la Ipotesti. În ziua de 1 ianuarie Eminescu este vizitat de Maiorescu si de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care avea sarcina să vadă cât mai des pe poet la sanatoriu. La 12 ianuarie Eminescu scrie lui Chibici si-si exprimă dorinta de a veni în tară. La 4 februarie îi scrie lui Maiorescu, exprimându-i aceeasi dorintă. D-rul Obersteiner propune la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. Maiorescu, răpunzând la scrisoarea lui Eminescu, arată bucuria tuturor pentru deplina lui însănătosire si-l anuntă că Chibici va sosi la Viena, pentru că împreuna să faca o excursie de plăcere de 6 săptămâni spre sudul Alpilor până la Venetia, Padua si Florenta. Petre Carp, vizitând pe Eminescu la Dobling, îi face lui Maiorescu aceleasi propuneri.
În ziua de 26 februarie Eminescu părăseste sanatoriul si, însotit de Chibici, face călătoria recomandata prin Italia. Soseste la Bucuresti la 27 martie, primit la gară de mai multi amici. În ziua de 7 aprilie Eminescu pleacă la Iasi cu acelasi însotitor. Contributiile pentru întretinere continuă.
La 24 septembrie Eminescu e numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iasi. Este prezent la banchetul anual al `Junimii', la 25 octombrie. În noiembrie este bolnav si internat în spitalul Sf. Spiridon. În decembrie îl vizitează Vlăhută. Convorbirile literare din lunile ianuarie si februarie îi publică douăzeci si una din cele douăzeci si sase poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec. În numărul din luna februarie i se tipăreste poezia Diana, necuprinsă în volum. În Familia din 12 februarie apare poezia Din noaptea..., ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.
1885 Apare la Socec editia a doua a volumului de poezii, cu acelasi continut. Convorbirile literare din iulie îi publică Sara pe deal. Eminescu continua modesta slujbă la bibliotecă si predă lectii la scoala comercială. Lipseste în lunile iulie si august, urmând o cură la Liman, lângă Odesa, de unde scrie cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iasi. I se dă de către Editura Socec 500 lei în contul volumului de poezii.
1886 Este mentinut în serviciul bibliotecii, unde îndeplineste roluri sterse: scrie statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărtilor împrumutate si pentru convocarea comisiei bibliotecii. Epoca ilustrată din 1 ianuarie publică Dalila (fragment). În întregime poezia a apărut postum în Convorbiri literare la 1 februarie 1890. Albumul literar al societătii studentilor universitari "Unirea", cu data de 15 martie, îi publică poezia Nu ma întelegi, iar Convorbirile literare din decembrie poezia La steaua.
România libera din 2 martie informează despre o conferinta publicată lui Vlăhută asupra lui Eminescu, lăudând poeziile si criticând aspru pe cei care au avut alte păreri asupra lor. În timpul verii Eminescu devine din nou alienat. La 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă si, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamt.
1887 Primavara, Eminescu pleacă la Botosani, la sora sa Henrieta, si este internat în spitalul local Sf. Spiridon. În timpul acesta se organizează în Iasi comitete de ajutorare, care lansează liste de subscriptie publică pentru întretinerea si îngrijirea poetului. La 13 iulie merge la Iasi pentru un consult de medici. Acestia recomanda trimiterea pacientului la Viena si Hall, unde si pleacă în ziua de 15 iulie, însotit fiind de doctorandul Grigore Focsa. De la Hall se întoarce la Botosani, unde stă sub îngrijirea doctorului Isac si a sorei sale Henrieta, cu începere de la 1 septembrie. În decembrie trupa de teatru a fratilor Vlădicescu, cunoscuti poetului, dă la Botosani un spectacol în beneficiul bolnavului. Convorbirile literare din 1 februarie îi publică poezia De ce nu-mi vii, iar numarul din 1 iulie Kamadeva.
1888 Eminescu are dorinta de a-si termina unele lucrari pe care îsi aminteste ca le-a lăsat în manuscris. Pomeneste Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrala din Iasi. Prin scrisoare recomandată îi cere lui Maiorescu să-i trimita biblioteca si manuscrisele rămase la Bucuresti. Criticul însă nu dă nici un răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi depune pe biroul Camerei deputatilor o petitie din partea unui număr de cetăteni din toate partile tării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea este sustinută si de M. Kogălniceanu. Camera votează un ajutor lunar de 250 lei. Abia la 23 noiembrie proiectul de lege trece la Senat, unde este sustinut de N. Gane ca raportor. Legea se va vota abia în aprilie anul următor.
Veronica Micle vine la Botosani si determină pe Eminescu să se mute definitiv la Bucuresti, unde si pleacă pe data de 15 aprilie. Aici are un modest început de activitate literară. Citeste într-un mic cerc de prieteni Lais, care se dovedeste a fi traducerea piesei Le joueur de flute de Emile Augier. Tipăreste în România liberă din 13 noiembrie lconarii d-lui Beldiman si la 20 noiembrie Iar iconarii. În decembrie participă la aparitia revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole la 4 si 11 decembrie, semnând cu initiale. În numărul din 25 decembrie al revistei se anuntă aparitia volumului de poezii, editia a treia, cu un adaos de trei poezii fată de editiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii si Kamadeva.
1889 La 3 februarie Eminescu este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi este transportat la sanatoriul Caritas. La 13 aprilie se instituie o curatelă pentru asistenta judiciara a bolnavului. In noaptea de 15 iunie, la ora 3, poetul moare în sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor, Bucuresti. Ziarul Românul din 16 iunie anuntă la stiri: Eminescu nu mai este. Înmormântarea are loc în ziua de 17 iunie. Corpul defunctului este depus în groapă la umbra unui tei din cimitirul Bellu. În octombrie se dă la tipar editia a patra a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Maiorescu, intitulat: Poetul Eminescu. La 14 octombrie moare la Botosani Henrieta Eminovici, sora care-l îngrijise pe Eminescu în ultimii săi ani de viata. Veronica Micle încetase din viată înca de la 3 august în chiria unor măici de la Mânăstirea Văratec.
Tot în acest an moare si I. Creanga.
Repere Temporale
1850 Mihai Eminescu se naste la Ipotesti pe data de 15 ianuarie ca si al saptelea copil al familiei Eminescu.
1858 Intre 1858 si 1860 Eminescu urmeaza scoala primara.
1860 Intre 1860 si 1861 urmeaza cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuti.
1867 Eminescu este angajat ca si sufleur in trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.
1869 În 2 octombrie intră la Universitatea de Filosofie din Vienna.
1872 1872-1874 Mihai Eminescu este student la Berlin,unde intră în contact cu mare literatură a lumii.
1873 El primeste o slujbă la Consulatul Român din Berlin.
1874 Mihai Eminescu este directorul Bibliotecii Centrale din Iasi.
1876 Este corector si redactor al părtii neoficiale a ziarului "Curierul de Iasi".
1877 Eminescu pleacă din Iasi si se stabileste în Bucuresti,unde este redactor la "Timpul"
1878 Mihai Eminescu are o intensă activitate publicistică la "Timpul" "Convorbiri literare".
1883 În ianuarie el se află în spital pentru o perioadă.În 4 iunie Eminescu se întoarce la Iasi si în 28 iunie devine foarte bolnav din nou.
1884 El părăseste spitalul după o altă perioadă de convalescentă si face o călătorie în Italia,pe urmă se întoarce la Bucuresti.Din 7 aprilie Eminescu se mută din nou la Iasi.
1886 În timpul verii,Mihai Eminescu devine alienat si boala se întoarce, poate mai gravă ca oricând.Curând el se va simti ceva mai bine.
1887 În primăvară,el se află în spitalul Sfântu Spiridon din Botosani.
1888 Boala se agravează din ce în ce mai mult,astfel încât Eminescu nu mai poate să scrie.
1889 Pe data de 15 iunie Eminescu încetează din viată.
Născut
15 ianuarie 1850
Botoşani
Decedat
15 iunie 1889
Bucureşti, înmormântat la Bellu
Tabel cronologic
1736 Anul probabil al nasterii lui Petrea Eminovici, tăran din satul Călinesti, lângă Suceava (Bucovina), cel mai vechi dintre Eminovicii atestati în acte oficiale. Străbunic al poetului.
1780 Se naste Vasile Eminovici, singurul fecior al lui Petrea Eminovici si al sotiei sale Agafia. Si el tăran, muncitor de pământ. Avea si darul cântării. E bunicul poetului.
1812 La 10 februarie se naste Gheorghe Eminovici, fiu al lui Vasile Eminovici si al sotiei acestuia, Ioana. Este tatăl poetului. S-a rupt de mediul satului natal si, părăsind Bucovina, s-a stabilit în Moldova.
1816 Se naste mama poetului, Raluca Jurascu, fiica stolnicului Jurascu din Joldesti.
1840 La 29 iunie, Gheorghe Eminovici se căsătoreste cu Raluca Jurascu.
1841 La 12 mai Gheorghe Eminovici, sluger, fu ridicat la rangul de caminar. În acest an se naste Serban, primul copil al sotilor Eminovici.
1843 La 2 februarie se naste Nicolae (Nicu), al doilea copil.
1844 Se naste George (Iorgu), al treilea copil.
1845 La 5 mai, se naste Ruxandra, al patrulea copil.
1846 La 1 iulie, se naste Ilie, al cincilea copil.
1848 Se naste Maria, al saselea copil. Anul nasterii este probabil.
1850 La 15 ianuarie, se naste în Botosani Mihail (Mihai cum i se zicea în familie), poetul, al saptelea copil.
1852 Se naste Aglaia, al optulea copil.
1854 Se naste Henrieta (Harieta), al noualea copil.
1856 Se naste, la 16 noiembrie, Matei, al zecelea copil.
Data când s-a nascut Vasile, al unsprezecelea copil al sotilor Eminovici, nu e cunoscută.
1857 În luna august caminarul Eminovici conducea, cu pasaport, cinci copii la studii, peste granită, la Cernăuti, printre care si Mihai. Ce cursuri a urmat Mihai în acest an nu se stie.
1858-1859 Copilul Mihai a urmat clasa a III-a la "National Hauptschule" din Cernăuti, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.
1859-1860 A urmat clasa a IV-a, fiind clasificat al 5-lea între 82 de elevi.
1860-1861 Înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuti, elevul Eminovici Mihai promoveaza clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru si al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
1861-1862 Urmeaza clasa a II-a.
1862-1863 Repeta clasa, dar de la 16 aprilie 1863 părăseste definitiv cursurile, desi avea o situatie bună la învătătură. Plecând de vacanta Pastelui la Ipotesti, nu s-a mai întors la scoală. Moare Ilie, care studia medicina la scoala lui Davila din Bucuresti.
1864 Elevul Eminovici Mihai solicită Ministerului Învatamântului din Bucuresti o subventie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursiet. I se refuza "nefiind nici un loc vacant de bursier". Prin adresa nr. 9816 din 21 martie, către gimnaziul din Botosani, i se promite că va fi primit "negresit la ocaziune de vacantă, dupa ce, însă, va îndeplini conditiunile concursului". Elevul Eminovici pleacă la Cernăuti unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentatii. La 5 octombrie Eminovici intră ca practicant la tribunalul din Botosani, apoi, peste putin timp, este copist la comitetul permanent judetean.
1865 La 5 martie Eminovici demisionează, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie sa fie înmănat fratelui sau Serban. La 11 martie tânărul M. G. Eminovici solicită pasaport pentru trecere în Bucovina. In toamna se află în gazda la profesorul său Aron Pumnul, ca îngrijitor al Bibliotecii acestuia. Situatia lui scolară era de "privatist". Cunostea însa biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
1866 La 12/24 ianuarie moare Aron Pumnul. Cu această împrejurare sapte gimnazisti tipăresc o brosura cu "lacrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu". A doua din aceste poezii este semnata: M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publica poezia De-as avea... Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însa numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat si pentru totdeauna. La 15/27 mai i se publică poezia O calarire în zori. In iunie părăseste Bucovina si se stabileste la Blaj cu intentia marturisita de a-si reîncepe studiile. La 16/29 iulie, revista Familia îi publica poezia Din strainatate, la 14/26 august poezia La Bucovina, la 11/23 septembrie Speranta, si la 16/28 octombrie Misterele noptii. În cinci numere consecutiiive din octombrie si noiembrie, aceeasi revistă îi publica nuvela Lantul de aur, tradusă dupa Onkel Adam, scriitor suedez. Un scurt timp a fost si la Alba Iulia, unde participă la 27-28 august la adunarea anuală a "Astrei". În toamnă a părăsit Blajul si s-a dus la Sibiu, unde e prezentat lui N. Densusianu; de aici trecu muntii cum putu si veni la Bucuresti.
1867 Intră în trupa lui Iorgu Caragiale, unde are rolul de sufleur si de copist. Cu această trupă facu turnee la Brăila, Galati, Giurgiu, Ploiesti. Citea mult din Schiller, din care a si tradus poezia Besignatiune. Îi apare în Familia din 2/14 aprilie poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, iar la 18/30 iunie poezia lui La Heliade.
1868 Este angajat ca sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care concentrase mai multe forte teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu si actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad si alte orase bănătene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu si a obtinut de la Eminescu poeziile La o artista si Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august si 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, caminarul Gheorghe Eminovici ceru lui Iosif Vulcan stiri asupra soartei fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucuresti, Eminescu face cunostinta cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind multumit de Eminescu, îl angajează ca sufleur a II-a oara si copist al Teatrului National.
La 29 septembrie Eminescu semna contractul legal în această calitate. Obtinu de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată stiintific si în legătura ei organică de profesorul dr. Enric Theodor Rotscher (după editiunea a doua). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe si proiectul său de roman Geniu pustiu.
1869 La 1 aprilie înfiintează împreună cu alti tineri cercul literar "Orientul", care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare si a documentelor privitoare la istoria si literatura patriei. La 29 iunie se fixează cornisiile de membri ale "Orientului", care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vara se întâlneste întâmplător în Cismigiu cu fratele sau Iorgu, ofiter, care-l sfătui sa reia legăturile cu farnilia. Poetul refuză hotărât. Cu ocazia mortii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Stirbey, publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Stirbey. În vară, pleacă cu trupa Pascaly în turneu la Iasi si Cernăuti. Revista Familia continuă să-i publice poezii: Junii corupti la 31 ianuarie/ 12 februarie si Amicului F. I. la 31 martie/11 aprilie. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său îi promite o subventie regulată spre a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toti colegii lui de la Cernăuti.
La 2 octombrie, Eminescu se înscrie la Facultatea de filozofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, lipsindu-i bacalaureatul. Aici face cunostintă cu I. Slavici si cu alti studenti români din Transilvania si din Bucovina. Reia legăturile cu vechii colegi de la Cernăuti si de la Blaj. Se înscrie în cele două societati studentesti existente, care apoi se contopesc într-una singură -`România jună". Scrisorile si telegramele către părinti penru trimiterea banilor de întretinere se întetesc.
1870 Împreună cu o delegatie de studenti, Eminescu îl vizitează de Anul Nou pe fostul domnitor Al. I. Cuza, la Dobling. În semestrul de iarnă 1869/1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. Dupa aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871 /72, când urmează două semestre consecutive. In schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universitatii. Îl preocupau si unele probleme cu care avea să iasă în publicistică. La 7/19 si 9/21 ianuarie publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei brosuri a lui D. Petrino din Cernăuti, iar la 18/30 ianuarie în Familia, Repertoriul nostru teatral cel dintâi semnat cu numele întreg, iar cel de-al doilea cu initialele M. E. Trece apoi la situatia politică a românilor si a altor nationalităti conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, în Federatiunea din Pesta, trei articole, strâns legate între ele: Să facem un congres, aparut la 5/17 aprilie, În unire e tăria, la 10/22 aprilie, si Echilibrul, la 22 aprilie/4 mai si 29 aprilie/11 mai, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta. Federatiunea din 5/17 aprilie răspunde cu multumiri pentru aceste articole, dar nu poate preciza timpul când ar putea începe publicarea romanului mentionat de Varro. A fost probabil vorba de proiectul de roman Naturi catilinare. La 15 aprilie publică în Convorbiri literare din Iasi poezia Venere si Madonă, iar la 15 august Epigonu. La 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, lămurindu-i ideea fundamentală din Epigonii.
Alături de N. Teclu, presedinte, Eminescu, în calitate de secretar, semnează, în luna martie, un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna, iar la 4/16 septembrie îi scrie lui Iacob Negruzzi rugându-l sa publice în Convorbiri literare notita ce-i trimite, "asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Stefan cel Mare la Putna". Tot atunci trimite povestea Fat-Frumos din lacrimă, care se tipăreste în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie. Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societătii "Junimea" din Iasi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune că după terrninarea studiilor să se stabilească la Iasi.
1871 În câteva scrisori din februarie îl pune pe Negruzzi în curent cu proiectele sale literare si i-l recomanda calduros pe Slavici. Trimite poezia Mortua est.; care apare în Convorbiri literare din 1 martie, urmată de alte două poezii: înger de pază si Noaptea..., care se tipăresc la 15 iunie.
La 8 aprilie stil nou, "România jună" tine sedintă de unificare a conducerii, alegând primul sau cornitet, cu I. Slavici, presedinte, si Eminescu, bibliotecar. La 1 august, în sedinta de la Cernăuti, s-au desăvârsit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei si ale adolescentei sale. Se abate chiar pe la Botosani si Ipotesti. La 6 august i se adresează din Ipotesti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relatii privitoare la organizarea serbării. În ziarul Românul din 3/15 august, Eminescu publică împreună cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificatia întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Stefan cel Mare. Printre tinerii de talent, participanti activi la serbare, s-au remarcat pictorul Bucevski si compozitorul Ciprian Porumbescu. Din cauza unor curente contradictorii în sânul societatii "România jună", Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere, în toamna anului. Amândoi sunt acuzati că sunt atasati ideilor "Junimii" din Iasi. În studiul său despre Directia nouă, Titu Maiorescu evidentiază meritele de poet, "poet în toată puterea cuvântului", ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreste cu începere din acest an în Convorbiri literare.
Dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formă initială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat si desăvârsit în anii următori. Lucrează la poemul Panorama desertăciunilor. La 16 decembrie, într-o scrisoare către Serban, care se află în tară, îi scrie necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii penru chirie, apoi "la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea". Din această cauză intentionează să se mute la altă universitate, în provincie.
1872 Anul probabil al întâlnirii lui cu Veronica Micle, la Viena. La 10 februarie, într-o scrisoare către părinti, se plânge ca a fost bolnav, din care cauza se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată si de stirile triste primite de acasă. La 18 martie ajunge să constate că "anul acesta e într-adevăr un an nefast" din cauza boalei si a lipsurilor de tot felul. La 8 aprilie solicită bani pentru a se înscrie în semestrul al doilea. Se plânge si de lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări părăseste Viena si vine în tară. La 1 septembrie participă la o sedintă a "Junimii" din Iasi, unde citeste fragrnente din Panorama desertăciunilor. Egipetul si începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezenta în tară a poetului este confirmată si de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botosani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia. La 7 septembrie Eminescu citeste în sedinta "Junimii" două poezii: înger si Demon si Floare albastră. Poezia Egipetul avea să apară la 1 octombrie în Convorbiri literare, iar înger si Demon si Floare albastră la 1 aprilie anul următor. Sărmanul Dionis se tipăreste la 1 decembrie 1872 si în continuare la 1 ianuarie 1873.
Asigurat printr-o subventie lunară de 10 galbeni, din partea "Junimii", Eminescu pleacă la Berlin. O scrisoare a lui Serban din 30 noiembrie dă amănuntul că poetul era plecat cu mai multe săptămâni înainte de această dată. Inscrierea la Universitatea din Berlin s-a facut la 18 decembrie. De data această Eminescu era înmatriculat ca student ordinar, pe baza unui certificat de absolvire de la gimnaziul din Botosani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care si le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei si dreptului.
1873 Prelucrează folclor: începe primele versiuni la Călin si Luceafărul. Pentru a-si putea asigura o existentă modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Teodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tata si fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea si eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre. La 26 iulie i se elibera acest certificat. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului, iar la 8 decembrie se reînscrie la Universitate pentru semestrul de iarnă. N-a trecut nici un examen. La 21 septembrie Iorgu Eminovici, militar, se sinucide, dar moartea lui e declarată abia la 2 noiembrie. Fusese înmormântat la Ipotesti, fără autorizatie si fără declaratie de deces.
1874 Între 17/29 ianuarie si 7 mai are loc o bogată corespondentă între Maiorescu si Eminescu, în care i se propunea poetului să-si obtină de urgentă doctoratul în filozofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Ministrul Invătământului îi trimite la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i se dă sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Koenigsberg, dar printr-o scrisoare din 19 septembrie, adresată secretarului agentiei diplomatice din Berlin, motivează de ce a abandonat această sarcină si de ce a luat drumul către tară, urmând ca în noiembrie sa se întoarcă la Berlin pentru examene. La 1 septembrie era numit însă în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iasi.
La 7 octombrie Maiorescu ia cunostinta prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca asa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de oarecare întâmplari grave în familia sa. Două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia, fratele Serban, care dăduse semne de alienatie mintală, la 10 octombrie se internă în spital prin interventia agentiei române din Berlin. Poetul începuse să sufere de o aprindere a încheieturii piciorului. La 28 noiembrie agentia din Berlin anuntă moartea lui Serban.
Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu predă acum lectii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. Convorbirile literare de la 1 decembrie îi publică Împărat si proletar. La 8 noiembrie promitea că va veni într-o joi la serată literară de la Veronica Micle, spre a citi o poezie cu subiect luat din folclor. Colaborează la Lexiconul lui Brockhaus. Toamna o petrece în tovărăsia lui Slavici, găzduit la Samson Bodnarescu. Publică în Convorbiri literare din 1 noiembrie un articol asupra lui Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii.
1875 În prima parte a anului pune ordine în bibliotecă si propune îmbogătirea ei cu manuscrise si cărti vechi românesti. Într-un raport din 6 martie, adresat lui Maiorescu, ministrul învătământului, înaintează o listă bogată de tipărituri si manuscrise vechi pentru achizitionare. Începe traducerea din nemteste a unei gramatici paleoslave. La 15 iunie primeste scrisoarea lui Maiorescu prin care i se propune functia de revizor scolar pentru districtele Iasi si Vaslui. La 1 iulie este invitat să-si ia în primire noul post, iar la 2 iulie predă biblioteca lui D. Petrino, autorul brosurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme este înlocuit si la scoala din cauza grevei declarate de elevii unor clase. La 10 august înaintează ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferintelor cu învătătorii din judetul Iasi. Remarca pe institutorul Creanga de la scoala nr. 2 din Pacurari, Iasi. La 5 septembrie trimite un raport cu propuneri de reorganizare a scolilor din judetul Vaslui. In Convorbiri literare din 1 februarie publică poezia Făt Frumos din tei, iar la 1 aprilie publică tot acolo o scurtă dare de seamă asupra scrierii Pseudo-cyngeticos de Al. I. Odobescu. La 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale "Junimii" rosteste conferinta pe care o tipăreste în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenta austriacă asupra românilor din principate. La 26 mai, înaintează ministerului un raport elogios asupra unei cărti didactice alcătuită de I. Creanga si altii. Pe Creanga îl introduce la "Junimea". Schimbându-se guvernul, Eminescu este pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013 din 3 iunie. Prin raportul său din 22 iunie către Ministerul Învătănântului, D. Petrino cere ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte si cărti "sustrase". Ministerul înaintează raportul Parchetului din Iasi. Prin încheierea sa din 17 decembrie judecătorul de instructie declară însă că "nu este loc de urmare".
La 15 august se stinge din viată la Ipotesti, Raluca Eminovici. Rămas fără slujbă, Eminescu primeste postul de corector si redactor al părtii neoficiale la ziarul local Curierul de lasi. Frecventează cu regularitate sedintele "Junimii". De multe ori îl vizită pe Creanga în bojdeuca sa. Convorbirile literare îi publicau la 1 septembrie poeziile Melancolie, Crăiasa din povesti, Lacul si Dorinta, la 1 noiembrie Călin, iar la 1 decembrie Strigoii. Curierul de Iasi avea numeroase rubrici redactate de Eminescu, fără semnatură. În această formă apare la 9 iunie schita La aniversara si nuvela Cezara în numerele de la 6, 11, 13, 15 si 18 august. Face un drum la Bucuresti, unde, prin Maiorescu, se împrieteneste cu Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.
1877 Continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iasi. În forma polemică ia apărarea manualului de logică a lui Maiorescu, sub titlul Observatii critice, în Curierul de Iasi din 12 august, si încă o dată recensiunea logicei Maiorescu, în Convorbiri literare din 1 septembrie. Publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle si participă la sedintele "Junimii", dar se simte din ce în ce mai singur, fapt pe care i-l comunică la 20 septembrie lui Slavici, iar la 12 octombrie precizeaza, către acelasi, ca Iasii i-au devenit "nesuferiti". Fiind invitat sa intre în redactia ziarului Timipul Eminescu paraseste Iasii în a doua jumatate a lunii octombrie si vine la Bucuresti, unde se dedică gazetăriei. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. La 18 decembrie, totusi, Negruzzi se entuziasmă de seria de articole din Timipul, Icoane vechi si icoane nouă "minunat scrise si minunat cugetate". Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iasi spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimistilor.
1878 Activitate ziaristică intensă. Nu raspunde scrisorilor primite de la Iasi. Abia dacă participă la sedintele săptămânale de la Maiorescu si de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucuresti îi ocupă serile. Sub titlul Reprezentatiile Rossi publică în Timpul de la 28 ianuarie o scurtă cronică teatrală. Si reprezentatiile românesti îl preocupă: la 6 octombrie publică un foileton cu titlul Deschiderea stagiunii 1878-1879. După insistente numeroase, trimite lui Negruzzi patru poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate si Departe sunt de tine..., care se publică în Convorbiri literare din 1 martie. La 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Pastele, care l-a impresionat pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893). La 26 mai citeste acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind si Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru Ginta latina. În iulie, sfătuit de medic, îsi ia concediu de la ziar si pleacă la Floresti-Dolj, ]a mosia lui Nicolae-Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor si Învataturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurrnuzaki, aparuta de curând în nemteste. La 13 iulie scrie din Floresti, adresând lui Caragiale si Ronetti-Roman, colegi de redactie, o scrisoare plină de umor si de sarcasm.
După înapoierea de la Floresti i s-a propus să se mute la Maiorescu, dar poetul n-a primit. La 17 septembrie face o recenzie în Timipul despre Cuvente den bătrâni, tomul I, de Hasdeu. Participă, între 11 si 13 noiembrie, la a 15-a aniversare a "Junimii" la Iasi, mergând împreună cu Slavici si Caragiale, toti trei în contul lui Maiorescu.
1879 Satisface din plin cererile repetate ale lui Negruzzi si-i trimite la Iasi poezii care se publică în Convorbiri literare: Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe aceeasi ulicoară.., la 1 februarie, De câte ori, iubita.. Rugăciunea unui Dac si Atât de fragedă.., la 1 septembrie, Afără-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însusi glasul, Freamăt de codru, Revedere, Despărtire si Foaia vestedă, la 1 octombrie. Creste pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lectii de limba română si-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: "Grea epoca Eminescu" .
La 6 august moare Stefan Micle. Eminescu scrie Veronicăi. Văduva lui Micle vine la Bucuresti si-l roagă să intervie pentru urgentarea pensiei sale. Împreună fac planuri de căsătorie nerealizabile. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redactie are un rol preponderent, dar obositor.
1880 Într-o scrisoare către Henrieta se plânge că are mult de lucru si că-i bolnav trupeste, dar mai mult sufleteste. Din partea familiei primeste numai imputări, în special adresate de tatăl său. N-are nici timp, nici dispozitie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitatie de nuntă. Se simte îmbătrânit si ar vrea să moară. Nu-si vede capul de datorii. Nu publica decât o poezie: O, mamă.., care apare în Convorbiri literare din 1 aprilie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Renuntă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil. în poeziile pe care nu le publică, dar le citeste la întâlnirile literare saptamânale. Corespondenta cu Veronica se poarta pe un ton iritat. La 6 decembrie Veronica se plânge lui Hasdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-si tină făgăduiala de a o lua în căsătorie.
1881 Scrie la 18 martie, cerând iertare tatălui său, bolnav, că nu poate veni să-l vada. "Negustoria de gogosi si de brasoave" îl tine strâns de "dugheană". Se plânge ca-i e "acru sufletul de cerneală si de condei". Totodată îi scrie si lui Negruzzi, spunând că nu gaseste un minut liber spre a raspunde la scrisorile primite. Îl anuntă însă ca prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la "Junimea" bucuresteana. În seara de 28 martie Maiorescu o citeste în sânul "Junimii", la Iasi. Dupa publicarea Scrisorii I în Convorbiri literare din 1 februarie, si a Scrisorii Il la 1 aprilie, se tipăreste si Scrisoarea III la 1 mai. Pentru caracterul ei antiliberal este reprodusă la 10 mai în Timpul. Ciclul Scrisorilor se încheie cu publicarea Scrisorii IV la 1 septembrie în Convorbiri literare.Absorbit de activitatea ziaristică, găseste totusi timp si revizuieste nuvela Ceara, a cărei ultima forma o încredintează lui Maiorescu, între filele unei brosuri care continea balada lui Schiller Manusa, tradusă în treisprezece limbi; în româneste de Eminescu.
Lucrează la desăvârsirea Luceafărului si la diversele forme din Mai am un singur dor. În Timpul din 4 octombrie Eminescu publică o introducere la seria de Palavre, anecdote, taclale etc. ale lui E. Baican, iar în numărul de la 10 octombrie se ocupă, într-un articol de fond, de însemnatatea limbii vechi din cărtile bisericesti. La 21 noiembrie, cu ocazia dezvelirii statuii lui Eliade, scrie un articol în care ataca că Eliade este cel dintâi scriitor modern al românilor. Raporturile epistolare cu Veronica devin încordate din cauza lui Caragiale, cu care Eminescu se si ceartă la serbarea pomului de Crăciun de la Mite Kremnitz.
1882 La gazeta, Eminescu este flancat cu începere de la 1 ianuarie de un director si un comitet redactional care urma să-i tempereze avântul sau polemic. Reorganizarea redactiei însă e inoperantă, fiindcă poetul continua să scrie în stilul său propriu. La 28 martie semnează un "prim-Bucuresti" ca recenzie la volumul întâi de nuvele publicat de I. Slavici. Nu publică nici o poezie în tot timpul anului. În schimb citeste în mai multe rânduri Luceafărul în sedintele "Junimii" de la Maiorescu. Mite Krernnitz i-l traduce în nemteste. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În seara de 13 septembrie, în absenta poetului, probabil, se citesc "iarasi vecinic frumoasele poezii de Eminescu". In seara de 8 octombrie citeste si corectează, împreună cu Maiorescu, Luceafărul pe care îl prezinta slefuit la "Junimea" de la 28 octombrie.
Împacat cu Veronica, îi scrie si primeste numeroase scrisori. Îi comunică planurile pentru viată în comun la Bucuresti. În câteva rânduri, Veronica a fost pentru scurt timp în Bucuresti. Dar curând raporturile dintre ei se strică.
1883 În ianuarie, Eminescu este internat pentru câtăva vreme în spital. În lipsa lui se citeste la Maiorescu, în două rânduri, Luceafărul în limba germană, traducere făcuta de Mite Kremnitz. Poezia, în româneste, vede lumina tiparului în Almanahul societătii studentesti "România jună" din Viena apărut cu mentiunea aprilie. Aparitia Almanahului este anuntată în Timpul, cu începere de la 14 mai pâna la 26 iunie. În seara de 23 martie, la sedinta "Junimii" de la Maiorescu este semnalată prezent a lui Iosif Vulcan. Probabil cu aceasta împrejurare Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor viitoare: S-a dus amorul... (la 24 aprilie), Când amintirile... (la 15 mai), Adio (la 5 iunie), Ce e amorul... (la 17 iulie), Pe lângă plopii fără sot... (la 28 august), Si dacă... (la 13 noiembrie). Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.
La 4 iunie Timpul anuntă plecarea la Iasi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare. Isi regăseste vechii prieteni, I. Creanga si Miron Pompiliu. Cu această ocazie citeste junimistilor din Iasi, strânsi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina care se tipăreste apoi în Convorbiri literare din 1 iulie. La Bucuresti, în ziua de 23 iunie, pe o căldură înzăbusitoare, Eminescu dă semne de alienatie mintală. La 28 iunie boala izbucneste din plin. În aceeasi zi este internat în sanatoriul doctorului Sutu. La 12 august Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici si de fratele poetului (locotenentul), care cer relatii asupra bolnavului. Convorbirile literare din luna august reproduc poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena. La 20 octombrie Eminescu este trimis de prieteni la Viena si internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însotit pe drum de Chibici. La contributiile amicilor se adaugă suma de 2000 lei, rezultată din vânzarea biletelor de intrare la Ateneu, unde Alecsandri a citit piesa Fântâna Blanduziei în ziua de 14 octombrie.
La 21 decembrie apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtă prefată semnată de Titu Maiorescu, si portretul autorului. Impresie puternică pe lângă cele publicate anterior de poet, volumul cuprinde si 26 poezii inedite.
1884 La 8 ianuarie se stinge din viată, la Ipotesti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 7 martie, îsi luă singur viata, prin împuscare, Neculai Eminovici (Nicu), tot la Ipotesti. În ziua de 1 ianuarie Eminescu este vizitat de Maiorescu si de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care avea sarcina să vadă cât mai des pe poet la sanatoriu. La 12 ianuarie Eminescu scrie lui Chibici si-si exprimă dorinta de a veni în tară. La 4 februarie îi scrie lui Maiorescu, exprimându-i aceeasi dorintă. D-rul Obersteiner propune la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. Maiorescu, răpunzând la scrisoarea lui Eminescu, arată bucuria tuturor pentru deplina lui însănătosire si-l anuntă că Chibici va sosi la Viena, pentru că împreuna să faca o excursie de plăcere de 6 săptămâni spre sudul Alpilor până la Venetia, Padua si Florenta. Petre Carp, vizitând pe Eminescu la Dobling, îi face lui Maiorescu aceleasi propuneri.
În ziua de 26 februarie Eminescu părăseste sanatoriul si, însotit de Chibici, face călătoria recomandata prin Italia. Soseste la Bucuresti la 27 martie, primit la gară de mai multi amici. În ziua de 7 aprilie Eminescu pleacă la Iasi cu acelasi însotitor. Contributiile pentru întretinere continuă.
La 24 septembrie Eminescu e numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iasi. Este prezent la banchetul anual al `Junimii', la 25 octombrie. În noiembrie este bolnav si internat în spitalul Sf. Spiridon. În decembrie îl vizitează Vlăhută. Convorbirile literare din lunile ianuarie si februarie îi publică douăzeci si una din cele douăzeci si sase poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec. În numărul din luna februarie i se tipăreste poezia Diana, necuprinsă în volum. În Familia din 12 februarie apare poezia Din noaptea..., ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.
1885 Apare la Socec editia a doua a volumului de poezii, cu acelasi continut. Convorbirile literare din iulie îi publică Sara pe deal. Eminescu continua modesta slujbă la bibliotecă si predă lectii la scoala comercială. Lipseste în lunile iulie si august, urmând o cură la Liman, lângă Odesa, de unde scrie cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iasi. I se dă de către Editura Socec 500 lei în contul volumului de poezii.
1886 Este mentinut în serviciul bibliotecii, unde îndeplineste roluri sterse: scrie statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărtilor împrumutate si pentru convocarea comisiei bibliotecii. Epoca ilustrată din 1 ianuarie publică Dalila (fragment). În întregime poezia a apărut postum în Convorbiri literare la 1 februarie 1890. Albumul literar al societătii studentilor universitari "Unirea", cu data de 15 martie, îi publică poezia Nu ma întelegi, iar Convorbirile literare din decembrie poezia La steaua.
România libera din 2 martie informează despre o conferinta publicată lui Vlăhută asupra lui Eminescu, lăudând poeziile si criticând aspru pe cei care au avut alte păreri asupra lor. În timpul verii Eminescu devine din nou alienat. La 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă si, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamt.
1887 Primavara, Eminescu pleacă la Botosani, la sora sa Henrieta, si este internat în spitalul local Sf. Spiridon. În timpul acesta se organizează în Iasi comitete de ajutorare, care lansează liste de subscriptie publică pentru întretinerea si îngrijirea poetului. La 13 iulie merge la Iasi pentru un consult de medici. Acestia recomanda trimiterea pacientului la Viena si Hall, unde si pleacă în ziua de 15 iulie, însotit fiind de doctorandul Grigore Focsa. De la Hall se întoarce la Botosani, unde stă sub îngrijirea doctorului Isac si a sorei sale Henrieta, cu începere de la 1 septembrie. În decembrie trupa de teatru a fratilor Vlădicescu, cunoscuti poetului, dă la Botosani un spectacol în beneficiul bolnavului. Convorbirile literare din 1 februarie îi publică poezia De ce nu-mi vii, iar numarul din 1 iulie Kamadeva.
1888 Eminescu are dorinta de a-si termina unele lucrari pe care îsi aminteste ca le-a lăsat în manuscris. Pomeneste Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrala din Iasi. Prin scrisoare recomandată îi cere lui Maiorescu să-i trimita biblioteca si manuscrisele rămase la Bucuresti. Criticul însă nu dă nici un răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi depune pe biroul Camerei deputatilor o petitie din partea unui număr de cetăteni din toate partile tării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea este sustinută si de M. Kogălniceanu. Camera votează un ajutor lunar de 250 lei. Abia la 23 noiembrie proiectul de lege trece la Senat, unde este sustinut de N. Gane ca raportor. Legea se va vota abia în aprilie anul următor.
Veronica Micle vine la Botosani si determină pe Eminescu să se mute definitiv la Bucuresti, unde si pleacă pe data de 15 aprilie. Aici are un modest început de activitate literară. Citeste într-un mic cerc de prieteni Lais, care se dovedeste a fi traducerea piesei Le joueur de flute de Emile Augier. Tipăreste în România liberă din 13 noiembrie lconarii d-lui Beldiman si la 20 noiembrie Iar iconarii. În decembrie participă la aparitia revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole la 4 si 11 decembrie, semnând cu initiale. În numărul din 25 decembrie al revistei se anuntă aparitia volumului de poezii, editia a treia, cu un adaos de trei poezii fată de editiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii si Kamadeva.
1889 La 3 februarie Eminescu este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi este transportat la sanatoriul Caritas. La 13 aprilie se instituie o curatelă pentru asistenta judiciara a bolnavului. In noaptea de 15 iunie, la ora 3, poetul moare în sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor, Bucuresti. Ziarul Românul din 16 iunie anuntă la stiri: Eminescu nu mai este. Înmormântarea are loc în ziua de 17 iunie. Corpul defunctului este depus în groapă la umbra unui tei din cimitirul Bellu. În octombrie se dă la tipar editia a patra a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Maiorescu, intitulat: Poetul Eminescu. La 14 octombrie moare la Botosani Henrieta Eminovici, sora care-l îngrijise pe Eminescu în ultimii săi ani de viata. Veronica Micle încetase din viată înca de la 3 august în chiria unor măici de la Mânăstirea Văratec.
Tot în acest an moare si I. Creanga.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)