Archeus

Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie – deşi aceştia sunt în genere oamenii care pricep tot. Cel puţin cînd e vorba de expropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemînatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare – se-nţelege că nu impunem nimănui părerea – că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri, de o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega.

Se vede că autorul vrea să înceapă de la az buchi. Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decît în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gînsac şi cîne. Privirea cînelui e inteligentă, el pricepe din lumea aceasta o porţie mult mai bună decît gînsacul; cu toate acestea amîndouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gînsac, cum o vede el, pentru cîne, item, pentru membru de la primărie – pentru Kant item. Totuşi cîtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adîncă a înţeleptului de la Königsberg.

Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia văzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintîi deosebeşte lămurit grăunţele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură cu ochiul distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înuioşere în faţa unei gîşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi- sau nevirginale trec pe lângă dînsul, fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii.

Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decît în siguranţele acestuia.

Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.

E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor, pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adîncă, este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată explicarea ei este explicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea în sine rămâne un problem, înlăuntrul căruia se rătăceşte cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură, pe care cugetătorul adînc o-ncremeneşte pe hîrtie, pe care citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţă lungă care face că vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.

Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însemnătate numai întrucît se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucît se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucît se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decît indivizi impozabili, subcomisarul – indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu fure unii pe alţii şi să se ţie în răgulă.

După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvântului. Aceştia întreabă totdeauna quid novisimi? Cartea cea mai nouă e pentru dînşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii, formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvîntului, pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gîndiri, pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atîta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se-ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă.

Iar eu din parte-mi gândesc aşa. Orice-a gîndit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămînţă de adevăr. De aceea cărţile vechi, pe cari oamenii nu le scriau numai iac-aşa numai ca să le scrie, ci pentru că gîndise ceva, ce le apăsa inima, şi voiau s-o spuie şi altora, cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri abstruse unele seminţe de lumină, pe cari apoi le ţin minte.

Aşa în una din zile stam fluierând la fereastra deschisă, era zăpadă şi frumos afară, cînd iată văd trecînd un bătrîn c-o manta lungă pe spate şi cu pălăria cu marginele foarte largi. Îl văd intrînd la “Corabia lui Noe”. Corabia aceasta este o crîşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, cînd mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham şi Iafit. Cînd îl văd intrînd pe bătrîn zic: “Ce drac! Pe acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?” …Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi – la “Corabie”.

Întru-nlăuntru… moşneagul – la masa mea. “Corabia” era o odaie mare, boltită şi întunecoasă, în care şi ziua ardea lampă. Bătrînul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari miroasă a tabac.

I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fuiera printre dinţi… Era o necuviinţă… dar acuma eu tăceam; căci, oricît de necuviincios ar fi fost, aria era de o frumuseţă rară… era subţire ca bîzîitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cît cojiţa unei alune, cînta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el... apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetele lui lungi, încît mîna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.

– Iartă-mă, d-le doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva… şi aş voi să vă-ntreb…
– Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe cînd ştergeai ciubotele lui Beethoven.
– Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven.
– Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut… Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele şi basta.
“Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta”, gîndeam eu.
– Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitîndu-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Chelner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine… Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dentîi gîndire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu a fost: Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta. Vezi tu, asta voiam s-o ştiu… Omu-i ca o vioară… dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-ame găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei.
Eu căscam gura.

Bătrînul se uită la mine şi-ncepe să rîdă.
– Spune-mi, nepoate – dacă poţi – un lucru imposibil şi o idee imposibilă.
– Un lucru imposibil este ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atîţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme.

Chelnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşertă pîn în fund.
– Ascultă-mă nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?
– Ba nu.
– Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot.
– Ptiu! Bată-te vina, unchiule, cu tot cu Archaeusul tău… Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus?
– Sşut! Taci, nepoate… Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întîi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate, cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, şi dacă le ştergi acestea… şi un somn adînc le şterge pentru cîteva oare… ce simţemînt ni rămîne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă, în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare, în cari băgăm o lume, dispar pentr-o clipă… e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi… aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este… că oare ce-nsemnează asta. Cînd priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu o fi gîndind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetării.

– Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe cînd pierduse auzul.
– Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio, după ce uitase de mult natura vocii omeneşti… el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşi faţă c-o operă, care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor… c-ai privi-o cu binoclul întors… ş-ai vede departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu, ce pari a nu pricepe bine, pînă bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cum că toţi oamenii ar ave în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie, ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca şi cînd ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi… ba s-apropie aşa, încît toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlîndu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care are-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu pînzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui… Un teatru întreg, în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.

– Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?
– De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş-aceeaşi – totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic… că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage… Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezvie… va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur al realităţii… Şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă, care-ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezească şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez… ar trece printr-o mie de figuri el însuşi, şi dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt… Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni, cari aducînd o mică modificare organului vederii creează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare cât o bîrnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avusese înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche că-nainte urieşii locuiau pămîntul atîrnă de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim… Cine nu ştie cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea-şi aduce aminte cum că a mai auzit odată această muzică… Un amic se arată… el a-mbătrînit… vro cîţiva peri albi are pe cap… mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o avem despre dînsul, şi închipuirea, cum el a fost, şi vederea concretă, cum este, ni smulge părerea de rău: “Cum s-a schimbat omul acesta!”… în starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate… Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice îi sfîşie sufletul şi-i brăzdează faţa… din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor… Nu avem criteriu… Nu ştim dacă ştim ceva… O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin… Poate se zice însă că cutare om ciudat nu are drept, cînd spune ceva? Cu ce-l combaţi?... cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre… numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea… Poate că noi nu facem alta decît visăm într-un fel şi el într-altul…

– Dar bine… vedem lumea.
– Şi el o vede.
– Dar o pipăim.
– Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat, şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori e el nebun… asta-i întrebarea. Şi de gîndim numai cît de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni se pare nouă ciudat lor li se părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decît o formă, sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să-ntrebăm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte, care azi aprobă ceea ce a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte, care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxii…

– Cum din paradoxii?
– Da! Căci spune-i numai un[ui] om ieşit din coaja naturei cum că soarele stă şi pămîntul se-nvîrteşte… el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase… Spune-i că stelele sunt tot atîtea lumi… el va găsi-o paradox.
– Dar cu toate acestea e adevărul.
– Adevărul? Cum vrei… Cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării, cînd presupunem ceea ce ni se impune de sine… că spaţiul e nemărginit!... Unde-i mişcarea cînd spaţiul e nemărginit?... Pămîntul a făcut o bucată… Bine… Deasupră-i şi dedesubtu-i a rămas tot atîta spaţiu, căci e nemărginit… va să zică ce a parcurs el, cînd n-a parcurs nimica, că pretutindenea sta în acelaşi loc, în acelaşi centron, în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atîta ar fi… Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încît mişcarea lui nu-i de cugetat, fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pămîntul îmblă cum îmblăm noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem… în urmă şi-nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa – căci e nemărginită.

– Dar timpul?
– O, acest blestemat de timp, care e cînd lung, cînd scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune… Cînd aşteaptă cineva iarna la portiţa vreunui zaplaz pe drăguţa lui… şi ea nu vine… şi aşteaptă… şi ea tot nu vine… ce-i timpul? O eternitate. Şi cînd citeşte cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor… ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vrodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă, ori o tinereţă întreagă?... În vis el poate ave într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui? Şi în cîtă vreme? În şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cît timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii, am şters tot exclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa este posibil, ci zicem: după cît ne ajunge capul aşa e… dar dracul ştie dacă n-ar pute fi şi de o mie de ori altfel…

– Ce ciudată idee despre viaţă!
– Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar… o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcătură, dă de el, citeşte… citeşte… pocneşte din degete… “Da ştii că asta-i bună!”… Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii… publicul rîde, actorii se strîmbă şi toate acestea ca-nainte… de o sută de ani. Atuncea-ţi vine a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Cînd întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare… Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta… Unde e spaţiul? De aceea cînd auzim trîmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atîta conştiinţă de sine, să zîmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascutăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gîndirile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele… Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?

– Niciodată… Dar aş dori să ştiu mai întîi cine-i Archaeus?
– Hm! Cum dracu să ţi-o spun, dacă n-ai priceput pîn-acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările, ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vre să rămîie el însuşi… persoana sa.
Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei!), mai cuminţi (cîţi oameni de stat!), mai geniali (cîţi scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi… dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu, care-n toate schimbările din lume ar dori să rămîie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul… numai să fie el. Ar dori să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon… dar să rămîie tot el. Abstrăgînd de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare îşi are dorinţa împlinită… căci este indiferent pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el… Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?

– Ba nu. Mai puţin ca oricînd.
– Nici nu-i uşor de priceput – pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeauna de faţă… în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului, am pute vede lămurit ce-i etern… Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decît o vecinică plătire cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar pute privi peste tot, am şti ce este netimporal.
– Ce-mi folosesc mie expunerile acestea, cînd eu tot nu ştiu ce-i Archaeus?
– Hm! Eşti greu la cap. Cînd gîndeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă defel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gîndeşte la Napoleon), cum că omul e numai prilejul adesea slab, abia suflat pentru nişte patimi cumplite, cînd gîndeşti cum că purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi cînd vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori, din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămîn, şi şi aceste puţine au în sfîrşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cum că fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens, care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mînă una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe cînd carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.

– Şi este într-adevăr vecinică.
– În fiece om se-ncearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămîne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţa, rămînerea-n drum, decepţiunea, recăderea animalului păţit, bătrîneţa şi moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor: încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unor întrebări curioase?
– Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui.
– Da, Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămîn întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de-nţeles, alteori deşerte. Cînd văd nas omenesc, totdeauna-mi vine să-ntreb, ce caută nasul iestea-n lume?






de la az buchi = de la începuturi
item = idem = (lat.) la fel
quid novisimi = (lat.) ce este mai nou
Sim, Ham şi Iafit = fii lui Noe
punctum saliens = punct în mişcare
Ahasverus = nume al personajui legendar cunoscut şi ca “jidovul rătăcitor”

Mihai Eminescu. Geniu pustiu. Biblioteca pentru toţi. Editura pentru literatură. Bucureşti. 1966