„Este ceva ciudat în această dorință de a fi recunoscut, de a fi cineva: ea este rudă bună cu agresivitatea, iar vanitatea ei corupe. Pare extrem de dificil să fii simplu, să fii ceea ce ești, fără a pretinde că ești altcineva. A fi ceea ce ești constituie un lucru dificil câtă vreme încerci să devii cineva – ceea ce nu este deloc greu de făcut. Poți întotdeauna să pretinzi că ești altceva, să-ți pui o mască, însă a fi doar ceea ce ești este ceva extrem de complex întrucât ceea ce ești se schimbă mereu; nu ești niciodată același și fiecare clipă ne poate revela o altă fațetă, o nouă adâncime, o nouă suprafață. Nu poți fi toate acestea deodată, întrucât fiecare clipă aduce cu sine propria schimbare. Așadar, dacă ești cât de cât inteligent, renunți să mai fii ceva.”
E ceva extrem la Jurnalul lui Jiddu Krishnamurti. În primul rând, premisele apariției acestuia. Pur și simplu, fără să aibă nici măcar el vreo explicație, pe data de 19 iunie a început să scrie un jurnal, în care va nota zilnic, cât de puțin, trăirile sale din acea zi, precum și o mică descriere a percepției pe care o are asupra peisajului care îl înconjoară. La fel de brusc cum începe, acest jurnal se și termină. Nu are niciun fel de introducere, niciun fel de încheiere. În al doilea rând, este faptul că, nici până atunci și nici de atunci, Krishnamurti nu a mai ținut vreodată vreun jurnal. În plus, din cauză că nu a fost scris pentru a fi publicat – de fapt a fost scris doar pentru experiența în sine, de a fi scris – jurnalul are un stil extrem de alambicat, repetitiv, contradictoriu câteodată, așa cum sunt gândurile omului, dacă ar reuși să le scrie cu viteza cu care ele apar.
Despre Jiddu Krishnamurti
Jiddu Krishnamurti a fost un filozof indian, a scris și a vorbit public pe teme precum cunoașterea, care nu trebuie confundată cu acumularea de informații, despre sentimente, precum frica sau plăcerea, cele două situându-se printre temele sale preferate, despre solitudine sau despre meditație. La începutul carierei sale, a fost considerat Noul Învățător al Lumii, titulatură pe care însă, a respins-o, alături de curentul filozofic care i-a urmat. Toată viața s-a considerat un singuratic, și a negat orice apartenență, fie ea națională, etnică, politică sau religioasă. A scris mai multe cărți pe temele menționate și a deschis nenumărate școli, care acum sunt întreținute de adepții învățăturilor sale, prin diferite organizații caritabile. La vârsta de 22 de ani, în urma unei „experiențe spirituale ce i-a schimbat viața” (din Cuvânt Înainte scris de Mary Lutyens), Krishnamurti s-a ales cu o durere la nivelul capului și coloanei, care avea să fie prezentă timp de 40 de ani. A denumit această durere Procesul și nu și-a tratat-o niciodată, convins fiind că este o stare mistică, o poartă către adevăr. Procesul este pomenit în carte până la pagina 72 a cărții, unde spune: „Procesul a fost acut în primele zile și nu este necesar să mai fie menționat în fiecare zi.”
Despre Jurnal
„Seara a fost acolo: deodată, umplând camera, a fost acolo o puternică simțire de frumusețe, de putere și blândețe. Au remarcat-o și alții”. Cu această frază se deschide Jurnalul lui Jiddu Krishnamurti. După cum spuneam, brusc, fără nicio introducere. Acea puternică simțire de frumusețe va fi prezentă în tot jurnalul, fiind pomenită practic în fiecare zi, sub diferite denumiri: o nouă percepție; simțământ viu de bucurie; imensă, masivă demnitate a tăriei și binecuvântării; o nemăsurabilă vastitate. Fie apare brusc și dispare la fel de brusc, fie apare și cuprinde tot, până departe, pentru că o simplă cameră nu poate să o încapă, această prezență, care augmentează percepția și ascute simțurile lăuntrice nu poate fi explicată prin cuvinte, nu poate fi asemuită cu alte experiențe. Singurătatea sau izolarea, care dau naștere „disprețului dezaprobator și fricii” nu sunt același lucru cu solitudinea atotcuprinzătoare, care „cuprinde în ea întregul”, în care „nu există nici veselie, nici tristețe […] formă sau culoare”. Toate aceste stări, care sunt mai presus de percepția materială, vin doar către cel care „nu le caută”, care renunță la ele, pentru care ele „se sfârșesc de la sine, nu cu scopul de a obține altceva în schimb”.
Din toate paginile Jurnalului transpare în mod constant aceeași idee: creierul trebuie să învețe să renunțe la ambiție, la dorința de afirmare, la invidie și la toate acele sentimente care nasc suferință, dar și la decizii sau alegeri, care aduc după ele stări conflictuale și deci suferință, însă fără a încerca să obțină ceva în schimb. Exemplele pe care le dă Krishnamurti în acest sens sunt grăitoare. Călugărul care renunță la lume și se retrage în chilia lui, în rugăciune, pentru ca în schimb să primească mântuire și viață veșnică, sau aprecierea și recunoașterea semenilor lui, iar nu din credința sa lăuntrică, medicul care devine medic pentru bani și faimă, nu pentru că este conștient că medicina este o misiune nobilă, politicianul care intră pe scena politică din același motiv, ca și filozoful care filozofează pentru a fi apreciat, aceștia nu vor reuși niciodată să atingă acea cunoaștere, nu vor avea parte de prezența care este TOTUL și fără de care însăși Creația nu ar fi fost posibilă. Cu alte cuvinte (sau mai degrabă „în termeni religioși”), dumnezeirea, contopirea cu Divinitatea, nu vor avea loc decât în cazul celor care renunță la tot, dar o fac dezinteresat, fără a urmări, în fundal, acest scop.
Jurnalul este scris într-un mod destul de ciudat. Descrierile peisajelor prin care autorul se perindă – Ojai (oraș în apropierea Los Angeles-ului), Londra, Gstaad, Paris, Florența, Bombay, New Delhi etc. – sunt deosebit de sensibile, fiind idealizate până la extrem. „Era o peluză minunat întreținută, nu prea mare și de un verde incredibil; se afla în spatele unui grilaj metalic, bine udată, perfect plată și splendid de vie, strălucind în frumusețea ei. […] Iar la capătul peluzei se afla o singură tufă de trandafiri, cu un singur trandafir înflorit. Era ceva minunat de privit, peluza cu o iarbă fină și acel trandafir solitar existau acolo complet aparte de lumea zgomotului, a haosului și a mizeriei.” Dar ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că în ceea ce scrie se adresează sieși la persoana a II-a, ca și cum ar fi vorba despre eul său interior, care i se adresează conștiinței… și uneori invers. „Plimbându-te pe pavajul din fața celei mai mari bazilici […] ai apucat-o pe o stradă îngustă, cu sens unic […] Acolo, brusc și cu totul neașteptat se ivi acea binecuvântare, de o tandrețe și de o frumusețe atât de intense, încât tot corpul și creierul rămaseră fără mișcare.”
PLUSURI
Jurnalul lui Jiddu Krishnamurti este una dintre acele cărți ce pot fi citite oricând, oricum și oriunde. Pur și simplu, când o vezi într-un raft, o iei, o deschizi la orice pagină, citești oricât, apoi o pui înapoi; și așa, ai subiect de meditație. Este o carte la care cu siguranță voi reveni în timp, cel mai probabil exact în acest fel.
MINUSURI
Nu știu dacă este cu adevărat un minus sau doar o particularitate a acestui tip de scrieri, dar ea nu este tocmai accesibilă. Stilul ermetic, repetitiv, needitat (acțiune ulterioară redactării și menită să elimine anumite aspecte obositoare ale stilului, de care însă Jurnalul lui Krishnamurti nu a avut parte), face ca lecturarea să fie îngreunată.
RECOMANDARI
Jurnal nu face parte din categoria literară a scrierilor memorialistice. Este o scriere profund filozofică, meditativă, care descrie un proces de gândire foarte elaborat și care prezintă precepte filozofice extrem de avansate. Probabil că ar trebui citit în special de cei familiarizați, dacă nu cu scrierile lui Jiddu Krishnamurti, măcar cu filozofia orientală. Evident, și printre neinițiați poate să-și găsească adepți, cartea atingând anumite aspecte care sunt actuale și stringente pentru un număr extrem de mare de oameni.
