miercuri, 3 august 2022

De ce a făcut-o?

 


Titlu: Crimă şi pedeapsă
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 592
ISBN: 978-973-135-780-5
Cumpara cartea

Am citit Crimă şi pedeapsă acum ceva ani şi se pare că mi-au rămas în minte în special două lucruri: scena crimei şi întrebarea „De ce a făcut-o?”. Probabil că cei mai mulţi cititori şi-au pus întrebarea respectivă, şi totuşi nici romanul, nici personajul şi nici autorul nu-ţi oferă răspunsul. Şi atunci, dilema care rămâne este următoarea: există cu adevărat o explicaţie?

Cumpără titlul în engleză

Greu de stabilit. Unii critici ar miza pe însăşi vorbele lui Raskolnikov, cel care a comis o crimă pe care nici el nu o înţelege. Conform teoriilor lui confuze, el ar fi ucis-o pe bătrâna cămătăreasă pentru a intra în rândul oamenilor superiori – precum Napoleon, reprezentant al ideii de conducător/ suveran în mintea lui – care, în momentul în care ucidea, nu era un criminal, ci un vizionar, un revoluţionar, un deschizător de drumuri. „Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!. Am vrut să fiu un Napoleon şi de aceea am ucis. Acum pricepi?"

De ce o bătrână? Poate pentru că era mai vulnerabilă, mai la îndemână, şi nu ar fi adus complicaţii. Şi era oricum inutilă societăţii, nu reprezenta o pierdere... Şi totuşi, hazardul intervine, pentru că în peisaj apare o a doua persoană, sora acesteia, iar Raskolnikov se vede cumva „nevoit” să o omoare şi pe aceasta. Ca să nu existe martori, se poate spune.

De ce a făcut-o? Uneori, însuşi Raskolnikov este măcinat de această întrebare, iar un răspuns relativ satisfăcător, pentru că este unul care ar părea firesc într-un univers prin definiţie al nefirescului, este „pentru bani”. Cel puţin, aceasta ar fi premisa de la care a pornit întreaga dramă.

Şi totuşi, Raskolnikov, pentru că el nu este un om obişnuit, sau, mai exact, un criminal obişnuit, în sensul de ordinar / placid / la mâna a doua, este conştient că nu acest motiv infim, lipsit de orice substanţă sau demnitate criminalicească stă de fapt la baza acţiunilor sale.

„- Ştii, Sonia, zise el cu un fel de însufleţire, ştii ce am să-ţi spun: dacă aş fi ucis numai din pricina foamei, urmă el, apăsând pe fiecare cuvânt, şi privirea lui, deşi sinceră, avea ceva enigmatic, aş fi fost fericit acum!" .

Deci, dacă ar fi ucis dintr-un motiv unanim acceptat de societate – a ucis fiindcă era sărac, avea nevoie de bani pentru a trăi, n-a avut încotro, sărăcia l-a dus la nebunie, etc.- , până şi Raskolnikov ar fi fost împăcat cu sine, ar fi avut acoperire, s-ar fi înţeles şi s-ar fi acceptat pe sine, poate chiar cu compasiune faţă de propria persoană pentru ceea ce a fost „nevoit” să facă. Doar că aici nu avem de-a face cu un criminal oarecare, ci cu o personalitate infinit mai complexă, cu probleme mult mai adânci decât putem întrevedea.

El tocmai de aici vrea să scape, din cercul sufocant al celor care aparţin vulgului. Nu vrea să fie asemenea celorlalţi, banal, un om oarecare sau un „criminal oarecare”. Raskolnikov simte apăsarea nevoii, primare pentru el, de a se ridica din pătura celor comuni, mărunţi, neînsemnaţi. Să fie o frustrare pornită din sărăcie? Sau, dimpotrivă, totul să aibă la bază o superioritate a raţiunii, care, cerându-şi partea, l-a dus la o extremă periculoasă? Din nou, imposibil de determinat într-un sens sau în altul...

  • PLUSURI

    Introspecţia psihologică şi complexitatea personajului.

  • RECOMANDARI

    Iubitorilor de literatură rusă, de literatură clasică şi tuturor celor care nu vor să rateze nicio carte de bază din literatura universală.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

N-am trăit amândoi aceeași poveste…

 


Titlu: Fericirea conjugală
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2021
Traducere: 
Numar pagini: 317
ISBN: 978-606-43-1236-5

Am câțiva scriitori pe care îi iubesc pur și simplu. Cărțile lor nu mă fac niciodată să simt că una ar fi mai bună decât cealaltă sau că, doar într-un caz, autorul, poate, a scris o nouă carte la presiunea editorului și a publicului sau din motive pur comerciale și financiare. Tahar Ben Jelloun este unul dintre acești scriitori. Evident, am citit Căsătorie de plăcere și Copilul de Nisip și în fiecare dintre ele am găsit ceva fascinant, ceva diferit, dar o linie narativă unificatoare care îți spune la fiecare frază...„da, e Tahar Ben Jelloun.”

În acest sens, Fericirea conjugală nu a fost o mare supriză. Este o carte superbă, construită cu o rară finețe psihologică, cu grijă și atenție la detalii, cu personaje complexe și complicate care iau cititorul drept martor al vieților lor. Tema este veche și infinit abordată în literatură: căsătoria, ca instituție, ca destin, ca alegere, ca posibilitate, ca un joc de putere și seducție. Dar Tahar Ben Jelloun reușește să aducă o perspectivă nouă și ne oferă nouă, cititorilor, șansa de a ne gândi profund, de a pune sub semnul întrebării prejudecăți, idei și concluzii. Așa cum doar literatura de bună calitate o poate face.

În Casablanca anilor 2000, un pictor rămâne paralizat în urma unui atac celebral. Viața ocupată cu artă, călătorii, expoziții, femei frumoase, relații pasagere se reduce brusc la o cameră și un scaun cu rotile. Iar personajul începe să povestească despre relația cu soția sa, Amina, poveste ce devine tabloul unei peisaj care se construiește din tristețe, frustrare, furie, pasiune, neînțelegeri, infidelități și ura pe care cei doi ajung să o simtă unul pentru celălalt. Și, poate deasupra tuturor acestora, moartea unei iubiri despre care nici unul dintre parteneri nu mai știe dacă a existat cu adevărat vreodată.

De ce trebuia să plătești atât de scump dispariția dragostei ? O deputată spaniolă voia să propună o lege care să pedepsească dispariția dragostei. Astfel, când cineva nu-și mai iubește partenerul, respectiva persoană e pasibilă de o amendă și, de ce nu, de câțiva ani de închisoare. Câți ani de închisoare și la cât s-ar ridica amenda ? Asta i-ar fi plăcut și soției sale. Simțindu-se trădată, umilită, s-ar fi bucurat ca un judecător să pronunțe o sentință exemplară împotriva bărbatului care avusese îndrăzneala să nu-și mai iubească nevasta și să risipească banii propriilor copii cu alte femei. Când ea descoperise dovezi ale infidelității lui, el nu-și ceruse scuze. Ba chiar făcuse în așa fel încât să-i ofere indicii. De ce să se scuze, dacă asta îl ajuta să se elibereze dintr-o stare de lucruri în care nu mai putea să trăiască, o stare țesută din minciuni, ipocrizie, crize de nervi, țipete, furie dezlănțuită ?”.

Dar în orice relație, există două fețe ale aceleași probleme, iar Tahar Ben Jelloun oferă și povestea soției. Astfel, se nasc două povești, două istorii de viață, două adevăruri țesute din aceeași realitate. Aceste două povești se luptă pentru atenția și judecata finală a cititorului, dar mai mult decât atât, ele nasc suferința profundă a eșecului atâtor și atâtor relații, pentru că, așa cum spune unul dintre personaje: „...în decursul vieții noastre comune, n-am trăit amândoi aceeși poveste și niciunul din noi n-a recunoscut asta niciodată.”

  • PLUSURI

    O carte frumoasă cu un impact emoțional puternic care fascinează și ne face să ne punem întrebări importante.
    Stilul narativ simplu, direct care desenează călătoria dintre „ce-ar fi putut să fie” și „ce a fost” lăsându-ne pe fiecare dintre noi să ne găsim răspunsurile.

  • RECOMANDARI

    Una dintre acele cărți de neratat într-o viață de cititor.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Cerca trova – Infernul dantesc în lumea lui Dan Brown

 

Titlu: Inferno
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 508
ISBN: ISBN 978-606-609-481-8

Un Robert Langdon amnezic, un nou cod de spart, o nouă aventură plină de mistere și simboluri – ingredientele unei narațiuni alerte în „dulcele” stil Dan Brown.

Hăituit în tenebre, trebuie să mă adresez lumii din adâncul pământului, exilat în această sumbră cavernă în care apele sângerii se strâng în laguna ce nu oglindește stele. Dar acesta-i paradisul meu…pântecele perfect pentru fragilul meu lăstar. - simbolistica obscură sau, chiar, ocultă, referințele literare, Infernul dantesc și lumea artei renascentiste se împletesc între realitate și ficțiune, țesând cadrul perfect pentru o nouă aventură de bestseller în „dulcele stil clasic” creat de Dan Brown. Dar ce legătură există între un poem de rit latin, cu puternice simboluri creștine, Marea ciumă și biotehnologia secolului XXI? Robert Langdon revine pentru a găsi răspunsul, a descifra misterul și a salva, încă o dată, într-o formă sau alta, lumea (nu mi l-am putut scoate din minte pe Tom Hanks, de această dată). Bineînțeles, de lângă el nu lipsesc nici societăți clandestine (Consorțiul), femei enigmatice (Sienna Brooks și dr. Elizabeth Sinskey) sau bărbați impozanți (Prefectul și Bertrand Zobrist), geniali sau impunători prin putere și prestigiu, ceea ce sporește adrenalina, pagină după pagină.

Într-un amestec de peisaje aproape fanteziste din Italia ori Turcia zilelor noastre (Florența și Veneția cu precădere) - prin atmosfera pe care Brown reușește să o creeze cu fiecare roman al „seriei” Langdon - și coduri culturale cu o istorie fascinantă, Inferno se prezintă ca o narațiune atrenantă, în care Dan Brown dă dovadă de același spirit ingenios în a crea conexiuni între opere de artă (de la Dante la Boticelli sau Vasari), semne și simboluri obscure, organizații conspiraționiste și mișcări „filosofice” postmoderne (ideologia transumanistă), demonstrând ramificațiile unei imaginații debordante și ale unei documentări bine făcute. Dacă vreți să aflați mai multe despre Dante și influențele sale de-a lungul vremii, totul prin ochii unui profesor specializat în simbolistică, alergat de diverse grupuri cu interese variate, atunci acest roman este „piesa” ideală de popular culture pentru voi.

Inferno all

Cu o scriitură densă, dar ușor de parcurs, plină de detalii minuțioase și o desfășurare a acțiunii adesea ușor de prevăzut, cu întorsături care te pun pe gânduri, romanul urmăraște un Robert Langdon amnezic, dar mereu la fel de plin de resurse – un adevărat erou modern, produs al culturii pop, care te face să îți dorești să mai apară câte o amenințare pentru ca el să se arunce într-o nouă escapadă. De altfel, finalul acesteia este unul destul de neașteptat, cel puțin pentru mine s-a dovedit într-un fel anticlimatic, dar cu atât mai satisfăcător, întrucât i-a conferit un plus de veridicitate.

De altfel, nu mai este o luptă Bine/Rău în termeni atât de tăioși, cât o luptă a principiilor și a puterii retoricii și moralei (că tot ne inspirăm din Dante și a sa Divină comedie , deși acolo lucrurile păreau foarte bine categorisite), dincolo de majuscule, care arată, încă o dată, puterea popular culture de a ridica întrebări (chiar dacă există riscul de a fi etichetată drept pur escapism sau o nouă formă de conspiraționism). Dacă Dan Brown se folosește de formula care l-a făcut deja celebru pentru acest nou bestseller, nu putem contensta faptul că reușește să surprindă încă o dată prin naturalețea cu care pune piesă lângă piesă pentru ca realitatea din universul fictiv să aibă coerență și să te țină, ca cititor, cu sufletul la gură.

*Dacă mai aveți nevoie de alte argumente, vă las în compania unui mic interviu realizat de BBC cu scriitorul:

Foto: 1 2 3

  • PLUSURI

    Descrierile detaliate, conexiunile ingenioase dintre realitatea existentă și universul fictiv al romanului (simbolurile, pasajele din istoria artei invocate etc.)

  • MINUSURI

    Momentele previzibile ale desfășurării narațiunii

  • RECOMANDARI

    Fanilor Dan Brown, pasionaților de thriller, aventuri și pop-cult

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Noi și lumea virtuală. Avatare și alte fantome

 


Titlu: Lumea virtuală: avatare și alte fantome
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-707-421-8
Cumpara cartea

La sosire, Internetul a creat, la fel ca toate celelalte instrumente mass-media, reacții amestecate, de fascinație si frică. Acum trăim, iubim și suferim o mare parte din timp în tot felul de lumi virtuale ce par a fi un adevărat organism, un fel de „inteligență” colectivă, cu propriile sale aparențe sau zone inconștiente, dar mai ales în care totul e posibil. Această lume nouă nu ar fi fost posibilă fără apariția mai întâi: a telefonului care a făcut ceva normal din a vorbi fără a ne vedea, a fotografiei care ne-a determinat să acceptăm că și imaginile în care nu ne recunoaștem ne reprezintă, cât și a televizorului ce ne-a familiarizat cu o lume în care realitatea și ficțiunea se întrepătrund până la punctul în care nu mai putem face distincție între ele.

1Serge Tisseron, în Lumea virtuală: avatare și alte fantome decriptează relația noastră cu noile tehnologii: rețelele sociale, blogurile și site-urile matrimoniale. Deși nouă nu ne este familiar numele său, bibliografia și contribuțiile pe care le-a adus în domeniul psihologiei (în special cele pe tema rușinii, a secretelor sau felului în care TIC ne influențează și schimbă viața) sunt atât de ample, fascinante și utile încât ar merita să le fie consacrat nu doar un articol, ci un întreg volum. Serge Tisseron este un scriitor care a manifestat dintotdeauna un interes special față de tot felul de subculturi, precum benzile desenate, arta grafitti sau serialele de televiziune.

Dacă lumile virtuale aduse de tehnologie sunt ceva relativ nou, nu la fel este și noțiunea de virtual, aceasta fiind definită pentru prima oară de... Aristotel, cu sensul de „în potență” sau „în devenire”. O idee care se referă la ceva cu care poate sunteți familiari - sămânță care conține arborele virtual. Acest virtual, putem observa uimiți, dintr-un simplu instrument sau „obiect” devine o adevărată familie-surogat, o extensie a realității, o prelungire a identității, dar mai ales cel mai utilizat mod de a nega despărțirea.2

Deși beneficiile lumilor virtuale sunt atât de multe încât ne-ar lua o zi întreagă să le enumerăm, orice pas înainte poate însemna trei înapoi pe un alt palier. Pe lângă faptul că spiritul poate fi maltratat de mirajul ecranelor, pe nesimțite ne vom trezi că virtualul duce la o singurătate controlată, ne perturbă relațiile sociale (în special cele familiale) și ne influențează percepția asupra noțiunii de identitate (raportarea la sine și la alții), prezență, imaginar, realitate, de spațiu și timp.

Pe măsură ce ne adâncim tot mai mult în astfel de lumi alternative apar noi reguli sociale, se fructifică tot felul de comunități, ni se oferă beneficiile unei vieți sociale putând să le păstrăm în același timp și pe cele ale solitudinii, dezvoltăm mai multe identități (a nu se confunda cu personalitate multiplă) pe care le exploatăm pentru a descoperi ce imagine a noastră ne reprezintă mai bine și este mai vandabilă. Acum totul este adevărat și fals în același timp, se șterg granițele geografice devenind cetățeni ai lumii, dar și actori în propria noastră viață, experimentând tot felul de roluri, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, fiindcă astfel ajungem să ne cunoaștem mai bine și să reintegrăm în rutină jocul (redobândind sufletul de copil), un element nu doar cu rol de divertisment ci și terapeutic.

3Un alt fenomen interesant care se poate observa ca o consecință a apariției Internetului și a accesului aproape nelimitat la informații este raportul de egalitate sau chiar inversat în ceea ce privește transmiterea de cunoștințe între generații, oferind copiilor șansa de a fi în postura celor care îi învață ceva pe părinți. Noțiunea de intimitate evoluează și ea, apărând o cerere enormă pentru opusul intimității și anume dorința de extimitate, dreptul individului de a dezvălui părți intime ale vieții sale. Nu trebuie confundată dorința de extimitate cu exhibiționismul, pentru că în timp ce acesta din urmă se axează pe scopul de a fascina, seduce prin expunerea intimității, extimitatea are mai degeabă legătură cu dezvăluirea unor părți atât pozitive cât și negative, singura motivație fiind aceea de a obține acceptarea și validarea anturajului.

  • PLUSURI

    Două aspecte demne de menționat sunt: felul în care autorul reușește să abordeze teme dificile într-un limbaj simplu, pe înțelesul tuturor și faptul că este destul de imparțial, obiectiv, prezentându-ne niște idei însoțite de exemple și dovezi, atingând atât părțile pozitive cât și pe cele negative. Ceea ce m-a impresionat încă de la primele pagini este faptul că prezintă niște analogii, analize și concluzii simple, dar totuși inedite, într-o lumină nouă, fără a apela la senzațional și alte trucuri de marketing.

  • RECOMANDARI

    Lumea virtuală este o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca celor care folosesc zi de zi internetul

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Când ești rodul propriei imaginații

 

Titlu: Roșu și negru
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2007
Traducere: 
Numar pagini: 442
ISBN: 973-104-070-7

“Eu nu sunt de familie bună, de aceea am nevoie de calități mari, vizibile, dovedite de fapte grăitoare și nu de presupuneri binevoitoare.”

Roşu şi Negru este, în principal, povestea vieţii lui Julien Sorel. Acesta este şi titlul pe care autorul a vrut să-l dea iniţial cărţii. Totuşi, pe cuprinsul acestuia suntem plimbaţi de la cele mai joase până la cele mai înalte clase sociale, ni se face cunostinţă cu oameni de diferite meserii sau ranguri, ni se dau lecţii subtile de istorie şi suntem familiarizaţi cu situaţia politică a Franţei la începutul secolului al nouăsprezecelea. Astfel suntem introdusi în lumea din care face parte personajul principal al romanlui, o lume frecvent dominată de minciună, înşelătorie şi hoţie, comportamente pe care toate clasele sociale, începând de la ţăranul cel mai simplu, continuând cu burghezia şi cu clerul şi terminând cu aristocraţia Parisului, îl încurajează şi-l preţuiesc.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut de Julien încă de la început. Şi m-am simţit prost la fiecare gafă pe care o facea fie din naivitatea sau impulsivitatea vârstei, fie dintr-o greşeală de judecată. Şi m-am supărata de fiecare dată când greşea pentru că nu voia să deschidă ochii şi să-şi folosească mintea ca să înţeleagă ce se petrece în jurul său. Şi i-am admirat memoria, inteligenţa pe care şi-o dezvoltă pe parcurs, caracterul şi hotărârea cu care ducea la capăt orice gest pe care îmrejurările îl făceau să-l considere ca fiind de datoria lui. I-am admirat chiar şi curajul de a face cele mai nebuneşti greşeli dintr-un sentiment al onoarei pe care simţea în permanenţă nevoia să şi-o dovedească. Şi i-am admirat chiar şi mândria uneori exagerată.

Julien este întradevăr un om nu doar ambiţios ci şi capabil. Însă inteligenţa înnăscută îi este ştirbită de naivitatea de provincial şi de impulsivitate. Este exagerat de mândru şi de sensibil şi este la fel de uşor de intimidat ca şi de jignit. Este fascinat de gloria armatelor lui Napoleon, pe care îl admiră şi îl adoră ca pe un sfânt, şi e convins că dacă ar fi trăit pe vremea lui şi-ar fi dobândit faima de care este atât de însetat. Îl ia pe Napoleon ca exemplu al omului care este capabil de realizări măreţe în ciuda nenorocului de-a se fi născut în clasa de jos şi îşi ia multe din ideile şi sentimentele după care actionează din biografia acestuia, “Memoriile de la Sf. Elena”. O carieră militară îl atrage mult mai mult decât una în sânul bisercii, însă în lipsa unor războie în cadrul cărora să se facă remarcat, el alege calea pe care o consideră sigură pentru a reuşi în viaţă. Chiar dacă se pregăteşte pentru a deveni un slujitor al Domnului, el nu o face dintr-o chemare, dintr-o credinţă oarbă ci doar pentru că acesta este un mijloc de a obţine mai mult de la viaţă, ceea ce îl poate face să pară ipocrit. Iar acestă lipsă a credinţei oarbe, această nevoie de a analiza şi a trece totul prin sita raţiunii îl face chiar şi pe el să fie convins de propria ipocrizie.

Toata lumea îl invidiază pe acest tanăr şi inteligent abate, lucru prevăzut de doamna Renal, singura care l-a cunoscut cu adevărat şi care a ştiut că are de-a face cu un om capabil de a realiza ceva în viaţă. Poate de aceea nici nu încearcă să-l ţină pentru ea şi îl trimite acolo unde are şansa să se facă remarcat. Încearcă chiar să-l înveţe unele lucruri, care însă lui Julien îi scapă.

Julien se îndrăgosteşte de doamna Renal, mama copiilor al căror “pedagog” ajunge printr-o înlănţuire de evenimente de care el habar nu are, mai întâi deoarece consideră că este de datoria lui s-o facă, iar apoi pentru că această femeie blândă de a cărei naivitate autorul insista să ne convingă doar prin vorbe însă nu şi prin gesturi, i-a cucerit cu adevărat inima. Deşi cei doi se vor despărţi după un timp destul de scurt dar foarte fericit petrecut împreună, despărţire datorată invidiei pe care Julien pare s-o stârnească oriunde s-ar duce, tănârul abate păstrează în suflet imaginea ei ca o icoană, ca un punct de referinţă, comparând mereu răceala tinerei şi mândrei Matilda cu căldura, sinceritatea şi dragostea doamnei Renal.

Matilda, fiica marchizului de La Mole la care Julien se angajează ca şi secretar, pare la o primă privire prototipul tinerei aristocrate. Frumoasă, rece, inteligentă, exemplu de bună creştere şi politeţe, însă cu o limbă poate puţin cam ascuţită, ea cucereşte inimile tinerilor din lumea bună care frecventează salonul familiei fără niciun fel de efort. Iar uşurinţa acestor cuceriri, la fel ca şi societatea din care face parte, o plictisesc nemaipomenit. Iată de ce ajunge Matilda să se îndrăgostească de Julien. Pentru că ea, la fel ca şi tânărul abate, visează la o soartă măreaţă sau cel puţin ieşită din comun, asemeni strămoşilor ei care au intrat în istorie datorită faptelor săvârşite. La fel ca Julien care citea “Memorialul de la Sf. Elena” ca pe o biblie, Matilda avea ca punct de referinţă, admiraţie şi inspiraţie trecutul glorios al familie povestit în legenda Reginei Marguerite. Iar ea vede în Julien un om capabil de o soartă măreaţă asemenea strămoşilor ei. Desigur imaginaţia o ajută mai mult decât orice altceva. Pentru că ea nu-l cunoaşte cu adevărat pe Julien deoarece nu vrea să-l cunoască. Se mulţumeşte cu imaginea pe care şi-a format-o despre el cu ajutorul fanteziei. Astfel dragostea ei este, cel puţin într-o primă fază, foarte cerebrală. “Dragostea pornită din judecată e fără îndoială mai inteligentă decât dragostea adevărată, dar nu are decât clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine şi se analizează neîncetat. În loc să se depărteze de raţiune, ea are la bază numai raţiunea.” Iar aceste clipe de entuziasm sunt duse la extrem de către impulsiva Matilda.

Dragostea dintre Julien şi Matilda este foarte caracteristică firilor lor. Pentru că niciunul nu poate să-l iubească pe celălalt în mod natural şi deschis. Amândoi iubesc mai mult cu imaginaţia decât cu sufletul. Unul pentru că nu poate altfel, celălalt pentru că este împiedicat de purtarea celui iubit. Chiar dacă în cele din urmă dragostea celor doi pare să se transforme în ceva sincer şi profund, ea tot nu este o dragoste uşoară şi naturală cum a fost cea dintre Julien şi doamna Renal.

Diferenţa dintre cele două femei este aproape antitetică. În timp ce doamna Renal este o femeie matură, căsătorită, mamă a doi copii, o provincială simplă, sinceră şi deschisă care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci doar se bucură de întâmplarea de a se fi îndrăgostit, Matilda este o tânără aristocrată sofisticată care doreşte mult mai mult de la viaţă decât îi este rezervat în mod normal unei femei de rangul ei; ea are un rol de jucat în viaţă. Inteligenţa de care dă dovadă şi cărţile pe care le citeşte dovedesc ambiţiile ei care depăşesc o căsătorie cu un bărbat cât mai agreabil şi râvnit, cu avere şi rang superior. Îşi doreşte o soartă ieşită din comun şi nu se mulţumeşte să fie doar un spectator plictisit al propriei vieţi.

Ambiţia de care Julien dă dovadă dintr-o dorinţă profundă de “a ajunge”, după cum se exprimă autorul, l-ar putea face să pară un parvenit. Depinde însă din ce punct de vedere privim lucruriile. Pentru că toate situaţiile în care acesta ajunge şi felul în care progresează par să se datoreze mai mult sorţii şi capacităţii sale de a profita de ocaziile ivite, decât de propria lui voinţă. Totuşi faptul că o împuşcă pe doamna Renal după ce aceasta trimte o scrisoare marchizului La Mole dezvăluindu-i aventura sa cu Julien şi împiedicând astfel căsătoria acestuia cu Matilda, ar putea părea un act de răzbunare al unui parvenit căruia i s-au năruit toate planurile. Însă cunoscând felul în care Julien se vede pe sine, ca un om mândru care trebuie în permanenţă să-şi apere onoarea, fapta lui apare mai degrabă ca o imitaţie a vreunui erou din carţile sale.

Mi-a plăcut Roşu şi Negru pentru că este un roman complex nu doar din punct de vedere al multiplelor straturi ale subiectului pe care-l tratează, dar şi din punct de vedere al compoziţiei şi-al stilului în care este scris. Acesta diferă de romanul clasic cu autor omniscient care păstrează distanţa faţă de personajele sale, prin intervenţiile autorului care îşi mai dă din când în când cu părerea despre purtarea acestora de parcă n-ar fi creaţiile lui.

Acesta este fără doar şi poate unul din acele romane care trebuie citite cel puţin o dată în viaţă.

Cat costa cartea Rosu si negru?

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Ce-ar fi dacă ar fi și iar ar fi?

     


    Titlu: Jocul lui Westing
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2014
    Traducere: 
    Numar pagini: 256
    ISBN: 978-606-93631-6-4
    Cumpara cartea

    De la bun început, Jocul lui Westing m-a atras prin rezumatul care prezenta un scenariu construit parcă de Agatha Christie, câteva decenii mai târziu. Nu știm foarte precis când, fiindcă autoarea nu s-a pierdut în detalii privind timpul și spațiul; pe de altă parte, nu s-a dat în lături de la prezentarea unei galerii de portrete umane complexe, înfățișând cu iscusință felul în care, în urma răsturnărilor de situație, reacțiile persoanelor evoluează și atitudinea lor față de cei din jur se modifică... uneori mai mult decât subtil.

    Realizarea iscusită a portretelor în scris nu mă uimește, fiindcă autoarea Ellen Raskin este, de fapt, ilustratoare – cu predilecție de cărți pentru copii, dar a și scris cincisprezece volume (pe care, firește, le-a și ilustrat), din care s-au vândut peste un milion de exemplare.

    A fost un adevărat geniu la bursă – de altfel, probabil cel mai îndrăgit și totodată cel mai controversat personaj al cărții, Tabitha-Ruth „Turtle” Wexler, împrumută această trăsătură și uimește pe toată lumea cu precizia predicțiilor și inteligența acțiunilor sale (Turtle este, în mare parte a acțiunii, o fetiță de 13 ani).

    Într-un decor în care ne-am aștepta, în orice moment, să-și facă apariția celebrul Hercule Poirot, multimilionarul Sam Westing adună nu mai puțin de șaisprezece persoane, pe care le numește „moștenitorii” săi și cărora le cere, prin testament, să concureze unii împotriva celorlalți, în echipe de câte doi, pentru a afla cine „i-a răpit viața”. Premiul pentru câștigători este consistent, iar „răposatul” nu se uită la bani, considerând că investigațiile și eforturile participanților merită încurajate și financiar.

    Astfel, în decurs de doar câteva zile, lucrurile se precipită și încurcăturile se succed cu repeziciune. Multe dintre personaje sunt prezentate aproape stereotipic și chiar caricatural însă funcționează excelent împreună și creează o dinamică deseori înduioșătoare. De exemplu, soția domnului Hoo – proprietarul restaurantului chinezesc – nu știe limba engleză, este forțată să poarte veșminte tradiționale și să servească masa, deși tot ce își dorește este să plece înapoi în China și să revină la pantaloni; în schimb, își manifestă frustrarea prin cleptomanie, și îi plac lucrurile strălucitoare, mai ales medaliile pe care fiul său, Doug, le câștigă la atletism.

    Jocul lui Westing creează, astfel, reacții și relații neașteptate: serena Angela Wexler, care ascunde și ea, printre altele, puternice opinii proprii despre tot ce o înconjoară – inclusiv căsătoria iminentă, dar forțată de mama sa, cu un rezident promițător, însă plicticos, ajunge să se împrietenească „peste noapte” cu Sydelle Pulaski, o secretară deloc remarcată, care își petrece timpul prefăcându-se bolnavă sau invalidă pentru a atrage atenția asupra sa.

    Mai mult, însă, acest „joc” inspirat și din tehnica lui Sam Westing de a juca șah (tehnică pe care câteva personaje o menționează pe parcurs, oferind indicii), reprezintă ocazia perfectă pentru clarificarea, consolidarea sau chiar distrugerea unor relații vechi. Este destul spus că participarea la joc în echipe... neașteptate, ajută personajele să își recapete fericirea de la începutului căsniciei, sau să decidă că, de fapt, căsnicia nu este defel pentru ele și că ar prefera să fie independente, să studieze și să-și îndeplinească visurile.

    Iar dacă îndrăgiți unii dintre protagoniști și vă întrebați ce se va întâmpla cu ei mai departe, puteți sta liniștiți: până la finalul romanului, veți afla punctual care este destinul fiecăruia și dacă a reușit sau nu să devină ceea ce și-a dorit.

    • PLUSURI

      Galeria de personaje cu adevărat deosebită, răsturnările de situație care surprind și încântă, dar mai ales ingeniozitatea caracterizărilor.

    • MINUSURI

      Pentru dependenții de dialoguri multe și scurte, acest roman preferă să exploreze calitatea filosofică a conversațiilor.

    • RECOMANDARI

      Recomand această carte fanilor Agatha Christie, dar și oricărui cititor, adult sau copil deopotrivă, care dorește să pătrundă într-un mini-univers alcătuit dintr-un simplu complex de locuințe, unde o minte ingenioasă a pus la cale un plan menit să ajute oamenii să-și clarifice identitatea.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: