Am avut șansa să călătoresc destul de mult în ultimii ani, inclusiv în locuri în care nu m-aș fi gândit niciodata că voi ajunge: Turkmenistan și Uzbekistan – prima și ultima dintre țările pe care jurnalista norvegiană Erika Fatland le descrie în cartea sa Sovietstan. De fapt, am început să citesc cartea, atrasă fiind de ideea de a afla mai multe despre o parte a lumii pe care nu am avut suficient timp să o descopăr în toată complexitatea ei.
Vizitele scurte pe care le-am făcut în cele două țări mi-au conturat o imagine destul de superficială... un spațiu care pare să respire încă un aer pregnant sovietic, cu toate amintirile mai puțin plăcute pe care le evocă acest fapt oricărui locuitor al Europei de Est. Și am descoperit că e destul de greu să treci pentru un clișeu, aproape o prejudecată, în relație cu aceste țări. De aceea, mă bucur că am citit cartea Erikăi Fatland oferindu-mi șansa de a re-vizita (mental) aceste spații geografice, culturale și sociale, și de a pune sub semnul întrebării unele dintre impresiile mele inițiale.
Pentru că este clar faptul că Sovietstan-ul este un concept și un spațiu mai complex, mai interesant, fascinant chiar, decât ceea ce mi-a indicat percepția mea superficială. Uneori, o carte bună îți re-desenează realitatea într-un mod în care experiența directă nu a reușit, fie pentru că nu ai avut suficient timp sau suficientă deschidere să o accepți și să o înțelegi.
Erika Fatland, specialistă în antropologie socială, călătorește în cinci țări din fosta Uniune Sovietică, Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîstan și Uzbekistan, explorând unele dintre cele mai îndepărtate și, uneori, periculoase locuri din lume. Autoarea vizitează de la poligoane de teste nucleare din Kazahstan, la muzee de artă, sate pierdute în colțuri de lume, orașe moderne, vede un președinte de stat murind în urma unui accident de călărie, mănâncă un fel de iaurt făcut din lapte de cămilă și carne de cal – o experiența completă și complexă, o călătorie absolut fascinantă într-o zonă pe care mulți dintre noi nu au avut șansa sau dorința de a o descoperi.
Republici din Asia Centrală care și-au declarat independența după dezmembrarea URSS, dar influența sovietică a rămas întipărită în fibra lor cea mai adâncă. E o lume a dictatorilor care schimbă numele lunilor anului, un amestec greu de înțeles pentru un outsider de modernitate și tradiție, de sărăcie lucie și bogăție exagerată. Majoritatea acestor țări au regimuri politice dictatoriale, unde statul decide (ca în Turkmenistan) că poporul trăiește, în prezent, Epoca Fericirii Supreme, și nimeni nu are curajul să contrazică fericirea impusă ca politica de stat.
Înainte de a încheia această recenzie și a vă recomanda să citiți cartea, aș vrea să menționez un episod care mi-a atras în mod special atenția. În Kîrgîstan, există, și în zilele noastre, o tradiție numită „ala kachuu – înșfacă și fugi” – răpirea mireselor.
„Nu există statistici de încredere care să ne spună câte tinere sunt răpite și forțate să se mărite în Kîrgîstan, în fiecare an (...), dar tradiția are rădăcini adânci...”. Unul dintre însoțitorii autoarei explică: „Întregul mod în care ne gândim la femei și copii în țara asta trebuie să se schimbe. Aici nu există tradiția iubirii. Bărbații din comunitățile rurale nu știu cum să facă rost de o nevastă decât răpind-o și violând-o. Așa s-au însurat bunicii lor, părinții lor, toți ceilalți din sat. Toată familia e implicată. Bunica stă pregătită cu eșarfa albă când bărbatul vine acasă cu mireasa răpită, plânsă. Femeile mai în vârstă din familia lui sunt acolo ca să adauge un plus de presiune psihologică: Și noi am fost răpite, și noi am plâns, apoi am făcut copii și am uitat. Uită-te la noi acum ! Avem copii și nepoți și trăim într-o casă frumoasă !... Bărbații rămân indiferenți la durerea femeii. Cred că plânsul face parte din tradiție și nu înțeleg că ea chiar suferă. Dacă femeia își pierde virginitatea, e același lucru cu o condamnare pe viață. Atunci nu are de ales și trebuie să se mărite. Dar chiar și atunci când bărbatul nu o atinge, se teme că nu o va lua nimeni de nevastă dacă se întoarce acasă, la părinții ei. Presiunea socială și cea psihologică sunt intense, și din cauza asta, atât de multe femei rămân cu cel care le-a răpit. În cele 7% din cazuri în care fata nu este de acord să se mărite, bărbatul este învinovățit:ce fel de bărbat e, dacă nu-și poate păstra mireasa ?”.
PLUSURI
Stilul narativ care se menține în zona relatării faptelor și informațiilor, fără a explora sau dezvălui prea mult din trăirile personale ale autoarei, permițând astfel cititorului să se concentreze pe realitatea exterioară.
Bogăția de informații pe care autoarea le aduce, poveștile despre viața oamenilor simpli și tradițiile locului.
RECOMANDARI
O carte interesantă despre un spațiu geografic, social și cultural puțin înțeles și explorat, o parte a acestei lumi în care trăim și care are, încă, atâtea necunoscute pentru noi toți.
