„…urma să vizitez familiile camarazilor căzuți, să le aud bocetul deznădăjduit, să le înmânez partea din pradă care li se cuvenea în schimbul unui fiu ucis în luptă. Între timp vestea despre isprăvile noastre se va răspândi prin viu grai, dintr-un sat în altul, de la o insulă la alta, iar eu voi fi primit ca un învingător, ca un cuceritor de orașe, mintea care urzește planuri de neînchipuit. Voi atârna pe zidurile palatului trofeele dobândite în urma victoriei mele: scuturi cu lucrătură măiastră, panoplii cu arme din bronz, cingători cu zale de argint și chihlimbar, care vor stârni admirația tatălui meu și a oaspeților găzduiți la palat.”
Acestea sunt planurile lui Odiseu, „fiul lui Laertes, regele Itacăi, distrugător de cetăți”, la plecarea spre casă, atunci când, împreună cu acei camarazi care supraviețuiseră războiului de 10 ani, părăsea ruinele incendiate ale Ilionului, cetatea cunoscută sub numele de Troia. Ce s-a ales din ele? După alți zece ani de întâmplări din cele mai neverosimile, pe care Homer le-a adunat sub titlul Odiseea, de unde, de altfel, își ia numele și genul epic, blestemele, mânia zeilor și soarta, împotriva căreia nici măcar zeii nu au puterea să lupte, au ruinat aceste planuri.
Manfredi își începe primul volum (citește recenzia) din saga homerică cu o imagine neverosimilă: Odiseu înaintând cu greu printr-o zăpadă care riscă să-l îngroape de viu. Când, vreodată, în Iliada sau în Odiseea, a apărut acest fenomen – ninsoarea – altfel decât privit de la o distanță sigură, pe vreo creastă de munte? Și totuși, autorul își bulversează cititorul de la început cu această imagine. Tâlcul ei, așa cum e de așteptat, va fi dezvăluit abia la finalul acestui volum. „În cântul al XI-lea, Homer imaginează o a doua odisee, care nu mai este pe mare, ci pe pământ, prin noroi și praf, spre un loc misterios și îndepărtat în care eroul va trebui să sacrifice în cinstea zeului albastru, stăpânul mării, trei animale ca să pună capăt pentru totdeauna sfidării zeilor și să-și recunoască natura inferioară. Din acest fantomatic poem, un adevărat mister al literaturii universale, nu s-a mai găsit niciodată vreo urmă.” (din Nota autorului de la finalul volumului). Așa încât, versatul autor italian, arheolog de renume, s-a hotărât să ne-o prezinte el. Este foarte adevărat că abia dacă o sugerează în ultimele capitole și în Epilog, însă forța narațiunii este fantastică. Bulversat, intrigat, citeam sfârșitul Odiseei lui Homer o dată și încă o dată și încă o dată, sperând să descopăr măcar o urmă din ceea ce Manfredi povestește la sfârșitul acestui volum, dar nu reușeam. Nimic altceva decât profeția rostită de Tiresias la gura Hadesului. Iar apoi vine Nota autorului și explică necesitatea atât de pregnantă de a elucida acest mister, de a adeveri și această profeție, la 3000 de ani de la rostirea ei.
Volumul de față, care începe cu Cântul al IX-lea al Odiseei, poartă în el o tristețe chiar mai mare decât Jurământul, tristețe care este a lui Valerio Massimo Manfredi, nu a lui Homer. Odiseea lui Homer păstrează același ritm ca și Iliada. Le-am citit pe ambele în traducerea lui George Murnu, iar impresia lăsată este de lecturare a unei aventuri, pe când impresia pe care o lasă romanul lui Manfredi este de lecturare a unei tragedii. Tristețea aceasta pare a-și avea obârșia într-unul dintre gândurile pe care autorul italian i le atribuie lui Odiseu: „Mă uitam la Phemius […] și-mi dădeam seama că zilele care le dădeau rapsozilor inspirație se sfârșiseră.” Și într-adevăr, marii eroi ai epopeilor homerice au dispărut cu toții odată cu Odiseu. Argonauții – Hercule, Laertes, Castor și Polux, Argus, Heracles, Telamon, Orfeu, Nestor, Iason, eroii războiului troian – Agamemnon, Menelaos, Nestor, Ajax, Ahile, Idomeneu, Paris, Neoptolemeus, precum și personajele din Odiseea, își sfârșesc cu toții epopeile înainte de finalul ultimului dintre poemele homerice. După acest poem, toți sunt pomeniți doar ca evocări ale unui trecut glorios, nicidecum în persoană. Tot odată cu Odiseea, ia sfârșit implicarea zeilor și eroilor în viața muritorilor ceea ce poate însemna și că cea de-a doua odisee pomenită de Manfredi chiar a avut loc, dar a fost pierdută.
Odiseu, personajul lui Homer, este doar un obiect al sorții, neschimbat de vremuri și de vicisitudini. El pare a fi creat doar pentru că întâmplările la care ia parte aveau nevoie de un personaj central. Odiseu ca personaj al lui Valerio Massimo Manfredi evoluează. El este timid la începutul primului volum, Jurământul, inconștient de intervenția directă a zeiței Atena în viața lui, apoi devine ușor arogant, bazându-se pe incredibilul succes pe care îl are, pentru ca, mai târziu, începând din momentul în care câștigă armura lui Ahile în detrimentul lui Ajax, să se transforme într-un personaj măcinat de remușcări, un personaj demn de faima care-l însoțește: arma lui supremă este gândirea. Această umanizare, în saga Numele meu este Nimeni, a unuia dintre cele mai cunoscute personaje din literatura universală face ca interesul cititorului modern pentru epopeile homerice să aibă o șansă de reînnoire.
PLUSURI
În primul rând, umanizarea lui Odiseu, transformarea lui într-un personaj care nu știe doar să sufere ci trage învățăminte reale din acele suferințe, iar acțiunile sale ulterioare sunt bazate pe analiza lor, cred că este cel mai mare plus pe care îl are romanul în două volume Numele meu este Nimeni.
RECOMANDARI
Iliada și Odiseea nu trebuie să mai constituie pentru nimeni opere inaccesibile doar pentru că sunt versificate. Valerio Massimo Manfredi, prin translația extrem de fidelă a celor două epopei în proză, reduce această dificultate, invitând practic pe toți cei care au curiozitatea de a le citi să o facă cu o foarte mare ușurință.
