Societatea în care vieţuim este construită în mare parte pe stereotipuri, mai mult sau mai puţin fondate. Cu laptele matern absorbim viziuni contructive şi paradoxuri care ni se par atât de fireşti, încât nu le tăgăduim natura şi esenţa. Noi, femeile, suntem percepute, prin fire, drept victime perfecte ale raporturilor amoroase. Bărbaţii, pe de altă parte, sunt priviţi, în majoritatea lor, drept indivizi odioşi, care fug de responsabilitate, de moralitate şi de sentimentalisme. Acest ping-pong al dimensiunii umane denotă îngustimea cu care privim lucrurile şi apatia cu care ne încadrăm în fluxul relaţiilor conjugale.
Ce să facem însă atunci când descoperim opinia opusă? Când ne dăm seama că abandonul nu este un capriciu, ci mai degrabă o epuizare a resurselor psihoemoţionale, o fugă de gol, de pustiu, de resemnare? Autorul Hanif Kureishi pune aceste întrebări în faţa cititorilor săi în cartea sa Intimitate şi alte povestiri, tradusă de Elena Ciocoiu, în colecţia Raftul Denisei, de la editura Humanitas fiction. Scriitorul de origine pakistanezo-britanică, s-a născut în 1954 în Kent. A studiat filozofia la King’s College, Londra iar acum se numără pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945.
Romanul Intimitate este un studiu al fricilor masculine, o altfel de restrospectivă asupra despărţirii. Narat la masculin, volumul îl are în centrul său pe scriitorul Jay, un bărbat între două vârste, care, după o existenţă mai mult sau mai puţin ternă alături de soţia sa, Susan, înţelege că nu are altceva de făcut decât să părăsească cuibul conjugal de dragul unei aventuri volatile. Deşi la prima vedere cititorul ar putea avea tendinţa de a judeca o alegere atât de neinspirată, pe parcursul lecturii rolurile se pot inversa, iar noi, cititorii, am putea să recăpătăm empatia şi compasiunea. Aşa se face că personajul nostru nu este un moralist desăvârşit, dar nici o canalie absolută. Este mai degrabă arhetipul bărbatului indecis, nehotărât, a cărui capacitate de a-şi autodistruge firea îl face cu adevărat original. Depresiv, apăsător şi greu de acceptat. Aşa aş descrie succint romanul lui Kureishi, care chiar de la primul paragraf te şochează, zguduindu-ţi starea de echilibru emoţional:
„Este seara cea mai tristă, pentru că plec şi nu mă mai întorc. Mâine-dimineaţă, după ce femeia cu care trăiesc de şase ani se va duce la muncă pe bicicletă şi copiii noştri vor fi lăsaţi în parc să bată mingea, voi pune câteva lucruri într-o valiză, mă voi strecura afară din casă, sperând că nimeni n-o să mă vadă, şi voi lua metroul până la Victor.”
Întreaga naraţiune din Intimitate este centrată pe trăirile acide ale lui Jay în ultima sa seară din căminul conjugal. Solitar, distrus emoţional, acesta încearcă să reflecteze asupra deciziei, care de altfel se dovedeşte a fi definitivă, şi încearcă să împace dimensiunea sa emotivă cu normele morale unanim acceptate. Acest schimb eşuează însă, deoarece aşa cum spune naratorul: „Cuplurile au motive întemeiate să nu vorbească.” În Intimitate tăcerea este omniprezentă, monopolizând starea de spirit a cuplului. Doar copiii, pe care Jay îi iubeşte şi îi urăşte în acelaşi timp, le zdruncină acest armistiţiu tacit.
Kureishi îi dă personajului său încărcătura unui monolog, pe care acesta şi-l tot rosteşte până la verdictul final. „Dar de ce sunt liber? Fireşte, libertatea esenţială înseamnă să alegi, să nu mai ai nevoie de libertate pentru obligaţiile care ne leagă unii de alţi – să te implici.” Pe de altă parte, înţelegerea dimensiunii libertine a propriului eu îl aruncă pe Jay într-o tumultoasă stare depresivă, vecină cu idei lugubre: „E uşor să te sinucizi fără să mori. Din nefericire, ca să ajungi la viitor, trebuie să trăieşti prezentul.” În acest punct, cartea îmi aduce insesizabil aminte de filmul Shame, deoarece se simte pe fundal aceeaşi adicţie, obsesie pentru regăsirea eului sexual, o fugă în interior pentru dezinhibare. Este de apreciat, maniera în care drama lui Jay se împleteşte cu fundalul în care acesta se maturizează, fiind puse accentele necesare asupra raporturilor cu părinţii, cu şcoala şi cu reprezentantele sexului frumos (ispitele sale):
„Sistemul dezorganizat de învăţământ m-a ajutat să-mi dezvolt un interes entuziast faţă de fustele fetelor – faţă de material, de ţesătură, dacă erau înfoiate, largi sau strâmte şi în ce locuri. Fustele, asemeni cortinelor de la teatru mai târziu, mi-au stârnit curiozitatea. Voiam să ştiu ce-i sub ele. Era o aşteptare, dar şi o posibilitate. Fusta era un obiect intermediar; un lucru în sine şi un mijloc de a ajunge în altă parte. Asta a devenit paradigma cunoaşterii importante pentru mine. Lumea e o fustă pe care vreau s-o ridic.”
În această clipă înţeleg că nu poţi descrie o lucrare semnată de Kureishi fără să dai spoilere. Dar înţelegerea mecanismului cu care îşi clădeşte personajele presupune efort şi o meticuloasă disecare a materialului existent. Romanul său Intimitate, dar şi povestirile Licărire, Străini când ne întâlnim şi Spleen au aceeaşi axă longitudinală: nefericire la masulin. Graţie abordării sale, fără pic de sexism, apropo, avem posibilitatea de a evita obtuzitatea cu care judecăm bărbaţii adulteri. Da, Kureishi nu îi scuză, nu le iartă demenţa şi capriciul, dar lucrările sale au menirea de a ne arăta că moneda are două feţe, iar dreptatea (o fi sau nu ea la fundul mării) este variabilă, îmbrăcând raţionamentele a două fiinţe: el şi ea.
Trăgând o linie între mine şi scriitura lui Hanif Kureishi pot spune că este de o splendoare taciturnă, este vâscoasă şi impregnată cu stări de spirit pesimiste. Nu e o carte pe care să o recomanzi oricui, ci doar celor care fac diferenţa între o dramă şi o melodramă, celor care din cărţi absorb destine şi încearcă să perceapă diversitatea socială pe care o încercăm. Cu siguranţă, Hanif Kureishi intră uşor în topul celor mai buni autori pe care i-am citit în 2018 şi pe care îi voi asocia cu frumuseţea tristului, absurdului, melancolicului.
