Economia emoţională. Calea sigură către succes

 

0Autor: Curt Coffman & Gabriel Gonzalez-Molina (Gallup Organization)
Rating:
Editura: All

Două întrebări

Am pentru voi două întrebări. Prima este legată de statutul vostru de clienţi: de câte ori nu aţi plecat dintr-un magazin sau firmă, jurând să nu vă mai întoarceţi, nervoşi din cauza vânzătoarei, care ori nu părea că înţelege ce vreţi, ori îşi planificase să se certe cu toţi clienţii în ziua respectivă? A doua are legătură cu statutul vostru de angajaţi: câţi dintre voi văd slujba ca pe o corvoadă, câţi nu sunteţi mulţumiţi de ceea ce faceţi şi mediul în care vă desfăşuraţi?

Sunt sigură că la ambele întrebări mulţi ar ridica mâna. Nu este ieşit din comun să fii tratat cu spatele de vânzătoarea care nu se gândeşte că este în interesul ei ca tu să revii. Nu este ceva nemaipomenit să aştepţi un sfert de oră la raionul de mobilă într-un hypermarket până vine un "ajutor" pe care sigur l-ai deranjat din somn; şi clar mulţi români (şi nu numai ei) se îmbolnăvesc de nervi din cauza slujbei.

Ce se întâmplă de fapt?

Cei de la Gallup Organization au intervievat timp de mulţi ani zeci de mii de angajaţi (de la poziţii neînsemnate până la manageri) din companii cu grade diferite de succes şi pe clienţii acestora. Au reuşit să găsească astfel lucrul acela care chiar propulseazí£ o companie în top şi, surprinzător pentru mulţi manageri învechiţi, nu este vorba nici de reducerea cheltuielilor şi nici de campanii de publicitate costisitoare. Calea sigurí£ spre succes este utilizarea impecabilă a celei mai importante resurse: oamenii.

Succesul companiei dumneavoastrí£ nu depinde de capacitatea dumneavoastrí£ de a înţelege economia, politicile de marketing sau dezvoltarea organizaţională. În mod destul de simplu, el depinde de modul în care înţelegeţi psihologia: cât e de strânsí£ relaţia fiecí£rui angajat cu compania dumneavoastră; cât e de strânsă relaţia fiecí£rui angajat cu clienţii dumneavoastră.

Soluţia

Cei de la Gallup vorbesc despre indicele care marchează gradul de implicare al angajaţilor. Pe scurt, dacă vrei o companie profitabilă, trebuie să ai angajaţi care să îţi aducă profit, iar angajaţii aduc profit dacă sunt implicaţi, dacă le place ceea ce fac, în mare, dacă au un loc de muncă excelent.

Totul porneşte de fapt de la talent; orice om are un talent înnăscut care îl face eficient într-un domeniu. Managerii însă nu iau în seamă talentele angajaţilor lor, atunci când le oferă poziţii, crezând în mod greşit că orice se educă. Ei bine, nu, talentele nu se învaţă. Nu te poţi aştepta de la o persoană nesociabilă să devină un comunicator de succes. Din această cauză există angajaţi nemulţumiţi, nefericiţi şi neproductivi: nu ocupă posturile care trebuie, care li se potrivesc.

O altă cauză a lipsei implicării este modul în care sunt trataţi angajaţii. Cred că vă sunt cunoscute următoarele cuvinte: Angajaţii nu părăsesc organizaţia la care lucrează. Ei îi părăsesc pe managerii şi pe şefii despre care simt că nu îi apreciază ca indivizi sau ca angajaţi." Nimic mai adevărat. Orice persoană are nevoie de apreciere, are nevoie să simtă că munca sa are un ecou. Aceeaşi este situaţia şi în cazul angajat-manager, acesta din urmă trebuie să îl facă pe primul să înţeleagă că este important pentru companie.

De ce toată această tevatură în jurul angajaţilor, ar putea întreba managerii aceia care nu ştiu nimic despre cei pe care îi conduc. Pe lângă faptul că se creeazí£ un mediu de lucru sănătos, angajaţii implicaţi sunt cei care stabilesc legături cu clienţii. Clienţi care la fel ca ei au emoţii-pozitive sau negative - şi se ghidează după ele. Poate aţi observat că de multe ori uităm informaţii concrete legate de un serviciu sau un produs, dar ne amintim aproape întotdeauna ce ne-a impresionat. Inutil să mă refer la drumurile de 2 ori mai lungi făcute până la un magazin doar pentru că vânzătoarea de acolo este nemaipomenită.

Este mai important, spun cei de la Gallup, să ai clienţi fideli, pe care te poţi baza, decât să fii într-o continuă alergare după unii noi. Iar clienţii fideli se obţin atunci când au o legătură emoţională cu compania, respectiv cu angajaţii acesteia.

De ce este Economia emoţională o carte bună?

Pe lângă faptul că se citeşte uşor, în mare parte ca urmare a nenumăratelor exemple şi bucăţi de interviuri, este o carte bună pentru că nu se învârteşte în jurul unor generalităţi (aşa cum o fac mulţi autori). Identifică problema şi oferă soluţii, ca de exemplu strategia Q12 de a creea un loc de muncă excelent; sau cele treizeci şi patru de talente, drumuri specifice care duc spre o performanţă de top, pe baza cărora să îţi dai seama dacă postul său este potrivit unei anumite persoane. Acestea sunt doar două exemple- ele ar putea continua, dar nu ar putea ţine locul lecturii :) .

Scrisă de Raluca Alexe

Categorie: Managm./Marketing | Editura: ALL

Dracul scris: privind peste umărul lui Caragiale

 

Titlu: I.L Caragiale și caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori
Autor: Dan C. Mihăilescu
Rating: 
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 168
ISBN: 978-973-50-3630-0

Corespondența lui I. L. Caragiale – veșnic cârtitorul, resimțit de generații de cititori ca purtător de cuvânt al sufletului românesc revoltat, dar și aspru judecător al păcatelor acestuia– reprezintă materia brută cu care Dan. C. Mihăilescu construiește imaginea ambivalentă a dramaturgului.

Caligrafia ca l’arte de vivre, iată punctul central al demersului critic-afectiv al lui Dan. C. Mihăilescu. Critic-afectiv, căci din calitatea sa de om de litere, autorul subliniază importanța scrisorilor lui Caragiale, atât din perspectiva documentului literar, cât și din cea a ,,documentului sufletesc”.

Deopotrivă pregătiri ale viitoarelor sale opere, cât și manifestări ale pulsiunilor interioare, portretul din scrisorile dramaturgului se impune cu forța cu care imaginea dintr-o oglindă clară se impune privirii. Textele epistolelor sunt adevărate exerciții literare, pe când substratul lor, ca și al operei, denotă frustrarea și dorința nesatisfăcută de recunoaștere și glorie de care scriitorul s-a însoțit de-a lungul carierei.

Deopotrivă umil și acid, autoironic și mândru, Caragiale preferă, în 1904, după ce fusese acuzat de plagiat, autoexilul la Berlin, departe de o țară în care nu se simte apreciat. Lucrarea ,,Omului care aduce cartea”, inteligentă și documentată, se centrează în jurul corespondenței din această perioadă a destinului dramaturgului. Relaxarea este evidentă, plăcerea vieții revine cu forță, în cadrul unei societăți în care ordinea și curățenia (la toate nivelurile) contrazic puternic haosul politic, social, cultural în care se scălda țara natală.

Caligrafia este văzută, astfel, ca un ritual de purificare și redresare a impulsiunilor interne. Un Caragiale obsesiv de minuțios, ,,Moș Virgulă”, așa cum i se spunea, nu poate decât să aprindă în mintea cititorului Dan. C. Mihăilescu, întrebarea: oare perioadele lungi de timp pe care dramaturgul le petrecea pentru redactarea scrisorilor nu traduc, în fapt, grija pentru însăși ,,textura ființei lui”? O exorcizare a îndelung suferitelor amărăciuni, dar și o preocupare scrupuloasă pentru kalokagathia, idealul de armonizare a esteticului cu eticul.

Spuneam imaginea ambivalentă a lui Caragiale căci, pe de o parte, avem de-a face cu umilul și umilitul părinte al lui Mitică, iar de pe o alta, cu mândrul, resentimentarul autor al Momentelor. Dan C. Mihăilescu ne propune un periplu prin corespondența caragialiană, invitându-ne să descoperim ,,eul din scrisori” și să ne lăsăm pătrunși, în egală măsură, de bonomia și de spiritul acid, ironic și auto-ironic al celui mai actual dintre clasici.

• PLUSURI

  O lucrarea inteligent scrisă, ce te poartă cu dinamism și interes dincolo de paginile cunoscute despre I. L. Caragiale.

• RECOMANDARI

  Cititorilor avizați, iubitorilor operei lui Caragiale, dar și tuturor celor pentru care literatura nu e doar ficțiunea, ci și viața de dincolo de ea.

Categorie: Eseuri | Autor: Dan C. Mihăilescu | Editura: Humanitas

Cu cât mai sus te ridici, cu atât mai aspră îți va fi căderea

 

Titlu: Romanovii. 1613 - 1918
Autor: Simon Sebag Montefiore
Rating: 
Editura: Trei
Anul aparitiei: 217
Traducere: Irina Negrea
Numar pagini: 855
ISBN: 978-606-40-0301-0

Cu toată experiența anterioară în „domeniul” Simon Sebag Montefiore (cele două lucrări citite deja, „Stalin. Curtea țarului roșu” – Polirom, 2014; citită în limba engleză undeva, prin 2009, și „Tânărul Stalin” – Polirom, 2015 – citită în limba română în urmă cu un an, însumează aproape 1000 de pagini), nu m-am simțit complet pregătită pentru imensitatea reprezentată de acest compendiu al istoriei uneia dintre cele mai longevive și mai influente dinastii din istorie. „Romanovii” nu impresionează neapărat doar prin dimensiuni, ci, îndeosebi, prin cantitatea și mai ales prin calitatea informațiilor, prin relațiile cât se poate de complexe și de complicate dintre „personaje” și prin intimitatea copleșitoare a detaliilor oferite de autor, pentru ca noi, cei care citim, să ne putem imagina cât mai clar și în culori cât mai vii atât decorurile, cât și protagoniștii, dar și contextele social-economice, culturale și politice ale fiecărei epoci descrise.

Înainte de a plonja în universul care a fost descris, de către Mail on Sunday, drept „O combinație între <Război și Pace> și - o istorie la superlativ”, aș dori să explic, în câteva cuvinte, cine este Simon Sebag Montefiore. În esență istoric, autor a numeroase cărți de non-ficțiune cu multiple premii internaționale, a scris și ficțiune – trilogia sa moscovită a fost tradusă și la noi. După cum precizam ceva mai devreme, a devenit cunoscut pentru biografiile lui Stalin, de care se declara, într-un interviu pentru The Telegraph, „obsedat”. „Ador atmosfera flamboiantă, melodrama și teatrul sângeros al istoriei Rusiei”, declara el, pentru aceeași publicație, recunoscând că Lily și Sasha, cei doi copii ai lui, auziseră de Stalin cu mult înainte să audă de Thomas Locomotiva (puteți citi articolul aici).

În 2016, editura TREI a publicat traducerea unei alte opere colosale ținând de aceeași istorie: „Ecaterina cea Mare & Potemkin”. Acum, se zvonește că Angelina Jolie ar fi achiziționat drepturile pentru a realiza un film bazat pe această carte, numărând și ea în jur de 700-800 de pagini, în funcție de ediție. De altfel, la un nivel mult mai redus al detaliului, relația dintre cei doi este descrisă, cât se poate de „colorat” și de direct, și în „Romanovii”.

Despre „Romanovii”, până și Oprah Winfrey a scris că ar depăși ca intensitate dramele de familie ale clanului Kardashian – iar această afirmație este întărită de stilul în care a fost redactat acest compendiu de istorie. Departe de a fi o relatare anostă, caracteristică deseori scrierilor istorice, pagini întregi ale cărții par a fi desprinse din scenariul unei telenovele sau al unui film de acțiune... cu o latură horror destul de pronunțată.

Înainte de a discuta structura lucrării, aș dori să mă opresc puțin asupra acestei laturi. Puține sunt cărțile care mai reușesc să mă „atingă”, după atâtea filme „de speriat” și atâtea epopei Fantasy marcate de sânge, tortură și scene greu de digerat. Cu toate acestea, multe dintre practicile obișnuite la curtea țarilor ruși – în special cele mai timpurii – au ajuns să mă dezguste puternic; nimic nu s-a comparat cu descrierea amănunțită a felului în care au fost asasinați ultimii Romanovi: țarul Nicolae al II-lea, soția sa, Aleksandra, și cei cinci copii ai lui, împreună cu servitorii și chiar cu animalele de casă. Scenele acestea mi-au șters complet din minte viziuni romanțate, cu tușe Disney (vezi Anastasia, filmul animat), bazate pe presupunerile dovedite neîntemeiate că ultima prințesă ar fi rămas, totuși, în viață. Arhivele și martorii spun că nu, iar episodul rămâne unul dintre cele mai tulburătoare dintre paginile cărții.

Romanovii au devenit însăși definiția nu numai a dinastiei și a grandorii, cât și a despotismului, o parabolă a nesăbuinței și aroganței absolute.

Structurată sub forma unei piese de teatru în trei acte și 17 scene, „Romanovii” se deschide cu Actul I: Ascensiunea, continuă cu Actul al II-lea: Apogeul și se încheie cu Actul al III-lea: Declinul. Este prefațată de o introducere a autorului și de precizări privind mulțumirile și sursele folosite. Montefiore afirmă, în stilul caracteristic, că „... ridicarea și prăbușirea dinastiei Romanov rămâne pe cât de fascinantă, pe atât de relevantă, umană și, totodată, strategică, un hronic în paginile căruia întâlnim tați și fii, megalomani, monștri și sfinți.”

În cele ce urmează, relatările depășesc, ca intensitate și densitate, orice oră sau curs de istorie, orice capitol de manual, și, punând la încercare imaginația cititorului, majoritatea scenelor de film. Fără a insista asupra fiecărui țar și fiecărei țarine (cu mențiunea că, de-a lungul timpului, aceștia au mai purtat și alte titluri, printre care și cel de împărat/împărăteasă) în parte, concluziile mele au fost atât șocante, cât și amuzate; practic, desfășurarea acțiunii și abordarea subiectelor îți permite să te situezi fie la o extremă, fie la cealaltă – singurul scenariu imposibil fiind să rămâi indiferent.

Printre altele, am aflat că, dacă ești țar, devii too cool for school dacă sfidezi „parada de mirese” (un aranjament politic care făcea să defileze cele mai promițătoare candidate la „postul” de țarină sub ochii țarului, fiecare dintre ele fiind susținută de un grup de persoane influente, cu agendă și interese proprii), și te căsătorești din dragoste, chiar dacă ești anemic și suferi de scorbut. De asemenea, în ciuda pasiunilor care mai de care mai ciudate ale țarilor, nici țarinele/împărătesele nu s-au lăsat mai prejos, favorizând distracții precum aruncarea în aer a piticilor-bufoni, participarea la conspirații sau torturarea șerbilor.

Dincolo de picanterii și intrigi de curte, această cronică pe înțelesul tuturor prezintă și întorsăturile politice și diplomatice care au încoronat și izgonit autocrați, au înnobilat și mazilit demnitari și dregători, și au hotărât soarta nu doar a unui popor, nu doar o dată. Din fericire, pentru cititorii mai zăpăciți, există arbori genealogici, fotografii care oferă chipuri descrierilor și nenumărate note de subsol (care, de multe ori, nu doar clarifică, ci mai oferă tot pe atâta material de gândire ca paragraful de care sunt legate). Riscul de a încurca oamenii importanți între ei scade, însă doar moderat, în parte ca urmare a alegerilor limitate de nume din rândul monarhilor ruși, și în parte fiindcă există un număr restrâns de familii care își pasează puterea de la una la alta.

Cu ce am rămas, pe deasupra, după o lectură care s-a întins timp de 2-3 săptămâni? Cu faptul că, uneori, pornești războaie în numele credinței doar pe baza numărului de degete cu care îți faci cruce; că, multă vreme, singura deosebire între harem și terem a fost de ordin vestimentar; și că, rareori, în familiile nobile se înfiripau și sentimente precum admirația și respectul – un exemplu bun în acest sens este relația dintre Aleksandru I și sora sa, Ecaterina, alintată „Catiche”, care spunea: „A fi sora ta e cea mai bună carte de vizită”.

 

Iar dacă sunteți curioși, da, nu doar că recomand cu toată căldura această lectură (deși, recunosc, nu este una „de weekend”, ci, mai degrabă „de vacanța mare”), ci aștept cu sufletul la gură și următoarele cărți pe care le-ar putea avea în plan reputatul autor și istoric. Despre acestea, sperăm să aflăm mai multe în momentul vizitei sale mult-așteptate la București.

• PLUSURI

  Scriitură meșteșugită, narațiune plăcută, cu haz, întorsături de situație și frază care transformă lectura într-o plăcere; evitarea explicațiilor și detaliilor prea exacte – preferință pentru notele de subsol sau finale când este vorba despre citate, precizări, documente-sursă; înclinația spre morbid și cancan face din istorie un foileton.
  Nu pot să nu menționez și munca fantastică depusă de traducătoare – fiindcă avem aceeași meserie, recunosc și mă înclin în fața documentării asidue și priceperii sale; de asemenea, un gând de apreciere se îndreaptă și spre coperta cu o cromatică deosebită, care, cu siguranță, va fi pe placul colecționarilor!

• MINUSURI

  Eventual, faptul că, după aproape 1000 de pagini, tot am avut impresia că s-a sfârșit prea repede, și că aș mai fi citit.

• RECOMANDARI

  Pasionaților de istorie, în primul rând, dar și celor care sunt interesați de Rusia țaristă; persoanelor cu răbdare și interes pentru detalii, care caută amănuntele deosebite din poveste, fără a încerca să identifice eroi (în viziunea lui Montefiore, nimic nu este alb sau negru, iar etica și deciziile autocraților îmbracă mereu nuanțe de gri).

Categorie: Istorie | Autor: Simon Sebag Montefiore | Editura: Trei

Cum să pui în practică ideea aia genială

 

Titlu: Antreprenoriat. Drumul de la idei către oportunităţi şi succes în afaceri
Autor: Marius Ghenea
Rating: 
Editura: Universul juridic
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 330
ISBN: 978-973-127-516-1

Cu toţii avem idei. Şi nu orice fel de idei, ci unele extraordinare, ingenioase, geniale şi tot ce vă mai puteţi închipui la superlativ. Şi dacă credeţi că sesizaţi o urmă de ironie, vi se pare. Chiar suntem capabili să gândim cele mai îndrăzneţe planuri posibile. Problema apare în momentul în care trebuie să le punem în practică. Ei, aici ne blocăm.

Aşa că nu te grăbi să spui că deţii cea mai revoluţionară idee de afaceri din univers, înainte să faci măcar primii paşi în concretizarea ei. Şi aici intervine Marius Ghenea cu o carte care poate fi definită în multe feluri, dar pe care eu o consider mai ales NECESARĂ.

Ştiam de omul de afaceri Marius Ghenea de la Arena Leilor. Am descoperit relativ recent emisiunea, ulterior am găsit şi blogul lui, iar în urmă cu câteva luni am aflat şi de faptul că a lansat prima lui carte de antreprenoriat. Şi m-am bucurat de faptul că s-a gândit să scrie, fiindcă mi-am dat seama că altfel, cei interesaţi să deschidă o afacere în cunoştinţă de cauză ar fi avut parte de o informare fragmentară. Poţi găsi interviuri cu el, poţi participa la conferinţele pe care le susţine sau îi poţi citi blogul. Însă era nevoie de un loc în care informaţia să fie detaliată, structurată şi la îndemâna oricui.

Cartea Antreprenoriat este împărţită pe capitole care desemnează exact etapele unei afaceri. Perioada de start, sursele de finanţare necesare, paşii spre dezvoltare şi extindere, precum şi exitul, fie el dorit (retragerea antreprenorului din proprie iniţiativă, prin vânzarea business-ului) sau nedorit (bau-bau-ul numit faliment). Deşi la prima vedere poate părea o carte pentru antreprenorii aflaţi în faza de start-up, aceasta se adresează de fapt şi oamenilor de afaceri consacraţi care consideră că “le ştiu pe toate”. Practic, o poţi vedea în două moduri: ca un ghid pentru începători şi totodată ca un îndreptar pentru seniori într-ale business-ului.

Marius Ghenea are un stil de a scrie aparte, care înclină mult spre adresarea directă şi oratorie, un mod de a se exprima cu siguranţă format în conferinţele ţinute ca speaker la diverse evenimente de business (la un moment dat am zâmbit când am citit fraza următoare: “Dar de ce se numeşte bootstrapping? Mă bucur că aţi întrebat...”). Şi este binevenit un astfel de mod de a scrie, pentru că îţi ţine atenţia trează pe tot parcursul cărţii, chiar şi la capitolele cu subiect financiar, în care în mod normal m-aş fi rătăcit. Autorul are grijă să explice termenii de business folosiţi, cei mai mulţi de provenienţă engleză, în aşa fel încât să îi asimilezi şi ulterior să înţelegi uşor procesele în care sunt implicaţi.

Structura cărţii are ceva pedagogic în ea, însă în sensul bun al cuvântului. După cum spuneam, era nevoie de o structurare a informaţiei referitoare la tot ce înseamnă antreprenoriat, pentru că altfel ar fi trebuit să cauţi în mult prea multe surse de informare, iar timpul şi cheful nostru sunt limitate, de ce să nu recunoaştem. Însă în ceea ce priveşte lecturarea cărţii de faţă, cele câteva ore pe care le vei petrece citind îţi vor fi cu siguranţă de folos, pentru că te vor ajuta să eviţi din start multe greşeli şi capcane în care au căzut alţi antreprenori.

Mi-a plăcut în mod special capitolul “Mituri şi stereotipuri despre antreprenori”. Pentru că într-adevăr ele există şi unii nu le văd ca pe mituri, ci ca pe adevăruri general valabile. Mult prea multe persoane cred de exemplu că oamenii de afaceri fac bani doar pe căi ilegale, că singurul lor scop în viaţă este reprezentat de câştigul financiar sau că nu ai cum să “trăieşti bine” dacă munceşti cinstit… Şi probabil că toate aceste păreri vor fi cu greu demontate.

Să nu credeţi că Antreprenoriat este o carte cu informaţie seacă, pur teoretică. Dimpotrivă, Marius Ghenea a ştiut să mizeze pe puterea exemplului, în special a celui personal. Şi astfel totul devine mai credibil şi mai uşor de asimilat, luând în considerare că cineva deja a testat acel ceva, că îţi vorbeşte din experienţă şi că îşi doreşte ca tu să nu mai faci aceeaşi greşeală.

În rest, ce aş putea să mai adaug… Gheaţa a fost spartă, acum aşteptăm alte şi alte cărţi din domeniul business de la Marius Ghenea. Pentru că are ce să ne spună.

• PLUSURI

  partea teoretică este ilustrată cu studii de caz concrete; folosirea exemplului personal; explicarea termenilor business pe înţelesul tuturor, aspect care uşurează mult lectura.

• MINUSURI

  scrierea concluziilor la sfârşitul capitolelor doar din a doua parte a cărţii; uneori repetarea ideilor – cum ar fi de exemplu cazul termenului de „gut-feeling”;

• RECOMANDARI

  viitorilor antreprenori, actualilor antreprenori (pentru că nu le ştiţi chiar pe toate...), dar şi tuturor celor care vor să afle mai multe despre tot ce înseamnă business şi antreprenoriat.

Categorie: Managm./Marketing | Autor: Marius Ghenea | Editura: Universul juridic

O lume magică în care se împletesc filozofia, teologia, ezoterismul și erotismul

 

Titlu: Manuscrisul găsit la Saragosa
Autor: Jan Potocki
Rating: 
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Adriana Mitu, Mihai Mitu
Numar pagini: 832
ISBN: 978-606-579-915-8

„…roman erotic, filozofic, roman macabru, de groază, gotic, exotic, oriental, roman picaresc, roman labirint, etc. Intenția rațională a autorului – rațional și luminist – a fost de a dovedi cu mijloacele literaturii artistice, nașterea credințelor religioase din tradițiile păgâne, caracterul profund mistic ale celor trei mari religii ale lumii: creștinismul, islamismul și iudaismul și, pe această bază, lipsa de logică a oricărui fanatism, caracterul aberant, absurd și inuman al conflictelor religioase.” (din prefața semnată de Mihai Mitu)

Cumpără titlul în engleză

Sunt multe valențele acestei capodopere, Manuscrisul găsit la Saragosa scrisă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea și redescoperită la adevărata valoare abia în 1956, valențe ce se desprind din „definițiile și etichetele dintre cele mai variate” care i-au fost atribuite succesiv. Acest lucru a fost – și continuă să fie – dovedit de numărul impresionant de lucrări care se ocupă exclusiv de analiza romanului, de exegeți specializați în Jan Potoki și opera sa, dar și de numărul – nu mai puțin impresionant – de exemplare publicate în diferite limbi.

În primul rând, întreaga acțiune a romanului este cuprinsă într-o poveste, cea a aftermath-ului asediului Saragosei în 1809, în care a fost descoperit acest manuscris (a se vedea nota de subsol de la pagina 12, în care Mihai Mitu descrie varianta de Avertisment la prima ediție, cea publicată înaintea asediului). Apoi, nenumăratele povestiri din povestiri din povestiri etc., ce adâncesc acțiunea din ce în ce mai mult, legând-o de diferite epoci și culturi. Astfel, dacă întregul manuscris nu este altceva decât descrierea a 66 de zile de peripeții ale lui Alphonse van Worden, aproape fiecare dintre aceste zile conține câte o povestire a vreunuia dintre personaje. Labirintica poveste ne duce, din povestitor în povestitor, până în adâncurile istoriei. Într-un anumit punct din roman, unul dintre povestitori hotărăște să redea ceea ce un personaj al istorisirii sale îi povestise, la rândul său. Așa începe adâncirea dintr-o poveste în alta, care prima oară este remarcată de un personaj al poveștii de suprafață, cea a lui Alphonse, abia pe la jumătatea romanului: „Marchizul Val Florida îi povestește pățaniile sale fiicei, care la rândul său le povestește starostelui, care ni le povestește nouă. Curat labirint!” Dar, ca și cum acest procedeu, abia fiind remarcat, simte nevoia să se expandeze, același personaj remarcă, în ziua a 35-a: „Am prevăzut eu că toate istoriile astea ale țiganului nostru or să se înșire una după alta. Frasqueta Salero și-a povestit întâmplările lui Busqueros, acesta lui Lopez Suarez, care la rândul lui le-a povestit țiganului.”.

Totuși, ceea ce impresionează în tot acest parcurs labirintic este felul în care personajele ce își povestesc viața sunt legate între ele prin destinul care realizează tainice conexiuni subterane, care însă vor fi destul de repede descâlcite spre sfârșitul romanului.

Erotismul romanului lui Potocki este descris cu adevărat spectaculos de același Mihai Mitu în Prefața romanului. Este suficientă lecturarea acestor pagini pentru ca cititorul să-și dorească să se angajeze în lecturarea integrală a romanului. Practic fiecare dintre povestirile care fac subiectul acestui roman, conține câte cel puțin o poveste de dragoste. Totuși, dacă labirinticul ascunde mai mult iluzia conexiunilor intrinseci, dar tainice dintre oameni, poveștile de dragoste au, aproape toate, un sâmbure de ridicol, fiind pentru autor mai mult un pretext de satirizare a societăților diferitelor perioade istorice în care își plasează povestirea decât autentice povești de dragoste shakespeariene.

Macabrul, picarescul, exoticul, se îmbină cu ajutorul liantului care devine misticul și religiosul. Magi, vrăjitori, călugări, inchizitori, stafii, spirite, case și castele bântuite, toate acestea se amestecă pentru a crea, dincolo de ceea ce a reușit autorul prin satirizarea erotismului, imaginea unei societăți profund marcată de spiritualism, ce combină cu naivitate credințe autentic creștine, musulmane sau evreiești cu unele păgâne, care le precedă pe acestea. Cabaliști, membri ai unei frății ce amintește fără prea multe menajamente de francmasonerie, credincioși sau oameni nu cu adevărat credincioși, ci pur și simplu superstițioși, personajele lui Potocki sunt, în totalitatea lor, un soi de supremă ridiculizarea a imaginii reale a creștinului din perioada Inchiziției, când oamenii se prefăceau doar a crede, mergeau la biserică doar de frica torturii care i-ar fi așteptat dacă ar fi refuzat, dar care aveau numai cunoștințe minime despre religia pe care erau obligați să o proslăvească.

Grandioasa cultură pe care o are autorul, îl ajută să creeze un roman de o valoare incontestabilă, în care veridicitatea acțiunii aproape că nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Colosalele cunoștințe pe care le deține Jan Potocki sar în ochi chiar de la început: conte polonez, el scrie un roman într-o franceză fără cusur, despre civilizația spaniolă, care are la bază cultura musulmană – maurii – cea evreiască și cea europeană.

• PLUSURI

  Deși nu a fost descoperit la nivel mondial de multă vreme, romanul Manuscrisul găsit la Saragosa se impune ca unul dintre marile opere ale omenirii, putând fi așezat fără riscul de a exagera, alături de Don Quijote, Divina comedie, O mie și una de nopți sau Călătoriile lui Gulliver. În plus, această ediție beneficiază de o prefață grandioasă, pe care am mai pomenit-o de câteva ori, precum și de o traducere fără cusur.

• RECOMANDARI

  Recomand Manuscrisul găsit la Saragosa împătimiților de aventură, celor cărora, pe lângă operele menționate mai devreme, au apreciat și altele, ca Robinson Crusoe, Odiseea Căpitanului Blood sau cele două epopei antice, Iliada și Odiseea. Evident, celor care nu au avut ocazia să citească aceste cărți dar apreciază o carte bună de aventură, cu personaje sofisticate, implicate în evenimente din cele mai aventuroase, le recomand și lor, cu căldură, romanul.

Categorie: Roman istoric | Autor: Jan Potocki | Editura: Nemira

Rusia restituie o pagină de istorie poporului său

 

Titlu: Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea
Autor: Jean de Car
Rating: 
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Ileana Cantuniari
Numar pagini: 400
ISBN: 978-973-135-750-8

Abordarea istoriei Rusiei anterioară Revoluției Roșii de către guvernul sovietic de la Moscova a fost întotdeauna tributară unei denaturări intenționate, menite să înfiereze vechiul regim țarist pentru a pune într-o lumină bună noua orânduire. Lucrurile s-au schimbat însă, și au început să se schimbe încă de pe vremea ultimului președinte al Uniunii Sovietelor, Mihail Gorbaciov.

Jean de Cars ne vorbește despre o Rusie care, prin președintele Boris Elțîn, a inițiat restaurarea istoriei Rusiei țariste. Acest lucru este însă un proces foarte îndelungat, anevoios și chiar dacă Vladimir Putin l-a dus până într-un punct în care nu se credea că se va ajunge vreodată, mai sunt încă multe lucruri de aflat. George Orwell spune „Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul”. Revelarea istoriei dinastiei Romanov este o dovadă a acestei afirmații.

Rusia este plină de legende. Legende precum cea care o privește pe Anastasia Romanov, Marea Ducesă care se presupunea că a scăpat din masacrul înfiorător care a avut loc în noaptea de 16 spre 17 Iulie 1918 în casa Ipatiev sau cea care îl are – încă – în centrul ei pe Țarul Alexandru I care, se presupune, și-ar fi eludat moartea, fiind regăsit de către credincioși în postura unui ermit, Feodor Kuzmici, 11 ani după moartea sa. Cunoștințele pe care le avea despre curte, precum și o asemănare incredibilă cu fostul țar au alimentat permanent această legendă. Când în 1925, Stalin a ordonat deschiderea mormântului țarului, surpriză: sicriul era gol. Acest lucru a alimentat chiar mai mult speculațiile. „Poporul rus a fost întotdeauna fascinat de strigoi”, spune Jean de Cars făcând referire la această descoperire.

Adevărul care stă în spatele acestor legende trebuie aflat, pentru înțelegerea mai bună a istoriei. Iar în sprijinul acestei acțiuni vine știința modernă, cu metodele folosite în criminalistică. Compararea probelor ADN s-a dovedit cea mai eficace metodă de a spulbera orice îndoială cu privire la identitatea persoanei care și-a asumat în 1920 identitatea Anastasiei Romanov.

Cartea Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea a lui Jean de Cars acoperă 300 de ani de istorie tumultoasă în mai puțin de 400 de pagini (o parte din ele sunt rezervate unei introduceri și unei încheieri care fac mai mult referire la eforturile guvernelor post-sovietice de a reda adevărul poporului rus). Este, cu siguranță, extrem de puțin, având în vedere că, probabil, câte 400 de pagini ar trebui rezervate pentru fiecare din reprezentanții acestei dinastii. Dar ținând cont de faptul că rusofobia – care a exista și există încă, nu doar în România, dar în cam toată lumea – a diminuat considerabil interesul pentru tot ce ține de istoria Rusiei, demersul autorului este lăudabil. Jurnalist de seamă, Jean de Cars a mai scris istorii ale unor dinastii, cum ar fi cea a Casei Windsor (La saga de Windsor) sau cea a Habsburgilor (La saga de Habsbourg. Du Saint Empire à l’union Européenne). Talentul jurnalistic i-a permis crearea unei cărți care să se adreseze tuturor cititorilor, atât celor cunoscători ai istoriei, cât și ai celor pentru care istoria nu prezintă mai mult decât o curiozitate din trecut.

Reprezentanții casei Romanov ne sunt dezvăluiți de Jean de Cars într-o lumină interesantă, de multe ori foarte subiectivă. Sunt aduși la lumină genii politice, grandioși edili, mecena ai imperiului, nebuni sau pur și simplu țari mediocri. Asupra unora, cum ar fi Anna sau Petru al III-lea, autorul nu se oprește mai mult decât pentru a-i prezenta și pentru a-i introduce în lanțul dinastiei. Dar pentru alții, cei care au schimbat cu adevărat Rusia, care au influențat istoria Europei și a lumii, autorul rezervă multe pagini, prezentând portrete foarte atractive, demne de reținut. Astfel, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare sau Nicolae la II-lea sunt cu siguranță țarii care vor rămâne în mintea cititorului mult după lecturarea cărții.

În construirea tabloului istoric al dinastiei, Jean de Cars scoate la iveală nu doar faptele istorice concrete, verificabile, ci și presupunerile care au însoțit întotdeauna situațiile ambigue sau legendele, despre care spuneam că au fost prezente dintotdeauna în istoria Rusiei. În plus, în notele de subsol – și nu numai – tratează și subiecte care îi dovedesc cunoștințele asupra epocii, și care nu se rezumă doar la evenimente și interpretarea lor politică. Astfel, găsim referiri la operele lui Borodin sau Rimski-Korsakov, la curente ale picturii sau la opere ale unor poeți celebri, cum ar fi Alexandr Pușkin. Această abordare oferă cărții savoarea unui roman istoric, combinată cu rigurozitatea unui documentar, fiind însă, finalmente, caracterizată prin grandoarea relatărilor jurnalistice, care au capacitatea de a acapara, de a oferi informații, dar și de a respecta aerul de mister, atât de drag cititorilor de articole de presă.

Dincolo de subiectul tratat – istoria a fost întotdeauna un subiect extrem de bogat pentru scriitori, oferind prin sine garanția aproape sigură a succesului – cartea atrage prin stilul autorului, care este alert, colorat, încărcat de pasiunea celui care este născut pentru a relata. Lecturarea este o plăcere deci, nu doar datorită faptelor istorice pe care cititorul le află, ci și datorită felului în care îi sunt prezentate.

Ileana Cantuniari, traducătoarea acestei opere, a făcut ceva deosebit de profesionist pentru un traducător: și-a asumat traducerea, dând dovadă de o cunoaștere temeinică a cadrului istoric al epocii. Deși este foarte bine documentată, cartea este pe alocuri presărată cu greșeli și omisiuni, probabil neintenționate. Dar traducătoarea a intervenit și le-a amendat pe cele care privesc România sau poporul român, prin note de subsol.

Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea este o carte care trebuie citită. Ea va înlătura o parte din rusofobia care ne face pe noi, cititorii români, să avem idei preconcepute atunci când ne aflăm în fața unor opere rusești, sau care fac referire la Rusia. Evident, vorbesc în nume propriu, dar sunt sigur că nu sunt singurul cu această atitudine. Cartea ne va face să înțelegem că sentimentul de fobie ar trebui îndreptat poate, nu asupra Rusiei, ci cel mult asupra unui regim, cel comunist, față de care chiar și rușii au dezvoltat fobii.

• PLUSURI

  Având un ritm alert și nerezumându-se doar la fapte istorice verificabile, presărată din loc în loc cu „fapte diverse”, fie ele legende, presupuneri sau pur și simplu evenimente din zona muzicii sau a literaturii, Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea este o carte care va acapara cititorul și îi va oferi o sumedenie de informații despre subiectul tratat.

• MINUSURI

  Deși foarte documentată, cartea are câteva scăpări – fie omisiuni ale unor evenimente istorice, fie pur și simplu greșeli – pe care însă traducătoarea le corectează cu promptitudine.

• RECOMANDARI

  Recomand Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea tuturor celor interesați în general de istorie în ansamblul ei, dar și colecționarilor de evenimente istorice izolate, care prezintă interes doar prin exotism.

Categorie: Istorie | Autor: Jean de Car | Editura: Corint