Dedicația din partea autoarei spune așa: „Cu entuziasmul plăcerilor împărtășite”. Nimic mai adevărat, pentru că îmi amintesc cum, cu niște ani în urmă, solicitam recomandări de seriale anime și reviste manga pe care să le urmăresc/citesc. Alice Teodorescu, pe atunci „doar” Alice, colega mea de la bookblog.ro, a fost mereu printre primii care răspundeau obiectiv și prompt la orice întrebare sau curiozitate aveam despre cultura pop japoneză. Restul este istorie: am cunoscut-o pe Alice și IRL (ca să mă exprim în limbaj desprins din fandom) și am avut ocazia de a participa la unul dintre cursurile pe care le susține la Fundația Calea Victoriei: „Introducere în universul Anime – de la Miyazaki la Shinkai”.
Revenind la „Japanmania”, cartea se bazează pe teza autoarei, teză cu care a absolvit summa cum laude Școala Doctorală în Științele Comunicării de la Universitatea din București. „Identitatea de fan anime în spațiul cultural românesc. (Japanmania între local și global)” a venit ca o continuare exploratorie firească a dizertației sale de masterat, „Animația japoneză între local și global. Comediile romantice pentru fete și receptarea lor în România”, și îndrăznesc să afirm că și cartea a fost pasul următor la fel de firesc. În opinia mea, există numeroase teze la toate nivelurile care ar merita transformate și publicate, pentru a ajunge mai ușor la un număr cât mai mare de cititori, pentru că prezintă teme și subiecte de interes public. „Japanmania” face parte dintre ele și o recomand cu drag oricărei persoane cât de cât implicate în fenomen, sau care dorește să îl înțeleagă mai bine.
Structurată după modelul „clasic” al unei lucrări academice, cu argument, introducere, arii disciplinare, concepte de lucru, obiective și secțiune aplicativă, cartea ar putea ridica semne de întrebare din partea cititorilor mai reticenți. Vă asigur, însă, că limbajul folosit în paginile sale este departe de rigiditatea academică pe care, în mod preconceput, l-ar anticipa mulți dintre aceștia; dimpotrivă, încă din Argument (primele două pagini), Alice Teodorescu m-a convins să mă las furată de lectură, pentru că a atins corzi sensibile precum anii copilăriei, în care, să fim serioși, cu toții eram ba vreo Sailor, ba vreun Zon Goku.
După ce tratează din toate punctele de vedere conceptul de „fan”, în toate manifestările sale, și identitatea globală a unui „fandom”, autoarea se lansează într-o explicație detaliată a aplicării acestora în cadrul fenomenelor care gravitează în jurul anime (animații japoneze) și manga (benzi desenate și romane grafice japoneze). Trecând prin fandom, AVM/vidding, cosplay și multe alte reprezentări online/offline ale identității de otaku (fan al fenomenelor culturii pop japoneze), nu se mulțumește să prezinte definiții, ci se folosește de chestionare și discuții practice, aplicate anterior, în baza cărora ajunge să reflecte această identitate din perspectivă autohtonă.
Deschid o paranteză pentru a preciza că am fost mereu înconjurată, în special în perioada petrecută la Cluj, de membri ai fandomului culturii pop japoneze. Nu am aderat niciodată full time la acest grup, considerându-mă întotdeauna un soi de chibiț care mai prindea o recomandare de serial aici, o aluzie la o bandă desenată acolo, și mai ales sorbea din priviri orice afiș mai nou sau mai vechi de film ai lui Miyazaki, însă cred și acum că este o comunitate fascinantă, alcătuită din oameni care își iau în serios pasiunile și care investesc timp și resurse în diverse manifestări extraordinar de creative, de la fanfic la cosplay (și veți descoperi cosplayeri uimitori în România, la o simplă căutare).
Așadar, mă pot raporta direct la multe dintre răspunsurile furnizate autoarei în cadrul chestionarelor aplicate, deși nu m-aș declara corespunzătoare profilului. Ce m-a atins pe mine, obiectiv, a fost modul bine structurat și analitic al corelării rezultatelor practice cu paradigmele teoretice; iar subiectiv... ei bine, aici pătrundem într-un capitol mai nișat, și ajungem la shojo.
Mai precis, maho shojo - „fată magică”, în traducere literală, subgen din care face parte și serialul „Sailor Moon” (1992, reg. Junichi Sato/Kunihiko Ikuhara, în original Bishojo Senshi Sailor Moon): „(...) animația prezintă povestea unei tinere de 14 ani, Usagi Tsukino, stângace, nu foarte bună la învățătură și plângăcioasă, care întâlnește o pisică vorbitoare și află că trebuie să salveze lumea.” Propriile mele amintiri emoționale asociate cu vizionarea serialului, cândva difuzat pe TVR1, în reluare pe TVR2 (pentru că vedea fiecare episod și în reluare – un soi de binging in stadii incipiente), nu se prea potrivesc cu definiția mai degrabă savantă, însă, din perspectiva cititoarei adulte, fascinate de identificarea temelor recurente și tendințelor din diverse manifestări ale culturii pop, atât comparația inevitabilă cu serialele americane, cât și încadrarea în curentele principale definitorii ale (sub)genului sunt mai mult decât satisfăcătoare.
Să nu vă imaginați, însă, că Alice Teodorescu se „limitează” la o singură tipologie shojo. Dimpotrivă, le enumeră pe toate, cu exemple suficiente încât exemplarul meu să fie, acum, locuit de numeroase marcaje fosforescente dintre cele care se lipesc între pagini spre a-ți aduce aminte unde găsești idei absolut delicioase. Menționez doar „Diabolik lovers” (2013, reg. Shinobu Tagashira), unde „(...) premisa este dată de mutarea forțată a eroinei, Yui Komori, într-un conac locuit de șase frați, care se dovedesc a fi vampiri” – sau „Kamigami no asobi: Ludere deorum” (2014, reg. Tomoyuki Kawamura), „(...) în care Yui Kusanagi este transportată într-o lume paralelă unde trebuie să îi învețe pe zeii tineri ai universului care este adevărata natură umană, centrată, bineînțeles, în jurul emoțiilor.” Atât primul, cât și al doilea exemplu, par să fie absolut pe gustul meu, fiindcă a) fascinația pentru vampiri și infinitele lor redefiniri și reinterpretări nu moare niciodată; și b) orice combinație care include mitologie este mai mult decât binevenită în viața mea – iar „Kamigami no asobi” combină mitologia asiatică, mitologia greacă și mitologia nordică, iar ideea de a le vedea exponenții în grafică anime este pur și simplu delicioasă.
De altfel, interesul pentru mitologia asiatică și pentru temele sale profunde o reprezintă, în egală măsură, pe Alice Teodorescu. Menționam, inițial, cursul oferit de Fundația Calea Victoriei la care am avut plăcerea de a participa, un curs concentrat pe mit și credințe ancestrale, în care lectorul vorbește despre kami („echivalentul a ceea noi numim zeu”) și explică dubla sa valență de substantiv și adjectiv („calitate misterioasă, supranaturală, pe care o posedă ființele”) – iar asta doar într-o introducere prietenoasă, pe înțelesul tuturor.
„Pentru mine, Japonia este mai degrabă o pasiune”, spunea Alice Teodorescu, cu vocea ei egală și foarte plăcută, „iar la Fundație mă veți găsi purtând două pălării: cea de creatoare de conținut, care vorbește despre scriere creativă și blogging, și cea de culturalist, interesată îndeosebi de Japonia, pasiune care s-a sedimentat în urma unui doctorat”.
PLUSURI
„Japanmania” se citește foarte ușor, în ciuda aspectului „academic”, de lucrare standardizată. Exprimarea autoarei este fluidă, referințele se urmăresc fără probleme, iar tranziția de la general la particular se realizează rațional și mereu justificat. Cantitatea de emoție, a cărei existență este evidentă din spatele cuvintelor alese, este atent dozată și aplicată în punctele esențiale, tocmai pentru a susține prin liantul efectiv eșafodajul specializat.
MINUSURI
Aștept cu interes volumul doi, pentru că, deși concentrarea pe subgenul shojo a fost binevenită pentru o începătoare ca mine, mi-aș dori să mai descopăr și alte subgenuri, alte exemple, alte conexiuni.
RECOMANDARI
Otaku și nu doar, cititori interesați de elementele fantastice, fani ai genurilor Fantasy/SF, teoreticieni amatori și profesioniști ai culturii pop de orice proveniență/universale.
