Securitatea – un aparat de stat costisitor și absurd

 

Titlu: Suspect. Dosarul meu de la Securitate
Autor: Jan Willem Bos
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Alexandra Livia Stoenescu
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-707-707-3

„Puterea aparatului de securitate consta în iluzia omniprezenței, astfel încât cetățenii să aibă impresia că sunt supravegheați în permanență. […] Din dosarul meu se vede și lipsa eficienței. S-a pus accentul mai ales pe culegerea de informații și nu atât pe prelucrarea și analiza lor, astfel încât se pierdea deseori imaginea de ansamblu. Fapte cunoscute se repetă la nesfârșit. Ceea ce scrie într-unul dintre procesele verbale dactilografiate se copiază aproape cuvânt cu cuvânt într-un alt raport scris de mână. Securitatea nu a cunoscut secolul calculatorului, dar chiar și așa, notele neglijente și deseori aproape ilizibile, precum și sarcinile scrijelite nu lasă deloc impresia de profesionalism. În plus, cât de eficientă poate fi ascultarea convorbirilor din ambasada Țărilor de Jos de către oameni care nu vorbesc neerlandeza?”

Jan Willem Bos. Numele unui olandez care în perioada anului academic 1978 – 1979 a primit o bursă de aprofundare a studiilor de limba română la Universitatea din București, iar apoi s-a întors în România aproape în fiecare an până în 1984, și o ultimă dată în 1989. De asemenea, subiectul unui Dosar de Urmărire Informativă întocmit de Departamentul Securității Statului, cunoscut sub numele de Securitate, ai cărui angajați nu au reușit, în toți anii de urmărire să-i scrie corect numele decât o singură dată. În același timp, unul dintre cetățenii străini care, odată cu publicarea legii care permitea consultarea propriului dosar din Arhivele Securității, a avut curiozitatea dar și îndrăzneala de a și-l solicita pe al său, iar ulterior a luat decizia de a publica o analiză a acestuia. Sunt de părere că ne putem considera norocoși pentru faptul că un cetățean străin – adică născut, crescut și educat într-o țară occidentală, deci cu viziuni radical diferite de cele insuflate de perioada comunistă cetățenilor României – a decis să publice o asemenea analiză. Obiectivitatea cu care privește întreaga situație, lipsa de încrâncenare specifică românilor atunci când vine vorba despre o atare situație, conferă o anume valoare acestei cărți.

Începând cu premisele prezenței sale în România, continuând cu activitatea pe care a desfășurat-o aici și încheind cu ultima vizită pe care a făcut –o pe teritoriul Republicii Socialiste România în Martie 1989, incluzând și o succintă dar foarte academic elaborată istorie a regimului comunist pe teritoriul țării noastre, precum și file scanate din dosarul pe care Securitatea i l-a întocmit, Jan Willem Bos analizează situația unui cetățean extern fără pretenții speciale, fără prejudicii, venit în România mai întâi la studii, apoi doar în vizite sau detașat din partea guvernului olandez, în condițiile permanentei presiuni pe care Securitatea o exercita asupra întregii societăți românești aflate pe culmile progresului și pe calea construirii societății socialiste.

Din analiza dosarului reiese caracterul treptat pe care l-a avut supravegherea populației din anii ’70 până la sfârșitul lui ’89. Dacă în primele vizite filarea se făcea strict în contextul în care studentul își desfășura activitatea, de către agenți permanenți, practic angajați ai Departamentul Securității Statului, odată cu trecerea anilor au fost recrutate mai multe persoane exclusiv pentru ținerea sub observație a cetățeanului care, spre sfârșitul regimului, devenise susceptibil – ba chiar se susține că existau dovezi, care însă nu au fost atașate dosarului, ceea ce sugerează că, de fapt acestea nu au existat – că desfășura acțiuni „ostile statului și partidului”. În ultima sa vizită, făcută alături de un profesor român emigrant, care s-a arătat pe față ostil regimului ceaușist, Securitatea chiar i-a abordat pe cei care făceau parte din grupul ce vizita țara, explicându-li-se că beneficiază de o viză de trei zile, timp în care vor fi urmăriți pas cu pas și nu vor avea voie să facă decât exact ceea ce au declarat că vor face.

Incoerența dintre faptele reale și nevoia disperată pe care regimul o simțea de a urmări un cetățean sau altul este surprinsă în câteva situații de-a dreptul penibile, în care, spre exemplu, din cauza acțiunilor „ostile statului și partidului” de care vorbeam, liniile telefonice ale ambasadei Olandei erau ascultate, însă de către un necunoscător de limbă neerlandeză (la vremea respectivă se numea olandeză). Astfel că tot ce agentul poate desprinde din conversație este numele profesorului cu care Jan Willem Bos a întreprins ultima vizită în România.

O situație politică ce a pornit în urma paranoiei în creștere a regimului ceaușist (acesta nu mai permitea profesorilor români să întreprindă călătorii de studiu sau profesionale în străinătate de frica emigrării acestora) și a fost exploatată de regimul de la Budapesta, a făcut ca Jan Willem Bos să fie suspectat de spionaj, chiar dacă acțiunile sale – atât de pe teritoriul României, cât și din afară – nu justifică astfel de suspiciuni. „Este vorba de o exagerare voită, la fel cum întregul dosar nu este decât o mostră curioasă a dezinformării sau se datorează doar neatenției? Trebuie pusă întrebarea dacă această notă s-a născut dintr-o suspiciune bolnavă, sau dacă Securitatea nu se folosea mai degrabă de fantome pentru a-și justifica dreptul la existență”. Pe lângă lipsa de acuratețe a faptelor consemnate în dosar, Jan Willem Bos mai remarcă și „lipsa eficienței. S-a pus accent pe culegerea de informații și nu atât pe prelucrarea și analiza lor, astfel încât se pierdea deseori imaginea de ansamblu”.

Ultima parte a cărții este rezervată unor documente extrem de importante care au caracterizat disidența din perioada comunistă (este vorba, spre exemplu, despre o scrisoare a lui Mircea Dinescu trimisă lui Dumitru Radu Popescu, Președintele Uniunii Scriitorilor până în 1990, de poemul Totul al poetei Ana Blandiana, precum și de articole anti-regim publicate de Jan Willem Bos sau de Dan Constantin Deșliu), toate acestea însoțite de o serie de bancuri care au ca subiect regimul, poliția sau securitatea. Cartea Suspect. Dosarul meu de la securitate este – fără a se dori o analiză exhaustivă – o interpretare obiectivă a activității securității românești în perioada dinainte de Revoluția din Decembrie 1989, chiar dacă prin prisma unui singur dosar, care se dovedește în final a fi o sursă relativ săracă de material.

• Plusuri

  Suspect. Dosarul meu de la securitate este o carte de care România are nevoie, fiindcă după aproape 25 de ani, este conștient și voluntar ținută departe de adevăruri care vor rămâne probabil îngropate pentru totdeauna (cel puțin pentru generațiile care au trăit fie și un pic sub regimul comunist). Analiza este forate bună, însă lipsa materialului (cu o floare nu se face primăvară, deci cu un singur dosar nu se poate caracteriza o organizație de genul celei care a fost Securitatea) o poate face cam superficială.

• Recomandari

  Recomand cartea celor care sunt interesați de modul dezorganizat și nejustificat, uneori absurd în care acționa Securitatea, dar și de felul în care acest gen de acțiune este perceput de cetățeanul unei țări din Occident, care nu a fost niciodată supusă unui regim totalitar precum cel comunist din România.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Jan Willem Bos | Editura: Trei

Hitler în Argentina sau Supraviețuirea Răului

 

Titlu: Hitler în Argentina, Viața Führerului după cel de-al Doilea Război Mondial
Autor: Simon Dunstan și Gerrard Williams
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 472
ISBN: 978-606-741-171-3

În memoriile sale, Albert Speer evocă o conversație pe care a purtat-o cu Adolf Hitler în noiembrie 1936 despre Reichul de o mie de ani. Hitler stătea în picioare, în fața ferestrei masive a refugiului său de la Berghof, și țintuia cu privirea îndrăgitul său peisaj alpin bavarez, un peisaj straniu de asemănător cu vederea sa din casa patagoneză de la Inalco „– Am două posibilități. Să depășesc orice obstacole cu toate planurile mele sau să dau greș. Dacă câștig, voi fi unul dintre cei mai mari oameni din istorie. Dacă eșuez, voi fi condamnat, disprețuit și blestemat.”

Cumpără titlul în engleză

Mitul supraviețuirii lui Hitler după cel de-al Doilea Război Mondial, a constituit una dintre cele mai puternice teme ale literaturii de toate tipurile din ultimii optzeci de ani. De la documentare la opere de ficțiune, de la cercetări ambițioase și detaliate până la scenarii fanteziste, o întreagă literatură s-a construit cu insistență în jurul acestui mit, stând drept mărturie incontestabilă a interesului, chiar a fascinației pe care una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei ultimelor secole o exercită asupra noastră.

 

Hitler în Argentina, Viața Führerului după Al Doilea Război Mondial, se adaugă listei considerabile de titluri care explorează mitul supraviețuirii lui Hitler, aducând însă date relevante care ne fac să ne întrebăm cu toată seriozitatea care este granița exactă dintre mit și realitate în cazul supraviețuirii Führerului. Autorii Simon Dunstan (istoric reputat și autor a numeroase documentare excepționale pentru History Channel) și Gerrard Williams (jurnalist renumit, cu peste treizeci de ani de experiență în cadrul BBC, Reuters, Sky News) au petrecut cinci ani realizând interviuri cu martori oculari și cercetări aprofundate în Argentina, Polonia, Germania și Marea Britanie, toate aceste demersuri indicând faptul că istoria adevărată s-ar putea să nu coincidă cu istoria oficială. Aceasta din urmă ne spune faptul că Hitler împreună cu Eva Braun s-au sinucis în buncărul lor din Berlin, pe 30 aprilie 1945. Dunstan și Williams aduc dovezi în sprijinul ideii că Führerul, la fel ca mulți naziști importanți, a fugit din Germania și a trăit în Argentina, până la sfârșitul vieții, în 1962.

Cartea este structurată în patru părți (Naziștii triumfători, Vânătorii, Fuga și Lupul cenușiu din Patagonia), fiecare dintre acestea punctând o etapă a scenariului supraviețuirii lui Hitler, departe de dezastrul pe care cel de-al Doilea Război Mondial l-a lăsat în Europa. Personajul principal al cărții nu este Hitler, așa cum ne-am aștepta, ci Martin Bormann, cel mai apropiat și mai loial acolit al Führerului, șeful Cancelariei Partidului Nazist și conducătorul Reichului. Om de afaceri abil, Bormann a fost artizanul unor planuri eficiente de a spori atât veniturile Reichului, cât și cele personale ale lui Hitler. În 1943, el a înțeles, înaintea lui Hitler, că Germania avea să piardă războiul și a conceput Aktion Feuerland (Operațiunea Țara de Foc), pentru a asigura un refugiu sigur liderilor naziști.

Cartea urmărește ascensiunea lui Bormann în ierarhia nazistă, facilitată de modul ineficient și haotic în care Hitler însuși a condus statul german – „Hitler a creat în rândul conducerii politice a Germaniei cea mai mare confuzie care a existat vreodată într-un stat civilizat... El își exercita puterea absolută ațâțând rivalități feroce între subordonații săi imediați, astfel încât niciunul să nu obțină vreodată suficientă putere sau influență pentru a contesta persoana Führerului... În conformitate cu concepția sa despre haosul creativ, diverși indivizi și organisme au primit responsibilități prost definite... ducând la conflicte de interese, lanțuri de comandă confuze și o risipă absurdă de bani, timp și mână de lucru.”

În acest context, Martin Bormann reușește cu multă abilitate să își elimine treptat rivalii și să devină singurul personaj din ierarhia nazistă care va avea control absolut asupra lui Hitler. El construiește o rețea care îl va scoate pe Hitler dintr-un Berlin mutilat de război și asediat de armata sovietică, și îl va duce în Argentina, unde vreme de aproape două decenii, Bormann i-a alimentat visul absurd al reconstruirii Reichului.

Cartea lui Dunstan și Williams transmite un mesaj esențial, pe care autorii l-au formulat în finalul lucrării: „Winston Churchill, inamicul britanic jurat al lui Hitler, a spus cândva... Istoria va fi bună cu mine, pentru că eu intenționez să o scriu... Însă, inamicul său numărul unu a prevăzut această posibilitate și, înainte ca Churchill să își scrie istoria, Adolf Hitler a anticipat, spunând: Învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus adevărul... La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, învingătorii nu au fost întrebați niciodată. Îi întrebăm noi acum...”

Povestea supraviețuirii unuia dintre cele mai detestate personaje ale istoriei lumii civilizate aduce în prim-plan frica noastră individuală și colectivă de a permite Răului să scape nepedepsit, distrugând astfel echilibrul profund al conceptului de umanitate. Mitul supraviețuirii lui Hitler spune, probabil, mai multe despre noi, decât despre personajul Führerului.

• Plusuri

  O carte foarte bine documentată, rezultat al unor cercetări aprofundate și detaliate.
  Stilul jurnalistic, alert, care ține cititorul conectat la desfășurarea poveștii.

• Recomandari

  O carte adresată, în principal, celor interesați de istoria Germaniei naziste.

Categorie: Istorie | Autor: Simon Dunstan și Gerrard Williams | Editura: Litera

Gândește mai serios și nu alege acum

 

Titlu: Mintea opozabilă - Cum să te bucuri de succes prin gândire integrativă
Autor: Roger Martin
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Adriana Constantinescu
Numar pagini: 208
ISBN: 978-606-8360-34-8

„Testul unei inteligențe de primă mână este capacitatea de a avea în minte, în același timp, două idei opuse și de a continua să funcționeze.” F. Scott Fitzgerald

Cumpără titlul în engleză

Inteligent mod de a începe o carte fix cu concluzia ei, pentru că fără doar și poate gândirea lui Fitzgerald coincide cu ceea ce este în esență gândirea integrativă, născută dintr-o minte opozabilă – respingerea lui „ori ori” pentru „și și”.

Dar nu vă lăsați induși în eroare că Roger Martin s-ar mulțumi cu ideea pe care un scriitor a emis-o acum câteva decade. Cartea sa este o incursiune captivantă în mințile unora dintre cei mai mari CEO de companii la nivel mondial ( TATA, Four Seasons, Red Hat, Toronto Film Festival sau P&G) în încercarea de a fora după un model valabil și reproductibil a ceea ce înseamnă să nu te mulțumești cu un compromis dintre două variante, ci să ai răbdare, calm și creativitate și să descoperi soluția care le îmbină pe amândouă dar cu un dram de schepsis.

Pornind de la o primă afirmație care susține că nu toți liderii de succes sunt specialiști în gândire integrativă, Martin ne îndeamnă prin intermediul poveștilor adunate în urma interviurilor să ne reprogramăm modul de a gândi, să ne descotorosim de „setările de fabrică” care ne împing involuntar spre simplificarea problemelor cu care ne confruntăm și spre specializare „pentru că trăim într-o lume înfricoșător de complexă și de ambiguă, plină de inconsistență cauzală”.

Și aici apare a doua jumătate a problemei minții convenționale și totodată modalitatea de a o trata. Suntem încurajați să gândim liniar, să găsim o relație de cauzalitate între perechi de termeni aleși aproape aleatoriu și care formează o situație mai complexă dar înfricoșătoare la prima vedere. Astfel ajungem să ne focalizăm pe unele aspecte ale realității, așa cum o percepem și nu în mod neapărat așa cum este, și să ignorăm complet imaginea de ansamblu.

Roger Martin, alături de mințile excepționale care-și oferă o parte din înțelepciune în paginile cărții, ne încurajează să nu pierdem din vedere niciodată clusterul de atomi, itemi, cerințe, probleme care formează necunoscuta „x” – soluția optimă pentru situația cu care ne confruntăm. Suntem încurajați să ne bazăm pe intuiție și experiență în detrimentul cunoștințelor scolastice. În fond așa a reușit Four Seasons să devină vârf de lance în domeniul hotelier, Red Hat să devină lider de piață deși oferea un soft gratuit sau P&G să susțină o creștere constantă și organică de-a lungul mai multor ani fără a investi sume astronomice în cercetare dar și fără a renunța complet la cercetare și dezvoltare.

Un sfat evident și bine de știut, dar pe care simt nevoia să îl reamintesc este că toate aceste cazuri de reușită nu au fost atribuite unui singur individ. Nu există un singur ego care trebuie deservit. „Nu mai putem fi personalități renascentiste, pentru ca este imposibil ca o persoană să facă tot ce este nevoie. Dar poți aduna o echipă renascentistă.” Așa că înconjoară-te cu cei mai inteligenți și creativi oameni care nu-și pierd capul atunci când se lovesc de o problemă mai amplă, a cărei rezolvare la prima vedere rezidă în compromis. Avântă-te pe calea mai puțin bătută și vei găsi punctul de decompresie pentru tensiunea generată de ciocnirea a două idei aparent contradictorii.

Ajunsă la finalul cărții m-am trezit tânjind după anii de studenție pe care mi i-aș fi dorit altfel, mai puțin axați pe teorie și mai mult pe jocuri practice care imită realitatea, asemeni celor descrise în Mintea Opozabilă.

Așa că sfatul de final e evident și un îndemn răspicat spre a lectura cartea lui Roger Martin, fie că o faceți din postura de student curios și dornic de a-și lărgi sau completa setul de cunoștințe sau din cea a unui manager sau specialist dornic de a-și îmbunătăți performanța și de a ieși din labirintul nesfârșit și iluzoriu, marcat de-a stânga și de-a dreapta de ori-ori, când de fapt cel mai rapid drum spre ieșire e un limpede și-și.

• Plusuri

  Prezentarea, explicarea și oferirea unei modalități de a ne forma mintea opozabilă. Plus poveștile din spatele succeselor repurtate de companii de renume care pot satisface curiozitatea cititorului.

• Minusuri

  Mici scăpări în redactare.

• Recomandari

  Studenților, managerilor sau celor interesați în a-și upgrada procesul de gândire pentru a face față exigențelor și confruntărilor cu multitudinea de probleme din viața de zi cu zi, la birou sau în afara sa.

Categorie: Dezvoltare personala | Autor: Roger Martin | Editura: Publica

Necunoscuții și jocul de-a adevărul

 

Titlu: De vorbă cu necunoscuți: ce ar trebui să știm despre oamenii pe care nu îi cunoaștem
Autor: Malcolm Gladwell
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Dan Crăciun
Numar pagini: 407
ISBN: 978-606-722-380-4

Cum a reușit Hitler să îi păcălească pe politicienii britanici? Cum s-au lăsat păcăliți cei mai inteligenți ofițeri ai CIA de către Fidel Castro? De ce cazurile de hărțuire și agresiune sexuală au crescut atât de mult în ultimii ani? De ce ne bazăm atât de mult pe ceea ce ne spune mintea noastră? Fiecare dintre aceste întrebări poate intra cu ușurință în categoria „million dollar question”, iar, în ciuda faptului că potențialele răspunsuri nu sunt nici simple și nici ușoare, cartea lui Malcolm Gladwell reușește să aducă lumină în peisajul adesea întunecat al absurdului pe care mintea noastră îl crează și ni-l „vinde” în fiecare moment al interacțiunilor cu ceilalți.

Malcolm Gladwell nu este la prima tentativă de abordare a unor subiecte complexe și care necesită cercetări îndelungate și informații pertinente, cărțile sale – The Tipping Point, Blink, Outliners, What the dog saw, David and Goliath  - se află la confluența psihologiei, cu economia, științele cognitive, politica și istoria. Un mix fascinant care aduce în fața cititorilor concluzii interesante despre modul în care interpretăm, înțelegem și decodăm lumea și oamenii din jurul nostru.

În De vorbă cu necunoscuți, Gladwell ne spune că ceva este total greșit cu modul în care atribuim sens interacțiunilor noastre cu ceilalți, în special cu cei pe care nu avem timp sau oportunitate să-i cunoaștem în profunzime. Iar din acest motiv, deschidem larg ușa conflictelor, neînțelegerilor, judecăților greșite care au un efect profund asupra noastră și a lumii.

Autorul prezintă cazul fascinant al întâlnirilor dintre premierul britanic, Neville Chamberlain și Adolf Hitler în lunile premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și modul în care Chamberlain râmăne convins până în ultimul moment că Germania nu are ambiții teritoriale și că un război nici nu intră în discuție. Este interesant modul în care premierul britanic își formează această convingere – citește prietenie și deschidere în limbajul non-verbal al dictatorului german și este impresionat de faptul că acesta îi strânge ambele mâini atunci când îl întâlnește – gest rezervat doar prietenilor. Impresia este atât de puternică, încât Chamberlain nici nu ia în calcul altă posibilitate de interpretare a interacțiunilor sale cu Hitler. Istoria îl va contrazice, din păcate, foarte repede, iar consecințele vor fi dezastruoase.

Autorul vorbește despre conceptul presupoziției apriorice a sincerității, care punctează ideea că în mod natural, prima supoziție pe care o facem despre ceilalți este aceea că sunt sinceri și bine intenționați. În istoria evoluției noastre ca specie, această supoziție ne-a asigurat supraviețuirea. A crede ca ceilalți sunt onești ne-a ajutat să formăm grupuri, triburi, comunități, să devenim mai puternici, să ne procurăm hrană, să ne creștem copiii etc.

„Strategiile noastre de abordare a necunoscuților sunt profund defectuoase, dar, de asemenea, sunt și socialment necesare. Avem nevoie de sistemul judiciar, de procesul de angajare și de selecția bonelor ca să fim umani. Însă cerințele umanității înseamnă că trebuie să tolerăm un volum enorm de erori. Acesta este paradoxul discuției cu necunoscuții. Trebuie să vorbim cu ei. Dar o facem teribil de prost, și nu suntem întotdeauna sinceri unii față de ceilalți când e să recunoaștem cât de groaznici suntem în stabilirea acestor contacte.”, spune Gladwell, care, deși nu oferă rețeta universală de a îmbunătăți modul în care interacționăm cu ceilalți, ne dă multe teme de gândire și ne invită să ne oprim un moment și să reflectăm la mesajele și judecățile pe care le produce mintea noastră pentru a ne oferi o șansă în plus să decidem dacă le credem sau nu.

• Plusuri

  Cercetări interesante și complexe, studii de caz fascinante, exemple din istoria mai recentă sau mai îndepărtată – toate menite să susțină mesajul cărții și să ne ajute să înțelegem de ce suntem victimele propriilor noastre judecăți.
  Stilul narativ alert, pătrunzător care este deja marca Gladwell.

• Recomandari

  O carte necesară pentru înțelegerea corectă a creierului uman, a comportamentelor și a modului în care interacționăm cu ceilalți și cu lumea în care trăim.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Malcolm Gladwell | Editura: Publica

Un durerometru pentru depresie

 

Titlu: Demonul amiezii. O anatomie a depresiei
Autor: Andrew Solomon
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Dana Ligia Ilin
Numar pagini: 622
ISBN: 978-973-50-4391-9

Depresia este o boală, nu o slăbiciune de caracter. Chiar dacă acesta este singurul rînd pe care îl citiţi din recenzia mea sau referitor la cartea lui Andrew Solomon, cred că este cea mai importantă informaţie.

Cumpără titlul în engleză

Depresia majoră sau episoadele recurente îţi pot distruge viaţa, îndepărtînd prietenii şi iubiţii/iubitele, şansele la un loc de muncă, simţul valorii propriei persoane, dar acest lucru nu înseamnă că eşti mai puţin capabil decît ceilalţi. Depresia te face inert, îţi reduce stima de sine la zero, uneori te face să te simţi vinovat şi incompetent, pe lîngă durerea psihică teribilă; dacă la acestea se adaugă şi percepţia socială că nu eşti în stare să-ţi revii/să fii normal, e reţeta perfectă pentru o spirală nesfîrşită de boală şi suferinţă. Cred că acesta este lucrul esenţial pe care toţi oamenii ar trebui să îl înţeleagă despre depresie: este o boală, iar ruşinea de a o avea i se adaugă ca povară. A ascunde boala nu te face nobil, ci doar din ce în ce mai bolnav. La fel ca orice boală, se tratează. Poate deveni cronică, pot apărea recăderi, dar diversitatea soluţiilor este încurajatoare.

Poate că afirmaţia de mai sus este o simplificare, dat fiind faptul că şi autorul acestui atlas al depresiei oscilează între a considera depresia o boală şi a o vedea ca pe o problemă existenţială inerentă condiţiei umane. Există, printre rânduri, şi un soi de idealizare a depresiei, urmînd două idei: prima ar fi că suferinţa înnobilează, iar a doua că în căderea psihică există ceva misterios, întunecat şi fascinant, pe care profanii nu îl pot înţelege. Aceste percepţii au legătură cu faptul că depresia, indiferent de gravitatea ei, este o tulburare a dispoziţiei. Implicînd emoţiile, afectele şi dispoziţia, are, spre deosebire de o tulburare cognitivă, un aspect mai puţin concret. Chiar dacă neurobiologia emoţiilor este extrem de convingătoare, aspectul subiectiv al tristeţii, melancoliei sau fericirii le dă o aură spirituală, care transcende biologicul. Andrew Solomon se menţine, pe parcursul întregii cărţi, pe linia dintre subiectiv şi ştiinţific, avînd fragmente dedicate ultimelor tratamente medicamentoase, statisticilor şi politicilor de sănătate, dar şi mărturisirilor ample, ale sale sau ale altor suferinzi.

Între obiectiv şi subiectiv, autorul îşi permite să abordeze subiectul depresiei într-o varietate de stiluri. Demonul amiezii este povestea unei depresii, are lirism şi înclinaţie pentru metaforă, autorul menţionînd că despre depresie cel mai evocator vorbeşte poezia. Fie că este asemănată cu un abis întunecat, cu o durere atemporală, o stare de nimic, o amorţeală afectivă, o trecere dincolo sau cu o reducere la zero a voinţei, o moarte lentă, o sinucidere mereu amînată, depresia este suferinţă. Poate fi reactivă, declanşată de un eveniment traumatic, sau poate apărea din senin. Acest „din senin” este, după majoritatea studiilor, predispoziţia ereditară către depresie. Unele persoane au, genetic, o vulnerabilitate faţă de boala mintală, în cazul de faţă depresie, care le face mai susceptibile la a se îmbolnăvi la contactul cu un factor declanşator. Unii oameni au o rezilienţă mai bună, alţii o fragilitate mai mare. În capitolul dedicat definirii depresiei şi cauzelor acesteia, Solomon trece prin studiile epidemiologice relevante. Prin urmare, abordarea sa personală, poetică, filosofică, este completată de o cercetare minuţioasă.

Acelaşi lucru se aplică şi în cazul capitolelor dedicate tratamentelor, comorbidităţilor, factorilor de menţinere, istoriei depresiei şi impactului social al acesteia. Anatomia depresiei are o complexitate care face ca această lectură să nu fie una de relaxare. Este mai mult decît o confesiune, dar mai puţin aridă decît un tratat de psihiatrie. Mărturisirile celor intervievaţi şi călătoria autorului pe urmele (sau fugind de) depresiei dau culoare şi, în mod ironic, vitalitate acestei scrieri. Cei care au avut propriile experienţe cu depresia se vor regăsi şi poate se vor simţi înţeleşi. Cei care au privit superficial subiectul poate vor afla lucruri care îi vor face mai deschişi. Însă, în general, suferinţa personală sau a celor apropiaţi este singurul lucru care oferă deschidere faţă de boala mentală. În rest, dacă suntem protejaţi prin noroc (factori genetici şi de mediu favorabili) de suferinţa psihică extremă, ne mulţumim să privim de pe margine şi să (pre)judecăm.

În acest sens, cartea lui Solomon atinge subiectul delicat al costurilor de tratare a depresiei şi al sărăciei. Depresia şi sărăcia se potenţează una pe alta, deoarece îngrijirea este scumpă, iar oamenii nu şi-o permit, iar depresia agravată duce la pierderea locului de muncă, reducînd şi mai mult veniturile. Solomon face o radiografie a politicilor americane de sănătate, care încă separă boala fizică de cea psihică, a situaţiei angajărilor şi ajunge la concluzia că cercul vicios al depresiei şi sărăciei este încă strîns. Alte concluzii interesante din acest domeniu sunt: că de fapt, mişcarea de dezinstituţionalizare a psihiatriei a însemnat, în mare parte, ca oamenii să se descurce cum pot, şi nu neapărat integrarea bolnavilor în comunitate; că sumele colosale de bani investite în programele de sănătate mintală ar fi reduse dacă s-ar acorda tratamentului bolilor. În cel mai pragmatic mod, este posibil ca o depresie tratată la timp să fie mai ieftină pentru sistemul de asigurări decît suita de alte probleme de sănătate pe care le cauzează. Un alt punct esenţial - care e posibil să fie adecvat şi pentru situaţia românească - este faptul că pentru cei care suferă pare să fie mai avantajos ca depresia să fie considerată o boală psihică şi atît, reducîndu-i-se aspectele spirituale sau existenţiale. O boală şi atît este mai uşor de inclus în sistemele de asigurare, generează mai puţină stigmă socială (nu ştiu pe nimeni stigmatizat pentru că are hipertensiune), mobilizează mai uşor sistemul birocratic.

Pe de altă parte, fiecare depresiv ştie că boala lui nu e o boală şi atît. Afectînd aspectele dispoziţiei, iar în caz de recurenţă sau gravitate extremă, fiind o ameninţare pentru viaţa persoanei, sentimentele subiective ale lipsei de valoare, ale imposibilităţii de conectare cu ceilalţi oameni, ale incapacităţii de acţiune etc. fac comparaţia dintre depresie şi hipertensiune să pară ridicolă. Acesta este motivul, pe lîngă efectele secundare ale medicaţiei antidepresive, pentru care terapiile psihosociale şi cele alternative au succes. Psihanaliză, sunătoare, masaj, ritualuri de exorcizare, acupunctură, hipnoză, religie - Andrew Solomon face o trecere (uneori personală) prin toate acestea. La fel ca şi în cazul terapiilor medicamentoase, chirurgicale sau prin electroşocuri, ceea ce funcţionează pentru o persoană s-ar putea să nu aibă nici un rezultate în cazul alteia. Chiar dacă studiile arată că sunătoarea este placebo, ceaiul (sau credinţa în el) poate urni un depresiv să caute mai departe ajutor. Fiecare depresie este unică.

În intenţia de a fi echilibrat, Solomon are fragmente în care este avocatul perfect al medicaţiei calibrate şi fragmente precum acesta: „Şi disfuncţia creierului a fost cîndva o chestiune personală ... Ajungeai la ea fără aşteptări, iar felul în care lucrurile o luau razna era, în mare măsură individual. Felul în care cei din jurul tău îi făceau faţă era, şi el, individual. Acum, pătrundem în suferinţa psihică pe bază de programe. Beneficiem de clasificări artificiale şi formule simplificatoare. Cînd depresia a fost dată afară din anonimatul colectiv, a devenit o secvenţă ordonată din exterior. Aici este punctul în care politica se întîlneşte cu depresia. (...) Dacă citiţi atent aceste rînduri, puteţi învăţa cum să fiţi deprimaţi: ce să simţiţi, ce să gîndiţi, ce să faceţi. Cu toate acestea, individualitatea luptei fiecăruia este inviolabilă. Depresia, asemenea sexului, păstrează o nestinsă aură de mister.”

La fel ca şi relaţiile sexuale, depresia este supusă normelor sociale. Dacă a fi un astfel de „nebun” acum zeci de ani însemna să te sinucizi în bucătărie fără ca nimeni să înţeleagă nimic din ce ai suferit (a se vedea Sylvia Plath), astăzi se poate vorbi deschis şi clar despre depresie, cel puţin în unele comunităţi. Nu este de neglijat nici impactul creativ pe care îl are patologia, însă adevărul crud este că depresia majoră te face mai degrabă incontinent şi incapabil de a vorbi decît plin de inspiraţie. Am apreciat faptul că Andrew Solomon încearcă să aducă cît mai multe perspective asupra depresiei, cartea sa avînd complexitate ştiinţifică, o latură umanistă, poezie, mister şi emoţie. Sfaturile pe care le oferă pe parcursul cărţii sunt de bun simţ şi au claritate. Dacă simţi că cobori în depresie:
Caută un psihiatru competent
Încearcă să nu stai singur, nu te izola
Primeşte ajutorul prietenilor şi al familiei, chiar dacă nu suporţi să îi vezi
Mănîncă sănătos şi fă sport, chiar dacă pare imposibil
Mobilizează afecţiunea celor din jur.

Iar cel care le rezumă pe toate, după părerea mea: Cere ajutor, fără teamă şi fără ruşine. M-a impresionat istoria reprodusă în carte, a unui cuplu: fiecare din cei doi i-a mărturisit lui Solomon că suferă de mulţi ani de depresie şi se ascunde de partener pentru că „nu ar înţelege”.

De fapt, ironia purgatoriului depresiv este că nici unul din sfaturile de mai sus nu pot fi puse în practică de unul singur, constant sau de la începutul bolii (decît în episoadele de remisie, claritate sau conjunctural). Însă, în urma cărţii lui Solomon şi a experienţei cu diferite persoane, pot spune că pentru cineva aflat într-o suferinţă majoră este vital să iasă din ceaţă - de unul singur sau cu ajutor - şi mai puţin importantă problema filosofică a efemerităţii vieţii şi a condiţiei terifiante de conştiinţe care mor. Cînd toţi prietenii din jur dispar şi nu eşti în stare să porţi o conversaţie, să te dai jos din pat, să te speli, să pui în practică gîndurile de sinucidere, eventual, nu e nimic nobil în suferinţă. Poate că da, ca muritori suntem inevitabil vulnerabili la depresie, fiindcă viaţa este finită, iar ceea ce iubim dispare ca şi cum nu a fost, însă penibilul suferinţei tratabile îi reduce din romantism. Aşadar, dincolo de aspectul literar şi filosofic al problemei depresiei, este important de reţinut că există ajutor şi speranţă.

• Plusuri

  Subiectul depresiei este tratat exhaustiv;
  Sensibilitate, dar şi raţionament ştiinţific;
  Un pic de umor (negru) despre un subiect terifiant.

• Recomandari

  De citit pentru cei care se confruntă cu o tulburare depresivă sau cu o tentativă, cartea oferă confort, arătînd că există multe soluţii şi tratamente şi că nimeni nu este singur în lupta asta (deşi e o luptă individuală);
  De citit pentru cei care au suferinzi în familie sau în jur, pentru cei care lucrează cu depresivi.
  Este o carte complexă, care satisface atît latura ştiinţifică, de cercetător, cît şi pe cea de umanist a celui care o citeşte.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Andrew Solomon | Editura: Humanitas

Istoria elitelor româneşti

 

Titlu: Lumea era toată a mea. Amintirile unei prinţese
Autor: Ana-Maria Callimachi
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2015
Numar pagini: 348
ISBN: 978-606-8623-85-6

Cartea Anei-Maria Callimachi face parte dintr-o serie de lucrări (colecţia Istorie cu blazon a editurii Corint) menite să aducă în faţa cititorilor din anul de graţie 2015 o lume apusă, care a strălucit prin eleganţă, stil, bun-simţ şi un tip de educaţie care a pus România pe harta naţiunilor civilizate ale secolului trecut. Pe scurt, o istorie a elitelor autentice româneşti, într-un moment în care societatea românească are o nevoie disperată de modele morale şi culturale care să ne ghideze in eterna tranziţie pe care o traversăm.

Cine este Ana-Maria Callimachi ? Aşa cum spune academicianul Dan Berindei, în prefaţa cărţii, ea este „exponenta unei categorii sociale opulente si beneficiara unei pregătiri culturale excepţionale”. Mai mult decât atât, urmaşă a vechilor boieri Văcăreşti şi Măneşti, dintr-o clasă socială care „a ajutat tânăra Românie să se integreze ca o entitate europeană în lumea care se reconstruia, ea însăși reușind să-și găsească un loc firesc în modernitate, cel puțin până la marile răsturnări care au avut loc în veacul XX, înlăturând-o din istorie”. Ana-Maria Văcărescu s-a născut în 1892 şi s-a căsătorit în 1911 cu prinţul Jean Callimachi. În 1940 a plecat din România şi a trăit în exil, în Marea Britanie.

După cum mărturiseşte însăşi autoarea, amintirile tinereţii ei în România nu au fost scrise cu intenţia de a fi publicate, ele fiind „rezultatul neliniştitoarelor zile de război, din vremea când trăiam în Anglia și aveam mult timp liber”. Rezultatul este, însă, o carte frumoasă, care cucereşte încă de la primele pagini, îmbibată de parfumul unei Românii care îşi găsise cadenţa în concertul naţiunilor europene şi care valoriza tezaurul de înţelepciune şi tradiţie pe care îl reprezenta universul rural românesc.

Pe acest fundal, se desprinde portretul scriitoarei, o femei puternică, inteligentă, uneori excesiv de critică cu ceilalţi, acidă cu lumea exclusivistă a bărbaţilor, dar şi cu feminismul fără suport real şi fundament logic. A avut sanşa de a trăi evenimente istorice importante ale secolului al-XX-lea (răscoala din 1907, Primul Război Mondial)  şi de a întâlni personalităţi de prim rang ale respectivei perioade. Astfel, despre primul cuplu regal al României, autoarea spune: „Corect si țeapăn, palidul și bărbosul rege și-a citit discursul inaugural într-o română perfect formulată, dar ininteligibilă din cauza puternicului său accent german. (…) Patruzeci de ani de viață în mijlocul superficialității românești și istețimii latine nu influențaseră caracteristica germanică a cuplului regal, în ciuda sclipirilor de inspirație ale Carmen Sylvei sau tactului politic, talentului diplomatic, judecății echilibrate și perspicacității regelui. Erau un cuplu foarte moral, într-un fel serios, impasibil, care impunea respect și poate admirație poporului român, dar nu atrăgea și dragostea lui voioasă, care se îndrepta toată spre cuplul princiar, format din succesorul regal și adorabila lui soție.”

În aceeaşi notă a obiectivităţii asumate, scriitoarea aminteşte de Expoziția Națională de la București și amenajarea cu acest prilej a Parcului Carol, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, pe care o numeşte „un eșec costisitor, întrucât locul a rămas mult prea departe atât pentru bogați, cât și pentru săraci. A sfârşit ca loc de întâlnire al îndrăgostiților, unde aveai certitudinea că nu te întâlnești cu prieteni sau cunoștințe. Dacă întâmplător te întâlneai totuși cu vreun cunoscut, probabil că se afla acolo pentru același scop, așa că, din solidaritate, se păstra discreția.”. În carte, apar multe nume care au dominat cultural, politic şi social începutul secolului al-XX-lea: Elena Văcărescu, iubirea de tinereţe a Regelui Ferdinand, Sarah Bernardt, Chopin, Ana Pavlova, Diaghilev etc.

Puterea evocatoare a cărţii şi talentul de povestitoare al Anei-Maria Callimachi sunt susţinute de un element mai rar întâlnit în memorialistica epocii: un mod obiectiv, chiar critic, uneori, cu care autoarea priveşte lumea şi societatea în care trăieşte. Sinceritatea debordantă a scriitoarei conturează portretul în lumini şi umbre al unei epoci care, din multe puncte de vedere, a reprezentat momentul solar al unei Românii ce nu a mai reuşit, în epocile ulterioare, să regăsească ritmul firesc al dezvoltării sale.

• Plusuri

  Informații bogate, bine sintetizate, filtrate prin personalitatea puternică a unei reprezentate a elitelor vremii.
  Un stil literar bine articulat, asumat, caracterizat prin sinceritate şi forţă evocatoare.

• Recomandari

  O carte care reuşeşte să recupereze fragmente din trecutul dramatic şi plin de farmec al României secolului trecut.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Ana-Maria Callimachi | Editura: Corint

Flori pentru Algernon

 

0
Autor: Daniel Keyes
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Dan Rădulescu
280 pagini
ISBN: 973-50-0451-8

(ediţia în limba engleză)

În 1959 nuvela lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon era distinsă cu Premiul Hugo. Şapte ani mai târziu, autorul transformă nuvela într-un roman cu acelaşi nume, ce se bucură de la fel de mult succes ca şi prima sa varianta.

Deşi cu anume diferenţe, cele două texte spun aceeaşi poveste: Charlie Gordon, este supus unui experiment de creştere a inteligenţei în mod artificial, ajungând de la a fi debil mintal la a fi geniu. Acest lucru nu mai fusese încercat până atunci decât pe şoareci, motiv pentru care se naşte o legătură aparte între el şi corespondentul său, şoarecele Algernon. Charlie însuşi ne descrie traseul pe care îl urmează sub forma unor rapoarte întocmite în scopul cercetării. De altfel, pe lângă scopul evident de a ne face cunoscut progresul său într-un mod cât mai direct, forma aceasta a raportului ne permite să sesizăm inclusiv vizual progresul pe care îl face: de-a lungul timpului, greşelile de ortografie dispar, la fel ca şi exprimările simple şi naive.

Ideea experimentului în sine nu e perceptibilă decât ca un fundal pentru problema umană care se pune. Pornind de la contrastul dintre lumină şi întuneric, se conturează profilul a două persoane, aparent opuse, aflate în corpul uneia singure. Astfel, îi surprindem pe rând pe Charlie-geniul şi Charlie-moronul, pândindu-l pe primul la tot pasul. Ceea ce aparent ar fi trebuit să determine o apropiere a lui Charlie faţă de oamenii din jurul său nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de ceilalţi. Dacă Charlie-moronul era o companie agreată de ceilalţi, fericit în lumea lui lipsită de întrebări complexe sau chiar amintiri, experimentul îl transformă într-un om cu probleme dar, mai presus de asta, singur. Nu numai că vechii săi prieteni îl resping din cauza noului caracter "serios", dar el însuşi ajunge să-şi depăşească profesorii (ei înşişi simpli oameni), transformându-se într-un observator al lui Algernon, singurul care poate să-i arate ceea ce-l aşteaptă.

Emoţionantă este lupta sa cu lumea şi implicit cu sine, descoperirea de această dată conştientă a prieteniei, iubirii, a valorilor umane trăind într-o "imensă cutie cu labirinturi" în care ritmul accelerat al progresului prevesteşte o cădere pe măsură.

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii e de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină spune Platon în "Republica". La o primă vedere am fi înclinaţi să-l considerăm fericit pe cel care iese la lumină. Daniel Keyes ne face totuşi să ne întrebăm dacă acesta e cazul, deoarece pentru Charlie întoarcerea la întuneric este iminentă. Cu toate problemele sale, neînţelegând şi neînţeles în acelaşi timp, Charlie-moronul era cel fericit. Deşi cu un IQ de 68, poseda un altruism inconştient, sincer, pe care inteligenţa dobândită o perverteşte involuntar. Întors în întuneric, nu poate uita complet ceea ce a fost, astfel că nu putem şti în ce măsură mai poate fi el întors şi la fericirea de la care a pornit.

Fiecare se poate regăsi în lupta dintre laturile (rudimentar divizate) raţională şi emoţională, la sfârşitul cărţii având impresia că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură un Charlie. Ceea ce pare că vrea să ne înveţe Flori pentru Algernon este că, indiferent de câte cunoştinţe am poseda, nu suntem cu nimic mai câştigaţi dacă nu ne avem unii pe alţii.

Scris de Silvia Grădinaru

Categorie: Proza scurta | Autor: Daniel Keyes | Editura: Humanitas

Amintiri nescrise ale Creaţiei

 

Titlu: Ultima ispita a lui Hristos
Autor: Nikos Kazantzakis
Rating:
Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Ion Diaconescu
Numar pagini: 496
ISBN: 978-973-689-395-7

„Fiecare om este teantropic, trup şi duh; iată pentru ce taina lui Hristos nu este numai taina unei anumite religii; este universal umană [...] Am scris această carte deoarece am vrut să ofer omului care luptă un model suprem; am vrut să-i demonstrez că nu trebuie să se teamă de suferinţă, de ispită sau de moarte, fiindcă toate trei pot fi învinse, toate trei au fost deja învinse.” (Kazantzakis)

Dacă Marin Sorescu spunea că „creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu” şi se întreba ce oare a mai apărut nou de atunci, Kazantzakis ia povestea ce a dăinuit mai bine de 2000 de ani şi suflă peste ea duhul umanităţii. Ultima ispită a lui Hristos e o bătălie acerbă a conştiinţei, unde Iisus este prezentat în evoluţia sa, de la omul simplu, dornic de a fi fericit, la Cel ce va urca pe cruce.

A încerca să povesteşti acest roman va duce probabil mereu la blasfemie. Iuda, prietenul cel mai apropiat al lui Hrisos? Magdalena, o posibilă logodnică a Lui? Ispita lui Hristos, dorinţa de a fi un simplu om, la casa lui, căsătorit, şi cu o puzderie de copii?! Pentru cei care iau ad litteram textul Bibliei, un rezumat al cărţii i-ar face să condamne pe loc romanul; pentru atei, povestea lui Hrisos nu poate aduce nimic nou sub soare. Dar Kazantzakis face mai mult decât de a îmbina informaţiile din Noul Testament şi de a le contura sub o altă lumină într-un plan ficţional, Nikos Kazantzakis nu rescrie doar povestea lui Hristos, ci şi a întregii umanităţi, de la începuturi până-n zilele noastre. Scriitorul creează un stil de a trăi, îmbinând lirismul cel mai profund cu epicul cutremurător şi cuvintele evanghelilor. El aruncă o lumină asupra esenţei creştinismului, centrându-se pe cuvintele „Dumnezeu este iubire”, asupra înţelesului de a fi uman, în mod special, şi într-un plan secund, de a fi divin.

De aici, el ţese câteva planuri ce se intersectează: pe de o parte, el prezintă istoria oamenilor din Biblie, dezbrăcaţi de minuni şi de cele sfinte, oameni simpli, cu angoasele lor, căutând drumul cel drept, într-un timp străvechi. Pe de altă parte, el reflectă o poveste a oamenilor diferiţi, din toate timpurile, a celor care luptă, a celor care au îndrăznit să facă o schimbare până la capăt.

Cine este Iisus aici? E Fiul Tâmplarului, neînţeles de cei apropiaţi, şi care se luptă de la începutul romanului până la final cu dorinţele trupului şi cu cele ale sufletului, cu eternitatea şi cu efemeritatea, este Cel care trebuie să izbăvească o lume prin renunţarea iniţial la micile bucurii ale vieţii de zi cu zi, şi apoi la propria viaţă. În pofida faptului că anumite minuni ale Sale sunt amintite, cele mai multe stau în Cuvânt, în Cuvântul simplu, fără încărcături divine, ale omului Iisus.

Cât despre celelalte personaje biblice, apostolii, Maria, Magdalena, ei sunt reprezentaţi în primul rând ca oameni prinşi într-un joc al conştiinţei: dorinţa de a trăi veşnic, într-un Rai zugrăvit în funcţie de propriile dorinţe, în opoziţie cu pierderea vieţii pământeşti şi îndoiala minţii, oameni credincioşi, dar care nu sunt dispuşi să-şi vadă copiii cum pier în numele lui Dumnezeu, oameni îndrăgostiţi şi părăsiţi, căutând vindecarea propriilor răni în alte trupuri ...

Paradoxal, ultima ispită a lui Hristos se suprapune cu ispita finală a omului. Dacă Iisus îşi doreşte să fie un simplu muritor, muritorii îl doresc pe Hristos, în speranţa că vor dăinui veşnic. Ce este mai important în timp, într-un timp care ,,nu este ogor să fie măsurat cu cotul; nu este mare să fie măsurat cu mila; este o bătaie de inimă.” (p.188)? Acţiunea, faptele care s-au întâmplat cu mii de ani de ani în urmă, sau sentimentele, mesajul lăsat şi păstrat în aceste bătăi de inimă?

• Plusuri

  o provocare literara, un stil unic, o îmbinare a umanului cu divinul în personajul Iisus, un mesaj profund, cât si jocurile constiintei în Iisus, Maria, Magdalena si Iuda.

• Recomandari

  celor pasionati de conflictele constiintei, de istoria religiilor, de proza lui Kazantzakis.

Categorie: Roman psihologic | Autor: Nikos Kazantzakis | Editura: Humanitas fiction

Rusia restituie o pagină de istorie poporului său

 

Titlu: Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea
Autor: Jean de Car
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Ileana Cantuniari
Numar pagini: 400
ISBN: 978-973-135-750-8

Abordarea istoriei Rusiei anterioară Revoluției Roșii de către guvernul sovietic de la Moscova a fost întotdeauna tributară unei denaturări intenționate, menite să înfiereze vechiul regim țarist pentru a pune într-o lumină bună noua orânduire. Lucrurile s-au schimbat însă, și au început să se schimbe încă de pe vremea ultimului președinte al Uniunii Sovietelor, Mihail Gorbaciov.

Jean de Cars ne vorbește despre o Rusie care, prin președintele Boris Elțîn, a inițiat restaurarea istoriei Rusiei țariste. Acest lucru este însă un proces foarte îndelungat, anevoios și chiar dacă Vladimir Putin l-a dus până într-un punct în care nu se credea că se va ajunge vreodată, mai sunt încă multe lucruri de aflat. George Orwell spune „Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul”. Revelarea istoriei dinastiei Romanov este o dovadă a acestei afirmații.

Rusia este plină de legende. Legende precum cea care o privește pe Anastasia Romanov, Marea Ducesă care se presupunea că a scăpat din masacrul înfiorător care a avut loc în noaptea de 16 spre 17 Iulie 1918 în casa Ipatiev sau cea care îl are – încă – în centrul ei pe Țarul Alexandru I care, se presupune, și-ar fi eludat moartea, fiind regăsit de către credincioși în postura unui ermit, Feodor Kuzmici, 11 ani după moartea sa. Cunoștințele pe care le avea despre curte, precum și o asemănare incredibilă cu fostul țar au alimentat permanent această legendă. Când în 1925, Stalin a ordonat deschiderea mormântului țarului, surpriză: sicriul era gol. Acest lucru a alimentat chiar mai mult speculațiile. „Poporul rus a fost întotdeauna fascinat de strigoi”, spune Jean de Cars făcând referire la această descoperire.

Adevărul care stă în spatele acestor legende trebuie aflat, pentru înțelegerea mai bună a istoriei. Iar în sprijinul acestei acțiuni vine știința modernă, cu metodele folosite în criminalistică. Compararea probelor ADN s-a dovedit cea mai eficace metodă de a spulbera orice îndoială cu privire la identitatea persoanei care și-a asumat în 1920 identitatea Anastasiei Romanov.

Cartea Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea a lui Jean de Cars acoperă 300 de ani de istorie tumultoasă în mai puțin de 400 de pagini (o parte din ele sunt rezervate unei introduceri și unei încheieri care fac mai mult referire la eforturile guvernelor post-sovietice de a reda adevărul poporului rus). Este, cu siguranță, extrem de puțin, având în vedere că, probabil, câte 400 de pagini ar trebui rezervate pentru fiecare din reprezentanții acestei dinastii. Dar ținând cont de faptul că rusofobia – care a exista și există încă, nu doar în România, dar în cam toată lumea – a diminuat considerabil interesul pentru tot ce ține de istoria Rusiei, demersul autorului este lăudabil. Jurnalist de seamă, Jean de Cars a mai scris istorii ale unor dinastii, cum ar fi cea a Casei Windsor (La saga de Windsor) sau cea a Habsburgilor (La saga de Habsbourg. Du Saint Empire à l’union Européenne). Talentul jurnalistic i-a permis crearea unei cărți care să se adreseze tuturor cititorilor, atât celor cunoscători ai istoriei, cât și ai celor pentru care istoria nu prezintă mai mult decât o curiozitate din trecut.

Reprezentanții casei Romanov ne sunt dezvăluiți de Jean de Cars într-o lumină interesantă, de multe ori foarte subiectivă. Sunt aduși la lumină genii politice, grandioși edili, mecena ai imperiului, nebuni sau pur și simplu țari mediocri. Asupra unora, cum ar fi Anna sau Petru al III-lea, autorul nu se oprește mai mult decât pentru a-i prezenta și pentru a-i introduce în lanțul dinastiei. Dar pentru alții, cei care au schimbat cu adevărat Rusia, care au influențat istoria Europei și a lumii, autorul rezervă multe pagini, prezentând portrete foarte atractive, demne de reținut. Astfel, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare sau Nicolae la II-lea sunt cu siguranță țarii care vor rămâne în mintea cititorului mult după lecturarea cărții.

În construirea tabloului istoric al dinastiei, Jean de Cars scoate la iveală nu doar faptele istorice concrete, verificabile, ci și presupunerile care au însoțit întotdeauna situațiile ambigue sau legendele, despre care spuneam că au fost prezente dintotdeauna în istoria Rusiei. În plus, în notele de subsol – și nu numai – tratează și subiecte care îi dovedesc cunoștințele asupra epocii, și care nu se rezumă doar la evenimente și interpretarea lor politică. Astfel, găsim referiri la operele lui Borodin sau Rimski-Korsakov, la curente ale picturii sau la opere ale unor poeți celebri, cum ar fi Alexandr Pușkin. Această abordare oferă cărții savoarea unui roman istoric, combinată cu rigurozitatea unui documentar, fiind însă, finalmente, caracterizată prin grandoarea relatărilor jurnalistice, care au capacitatea de a acapara, de a oferi informații, dar și de a respecta aerul de mister, atât de drag cititorilor de articole de presă.

Dincolo de subiectul tratat – istoria a fost întotdeauna un subiect extrem de bogat pentru scriitori, oferind prin sine garanția aproape sigură a succesului – cartea atrage prin stilul autorului, care este alert, colorat, încărcat de pasiunea celui care este născut pentru a relata. Lecturarea este o plăcere deci, nu doar datorită faptelor istorice pe care cititorul le află, ci și datorită felului în care îi sunt prezentate.

Ileana Cantuniari, traducătoarea acestei opere, a făcut ceva deosebit de profesionist pentru un traducător: și-a asumat traducerea, dând dovadă de o cunoaștere temeinică a cadrului istoric al epocii. Deși este foarte bine documentată, cartea este pe alocuri presărată cu greșeli și omisiuni, probabil neintenționate. Dar traducătoarea a intervenit și le-a amendat pe cele care privesc România sau poporul român, prin note de subsol.

Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea este o carte care trebuie citită. Ea va înlătura o parte din rusofobia care ne face pe noi, cititorii români, să avem idei preconcepute atunci când ne aflăm în fața unor opere rusești, sau care fac referire la Rusia. Evident, vorbesc în nume propriu, dar sunt sigur că nu sunt singurul cu această atitudine. Cartea ne va face să înțelegem că sentimentul de fobie ar trebui îndreptat poate, nu asupra Rusiei, ci cel mult asupra unui regim, cel comunist, față de care chiar și rușii au dezvoltat fobii.

• Plusuri

  Având un ritm alert și nerezumându-se doar la fapte istorice verificabile, presărată din loc în loc cu „fapte diverse”, fie ele legende, presupuneri sau pur și simplu evenimente din zona muzicii sau a literaturii, Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea este o carte care va acapara cititorul și îi va oferi o sumedenie de informații despre subiectul tratat.

• Minusuri

  Deși foarte documentată, cartea are câteva scăpări – fie omisiuni ale unor evenimente istorice, fie pur și simplu greșeli – pe care însă traducătoarea le corectează cu promptitudine.

• Recomandari

  Recomand Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea tuturor celor interesați în general de istorie în ansamblul ei, dar și colecționarilor de evenimente istorice izolate, care prezintă interes doar prin exotism.

Categorie: Istorie | Autor: Jean de Car | Editura: Corint

În căutarea sinelui

 

Titlu: Portretul unui bărbat imatur
Autor: Luis Landero
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Marin Mălaicu Hondrari
Numar pagini: 158
ISBN: 978-973-724-348-5

Când deschizi paginile cărţii, ţi se înfăţişează înaintea ochilor mărturia sinceră a unui bărbat, mărturie care poate fi interpretată fie ca jurnal personal, fie ca un flux al conştiinţei la care ne cheamă părtaşi.

Cartea îmi aduce aminte de Viaţa pe un peron a lui Octavian Paler. Naratorul îşi expune viaţa şi pe sine însuşi, în încercarea de a se înţelege şi de a fi înţeles. Amintirile se succed haotic, iar dincolo de întâmplări şi personaje putem bănui adevărata intenţie a scriitorului: prezentarea omului cu toate temerile şi incertitudinile lui, mereu în căutarea propriului eu.

Viaţa povestitorului este banală şi totodată nu foarte normală. Întâlneşte personaje dintre cele mai groteşti, iar întâmplările prin care trece ţin de cele mai multe ori de literatura absurdului. Vocea naratorului învăluie totul în ironie şi sarcasm, incluzându-se şi pe sine în acest mod de abordare.

Bărbatul a încercat în permanenţă să devină cineva, să se transforme într-un personaj anume, să joace roluri. De exemplu, a fost obsedat de două coordonate: orgoliul şi puterea. Pentru satisfacerea propriei vanităţi, încerca să fie mai amabil şi mai bun decât îşi dorea cu adevărat. Nu era interesat propriu-zis să devină un om exemplar, ci purta masca de om scrupulos, astfel încât să atragă admiraţia celorlalţi. În ceea ce priveşte ideea de putere, bărbatul încerca să şi-o procure prin mijloace mai puţin ortodoxe. La un moment dat agresează un necunoscut de pe stradă, pur şi simplu, doar pentru a-şi demonstra sieşi cât de uşor este să îl faci pe celălalt să se teamă de tine şi să îi subjugi voinţa proprie.

Dincolo de monotonia existenţei de zi cu zi, bărbatul filozofează pe marginea vieţii, a morţii şi a iubirii. Încearcă să îşi dea seama cine este, de unde a apărut şi încotro se îndreaptă. Se întâlneşte cu iubirea “ideală, exclusivistă, înnebunitoare, eternă, înfricoşătoare” de două ori în viaţă, şi de fiecare dată îi scapă printre degete. Şi probabil că tocmai această imposibilitate a concretizării o face atât de dezirabilă şi unică. Celelalte experienţe ale iubirii sunt carnale, vulgare şi îi lasă gustul amar al păcatului. În ceea ce priveşte moartea, aceasta pândeşte din umbră spre finalul cărţii, însă atitudinea bărbatului este una de acceptare, văzând-o ca pe un exitus firesc.

Portretul unui bărbat imatur vorbeşte în special despre viaţă, în toată complexitatea ei, caracterizată de cele mai multe ori de o devoalare lipsită de sens: “V-am mai spus că şi viaţa mea, ca atâtea altele, e lipsită de sens? Nu văd să fi avut vreo evoluţie, o acţiune, cu atât mai puţin un plan, un punct culminant, o concluzie, doar fragmente, mărgele fără şirag, cărţi de joc desperecheate, apă fără albie. O împroşcătură de nume, de feţe, de întâmplări izolate.”

Vreau cartea Portretul unui barbat imatur

Cartea face parte din noua colecţie a Editurii Allfa: Strada Ficţiunii. Titluri din aceeaşi colecţie:
Orasele invizibile, de Italo Calvino
Ma sinucid alta data, de Kerstin Gier
Dezghetul, de A.D. Miller
Sus, in aer, de Walter Kirn
Menajeria lui Jamrach, de Carole Birch
Cabalistul din Praga, de Marek Halter
Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé
Fetele din Shanghai, de Lisa See
Ce-as fi eu fara tine? , de Guillaume Musso
Britain Road 22 , de Amanda Hodgkinson
Portretul unui barbat imatur, de Luis Landero
Nepovestitele trairi ale templierilor romani, de Adrian Voicu

• Plusuri

  O carte scrisă cu multă inteligenţă şi sarcasm; abordarea filozofică a unor subiecte mari precum viaţa, moartea şi iubirea.

• Recomandari

  Celor care iubesc lecturile profunde, cu meditaţii asupra sensului vieţii umane, în stilul cărţii “Viaţa pe un peron” de Octavian Paler.

Categorie: Roman filozofic | Autor: Luis Landero | Editura: ALL

Noua ordine mondială – studiu de caz asupra metodelor de implementare

 

Titlu: Confesiunile unui asasin economic
Autor: John Perkins
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Ana Budică
Numar pagini: 320
ISBN: 973-675-816-4

„De fapt, ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine este să clădim tocmai acest imperiu global. Suntem un grup de elită alcătuit din femei și bărbați care utilizează organizațiile financiare internaționale pentru a crea condiții în măsură să determine aservirea celorlalte națiuni corporatocrației aflate în fruntea celor mai mari corporații, guverne și bănci. Asemenea echivalenților noștri din Mafie, și noi, asasinii economici, facem tot felul de favoruri. Acestea iau forma împrumuturilor pentru dezvoltarea infrastructurilor – centrale electrice, autostrăzi, porturi, aeroporturi sau parcuri industriale. O condiție a acordării acestor împrumuturi este ca numai companiile de construcții și inginerie tehnologică din țara noastră (SUA n.e.) să se ocupe de respectivele proiecte. În esență, cea mai mare parte din bani nu părăsește niciodată Statele Unite, fiind pur și simplu transferați din conturile din Washington către firmele prestatoare din New York, Huston sau San Francisco.”

Cumpără titlul în engleză

Asasinul economic este soluția la care a recurs sistemul corporatist american pentru a rezolva problema nevoii de acaparare a resurselor altor state de către SUA. Justificarea lor este aceea că își doresc dezvoltarea economică a țării pe care urmează să o acapareze, pentru ca, apoi, această țară să nu-și mai poată plăti datoriile și astfel să trebuiască să-și înstrăineze resursele. Iar acest lucru este perpetuat până când respectiva țară sărăcește prea mult ca să mai prezinte interes pentru SUA. John Perkins a fost, potrivit confesiunilor sale din acest volum, unul dintre acești asasini. Pare însă oarecum incredibil, considerând că un astfel de personaj, odată ce s-a confesat, ar fi trebuit să dispară de pe firmament. Și totuși, nu s-a întâmplat asta. Deci, care e secretul lui? De fapt, secretul nu este al lui, ci al sistemului și este absolut înfiorător: confesiunile nu mai prezintă un pericol. Sistemul este atât de bine înfipt, încât nu poate fi dărâmat doar de ideea că masele au aflat de el.

Cartea este într-o oarecare măsură precum filmul Matrix. Lipsește doar Morpheus care să spună it is a world has been pulled over your eyes to blind you from the truth. O face însă Perkins, în felul lui. Iar lumea pe care ne-o arată nu este cu nimic mai prejos decât cea pe care Morpheus i-o arată lui Neo după ce acesta alege pastila roșie. Doar că, din păcate, lumea aceasta nu este un film. Lumea aceasta este chiar reală.

Unul dintre exemplele de asasinare reușită pe care le dă Perkins este Ecuadorul. La momentul la care a sosit el în această țară, nici măcar nu știa că se află pe continentul american. Era un teritoriu virgin, cu multe triburi, multe limbi și multe tradiții care reușeau să trăiască într-o oarecare armonie, chiar dacă exista o permanentă stare conflictuală. După sosirea lui în țară și începerea procesului de asasinare economică, lucrurile au luat întorsături incredibile. Președintele Jaime Roldos Aguilera și ministrul Apărării din Ecuador, au fost asasinați într-un „accident” de avion (nu este singurul președinte asasinat prin această metodă; un caz recent este președintele polonez Lech Kaczynski și principalii lideri ai armatei poloneze), peisajul din Ecuador s-a schimbat atât de mult încât a devenit irecognoscibil în urma distrugerii sale în vederea exploatării sălbatice a resurselor naturale, iar conflictul permanent care mocnea în țară a erupt, făcând un număr incredibil de victime.

Un alt exemplu este Panama, unde autorul s-a implicat, se pare, emoțional, mai mult decât în orice altă misiune pe care a avut-o de îndeplinit.

Schema de funcționare a sistemului este simplă: asasinul economic este angajat al unei corporații (deoarece guvernul SUA nu are dreptul de a interveni în alte state) și oferă diferite favoruri conducerii unei țări care are resurse naturale. Uneori, acestea sunt împrumuturi imposibil de rambursat de la instituții financiare internaționale. Rolul lui Perkins a fost acela de a elabora documente false care să justifice împrumutul, promițând, pe baza unor calcule eronate foarte bine ascunse, posibilitatea rambursării în doar câțiva ani. Uneori, ca în cazul Arabiei Saudite, tot ce oferă corporațiile este protecție pentru clasa conducătoare. Totuși, atunci când asasinii economici eșuează, intră în scenă șacalii, asasini fizici, care se ocupă de accidente de genul celor în care și-au pierdut viața Lech Kaczynski sau Roldos Aguilera. Iar dacă și aceste acțiuni dau greș, atunci intră în acțiune armata SUA.

Nu e de mirare, spune Perkins, că unele state răspund cu atacuri teroriste. Acestea sunt statele în care nici asasinii economici, nici șacalii și nici armata nu au reușit cu adevărat să facă ce trebuia și atunci s-a trecut la lovituri de stat și alte acțiuni subversive. Unul dintre statele în care s-a trecut prin toate cele trei faze – a treia fiind încununată de succes – este Panama. Capitolele dedicate acestui episod sunt pur și simplu șocante.

Pe parcursul cărții, Perkins prezintă mai multe corporații care lucrează prin sistemul asasinilor economici. Printre ele se numără MAIN, compania la care era angajat el, dar și Bechtel, „cea mai puternică firmă de inginerie din lume, și un colaborator frecvent al MAIN”. Menționarea acestui nume mi-a sugerat faptul că și România a fost vizitată de un asasin economic, iar rezultatul îl resimțim cu toții. Evident, dacă se încearcă o analiză mai profundă a activităților economice din România ultimilor 25 de ani (de fapt a ultimilor 50 de ani!!!), cu siguranță descoperim nenumărate astfel de vizite.

Unul dintre capitolele cărții este dedicat evoluției asasinilor economici, care au trecut la o altă fază, sunt mult mai mulți și mult mai bine pregătiți. Dacă Perkins și colegii lui inventau meseria aceasta, cei de-acum au învățat-o în școli ceea ce-i face să fie mult mai periculoși.

Cartea este un bun promovator al lumii noi în care trăim și care diferă mult de 1984 sau A brave new world, dar fără a fi mai puțin terifiantă.

• Plusuri

  Confesiunile unui asasin economic este o carte care deschide ochii. O prietenă mi-a spus că i s-a făcut greață când a început să citească această carte. Eu am pățit la fel. Acest lucru conferă cărții premisa unei experiențe inedite – revelația este întotdeauna o experiență inedită.

• Recomandari

  Recomand Confesiunile unui asasin economic oricărui om care vrea să înțeleagă mai bine funcționarea lumii, mai ales în contextul noii tendințe de globalizare, care pare să pună la pământ orice formă de rezistență prin cultură și/sau tradiție.

Categorie: Eseuri | Autor: John Perkins | Editura: Litera

Nu foarte demult, nu foarte departe

 

Titlu: Cronică în piatră. Vremea nebuniei
Autor: Ismail Kadare
Rating:
Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Marius Dobrescu
Numar pagini: 280
ISBN: 978-973-689-481-7

„Plictisit de toate acestea, mi-am mutat gândul la ceea ce-mi plăcea în mod deosebit să-mi imaginez: cum aveam să intrăm noi doi, eu şi Ilir, în Troia. Închişi în burta calului de lemn, vom ieşi să-i anunţăm pe troieni că grecii sunt acolo, în jurul oraşului, vom căuta apoi în oraşul necunoscut secţia de poliţie, pe străzi pustii, printre clădiri în beznă, cu excepţia celei în care se afla frumoasa Elena”.

Ismail Kadare, cel mai cunoscut scriitor albanez în viaţă, este primul câştigător al premiului Man Booker International, inaugurat în 2005 (spre deosebire de mai cunoscutul Man Booker, acordat anual unui roman scris în limba engleză, Man Booker International premiază întreaga activitate literară a unui scriitor ale cărui opere au fost traduse în engleză). Născut în 1936, în orăşelul Gjirokastra, aflat acum pe lista patrimoniului cultural UNESCO, Kadare a debutat ca poet, dar a devenit celebru drept romancier. Volumul de faţă cuprinde romanul Cronică în piatră (1971) şi micro-romanul Vremea nebuniei (2005), o continuare târzie a celui dintâi.

Orăşelul Gjirokastra este înfăţişat drept o localitate care sfidează legile gravitaţiei şi pe ale logicii deopotrivă. Aşezarea a fost construită pe o pantă atât de abruptă, încât beţivii nimeresc adesea pe acoperişuri, în loc să alunece în vreun şanţ; cât despre obiceiurile oamenilor, ajunge să spun, pentru moment, că toată populaţia matură a oraşului este scandalizată să afle că un băiat cuminte şi-a pus recent ochelari de vedere, adică face uz de un instrument care deformează realitatea şi, deci, duce la pierzanie.

Pasajele la persoana I, narate de un băiat în pragul adolescenţei, alternează cu scurte extrase din cronica Gjirokastrei, al căror autor, cronicar de profesie, pare a-şi petrece fiecare clipă a vieţii elaborând acest document, în cămăruţa lui permanent luminată. Pe deasupra, în chestiuni istorice sunt consultate adesea „bătrânele vieţii”, femei trecute de o sută de ani, aparent lipsite de suferinţe fizice, însă neapărat afectate de orbire.

Nimic ieşit din comun, în privinţa revelaţiilor erotice ale tânărului narator; totuşi, acestea echilibrează pasajele în care băiatul se confruntă cu ocupaţia Albaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: italienii, grecii şi, mai târziu, nemţii pun stăpânire pe orăşel, într-o frenezie absurdă a impunerii propriilor limbi şi reguli. În timp ce diverşii comandanţi străini întocmesc alte şi alte legi pentru locuitorii oraşului, aceştia din urmă se pierd în discuţii patriotice lipsite de concluzii: „Ascultându-i cu atenţie, mă căzneam să pricep cum o fi în realitate Albania asta. O fi formată oare din tot ceea ce aveam în faţa ochilor: curţi, case, nori, cuvinte, glasul lui Gegeo, ochi, sentimente, sau numai din unele dintre ele?”.

În paralel cu aceste frământări, naratorul adolescent se întâlneşte pe neaşteptate cu marea literatură. Împrumutând Macbeth de la un vecin, se confruntă pentru întâia oară cu emoţiile provocate de cuvântul scris: „Nu puteam să dorm. Cartea era lângă mine, pe măsuţă. În beznă. Subţire. Subţire de tot. Grozavă. Între coperţile ei de carton parcă vedeam şi auzeam zgomote, porţi trântite, strigăte, cai, oameni.” În lipsa unor lecturi şcolare atractive şi a partenerilor de dialog pe teme culturale, revelaţiile băiatului se petrec într-o solitudine greu imaginabilă astăzi.

Pe lângă intimitatea punerii pe hârtie a experienţelor intelectuale şi emoţionale din tinereţea petrecută într-o cultură slab cunoscută la nivel mondial, Kadare mi-a plăcut pentru darul de a ilustra în mod comic prejudecăţile concetăţenilor mai în vârstă: „Un om din fier! Era oare necesară o asemenea creatură? Nu aveau să se producă tulburări? În vreme ce întreaga suflare ar dormi, aşa cum cere Domnul, statuia va sta în picioare, nu? ... Ea va sta acolo, fără grai. Şi, se ştie, tăcerea e suspectă.”

• Plusuri

  Umorul, sensibilitatea şi simplitatea scriiturii; anecdotele familiale.

• Recomandari

  celor care se bucură de bildungsromane şi mai ales de romanele în stil realist, de mici întinderi şi fără pretenţii de spectaculos.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Ismail Kadare | Editura: Humanitas fiction

Toanele zeiţei Fortuna

 

Titlu: Conjurația imbecililor
Autor: John Kennedy Toole
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Lidia Ionescu
Numar pagini: 430
ISBN: 978-973-46-2551-2

„Linişte, perverşilor, strigă Ignaţius. Ascultaţi ce vă spun!”

Cumpără titlul în engleză

Replica de mai sus îi aparţine lui Ignatius J. Reilly şi este rostită la o petrecere gay în încercarea de a porni o mişcare revoluţionară, ca urmare a eşecului său anterior de a forma Partidul Drepturilor Divine. S-ar putea să vă fi indus puţin în eroare cu scoaterea din context a frazei de mai sus, însă acum că tot v-am captat atenţia, am o mărturisire de făcut: nu ştiu dom’le ce să scriu despre cartea asta! Am tot început într-o direcţie, am abandonat ca să mă îndrept în alta, ca apoi să realizez că am ajuns de unde am plecat. M-am apucat de nenumărate ori să scriu recenzia asta şi să mă opresc dupa 1-2 rânduri. Ba am şi citit câteva cărţi în aşteptarea vreunei inspiraţii divine. Nu a venit.

M-am indus singur în eroare crezând că va fi destul de uşor să scriu ceva (doar vorbim despre o carte comică, nu?!). Ei bine, da şi nu. Cartea poate fi intepretată folosind mai multe chei şi e atât de densă şi de bine lucrată încât nu aş şti de unde să încep şi unde să mă opresc. Dar da, cartea e ATT de bună! Romanul ar trebui inclus în DEX, ca exemplificare sub definiţia cuvântului tragedie. Autorul, John Kennedy Toole, s-a sinucis la vârsta de 32 de ani în urma refuzurilor primite în legătură cu manuscrisul romanului Conjuraţia imbecililor (titlu original: A confederacy of dunces). Mama sa a fost cea care a reuşit să-l publice într-un final, lucrarea fiind acum considerată un clasic al literaturii comice. Dar nu este doar comică. Este în aceeaşi măsură (sau în şi mai mare măsură) ironică, satirică şi reuşeşte să discute nişte probleme foarte interesante (şi actuale!) sub paravanul unei tragi-comedii dirijate de Ignatius. Dirijată ar putea fi prea mult spus, Ignatius fiind mai degrabă elementul la care reacţionează ceilalţi şi nu neaparat persoana care conduce de unul singur mersul lucrurilor (care de cele mai multe ori îi scapă de sub control). Devine confuz, nu? Mă cam învârt în jurul cozii. Păi ce ziceam în introducere?

Paleta de personaje este foarte generoasă, pornind de la Ignaţius care este un mâncău şi un pierde-vară de 30 de ani, cu studii superioare şi probleme constante cu valva, având şi o experienţă remarcabilă în a tăia frunze la câini. El îşi scrie opera vieţii pe foi pe care apoi le uită sub pat, trăieşte pe spinarea mamei sale şi declanşează belele pe oriunde merge. Forţat de împrejurări, trebuie să îşi caute un loc de muncă şi trece pe rând de la o fabrică de blugi la postul de vânzător ambulant. Replicile lui sunt mereu absolut delicioase, iar opinia lui despre lume este probabil una pe care nu o să întâlniţi prea des. În timp ce Ignaţius planuieşte o revoluţie la scară globală, mama sa se depărtează tot mai mult de el, după ce pune mâna pe un bărbat în vârstă, mai înstărit şi care are alergie la „comuniş’”. Myrna Mincoff este ceea ce s-ar putea numi marea iubire a lui Ignaţius, corespodenţa dintre ei doi având loc permanent. Myrna iese puţin din tiparul punkeriţei anarhiste şi, deşi total diferită de Ignaţius, cei doi alcătuiesc o pereche care ar putea oricând conduce lumea spre iluminare.

În alte roluri: Agentul Mancuso, care trebuie să aresteze cetăţeni suspecţi, domnişoara Trixie, o septuagenară a cărei pensionare este tărăgănată din cauza convingerilor obţinute de doamna Levy din cărţile de self-help şi cursurile de dezvoltare personală pe care le urmează, Darlene, dansatoarea de la Night of Joy, autoare a unor spectacole de mare ţinută artistică.... Ce mai, umorul e la tot pasul, comentariile acide la fel, iar temele de gândire sunt mult mai profunde decât poate părea la prima vedere, absurdul învăluie naraţiunea, criticând acum mai bine de 30 de ani o societate decadentă şi dură cu cei care ies din tiparele sale.

Eram în concediu vara aceasta, iar printre volumele alese pentru lectură s-a numărat şi Conjuraţia imbecililor. Înainte să apuc să citesc volumul, am făcut un schimb cu prietena mea, luând un Vonnegut în schimbul Conjuraţiei imbecililor. La intervale regulate, pe autobuz, la plajă sau la camera de hotel o auzeam izbucnind în râs sau primeam citate din roman ca răspunsurile la unele întrebări. Am fost deosebit de frustrat până când am pus mâna pe carte. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi.

• Plusuri

  Stil, tematică, abordare, personaje, dialoguri

• Recomandari

  Lectură obligatorie

Categorie: Comedie/Satira | Autor: John Kennedy Toole | Editura: Polirom