miercuri, 13 iulie 2022

Toanele zeiţei Fortuna

 

Titlu: Conjurația imbecililor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2012
Traducere:
Numar pagini: 430
ISBN: 978-973-46-2551-2
Cumpara cartea

„Linişte, perverşilor, strigă Ignaţius. Ascultaţi ce vă spun!”

Cumpără titlul în engleză

Replica de mai sus îi aparţine lui Ignatius J. Reilly şi este rostită la o petrecere gay în încercarea de a porni o mişcare revoluţionară, ca urmare a eşecului său anterior de a forma Partidul Drepturilor Divine. S-ar putea să vă fi indus puţin în eroare cu scoaterea din context a frazei de mai sus, însă acum că tot v-am captat atenţia, am o mărturisire de făcut: nu ştiu dom’le ce să scriu despre cartea asta! Am tot început într-o direcţie, am abandonat ca să mă îndrept în alta, ca apoi să realizez că am ajuns de unde am plecat. M-am apucat de nenumărate ori să scriu recenzia asta şi să mă opresc dupa 1-2 rânduri. Ba am şi citit câteva cărţi în aşteptarea vreunei inspiraţii divine. Nu a venit.

M-am indus singur în eroare crezând că va fi destul de uşor să scriu ceva (doar vorbim despre o carte comică, nu?!). Ei bine, da şi nu. Cartea poate fi intepretată folosind mai multe chei şi e atât de densă şi de bine lucrată încât nu aş şti de unde să încep şi unde să mă opresc. Dar da, cartea e ATT de bună! Romanul ar trebui inclus în DEX, ca exemplificare sub definiţia cuvântului tragedie. Autorul, John Kennedy Toole, s-a sinucis la vârsta de 32 de ani în urma refuzurilor primite în legătură cu manuscrisul romanului Conjuraţia imbecililor (titlu original: A confederacy of dunces). Mama sa a fost cea care a reuşit să-l publice într-un final, lucrarea fiind acum considerată un clasic al literaturii comice. Dar nu este doar comică. Este în aceeaşi măsură (sau în şi mai mare măsură) ironică, satirică şi reuşeşte să discute nişte probleme foarte interesante (şi actuale!) sub paravanul unei tragi-comedii dirijate de Ignatius. Dirijată ar putea fi prea mult spus, Ignatius fiind mai degrabă elementul la care reacţionează ceilalţi şi nu neaparat persoana care conduce de unul singur mersul lucrurilor (care de cele mai multe ori îi scapă de sub control). Devine confuz, nu? Mă cam învârt în jurul cozii. Păi ce ziceam în introducere?

Paleta de personaje este foarte generoasă, pornind de la Ignaţius care este un mâncău şi un pierde-vară de 30 de ani, cu studii superioare şi probleme constante cu valva, având şi o experienţă remarcabilă în a tăia frunze la câini. El îşi scrie opera vieţii pe foi pe care apoi le uită sub pat, trăieşte pe spinarea mamei sale şi declanşează belele pe oriunde merge. Forţat de împrejurări, trebuie să îşi caute un loc de muncă şi trece pe rând de la o fabrică de blugi la postul de vânzător ambulant. Replicile lui sunt mereu absolut delicioase, iar opinia lui despre lume este probabil una pe care nu o să întâlniţi prea des. În timp ce Ignaţius planuieşte o revoluţie la scară globală, mama sa se depărtează tot mai mult de el, după ce pune mâna pe un bărbat în vârstă, mai înstărit şi care are alergie la „comuniş’”. Myrna Mincoff este ceea ce s-ar putea numi marea iubire a lui Ignaţius, corespodenţa dintre ei doi având loc permanent. Myrna iese puţin din tiparul punkeriţei anarhiste şi, deşi total diferită de Ignaţius, cei doi alcătuiesc o pereche care ar putea oricând conduce lumea spre iluminare.

În alte roluri: Agentul Mancuso, care trebuie să aresteze cetăţeni suspecţi, domnişoara Trixie, o septuagenară a cărei pensionare este tărăgănată din cauza convingerilor obţinute de doamna Levy din cărţile de self-help şi cursurile de dezvoltare personală pe care le urmează, Darlene, dansatoarea de la Night of Joy, autoare a unor spectacole de mare ţinută artistică.... Ce mai, umorul e la tot pasul, comentariile acide la fel, iar temele de gândire sunt mult mai profunde decât poate părea la prima vedere, absurdul învăluie naraţiunea, criticând acum mai bine de 30 de ani o societate decadentă şi dură cu cei care ies din tiparele sale.

Eram în concediu vara aceasta, iar printre volumele alese pentru lectură s-a numărat şi Conjuraţia imbecililor. Înainte să apuc să citesc volumul, am făcut un schimb cu prietena mea, luând un Vonnegut în schimbul Conjuraţiei imbecililor. La intervale regulate, pe autobuz, la plajă sau la camera de hotel o auzeam izbucnind în râs sau primeam citate din roman ca răspunsurile la unele întrebări. Am fost deosebit de frustrat până când am pus mâna pe carte. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi.

  • Plusuri

    Stil, tematică, abordare, personaje, dialoguri

  • Recomandari

    Lectură obligatorie

Categorie: | Autor: | Editura:


Primul medic legist din istorie

 

Titlu: Cititorul de cadavre
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2013
Traducere:
Numar pagini: 544
ISBN: 978-606-609-320-0
Cumpara cartea

„Medicul legist desemnat de către procuratură se va înfățișa la locul crimei în următoarele patru ore de la denunțul acesteia. Dacă nu își va îndeplini această obligație, dacă își va delega îndatorirea, dacă nu va găsi rănile mortale sau dacă le va determina în mod greșit, va fi declarat vinovat de nepricepere și va fi condamnat la doi ani de sclavie”. (Din îndatoririle judecătorilor, articolul patru din Songxingtong, Codul penal al Dinastiei Song).

Cititorul de cadavre este o poveste plasată în China medievală și recreează într-o manieră aventuroasă prima perioadă a vieții lui Song Ci, „cel care este considerat pe plan mondial precursorul și părintele” medicinei legale. Scrisă de un spaniol, inginer de meserie, cartea relatează „viața extraordinară a primului medic legist din istorie. O epopee fascinantă din vechea și exotica Chină”. Scrierea acestei epopei nu avea să fie ușoară, având în vedere că autorul a descoperit, în timpul vastelor cercetări întreprinse în vederea documentării pentru această carte, că „biografia lui Song Ci se mărginea la nu mai mult de treizeci de paragrafe extrase dintr-o duzină de cărți, care chiar dacă lăsau o portiță deschisă pentru ficțiune, limitau posibilitățile unei rame strict biografice”.

Începând cu sărăcia atât de specifică acestei țări în Evul Mediu și continuând cu muncile la câmp, cu efectele Codului Penal asupra vieții de zi cu zi, cu arhitectura satelor și orașelor și cu caracterul oamenilor, Antonio Garrido reușește să creeze o atmosferă autentic chinezească, în care personajele se încadrează perfect. Încetul cu încetul se prefigurează o intrigă de o complexitate rară, foarte greu previzibilă, în care misterul se aprofundează cu fiecare pagină. Acțiunea se desfășoară într-un ritm extrem de alert. Mici amănunte, plasate în carte mai mult pentru a contura mai clar atmosfera din China medievală decât ca elemente cheie ale poveștii, reușesc să transforme această biografie – parte imaginată, parte bazată pe surse biografice sigure – într-un roman de aventură. Diferite situații care fac din personajul principal când un fugar, un proscris, când un insignifiant muncitor, când un important investigator al unor misterioase crime, îl ajută pe autor să exploreze toate cotloanele Beijingului din perioada Dinastiei Song, să analizeze aspectele vieții din mai toate clasele sociale și să prezinte personaje de la cele mai mizere la cele mai ilustre.

Ce m-a impresionat pe timpul lecturării a fost faptul că autorul știe să exploateze un mister, plasând pe parcursul firului epic câte un amănunt care ulterior va reapărea pentru a da o lovitură de grație… Aproape nicio aventură, nicio situație mai importantă nu rămâne fără urmări din cele mai serioase. Deși exemple ar fi multe, prefer să nu dau nici unul deoarece cred că farmecul lecturării romanului Cititorul de cadavre constă în special în ineditul povestirii. Neștiind nimic dinainte și, în plus, beneficiind de talentul autorului de a scrie într-un mod imprevizibil romanului capătă o savoare pe care sper că fiecare cititor o va descoperi.

Grotesc pe alocuri – personajul principal, Song Ci, este supranumit totuși cititor de cadavre – romanul este presărat de crime, cadavre în putrefacție, descrieri amănunțite ale acestora, precum și de mizeria constantă care a însoțit lumea de-a lungul întregului Ev Mediu. La polul opus se află opulența clasei bogate, neexploatată la modul extrem însă, dar care alături de sensibilitatea câtorva dintre personajele romanului și de dragostea cu care acestea îl împresoară pe Song Ci echilibrează oarecum balanța.

Un lucru care fascinează de-a lungul romanului este condiția medicului legist în acea perioadă, instrumentele utilizate la evaluarea cadavrelor, legile care reglementau această meserie, precum și percepția pe care chinezii o aveau despre moarte, morți sau despre cei care administrau orice aspecte legate de cadavre. Multe dintre intrigile minore din roman au la bază, spre exemplu, faptul că, indiferent cât de importantă era pentru rude cauza morții unui membru al familiei, aceștia trebuiau să fie expeditivi cu cadavrele, în special din cauză că nu li se permitea, ca membri ai familiei, să le atingă.

Prima jumătate a romanului descrie copilăria și adolescența lui Song Ci, concentrându-se pe devenirea sa ca bărbat. Evenimentele se precipită spre jumătatea romanului, așa încât în a doua jumătate a sa urmărim un cu totul alt om, schimbat de traume care îl vor marca tot restul vieții. Abia în această a doua jumătate a romanului se conturează intriga principală, cea care îl va transforma pe Song Ci în părintele disciplinei pe care o practica cu atâta pasiune. Cu toate astea, prima parte a romanului este extrem de importantă în special deoarece pentru rezolvarea misterului cu care se confruntă personajul, evenimentele din prima parte sunt de crucială importanță. Finalul va uni cele două părți, făcându-le să se întrepătrundă peste timp.

  • Plusuri

    O carte de aventură care ascunde în paginile ei biografia unuia dintre cei mai importanți oameni pe care i-a avut medicina legală, Cititorul de cadavre va fi o lectură extrem de plăcută și incitantă.

  • Recomandari

    Cititorul de cadavre este o lectură ideală pentru cei care apreciază cărțile de aventură, dar și pentru cei pasionați de China medievală. Nici cititorii interesați de un subiect ca cel al biografiei întemeietorilor unor discipline nu ar trebui să evite această carte.

Categorie: | Autor: | Editura:


Despre „Simetria dorințelor”. Cum destinul ne joacă feste tuturor

 

Titlu: Simetria dorințelor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2019
Traducere:
Numar pagini: 348
ISBN: 978-606-779-605-6-X

...nu cred că este o simplă coincidență faptul că cele mai puternice și trainice prietenii se nasc ori în timpul liceului, ori în vacanțe, tocmai pentru că atunci oamenii au mai mult timp liber.

Îmi beau ceaiul tare la geamul unui bloc cu 9 etaje. Am pus cartea alături și încerc să-mi împachetez simțămintele într-o folie de cadouri frumoase. Am pus punctul unei lecturi care, sinceră să fiu, m-a prins de la primul rând. Nu știu ce mi-aș fi dorit mai mult de la o primă incursiune în literatura israeliană contemporană. L-am cunoscut pe Eshkol Nevo prin romanul său Simetria dorințelor, care a apărut la câțiva ani distanță de primul său volum tradus în română Trei etaje, tot la editura Humanitas, în aceeași colecție Raftul Denisei. Și pentru că prima sa carte a trecut cumva pe lângă mine, fapt pe care o să-l repar cât de curând posibil, am decis să-i descopăr scriitura pornind de la acest al doilea roman.

Pentru început e cazul să menționăm că acest roman a primit Premiul ADEI-WIZO în Italia și a ajuns finalist la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritik în Austria. Evident, o astfel de faimă a generat și necesitatea de a-l traduce în mai multe limbi de circulație internațională, astfel încât, actualmente, se consideră a fi un veritabil best-seller. Dar să lăsăm laudele bine-meritate și să purcedem la analiza propriu-zisă a cărții. În prim plan, îi avem pe cei patru prieteni din Haifa: Churchill (pe numele adevărat Yoav Alimi, tânăr și ambițios avocat), Yuval Fried (vocea naratorului și cronicarul istoriei), Amichai (tânăr tătic de gemeni și soț protector, dar neînțeles) și Ofir (specialist în publicitate și, undeva pe la mijlocul cărții, un ardent fan al credinței budiste). Gașca de bărbați tineri își trăiește destinul într-o comuniune, care ar putea să pară de o perfecțiune aparte. Sunt uniți, conectați la o viziune de ansamblu, dar, în egală măsură, destul de diferiți cât să se combine perfect.

Paralelismul în care se complac, îi aduce uneori în pragul disperării, reamintindu-le că și o prietenie are de cele mai multe ori o limită a acțiunilor. Fiecare dintre ei duce o dramă în spate, dar dorințele refulate sunt imposibil de ascuns. Iată că ajung să-și pună pe hârtie visurile în momentul când urmăresc Campionatul Mondial de Fotbal (o paradigmă destul de inedită și extrem de masculină, dacă mă întrebați pe mine). Ce nu știu cei patru e faptul că aceste visuri vor fi luate în derâdere de destin, justificând acel motto universal: Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri!

Pentru că nu sunt o fană a spoilerelor sau a destăinuirii integrale a miezului unei povestiri, o să vă menționez câteva lucruri sine qua non de care să țineți cont când începeți această carte. În primul rând, atenție mare la detalii și anume la cele care vi s-ar părea nesemnificative, deoarece anume ele construiesc fundalul de ansamblu, chintesența istoriei. A doua fază este să aveți răbdare, deoarece Nevo scrie destul de încărcat, uneori crescând ritmul, alteori lăsându-l să se transforme într-un râu lent, încrezut. Nu în zadar Nevo este privit ca un autor reformator și aici le voi da dreptate celor de la Livres Hebdo, care au menționat că acest autor „este, incontestabil, liderul noii generații de scriitori a Israelului”.

Nevo este un observator rafinat al spiritului uman, unul care nu-și menajează personajele, ci care le despoaie arătându-le fața reală fără o mască a comodității și confortului. Este de departe unul dintre naratorii care m-au cuprins, m-au învăluit într-o stare plăcută de interes dezinvolt față de persoana mea de cititor. Imaginați-vă că deveniți, alături de autor, un observator al motricității eroilor. Sunteți lăsat să-i observați până în măduva oaselor, chiar și în cele mai acute temeri sau în stările lor proaste. Nu cred că poți aștepta ceva mai multe de la o experiență de lectură.

Reiterând, țin să menționez că Simetria dorințelor este o carte a eșuării și regăsirii sinelui, un fel de confesiune pe patru voci, un fel de microscop social în care se observă stratificarea unor probleme individuale (tragediile personale ale protagoniștilor) și fundalul social de ansamblu (să nu uităm că romanul avansează în realitățile unui Israel combatant, în care nu se mai sfârșesc conflictele armate). Nevo a devenit grație acestei cărți unul dintre favoriții mei din literatura contemporană și nu mă sfiesc să afirm acest lucru, deoarece tandemul nostru cititor – autor s-a potrivit de minune.

Categorie: | Autor: | Editura:

Și americanii au emigrat… în URSS

 

Titlu: Abandonații
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Traducere:
Numar pagini: 640
ISBN: 978-606-8623-04-7
Cumpara cartea

„În primăvara lui 1933, Fred Beal a făcut o a doua călătorie, de data aceasta la o cooperativă ucraineană de producție de lângă satul Cehuiev […] Pe marginea drumului, sindicalistul născut în Massachusetts a zărit un cal mort încă înhămat la căruță; un bărbat, mort și el, ținea frâiele. Străbătând un sat pustiu, Beal a văzut într-o colibă țărănească un bărbat mort stând lângă cuptor: „Stătea sprijinit cu spatele de zid, era țeapăn și se holba la noi cu ochii săi duși de pe lume.„ Pe ușa unei alte case din sat, cineva scrisese: „Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei care intră aici și să nu sufere niciodată ce am suferit noi.„ în casă, doi bărați și un copil zăceau morți alături de icoana familiei. Întors în America, Fred Beal nu a găsit, în ciuda relațiilor sale din sferele radicale, decât un ziar dispus să-i publice povestea despre foametea care făcuse cinci milioane de victime [în Ucraina]. Ziarul socialist Jewish Daily Forward din New York i-a publicat mărturia în idiș.”

Cumpără titlul în engleză

Am ales acest citat pentru începutul recenziei pentru că spune multe lucruri chiar de la prima vedere: În primul rând, este vorba de numele protagonistului și locul din care vine: Fred Beal, Massachusetts. În al doilea rând, locul în care se află: Ucraina anului 1933. Și în al treilea rând – și ceea ce șochează cel mai tare – sunt condițiile întâlnite în drumul său: foamete și moarte.

Cartea Abandonații a lui Tzouliadis este un înfiorător tablou al atrocităților dezlănțuite de Stalin în ceea ce a purtat în istorie numele de Marea Teroare. Ce aduce autorul diferit de toate celelalte cărți care tratează acest subiect (mă refer, evident, la cele citite de mine), este faptul că descrie un episod necunoscut – sau foarte puțin cunoscut – din istoria Marii Terori, anume valul de emigranți americani din anii `30, care au părăsit SUA revoltați de condițiile economice de acolo și au migrat către Uniunea Sovietică, ce promitea la acea dată ceea ce comunismul a promis la nivel teoretic – dar nu a realizat niciodată – belșug și prosperitate.

„A fost cea mai puțin trâmbițată migrație din istoria americană. Lucru deloc surprinzător, probabil, de vreme ce într-o națiune de imigranți, nu se obosește nimeni să-i amintească pe cei care au lăsat visul în urmă. […] O radiografie a Americii, ei reprezentau toate păturile sociale: profesori, ingineri, muncitori în fabrică, dascăli, artiști, doctori, chiar și fermieri, o adunătură pestriță pe puntea vapoarelor de călători”.

Șochează în primul rând decizia unor astfel de oameni de a părăsi SUA, chiar și în cea mai neagră perioadă a sa de la Războiul Civil încoace. Unii dintre ei nici măcar nu o duceau chiar așa de greu. Mulți își donau – nu vindeau, donau! – lucrurile pe care le aveau guvernului, în schimbul unui permis de muncă în Uniunea Sovietică. „Un locuitor din Denham, statul Indiana, a scris Departamentului de Stat, oferindu-și „casa, un teren, un camion și câteva acareturi„ în schimbul permisului de muncă în Rusia.”

Șochează apoi numărul celor care au migrat, care, deși, din păcate, nu este cunoscut cu exactitate, este estimat la câteva zeci de mii. Numărul este stabilit oarecum aleatoriu, din mai multe cauze, care în general țin de lipsa actelor care să ateste plecarea din SUA sau sosirea în URSS. „Numai în primele opt luni ale anului 1931, Amtorg – agenția sovietică de comerț exterior, cu sediul la New York – a primit din partea americanilor mai mult de o sută de mii de cereri de emigrare în URSS.”

În al treilea rând șochează lipsa de interes a autorităților americane vis-a-vis de soarta americanilor emigranți. Era ca și cum ar fi considerat că au plecat pe propria lor răspundere, așa încât SUA nu mai avea niciun interes în ce privește soarta lor.

Iar în al patrulea rând șochează ura cu care i-a exterminat Stalin: a răspândit cunoscutele sale lozinci care spuneau că toți străinii, mai cu seamă americanii, sunt spioni care vor să submineze economia țării, i-a instigat chiar pe emigranți unii împotriva altora, în vreme ce pe cealaltă parte refuza să comunice cu autoritățile americane – care oricum, după cum spuneam, nu erau foarte interesate – în privința sorții lor.

Motivele plecării sunt destul de clare pentru cei care știu ceva despre Marea Depresie, care a adus cel mai mare val de falimente, sinucideri și alte tragedii din istoria SUA. Motivele abandonării lor sunt mult mai complexe, iar Abandonații încearcă – și în mare parte reușește – să clarifice acest aspect, deși mai mult pune accentul pe modul în care acești emigranți au fost abandonați. Felul în care au fost exterminați nu este cu mult diferit de felul în care Stalin – și apoi și alți dictatori sovietici – și-a epurat dușmanii: prin tortură, execuții sumare și, nu în ultimul rând, prin exil în Siberia. Agenții NKVD îi vânau pe emigranții americani care apelau la ambasadă pentru a fi repatriați, fără nici cea mai mică jenă: îi arestau chiar în fața ambasadei, atunci când ieșeau. „… pândind din stradă incinta ambasadei, agenții NKVD îi așteptau pe imigranți să iasă. Mulți cetățeni americani au fost astfel arestați, pe trotuar, la câțiva metri de ambasadă”.

Refuzul autorităților americane și a celor sovietice (și mai târziu a celor din Rusia postsovietică) de a accepta această migrație este de-a dreptul penibil. Dacă prin 1950 era, să admitem, oarecum normal să existe o tendință de mușamalizare a afacerii (și dacă tot am spus „afacere” voi aminti că mulți au plecat cu contracte de muncă pentru firma Ford) din cauza războiului rece și „se estima că 2 000 de cetățeni erau blocați în URSS”, la ceva vreme de la căderea Cortinei de Fier, mai exact în 2003, acest refuz este complet aberant: Un anumit colonel Vinogradov din FSB spune „spre stupoarea părții americane” (un mic grup de cercetători, ei înșiși aproape abandonați): „o verificare a statisticilor de lagăr demonstrează că nici un cetățean american nu a fost deținut în sistemul de lagăre al fostei URSS”. Pentru întrunirea și deplasarea grupului de cercetători, o groază de eforturi au trebuit să fie depuse, în general de rudele din SUA ale celor emigrați.

În niciuna dintre cărțile pe care le-am citit pe tema Marii Terori nu am întâlnit o asemenea implicare emoțională a autorului. Probabil pentru că implicarea emoțională ar fi modificat rezultatul – așa mi-am închipuit eu – dar Tim Tzouliadis contrazice acest lucru. El își exprimă într-un mod foarte direct și foarte pasional dezacordul față de toți cei implicați în campania de dezinteres (știu că sună bizar, dar așa reiese din lecturarea cărții, că a fost o campanie față de emigranți – de la președintele Franklin D. Roosevelt, la Joseph E. Davies, ambasadorul SUA în URSS și continuând cu toți ceilalți ambasadori până în `50, precum și cu atașații de presă din perioada `30 - `50).

  • Plusuri

    În primul rând, Abandonații este o carte tristă. Dar, spre deosebire de altele asemenea ei, este și una ușor pasională, Tim Tzouliadis având curajul să își exprime – deși, e drept, într-un mod relativ voalat – indignarea față de tot ceea ce s-a întâmplat, precum și față de cei vinovați de toate acestea, fără însă a intra în zona patetică.

  • Recomandari

    Cartea prezintă o pagină mai puțin cunoscută a istoriei SUA și a istoriei URSS. Extrem de multele surse din care autorul s-a inspirat o transformă într-o carte document. Așa încât pasionații de istorie și în special cei interesați de istoria uneia dintre cele două țări sunt invitați să nu rateze Abandonații.

Categorie: | Autor: | Editura:

Dulce ca mierea e glonțul patriei

 

Titlu: Dulce ca mierea e glonțul patriei
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 462
ISBN: 978-973-669-994-8


Sfârșitul unei lumi

„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.

Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea - imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.

Anii '60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).

Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.

Viitorul furat

Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei - cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu - toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă...”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării...

Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă - autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme - vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.

Soarta dramatică a unei generații - copiii războiului, „tineretul încruntat” - care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.

Categorie: | Autor: | Editura:


Agonie și prietenie în inima Indiei

 

Titlu: Inima fetelor arde mai intens
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2019
Traducere: ,
Numar pagini: 387
ISBN: 978-606-9072-08-0

La una dintre lecțiile de literatură universală din liceu vorbeam despre dimensiunea emoțională a cărților și mi se părea, la acel moment, că această virtute se cuvine a fi găsită doar în muncile literare ale clasicilor, or distanța de timp, de transformare dintre noi și ei este atât de întinsă, încât lucrărilor lor devin aidoma unor efigii. Totuși, literatura contemporană pare să-și ia un avânt și obstrucționează, în mod evident, stereotipurile învechite, demonstrându-ne nouă, cititorilor de rând, cât de important e să analizăm subiecte sensibile. Temeritatea cu care autorii noi debutează, maniera cu care se înscriu în „liga Marilor” este un semn de bun augur pentru toți cei în căutarea unor volume de valoare.

De ce am făcut această introducere? Pentru că astăzi vă invit la o analiză specială a unei cărți care m-a contrariat și șocat, în egală măsură. Inima fetelor arde mai intens este un roman semnat de Shobha Rao și tradus în 2019 la editura Storia Books, în colecția Storia Plus, de către Ruxandra Tudor și Alina Marc – Ciulacu. Titlul, pe care-l consider ușor neinspirat, ar putea să îți sugereze un soi de dramă indiană, aidoma serialelor de la Bollywood, dar... În realitate nu e strop de dramatism cinematografic.

Să facem un popas asupra autoarei, deoarece până la această întâlnire îmi era cu desăvârșire necunoscută. Shobha Rao este o autoare americană, care a imigrat din India. Câștigătoare a Premiului „Katherine Anne Porter” din 2014, Shobha Rao este beneficiara bursei Fundației „Elizabeth George” și a fost antologizată în 2015 la The Best American Short Stories. Să fie oare datorită originilor sale sau perseverenței de emigrant, dar această tânără prozatoare reușește să te ademenească din primele pagini spre o poveste desprinsă din cele mai negre coșmaruri ale umanității.

Poornima și Savitha sunt două fete născute în constelația nenorocirii: sunt sărace, trăiesc într-o societate pur patriarhală și sunt femei – trei ingrediente fatale, aș spune eu. Ajung să fie unite printr-o prietenie aproape fatidică, ducându-și veacul într-un sat uitat de Dumnezeu, dintr-un colț al Indiei. Totuși, destinul le-a fost scris cu sânge și acestea nimeresc, printr-o conjunctură a fatalismului, în cele mai tenebroase unghere ale lumii interlope indiene.

Fără să exagerez, vreau să vă spun că acest roman este marcant. Să distrugi stereotipurile existente despre poporul tău, să amintești unei lumi întregi ce înseamnă violența în familie și cea sexuală, dar mai ales să le spui femeilor din întreaga lume prin vocea personajelor tale că mai există o speranță – iată o realizare demnă de un scriitor de succes.

Narațiunea lui Rao este fluentă, pe alocuri îmbogățită cu sarcasm și ironie, pe alocuri tristă și aducând vag cu o baladă, dar peste tot se resimte acea urmă firavă de speranță. Povestea din „Inima fetelor arde mai intens” este și o lecție bună despre cum să nu te încrezi în oricine, cum să-ți cultivi propria demnitate și cum să nu te lași încolțită de restriștile destinului. Este suficient să citesc un astfel de fragment, ca să înțelegi adâncimea dramei pe care Rao o sondează:

Fiecare clipă din viața unei femei este o afacere, o afacere pentru trupul ei: mai întâi pentru înflorirea lui, apoi pentru ofilire; mai întâi pentru sângerarea ei, apoi pentru virginitatea ei, după aceea pentru fertilitatea ei (punând la socoteală doar fiii) și în cele din urmă pentru văduvie„.

Meritul unei astfel de cărți este că ne amintește direct și univoc despre condiția precară a femeilor în societățile patriarhale, despre cât de relevant este să îngropăm cutumele învechite și să respingem orice fel de misoginism, luptând nu doar pentru egalitatea de gen, ci și pentru cea de șanse.

Categorie: | Autor: | Editura:

Ciuma roșie se hrănește cu libertate personală

 

Titlu: Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieții cotidiene în spatele cortinei de fier
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2012
Traducere:
Numar pagini: 252
ISBN: 978-606-609-208-1
Cumpara cartea

Din comunism n-am prins decât aproape doi ani, așa că am crescut sub puterea democrației, numele lui Ceaușescu fiind doar atât, un nume dintr-un cântec. N-am știut ce înseamnă să coci bananele pentru Crăciun, într-un ziar aflat pe șifonier. N-am trăit nicicând cu groaza că oricare dintre apropiați ar putea lucra pentru Securitate și că orice vorbă rostită ar duce la condamnare și închisoare. Nu a trebuit să acționez niciodată în folosul comunității, pentru a înfăptui marele plan socialist. Comunismul, pentru generația mea, nu e decât un capitol din cartea de istorie, ceea ce ne povestesc părinții sau ce pot desluși din lamentările vârstnicilor cu privire la lipsurile, mai multe acum decât atunci, și sentimentul că nimănui nu-i pasă că țara asta se duce de râpă.

Cumpără titlul în engleză

Aici intră în scenă cartea lui Peter Molloy care conturează o imagine vie a comunismului în spatele cortinei de fier, legând între ele poveștile celor care au suferit sau prosperat de pe urma regimului impus de ciuma roșie. Tabloul astfel creat este unul cât se poate de obiectiv pentru că adună o multitudine de păreri aflate de ambele baricade. Pe de o parte îi avem pe cei care au deținut funcții de conducere în cadrul partidului, membri ai Stasi sau ai Securității, cărora treptat li s-au deschis ochii cu privire la atrocitățile comise față cei considerați a fi dușmani ai statului sau ai regimului și care au fost întemnițați și torturați pe nedrept, iar pe de altă parte sunt artiștii care tânjesc după vremea în care se alocau fonduri pentru artă deși aceasta era supusă cenzurii, micii fermieri care în absența colectivizării nu ar fi supraviețuit deși proprietățile deținute au trecut în dreptul statului sau muncitorii care dobândiseră un statut special, fiind văzuți ca eroi și piesă de rezistență în marea mașinărie care gândea totul în termen de productivitate și plan pe cinci ani.

„Trebuie să pară democratic; dar trebuie să avem totul sub control” – Ulbricht

Cel mai mare afront a fost adus libertății personale, controlată până la punctul de sufocare al individului. Oricine nu era pentru partid și politica socialistă era automat considerat dușman și trebuia convertit sau pedepsit pentru vorbele și faptele sale –„Doar un nebun nu ar fi de acord cu marile realizări ale socialismului.” (Nicolae Ceaușescu)

Implicarea regimului în viața individului era atât de mare încât proveniența unei persoane determina nivelul de educație sau profesia la care acesta avea acces sau putea să o ocupe. Copii erau considerați un bun al statului și în consecință avorturile au fost interzise, ducând la moartea multor femei datorită întreruperilor ilegale de sarcină. Sportivii erau dopați pentru a obține rezultate cât mai bune la competiții chiar dacă acest lucru a dus la grave probleme de sănătate și chiar la schimbări de sex din cauza excesului de hormoni produs. Regimul comunist trebuia să își demonstreze prin orice mijloace performanța în fața capitalismului și al țărilor vestice.

Un alt simbol al comunismului a fost cultul personalității, instaurat îndeosebi de Nicolae și Elena Ceaușescu, în cinstea cărora se recitau poezii, erau puse la cale parade și serbări. Nicolae era descris de adoratorii săi ca „măreț cârmaci”, „geniu al Carpaților” și „întâiul purtator de făclie” care era „unic precum vârful unui munte”. Oamenii lui de curte îl comparau cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare și Abraham Lincoln. El se autoproclama zeul secular care a fondat prima dinastie comunistă.

În zilele nostre, după prăbușirea regimului, n-au mai rămas decât clădirile - „O construcție urbană înseamna satisfacerea armonioasă a nevoii omenești de muncă, viață, cultură și recreere.”

„Lumea dispărută a comunismului” reușește să recreeze o imagine cuprinzătoare a ceea ce a fost, prezentând de-a lungul capitolelor aspectele importante ale socialismulului: oamenii partidului, ghetourile zeilor, pseudo-procesele și pedepsele aspre aplicate, eroii clasei muncitoare care se speteau pentru binele colectiv, tineretul socialist ce trebuia îndoctrinat de la o vârstă fragedă spre a nu ajunge un individ egoist tipic sistemului capitalist, distracțiile cetățenești, abolirea religiei și distrugerea fără noimă a lăcașelor de cult, poliția secretă care forma un sistem al umbrelor omniprezente și atotștiutoare, sănătatea națională care nu admitea existența SIDA doar pentru că era asociată cu prostituția și drogurile emblematice pentru capitalism, viața sexuală în socialism și sporirea cu orice preț a populației indiferent de condițiile mizere de trai, disidenții curajoși care au înotat împotriva curentului și îndocrinării cu forța și în cele din urmă prăbușirea – a zidului, a cortinei de fier și a comunismului.

În concluzie nu pot decât să apreciez cartea lui Peter Molloy pentru că și-a servit scopul de a mă informa, de a răspunde întrebărilor personale cu privire la cum era viața cotidiană atunci fără a privi evenimentele prin ochelari roz sau printr-un filtru cenușiu, fără a ridica în slăvi traiul bun sau îndestularea celor aleși în funcții de conducere și fără a minimiza lipsurile de natură materială sau cele legate de libertate ale populației.

  • Plusuri

    Colecția interesantă și diversă de persoane intervievate care zugrvesc o imagine detaliată a regimului comunist, cu bune și cu rele.

  • Minusuri

    Greșelile de dactilografiere și uneori de exprimare.

  • Recomandari

    Pasionaților de istorie, tinerilor care doresc să își intregească imaginea despre socialism și comunism.

Categorie: | Autor: | Editura:


Legea celor puternici

 

0Legea celor puternici
Autor: Steve Făinaru
Rating: Legea celor puternici
Editura: Litera Internaţional
Anul apariţiei: 2009
203 pagini
ISBN: 978-973-675-530-9



Felul în care ne comportăm în vreme de război spune mult despre noi ca societate şi civilizaţie. Din păcate, recentul război din Irak ne-a dovedit că mai avem multe de îmbunătăţit. Nu voi critica aici felul în care America şi comunitatea internaţională au dus acest război, deoarece deja au făcut-o alţii mai bine, ci mă voi axa pe un fenomen care sper că se va dovedi mult mai interesant şi anume apariţia mercenarilor privaţi ca forţe intangibile de securitate şi ocupaţie, aşa cum sunt descrişi de jurnalistul de origine română, Steve Făinaru, în cartea sa, Legea celor puternici.

Titulul cărţii este luat din Ordinul de Autorizare Provizorie a Coaliţiei nr. 17, supranumit şi Legea celor puternici, instituit după ocuparea Irakului, care le oferea imunitate totală mercenarilor şi subcontractorilor în faţa legii Irakiene. Companiile de securitate privată au apărut în Irak drept urmare a unei cereri reale. Odată cu escaladarea violenţelor şi refuzul guvernului American de a trimite trupe suplimentare, securitatea convoaielor şi diplomaţilor americani din Irak a fost pasată companiilor private, care angajau şi înarmau mercenari cu sau fără pregătire militară anterioară. Prin Ordinul nr. 17, aceşti mercenari erau intangibili în faţa legii Irakiene şi nu se aflau sub controlul armatei americane, fiind angajaţi direct de Depratamentul de Stat.

Steve Făinaru a fost unul dintre primii jurnalişti care s-a interesat de aceste companii private, iar călătoriile sale în Irak l-au pus în contact direct cu aceşti mercenari. Calitatea mercenarilor varia considerabil, unii fiind foşti soldaţi în armatele americane, alţii venind chiar din gherilele peruviene sau cartelurile de droguri columbiene.

Unul dintre cele mai remarcabile personaje este Jon Coté, un tânăr american care a abandonat facultatea pentru a lupta ca mercenar in Irak. Făinaru îl întâlneşte în prima sa vizită în Irak şi este fascinat de pofta sa de viaţă şi atitudinea pozitivă de care acesta dă dovadă. "Asta era treaba lui: să meargă cu maşina într-o parte sau alta, sperând să nu explodeze ceva. Ä‚sta era războiul, nu-i aşa?"

La scurt timp după plecarea lui Făinaru, Coté şi alţi câţiva mercenari sunt răpiţi de un grup de insurgenţi necunoscuţi. Legea celor puternici descrie în detaliu această răpire şi eforturile ulterioare de recuperare a mercenarilor.

Făinaru rezumă foarte bine apariţia şi dezvoltarea companiilor de securitate privată în Irak: "Holly (comandantul Corpului de Ingineri al Statelor Unite şi Diviziei din Regiunea Golfului) a fost cel care mi-a deschis ochii faţă de greşeala fatală din experimentul de mercenariat american, deşi, bineînţeles, fără să rostească termenul mercenar propriu-zis. Această greşeală se asocia cu natura ad-hoc a sistemului. Felul în care luase naştere. Când securitatea din Irak s-a prăbuşit şi a devenit clar că nu se mai puteau aduce trupe, a apărut o necesitate disperată pentru protecţie armată. Agenţiile guvernamentale, afacerile particulare, organizaţiile umanitare, media şi militarii înşişi căutau oameni care să ştie să folosească arme. Aspectele economice ale acestei întreprinderi au fost fascinante. Cererea era atât de mare, atunci, la începuturi, încât preţul pentru un operator clasa I, adică un mercenar de elită, cu experienţă în forţele speciale, se ridica la două mii de dolari pe zi. În timp, piaţa de forţă, cum o numeşte Deborah Avant, specialist în ştiinţe politice, a ajuns la un anumit echilibru. A reieşit că există o ofertă nesfârşită de oameni dornici să pună mâna pe armă şi să se arunce în mijlocul unui război. Şi preţul a scăzut până la cinci sute - şapte sute de dolari pe zi. Dar vehiculele blindate erau mult mai puţine ca număr. Erau mai greu de produs decât mercenari şi mai puţin mobile. Războiul a stârnit o criză de maşini, prin urmare, preţurile au crescut.
"E mai acceptabil să pierzi oameni decât vehicule, care costă două - trei sute de mii fiecare", mi-a mărturisit Holly."

Adevărul este că multe din companiile de securitate privată erau prost organizate şi nu ofereau echipament corespunzător pentru angajaţii lor. Acest lucru a dus la nenumărate morţi (numărul mercenarilor decedaţi sau dispăruţi în Irak nu va fi cunoscut niciodată) şi la răpirea şi dispariţia unor oameni ca Jon Coté.

Ultima jumătate a cărţii descrie activitatea companiei Blackwater, infamă datorită comportamentului mercenarilor ei şi aparenta ei imunitate în faţa legii şi autorităţii Irakiene. Numeroasele atacuri nefondate pe care mercenarii Blackwater le-au lansat asupra civililor irakieni au subminat grav eforturile de reconstrucţie americane, iar compania a fost dată afară din Irak de abia în 2009.

Steve Făinaru a câştigat premiul Pulitzer în 2008, pentru reportajele sale despre companiile de securitate privată. Din păcate, Legea celor puternici nu oferă nici o concluzie evidentă. Coté şi mercenarii răpiţi nu au fost recuperaţi în viaţă, iar fenomenul mercenariatului cu siguranţă că nu s-a sfârşit. S-au sfârşit doar acele zile nebune de la început, când companiile apăreau ca ciupercile după ploaie şi mercenarii puteau să tragă fără consecinţe în civilii irakieni. Reglementarea companiilor de securitate privată a fost un proces necesar şi dificil, ajutat probabil şi de eforturile lui Făinaru, care i-a adus pe aceşti mercenari moderni în vizorul publicului.

Scris de Cristi Mitran

Categorie: | Editura:

Hitler în Argentina sau Supraviețuirea Răului

 

Titlu: Hitler în Argentina, Viața Führerului după cel de-al Doilea Război Mondial
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 472
ISBN: 978-606-741-171-3
Cumpara cartea

În memoriile sale, Albert Speer evocă o conversație pe care a purtat-o cu Adolf Hitler în noiembrie 1936 despre Reichul de o mie de ani. Hitler stătea în picioare, în fața ferestrei masive a refugiului său de la Berghof, și țintuia cu privirea îndrăgitul său peisaj alpin bavarez, un peisaj straniu de asemănător cu vederea sa din casa patagoneză de la Inalco „– Am două posibilități. Să depășesc orice obstacole cu toate planurile mele sau să dau greș. Dacă câștig, voi fi unul dintre cei mai mari oameni din istorie. Dacă eșuez, voi fi condamnat, disprețuit și blestemat.”

Cumpără titlul în engleză

Mitul supraviețuirii lui Hitler după cel de-al Doilea Război Mondial, a constituit una dintre cele mai puternice teme ale literaturii de toate tipurile din ultimii optzeci de ani. De la documentare la opere de ficțiune, de la cercetări ambițioase și detaliate până la scenarii fanteziste, o întreagă literatură s-a construit cu insistență în jurul acestui mit, stând drept mărturie incontestabilă a interesului, chiar a fascinației pe care una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei ultimelor secole o exercită asupra noastră.

 

Hitler în Argentina, Viața Führerului după Al Doilea Război Mondial, se adaugă listei considerabile de titluri care explorează mitul supraviețuirii lui Hitler, aducând însă date relevante care ne fac să ne întrebăm cu toată seriozitatea care este granița exactă dintre mit și realitate în cazul supraviețuirii Führerului. Autorii Simon Dunstan (istoric reputat și autor a numeroase documentare excepționale pentru History Channel) și Gerrard Williams (jurnalist renumit, cu peste treizeci de ani de experiență în cadrul BBC, Reuters, Sky News) au petrecut cinci ani realizând interviuri cu martori oculari și cercetări aprofundate în Argentina, Polonia, Germania și Marea Britanie, toate aceste demersuri indicând faptul că istoria adevărată s-ar putea să nu coincidă cu istoria oficială. Aceasta din urmă ne spune faptul că Hitler împreună cu Eva Braun s-au sinucis în buncărul lor din Berlin, pe 30 aprilie 1945. Dunstan și Williams aduc dovezi în sprijinul ideii că Führerul, la fel ca mulți naziști importanți, a fugit din Germania și a trăit în Argentina, până la sfârșitul vieții, în 1962.

Cartea este structurată în patru părți (Naziștii triumfători, Vânătorii, Fuga și Lupul cenușiu din Patagonia), fiecare dintre acestea punctând o etapă a scenariului supraviețuirii lui Hitler, departe de dezastrul pe care cel de-al Doilea Război Mondial l-a lăsat în Europa. Personajul principal al cărții nu este Hitler, așa cum ne-am aștepta, ci Martin Bormann, cel mai apropiat și mai loial acolit al Führerului, șeful Cancelariei Partidului Nazist și conducătorul Reichului. Om de afaceri abil, Bormann a fost artizanul unor planuri eficiente de a spori atât veniturile Reichului, cât și cele personale ale lui Hitler. În 1943, el a înțeles, înaintea lui Hitler, că Germania avea să piardă războiul și a conceput Aktion Feuerland (Operațiunea Țara de Foc), pentru a asigura un refugiu sigur liderilor naziști.

Cartea urmărește ascensiunea lui Bormann în ierarhia nazistă, facilitată de modul ineficient și haotic în care Hitler însuși a condus statul german – „Hitler a creat în rândul conducerii politice a Germaniei cea mai mare confuzie care a existat vreodată într-un stat civilizat... El își exercita puterea absolută ațâțând rivalități feroce între subordonații săi imediați, astfel încât niciunul să nu obțină vreodată suficientă putere sau influență pentru a contesta persoana Führerului... În conformitate cu concepția sa despre haosul creativ, diverși indivizi și organisme au primit responsibilități prost definite... ducând la conflicte de interese, lanțuri de comandă confuze și o risipă absurdă de bani, timp și mână de lucru.”

hitler and bormann

În acest context, Martin Bormann reușește cu multă abilitate să își elimine treptat rivalii și să devină singurul personaj din ierarhia nazistă care va avea control absolut asupra lui Hitler. El construiește o rețea care îl va scoate pe Hitler dintr-un Berlin mutilat de război și asediat de armata sovietică, și îl va duce în Argentina, unde vreme de aproape două decenii, Bormann i-a alimentat visul absurd al reconstruirii Reichului.

Cartea lui Dunstan și Williams transmite un mesaj esențial, pe care autorii l-au formulat în finalul lucrării: „Winston Churchill, inamicul britanic jurat al lui Hitler, a spus cândva... Istoria va fi bună cu mine, pentru că eu intenționez să o scriu... Însă, inamicul său numărul unu a prevăzut această posibilitate și, înainte ca Churchill să își scrie istoria, Adolf Hitler a anticipat, spunând: Învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus adevărul... La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, învingătorii nu au fost întrebați niciodată. Îi întrebăm noi acum...”

Povestea supraviețuirii unuia dintre cele mai detestate personaje ale istoriei lumii civilizate aduce în prim-plan frica noastră individuală și colectivă de a permite Răului să scape nepedepsit, distrugând astfel echilibrul profund al conceptului de umanitate. Mitul supraviețuirii lui Hitler spune, probabil, mai multe despre noi, decât despre personajul Führerului.

  • Plusuri

    O carte foarte bine documentată, rezultat al unor cercetări aprofundate și detaliate.
    Stilul jurnalistic, alert, care ține cititorul conectat la desfășurarea poveștii.

  • Recomandari

    O carte adresată, în principal, celor interesați de istoria Germaniei naziste.

Categorie: | Autor: | Editura:

Neuroni în acţiune!

 

Titlu: Secretele creierului uman
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2013
Traducere:
Numar pagini: 346
ISBN: 978-606-8481-77-7
Cumpara cartea

Aceasta este o carte care te va face să caşti... prelung şi în mod repetat. Ştiai însă că de fapt căscatul, prin mişcările ample pe care le implică, este un mesaj fizic pe care corpul şi-l autotransmite pentru a fi mai atent? Căscatul antrenează şi neuronii-oglindă, datori cu declanşarea empatiei faţă de alte persoane, tocmai de aceea căscatul e contagios. Până şi câinii cască... în situaţii de stres, forţându-şi organismele să se concentreze la mediul din jur. Aşadar, prin densitatea informaţiilor prezentate, această carte te va constrânge să gândeşti... activ, rapid, eficient.

Cumpără titlul în engleză

Dacă totuşi ai curaj să o citeşti, înseamnă că eşti pregătit să faci un pas mare către autocunoaşterea lucidă a creierului tău. Lăsând la o parte superstiţiile din folclorul psihologiei, renunţând la prejudecăţi, autorii dezvăluie adevăruri fascinante despre fericire, personalitate, voinţă, memorie şi diferenţele dintre sexe. Fiecare capitol este o analiză solidă a secretelor din „culise”. Creierul înseamnă mai mult decât am crede... în funcţie de el, ne schimbăm comportamentul, ne autoiluzionăm, iubim şi ne motivăm.

Să luăm starea de fericire, de exemplu. Să fie ea un rezultat al echilibrului emoţional, al evenimentelor strălucitoare din viaţa noastră sau... pur şi simplu, o explozie de dopamină în cortexul orbitofrontal? Neurotransmiţătorii şi legăturile dintre neuroni sunt actorii nevăzuţi ai personalităţii noastre, cel puţin aşa susţin specialiştii în neuroştiinţă. Dragostea e un tango pasional, dar nu între doi amanţi, ci între oxitocină şi arginin-vasopresină, pe când comportamentul sexual e determinat în hipotalamus. Ce ne mai rămâne nouă de făcut? Poveştile frumoase despre suferinţa romantică, iubirea eternă şi atracţia inexplicabilă faţă de colegul din banca întâi încetează deodată a mai fi un mister, totul e determinat chimic, fizic, biologic.

Odată ce ai renunţat la inocenţa explicaţiilor siropoase, uită-te bine în jur. Ce fel de partener ai alături? Maximizator sau satisfăcut? Conform lui Barry Schwartz, soţii maximizatori sunt genul de persoane care puşi în faţa unei probleme decizionale, tind să se hotărască greu pentru că urmăresc cele mai mari avantaje. Ar vrea ca totul să fie perfect şi sunt uşor descumpăniţi de eşecuri, bineînţeles din cauza acestei continue stări de nemulţumire, sunt schimbători, capricioşi. Pe de altă parte, cei satisfăcuţi sunt cei care evaluează problema rapid, urmăresc beneficiile imediate, strict legate de confortul lor optim. Odată ce au spus „Da”, rămân stabili. Trage cu ochiul la cel de alături şi roagă-te să fie unul din categoria satisfăcuţilor, astfel poţi fi sigur că divorţul e foarte, foarte departe. Tu ai devenit decizia lui de lungă durată!

Încă ceva... te rog, nu îţi mai face atâtea griji în privinţa mărimii creierului tău. S-a descoperit că nu contează prea mult în performanţa cognitivă. Creierul excelează de fapt prin structura sa, prin legăturile solide dintre neuroni. Atenţie! Obiceiurile şi experienţele prin care treci îţi modelează zi de zi forma creierului şi o deprindere greşită îţi poate compromite sănătatea mentală mai târziu. Dacă obişnuieşti să bei mai mult de patru pahare de vin pe zi, eşti în pericol de a face un atac cerebral. Dacă eşti şofer de taxi, dar mai ales şofer de taxi în Londra (un oraş vestit pentru străzile întortocheate), cerebelul tău e mai antrenat faţă de al altor şoferi, care nu depun mult efort în a se orienta, ci urmează mereu traseul zilnic către locul de muncă.

Cartea ne poartă prin toate aceste informaţii. Fenomenele fireşti din viaţa cotidiană sunt explicate pe larg, chiar „decorticate” în faţa noastră. În spatele unui vis, serii întregi de neuroni lucrează pentru a consolida amintirile din timpul zilei. Cum rămâne cu teoria inconştientului a lui Freud? Nu e visul o metodă de refulare? Poate că ... nu! Somnul REM alege în mod aleator experienţe trăite anterior şi în funcţie de intensitatea cu care le-am trăit, le amestecă şi le transformă în vise. Astfel, memoria noastră episodică e întărită şi ne putem orienta în propria noastră viaţă. Visele îşi pierd şi ele aura romantică... nu sunt oglinzi ale eului nostru profund, ci pur şi simplu mecanisme de învăţare ale propriei biografii. S-a dezumflat încă o minciună colorată!

Nu în ultimul rând, cartea nu putea să ocolească mult discutatul subiect al diferenţelor de sex. Sunt creierele femeilor radical diferite de cele ale bărbaţilor? Da şi nu! Inteligenţa nu variază prea mult şi ideea că o femeie e mai puţin capabilă să cânte la un instrument, să gătească sau să conducă o organizaţie e pur şi simplu un stereotip cultural, însă deosebiri există şi acestea sunt hotărâte de... hormoni. Testosteronul creşte înclinaţiile spre comportamente agresive în cazul bărbaţilor, iar estrogenul împinge femeile spre comportamente paşnice, uneori chiar pasive ori generoase. Bărbaţii nu au nicio problemă când trebuie să rotească mental o figură, asta pentru că orientarea lor în spaţiu e excelentă, dar femeile au un ochi ascuţit, atent la detalii, de aia soţia ta nu uită niciodată unde ţi-ai pus ciorapii. Ele sunt mai pricepute la localizarea obiectelor în spaţiu. În orice caz, dacă ar exista un război între sexe, concluzia e simplă: nu ar câştiga nimeni pentru că atât bărbaţii, cât şi femeile fraternizează prea mult cu inamicul (cel puţin aşa consideră umoristul Robert Orben).

Toate aceste detalii picante despre mintea noastră, pe care le-am răsfirat pe ici, pe colo sunt o mostră din comoara de informaţii existentă în volumul de faţă. Având la dispoziţie studii temeinice conduse în speţă de cercetătorii americani, Sandra Aamodt şi Sam Wang ne prezintă cu patos întortocheatele cărări ale creierului omenesc, încă nedescifrat pe de-a-ntregul, o enigmă încă neelucidată, care intrigă şi chiar... descumpăneşte. V-aţi fi gândit vreodată că dragostea e pur şi simplu un cocktail de serotonină? Vine şi pleacă, în funcţie de „mofturile” neurotransmiţătorilor!

  • Plusuri

    O carte instructivă, incitantă, scrisă pe un ton prietenos.

  • Minusuri

    Apar anumite dificultăţi în înţelegerea explicaţiilor din cauza numeroşilor termeni ştiinţifici.

  • Recomandari

    Viitorilor doctori şi cercetători. Tuturor curioşilor.

Categorie: | Autor: | Editura:


Târfe asasine

 

Titlu: Târfe asasine
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Traducere:
Numar pagini: 211
ISBN: 978-973-669-770-8

Relaţia mea vitregă cu Roberto Bolaño

Mi-am dorit mult să nu închei anul cu lectura unei cărţi aşa şi aşa. Dorinţa mi-a fost, întâmplător şi-n cele din urmă, împlinită: chilipirind, cum mi-e obiceiul, am avut norocul să dau, la "reduceri", peste Târfe asasine a lui Roberto Bolaño. O carte cu parfum frumos, aspect vintage şi hârtie aspră la pipăit, care a zăcut câteva săptămâni pe-un raft al bibliotecii până să ajung la ea cu pofta mea de citit, caracteristică unui respectabil final de decembrie. Antreu potrivit pentru festinul care i-a succedat.

Mărturisesc că, până acum, l-am ocolit cu premeditare pe Bolaño, dându-i doar de departe târcoale, amuşinându-l cu încăpăţânată neîncredere. Într-o vreme, nici măcar nu atingeam puţinele-i volume zărite sporadic prin librării. Ce să le mai şi răsfoiesc!? Încercam faţă de chilianul pribeag acel inexplicabil sentiment de respingere pe care-l resimt faţă de orice autor despre care aflu că a devenit un cult pentru masa (de numeroase ori, în mod dezolant lipsită de spirit critic a) cititorimii blogosferice.

Moartea lui neanunţată, în 2003, l-a transformat pe nestatornicul sud-american (pe atunci, deja celebru, apreciat şi premiat pentru ceea ce scrisese) într-un fel de Che Guevara malgré lui al literelor emisferei sudice. Desigur, comparaţia este nefericită. Spre deosebire de Ernesto "Împuţitul", Bolaño dovedeşte cu prisosinţă, dincolo de dispariţia sa abruptă, a-şi fi dobândit pe drept faima, fiind creatorul unei opere autentice, de o indubitabilă valoare.

Senzaţia că citeşti un roman

Târfe triste adună laolaltă 13 proze scurte, despre care, pentru început - dar şi pentru a-mi masca reala fundătură hermeneutică în care cartea m-a azvârlit -, aş prefera să las să vorbească un anumit personaj (al nuvelei mele favorite); el o va face ca şi când ne-am confrunta cu un text unic, într-o asemenea măsură vorbele sale se aplică tuturor naraţiunilor (sublinierea îmi aparţine): "Povestirea avea patru pagini, poate de asta am ales-o, pentru că era scurtă, dar când am terminat-o de citit am avut senzaţia că citisem un roman." Dacă aş fi onest, aş încheia "recenzia" în acest punct al ei, care atinge, de fapt, esenţa cărţii în discuţie. Dar, cum nu-s în cele mai oneste clipe ale mele, aleg să mai pun nişte gaz pe foc, sau, dacă preferaţi, să mai strecor o cărămidă în soclul deja semeţ al scriitorului chilian.

În dialogurile cu prietenii mei devoratori de cărţi, obişnuiesc să repet ades că criteriul suprem conform căruia iubesc, judec şi clasez, aş spune: definitiv, un bun scriitor este felul în care acesta se "achită" de inevitabilele (în aproape orice carieră beletristică) proze scurte. Rari sunt cei care nu au cochetat cu acest foarte pretenţios gen literar. Contrar altor opinii, eu, unul, nu mă declar atât de lesne impresionat de "întinderile copleşitoare" ale romanului; nu am neapărat nevoie de 500 de pagini pentru a cântări şi a mă delecta cu un condeier de talent. Din contră, mă atrage irezistibil şi povestirea scurtă, condensată sau fragmentară, fărâma şlefuită să strălucească, obligată să cuprindă totul în pagini puţine, dar şi să lase în mintea cititorului suficient ferment cât să-i permită acestuia (ba chiar să-l determine!) să fabuleze oarece timp după isprăvirea cărţii.

Senzaţia că tocmai "citisem un roman" nu m-a părăsit la finalizarea nici uneia din cele 13 bijuterii "culese" sub înşelătorul titlu Târfe asasine (există, bineînţeles, în interior, o nuvelă omonimă - crudă şi senzuală în aceeaşi măsură). O stare de nelinişte ce ne tranchilizează picură răbdător din fiecare rând citit. Tribulaţiile la care sunt supuşi protagoniştii, răsturnările absurde de situaţii izbesc surd în toropeala ca de deochi a lectorului; rând pe rând, le primim complet anesteziaţi, dar nu mai puţin fermecaţi de sinceritatea exactă, aproape monotonă - aducând când a incantaţie de vraci voodoo, când a... Borges - a stilului bolañian.

Istoria secretă sau lectura fără sfârşit

Povestirile incluse în acest volum se întreţes, una după alta, - ca alipite unui inefabil sistem osos - cu ceea ce chiar unul dintre eroii fără nume ("Dentistul") ai lui Bolaño defineşte a fi câte "o istorie secretă". Fiecare textură finită e susţinută în "subteran" de această istorie secretă, pe care nu o vom afla niciodată, pe care "o trăim zi de zi, crezând (subl.mea) că trăim, crezând că deţinem controlul, crezând că tot ce ne depăşeşte înţelegerea nu are nici o importanţă". Dincolo de formulările scriitoriceşti foarte economice şi de o precizie implacabilă, colcăie mistere nedesluşite, ce aparţin, totuşi, de această lume; e ceva ce rămâne să "lucreze" în noi cu mult în urma lecturii. Apare, de aceea, şi fireasca nevoie de a-ţi îngădui un oarecare răgaz, un interludiu pe parcursul căruia să poată dospi, apoi, în tine, fiecare nuvelă. Cu toate acestea, să nu uit să contrazic deja încolţitele concluzii pripite: nu discutăm aici despre o operă bună de încadrat în ceea ce se numeşte literatura fantastică! Nici despre eternul "realism magic" nu poate fi vorba...

De reţinut atât, ca să recapitulăm: nici una din cele treisprezece piese din volum nu vine singură. În dosul oricăreia fermentează "istoria secretă" - un soi de poveste paralelă (poate că adevărata poveste!), derulată în mare parte în underground, dar care-şi trimite, la răstimpuri, către suprateran "semnalele" ce le rămân indescifrabile eroilor inapţi pentru orice suflu metafizic. Nu răzbim, în orice caz, decât cu imense dificultăţi să discernem natura celor scrise cu o aşa dezechilibrantă simplitate de Bolaño: "Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărţile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deşi moartea este un lucru cert."

Nu văd de ce m-aş strădui să-l mărginesc pe povestitorul chilian, ţinând neapărat să-i definesc munca în nişte cuvinte din start deformatoare - teren fertil pentru viitoare prejudecăţi de lectură. Din acest motiv, nu voi lua la rând prozele acestea, nu voi face un "clasament" al lor şi nu voi schiţa portretele personajelor (nişte străini, de altfel, ancoraţi nebuneşte în realitate, fără a reuşi să priceapă o iotă din ea). Mai bine vă "dezvălui" doar faptul că scrisul lui Roberto Bolaño izbuteşte nu atât să semene scrisului vreunui predecesor sau contemporan de-al său, cât să-şi câştige originalitatea într-o epocă în care prohodul şi priveghiul literaturii au fost "consumate" şi consemnate ani în şir, în mod repetat, în presa de critică literară a mapamondului.

Categorie: | Autor: | Editura:


Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

 

Titlu: Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români
Autor: , , , , , , , , , , , , ,
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2016
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-719-417-3
Cumpara cartea

Încep această recenzie cu precizarea că mă pasionează tot ce are legătură cu Japonia și, atunci când am aflat că apare Scrisori din Cipangu, am fugit la evenimentul de lansare, să iau autografe de la autori - pentru mine, un soi aparte de supraviețuitori ai imersiunii într-o cultură atât de diferită de a noastră.

 O a doua precizare: am cumpărat cartea cu câteva săptămâni inainte de a pleca eu însămi în Japonia, într-o excursie de zece zile, hotărâtă să o citesc pe post de dicționar cultural, care mă va ajuta să descifrez mai bine universul japonez, dar a avut mai mult sens să o citesc la întoarcere, comparând-o cu propriile experiențe.

teo

Chiar dacă nu aș fi fost în situația de mai sus, Scrisori din Cipangu (prima denumire sub care Japonia a fost cunoscută în Europa) tot ar fi fost o lectură interesantă, pentru că surprinde, prin intermediul celor douăzeci și una de povestiri, experiențele de expat într-una din țările cel mai greu de descifrat. Un volum colectiv înseamnă acces la mai multe perspective, ceea ce e un avantaj.  Am simțit însă în alcătuirea cărții și un fel de solidaritate a celor care au împărtășit o experiență numai de ei știută, pe care încearcă să o descifreze împreună, cu fiecare dintre istorisiri.

Poveștile vorbesc despre atracția față de o lume diferită, (ne)adaptare, provocarea de a lega relații noi (și de a le păstra), despre percepția celor care au rămas în țară, despre frumusețea aparte a Japoniei, despre a fi in sistem (și în afara lui) schimbând registrul de la o realitate rece la o lume de basm. Aflăm despre oameni, vreme, mâncare, obiceiuri, locuri puse în cheia ficțiunii, și e mai frumos așa.

Un bonus la experiența lecturii sunt ilustrațiile lui Dan Perjovschi, fără legătură cu subiectul povestirilor, dar pe care le completează cu „o altă poveste a Japoniei, așa cum a trăit-o artistul grafic în vara anului 2013”.

Apreciez foarte mult această inițiativă literară și cred că ar fi un exercițiu interesant ca, pe viitor, noi autori români să preia ștafeta poveștilor din țările îndepărtate în care s-au aventurat.

  • Plusuri

    Cu fiecare povestire descoperi câte o fațetă a culturii japoneze.

    Sentimentul de autenticitate al experienței cu care rămâi după fiecare povestire.

    Ilustrațiile lui Dan Perjovschi.

  • Recomandari

    Cititorilor pasionați de Japnia sau curioși să afle perspectiva expatului român în Japonia.

Categorie: , | Autor: , , , , , , , , , , , , , | Editura:

Dracul scris: privind peste umărul lui Caragiale

 

Titlu: I.L Caragiale și caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 168
ISBN: 978-973-50-3630-0

Corespondența lui I. L. Caragiale – veșnic cârtitorul, resimțit de generații de cititori ca purtător de cuvânt al sufletului românesc revoltat, dar și aspru judecător al păcatelor acestuia– reprezintă materia brută cu care Dan. C. Mihăilescu construiește imaginea ambivalentă a dramaturgului.

Caligrafia ca l’arte de vivre, iată punctul central al demersului critic-afectiv al lui Dan. C. Mihăilescu. Critic-afectiv, căci din calitatea sa de om de litere, autorul subliniază importanța scrisorilor lui Caragiale, atât din perspectiva documentului literar, cât și din cea a ,,documentului sufletesc”.

Deopotrivă pregătiri ale viitoarelor sale opere, cât și manifestări ale pulsiunilor interioare, portretul din scrisorile dramaturgului se impune cu forța cu care imaginea dintr-o oglindă clară se impune privirii. Textele epistolelor sunt adevărate exerciții literare, pe când substratul lor, ca și al operei, denotă frustrarea și dorința nesatisfăcută de recunoaștere și glorie de care scriitorul s-a însoțit de-a lungul carierei.

Deopotrivă umil și acid, autoironic și mândru, Caragiale preferă, în 1904, după ce fusese acuzat de plagiat, autoexilul la Berlin, departe de o țară în care nu se simte apreciat. Lucrarea ,,Omului care aduce cartea”, inteligentă și documentată, se centrează în jurul corespondenței din această perioadă a destinului dramaturgului. Relaxarea este evidentă, plăcerea vieții revine cu forță, în cadrul unei societăți în care ordinea și curățenia (la toate nivelurile) contrazic puternic haosul politic, social, cultural în care se scălda țara natală.

Caligrafia este văzută, astfel, ca un ritual de purificare și redresare a impulsiunilor interne. Un Caragiale obsesiv de minuțios, ,,Moș Virgulă”, așa cum i se spunea, nu poate decât să aprindă în mintea cititorului Dan. C. Mihăilescu, întrebarea: oare perioadele lungi de timp pe care dramaturgul le petrecea pentru redactarea scrisorilor nu traduc, în fapt, grija pentru însăși ,,textura ființei lui”? O exorcizare a îndelung suferitelor amărăciuni, dar și o preocupare scrupuloasă pentru kalokagathia, idealul de armonizare a esteticului cu eticul.

Spuneam imaginea ambivalentă a lui Caragiale căci, pe de o parte, avem de-a face cu umilul și umilitul părinte al lui Mitică, iar de pe o alta, cu mândrul, resentimentarul autor al Momentelor. Dan C. Mihăilescu ne propune un periplu prin corespondența caragialiană, invitându-ne să descoperim ,,eul din scrisori” și să ne lăsăm pătrunși, în egală măsură, de bonomia și de spiritul acid, ironic și auto-ironic al celui mai actual dintre clasici.

  • Plusuri

    O lucrarea inteligent scrisă, ce te poartă cu dinamism și interes dincolo de paginile cunoscute despre I. L. Caragiale.

  • Recomandari

    Cititorilor avizați, iubitorilor operei lui Caragiale, dar și tuturor celor pentru care literatura nu e doar ficțiunea, ci și viața de dincolo de ea.

Categorie: | Autor: | Editura:

O întrebare cu răspuns deschis

 

Titlu: Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2015
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-588-815-9

Trebuie să recunosc că am o afinitate pentru tot ce ține de monarhie, fie a României, fie a altor țări. Citesc cu o curiozitate deosebită, mai ales cărți biografice despre feluriți monarhi de ieri și de azi, dar urmăresc cu aceeași plăcere și filme bazate pe viața și realizările (sau eșecurile) lor.

Una dintre figurile mele istorice favorite este Regina Maria, ale cărei scrieri - jurnale, memorii etc. - le-am citit în primii ani de facultate, după ce le-am descoperit uitate într-un colț al bibliotecii universitare. Maria a făcut enorm de multe lucruri pentru România, pentru conceptul de unitate și pentru așezarea sa pe harta mondială.

Din acest motiv, și nu numai, apreciez orice ocazie de a afla mai multe despre familia regală română, despre membrii săi și despre parcursul lor istoric. Regele Mihai a fost întotdeauna un punct de interes deosebit, poate fiindcă este încă activ și prezent în viața socială și politică, sau poate fiindcă m-au impresionat lucrurile aflate în vizitele la Peleș și Pelișor, sau din albumele de fotografii.

Alexandru Muraru (n. 1982) este doctor în știinţe politice, cercetător știinţific și cadru didactic la Departamentul de Știinţe Politice al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Cartea de față este prima carte scrisă de el pe care am avut ocazia să o citesc, și mi-a plăcut mult, fiindcă este deosebit de bine documentată și scrisă „pe înțelesul tuturor”. De altfel, în interviul pe care am avut onoarea să i-l iau l-am întrebat dacă a intenționat să ofere această publicație (și) ca material didactic, iar răspunsul său a fost extrem de bine argumentat.

Partea mea favorită a cărții a fost cea dedicată încercărilor regelui Mihai de a reveni în țară, încercări „deturnate” de autorități sau de o politică nefavorabilă. Nu știam absolut nimic despre acest aspect al istoriei recente, și m-am bucurat să am o lacună completată într-un mod pragmatic, și totuși plăcut.

Cartea se citește ușor și este departe de a fi doar un studiu, deși documentarea este exemplară. Nu este un manual de istorie și nici o simplă redare monotonă a faptelor. Întrebarea din titlu primește răspunsuri care, deși multe speculative, rămân pertinente. Iar cum, în același interviu pentru boobklog.ro, autorul a promis că lucrează și alte cărți, abia aștept să le citesc și pe următoarele!

  • Plusuri

    O carte care oferă multe răspunsuri celor interesați de capitolul „monarhie” al istoriei românești.

  • Minusuri

    Este posibil ca abundența notelor să sperie unii cititori, însă cartea se citește și fără a urmări fiecare punct de referință.

  • Recomandari

    Pasionaților de istorie, celor care doresc să cunoască adevărul despre situații istorice controversate, dar și neofiților, care abia încep să facă primii pași pe traseul sinuos al istoriei autohtone.

Categorie: | Autor: | Editura: