O istorie intimă a omenirii – când manualele nu mai sunt de ajuns

 

Titlu: O istorie intimă a omenirii
Autor: Theodore Zeldin
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Carmen Ilie-Dumitrescu
Numar pagini: 451
ISBN: 978-606-758-911-5

„Uneori, își pierde speranța în posibilitatea de a comunica: poate că oamenii nu sunt decât niște corăbii pe mare, separate de ceață, care își aruncă reciproc, ocazional, câte o luminiță vagă în depărtare și schimbă câte un salut scurt, în timp ce se depășesc. Dar singurătatea este intolerabilă, iar ea încearcă tot timpul să scape de ea. Rezistă transformând radical ceea ce-o deprimă.”

Acesta e un fragment din gândurile secrete ale lui Michéle Blondel, artistă contemporană care sculptează în cristal și care modelează organe genitale din deșeuri și ceramică pentru ca apoi să le plaseze în fabrici, printre muncitorii anesteziați de efort. Neliniștile ei sunt plasate de Theodore Zeldin într-un context mai larg: grijile și fricile noastre de zi cu zi. De ce fugim și unde găsim refugiul? De ce suntem curioși? Mai important, ce ne trezește curiozitatea? E neapărat nevoie să fim într-un cuplu pentru a fi fericiți? Putem să cunoaștem cu adevărat sufletul altcuiva? O istorie intimă a omenirii este o carte atipică – tandră, filosofică, ridicându-te până la înălțimea celor mai complicate idei, pentru ca apoi să-ți examineze propria viață și căutând să-ți ofere o soluție. Totul... imitând un manual de istorie. Metoda însă e departe de a fi didactică: cronologia e cea pe care o știm cu toții, dar e în așa fel plasată încât să se împletească armonios cu destine individuale și cu probleme private. De la Theodore Zeldin încoace, istoria devine prilej de meditație, prietena vorbăreață care îți spune în momentele tale de criză O să fie bine!, ce are ea în plus? Argumente! Multe! Reale! Persuasive!

www.hoffmann-und-campe.de

 

Aoleu! Iar mă ascultă la istorie!

 

Adolescența noastră s-a consumat în mare parte într-o sală de clasă. Am întâlnit profesori de tot felul, ne-am confruntat cu tot felul de colegi, am iubit o majoretă, am râs de o tocilară, am fumat sau nu în spatele liceului, dar mai presus de toate... ne-am deprins cu frica aceea specifică de a fi vulnerabili în fața unui catalog deschis arbitrar. Istoria, una dintre torturile săptămânale din orar, se dovedea impenetrabilă ca o cetate ateniană: prea multe date, tabele, figuri și nume. O cursă contra-cronometru împotriva capacităților noastre de memorare.

Theodore Zeldin răstoarnă tot ce a fost. Cărturar de Oxford, deci deprins cu toate formalitățile, educat în stil clasic, jumătate rus, jumătate evreu, autorul a căutat întotdeauna să-și folosească mintea pentru a descoperi o soluție la nefericirea cea de toate zilele. În opinia lui, un intelectual autentic nu trebuie să se separe de lume, ci să o cunoască în deplinătatea ei, făcând legăturile corecte și îmbunătățindu-și propria existență și apoi pe a celorlalți.

O istorie intimă a omenirii este un astfel de proiect: cartea e structurată în 25 de capitole, de fapt 25 de întrebări esențiale, pornind de la povești de viață și apoi făcând scurte incursiuni în tot ce au simțit și au făcut oamenii de-a lungul timpului pentru a găsi o soluție. După o asemenea lectură, nu devii subit as în istoria universală, dar tot ce ai învățat în școală beneficiază acum de o perspectivă largă și înarmat cu așa ceva, devii mai puternic. Miza nu e să răspunzi corect la toate întrebările de tipul Vrei să fii milionar?, ci să înțelegi cum să fii un om mai bun și cum să abordezi viața mai bine. E o carte indispensabilă pentru că e lipsită de orgoliu – empatizează total cu problemele publicului și îl eliberează de toate inhibițiile, alea împământenite odată cu prima notă de 4.

 

De la Știați că... la Aaaahaaaa!

 

O istorie intimă a omenirii nu se ascunde după fraze elegante și nu abordează subiecte sigure. Fără niciun fel de discriminare sau pudoare, Theodore Zeldin vorbește despre tot și toate, nu se sfiește că din când în când există riscul să emită câte o opinie neavizată căci... deh, nu suntem experți în TOT, dar ține neapărat să transmită un mesaj puternic: nici nu contează, totul e omenesc, e sănătos să cercetăm cu mintea tot ce ne înconjoară.

De pildă, se întreabă de ce a evoluat gătitul mai mult decât sexul? E vreo legătură între ele și de ce gastronomia a luat-o înaintea patului? Două plăceri senzuale comune, mâncarea și sexul, se bazează pe gratificare imediată, cruzime, reciprocitate și deviații ocazionale (nevoia de stranietate). Când poziția misionarului a devenit o banalitate, chinezii au glorificat moda picioarelor-lotus, femeile fiind constrânse să meargă în niște pantofi incredibil de mici doar pentru a deveni un fetiș, asta cu riscul de a-și deforma picioarele pe viață.

În Europa, cochetele și-au luat corsete ireal de strâmte pentru a obține efectul taliei de viespe. În bucătărie, după descoperirea focului, carnea gătită a devenit curând un deliciu comun, așa că au apărut chefii, predicând rafinamentul a ceea ce azi numim haute cuisine – combinații stranii în cantități incredibil de mici.

Elementul de legătură e că oamenii au simțit mereu nevoia de a interacționa cu un corp străin, ceva care să le amenințe siguranța, ceva care să le condimenteze viața, dar care să nu pună în pericol sentimentul că ei, cei care consumă, dețin controlul. Cartea e plină de asemenea paradoxuri despre natura umană și e fascinant să urmărești tot traseul. Nu vă spun mai multe, dar deschideți cartea lui Zeldin dacă vreți să aflați de ce termenul de dating aparținea inițial argoului săracilor, de ce a fi homosexual era la început o onoare, de ce islamismul a fost prima religie care a glorificat comerțul, de ce oamenii de afaceri pot face mai mult bine decât își închipuie folosindu-se de statutul lor special de intermediari, de ce violența râvnește după respect și de ce singurătatea nu mai e de mult timp un stigmat social.  

 

Te zăpăcește de cap…

 

O istorie intimă a omenirii nu este o lectură ușoară. Având în vedere că nu urmează structura unui manual școlar, ordinea cronologică devine irelevantă, dar dacă vrei să pricepi ceva din toată galeria de răspunsuri, e necesar să citești cu creionul în mână, notându-ți într-un carnet sau într-un Word ceea ce te interesează în mod direct. Nu e nevoie să citești cartea de la pagina 1 la pagina 451, sari la ce întrebare te frământă, „sapi” mai departe în ce direcție vrei, urmărind sugestiile bibliografice, îți pui întrebări, lași cartea asta pe noptieră un an de zile dacă așa simți, citești în metrou câteva pagini, fugar, până ajungi la Eroilor, meditezi la proprii dușmani (da, e un capitol și despre așa ceva) și apoi, plin de compasiune (vezi capitolul 14), îi faci loc bătrânei care îți administrează un cot în falcă pentru a ieși din metrou înaintea ta.

Theodore Zeldin te invită să trăiești cu stil: răbdător, alert, așteptând momentul potrivit în care să fugi sau în care să lupți, afirmându-ți eroismul individual, minor, dar revelator pentru propria personalitate. Pe scurt, cartea asta e despre curajul de a fi noi înșine, iar cu Theodore Zeldin alături, te simți complet liber – liber să fii tu, liber să fii altul, liber să trăiești așa cum vrei, chiar liber să nu fii liber, dacă așa simți. E un teren de joacă pentru toată lumea, premisa de la care pleacă e simplă: Ca să fii fericit, trebuie să fii curios!  Hmmm...fair enough!

PS: Dacă nu vă puteți concentra să citiți această carte pentru că aveți probleme în cuplu, Theodore Zeldin nu se supără, mai mult decât atât, vă dă câteva sfaturi pe filiera TED. După ce vă regăsiți pacea interioară, citiți această carte, merită!

• Plusuri

  O incursiune proaspătă în istoria universală, analogii intelectuale inedite, stil relaxat;

• Minusuri

  Coperta (detaliu din Gabrielle D’Estrées și una dintre surorile ei) s-ar putea să îi inducă pe ceilalți în eroare; dap, o să creadă că citești un roman erotic, un Fifty Shades, varianta soft, de epocă. Sugestie: în deplasare, coperta IV spre exterior, coperta I lipită de palton sau și mai bine, fără inhibiții, așa cum pică.

• Recomandari

  Pentru istoricii pasionați, pentru curioși, pentru fricoși, pentru nefericiți, pentru părinți, pentru elevii care nu înțeleg de ce trebuie să învețe despre azteci în România lui 2017, pentru filosofii în devenire, pentru ambițioși, pe scurt... pentru toată lumea!

Categorie: Istorie | Autor: Theodore Zeldin | Editura: Nemira

Noua economie. ABC pentru viitorii milionari

 

0Autor: Eugen Ovidiu Chirovici
Rating:
Editura: Rao

Palpitant şi pe înţelesul tuturor

Încep să cred tot mai mult că nimic nu este întâmplător, mai ales de când am început să citesc această carte. În ultimul timp eram curioasă şi mă interesa să ştiu câte ceva despre cum se fac investiţiile, despre ce înseamna capital, despre activitatea de brokeraj sau cotarea la bursă, pur şi simplu fiindcă nu ştiam nimic despre ele. Iar în acest context, mi-a ieşit în cale Noua economie ce explică pe înţelesul tuturor, chiar celor ce nu au studiat economia, şi într-un mod la fel de palpitant ca o carte poliţistă, toate aceste lucruri.

Mi-a ieşit în cale această carte care, mai mult decât faptul că tratează subiecte extrem de folositoare într-un stil conversaţional, nu este scrisă de oricine, ci chiar de Eugen Ovidiu Chirovici. Economist şi jurnalist, lider al Marii Lojii Masonice, a studiat la Universitatea din Glasgow şi EDI (Grupul Bancii Mondiale), deţine trei titluri de Doctor Honoris Causa şi, mai important, a fost şi este pasionat de economie în toate aspectele ei. Atât istorice, filosofice, psihologice sau materiale.

Dialoguri între maestru şi ucenic

Cartea este structurată în capitole ce reprezintă dialoguri, ca cele ale lui Platon, între maestru şi ucenic, în acest caz între tată şi fiu. Stilul este conversaţional, după cum am spus, lăsând aceeaşi impresie de sinceritate ca un eseu. Faptul că este folosit dialogul ca exerciţiu de stil lasă posibilitatea preîntâmpinării oricăror critici din partea cititorului care se poate regăsi cu uşurinţă în replicile fiului, anume construite pentru a îngloba eventualele argumente contra.

Iar fiindcă se spune că un om inteligent este mai curand convins de argumente pro şi contra decât numai de argumente pro, tehnica dialogului ce intuieşte întrebările cititorului te face să înţelegi totul mult mai bine şi să te simţi implicat.

Informaţii ce pot fi puse în practică

Noua economie este o carte micuţă şi subţire pe care, dacă am fi acum în Evul Mediu, nu aş recomanda-o nimănui, deoarece mi se pare extrem de valoroasă. Conţine secrete, abordări ale vieţii, viziuni pe care le poţi utiliza imediat şi care te pot îndruma chiar să devii milionar. Dacă aş fi în Evul Mediu, aş pune-o sub cheie şi mi-aş trimite oamenii după autor... Dar fiindcă suntem în Era Internetului, când fiecare poate avea acces la informaţie, mai important fiind modul în care o pune în practică, vă recomand cu căldură această carte. Totul mai departe va depinde de voi.

Noua economie este o carte ce începe cu o istorie a economiei, din Antichitate până în Renaştere şi zilele noastre, în lume şi la noi, vorbind în special despre rolul creştinismului, comunism, capitalism şi cele două războaie mondiale. Se continuă apoi cu o analiză a companiilor şi cum se pot impune pe piaţă, cu ce înseamnă banii, cum îi putem percepe şi cum ne putem raporta la ei, şi în final cu contextul social-politic din România, evidenţiind oportunităţile.

Iar toate aceste subiecte profunde într-un limbaj simplu, prietenos, uneori puţin ironic, ce înglobează multe elemente de noutate, exemple ca YouTube, Darth Vader sau Harry Potter, punând accent pe influenţa noilor media, a Internetului ce face conceptul de spaţiu desuet, oamenii eliberându-se de geografie, putând acum să facă afaceri în orice parte a lumii, dacă acolo este mai profitabil.

Banii pot fi investiţi să producă alţi bani

Cel mai mult mi-a plăcut o clasificare a banilor. Am înţeles că există bani primitivi, care sunt cei de buzunar pe care îi cheltuim pe consumabile în general - luându-ne mâncare, plecând în vacanţe, cumpărând o maşină sau o casă în care să locuim. Aceştia sunt banii care nu produc alţi bani. Mai sunt în continuare banii pur şi simplu, pe care îi putem investi, mai exista apoi capitalul, banii proveniţi din investiţii, şi avuţia, care este capitalul investit pentru binele public, prin construirea de muzee, spre exemplu. O clasificare ce îţi dă o direcţie elitistă, în sensul bun al cuvântului.

Noua economie pentru viitorii antreprenori

Noua economie este o carte de cultură generală şi dezvoltare personală. Mai mult decât atât, poate fi un punct de plecare pentru viitorii investitori. O pârghie creativă ce te poate face să ai revelaţii şi să-ţi redirecţionezi viaţa către ceva mai mare, cu mai mult curaj. Un sprijin şi un sfătuitor prin persoana lui Eugen Ovidiu Chirovici care contrazice acea voce care îţi spune că nu poţi începe o afacere a ta pentru că nu ai bani. Este o carte pentru viitorii antreprenori. Succes!

Scrisă de Gia Codrescu

Categorie: Dezvoltare personala | Autor: Eugen Ovidiu Chirovici | Editura: RAO

Grit versus Cultul fundamentalist al IQ-ului

 

Titlu: Grit. Puterea pasiunii și a perseverenței
Autor: Angela Duckworth
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2016
Traducere: Iulia Bertea
Numar pagini: 380
ISBN: 978-606-722-205-0

Într-o lume tot mai polarizată, caracterizată de tot mai puține întrebări și de tot mai multe răspunsuri în alb și negru, Angela Duckworth ne vorbește despre potențial, disciplină, motivație, pasiune și... despre speranță.

Autoarea, absolventă a universității Harvard, cu o diplomă în neurobiologie și un doctorat în psihologie, formulează în Grit.Puterea pasiunii și a perseverenței, o întrebare simplă: De ce unii oameni au succes ? și mai ales, cei îi face speciali, cei îi diferențiază în raport ceilalți, care abandonează, care, deși talentați și inteligenți, se pierd pe drum ?

Cartea este o călătorie în căutarea acestor răspunsuri, scrisă frumos, pasionant și echilibrat. Nu ai nicio ocazie să te plictisești, autoarea îmbinând cu măiestrie poveștile de viață personală, cu date din studiile psihologice, experimențe, relatările altora, toate asezonate cu mult umor și auto-ironie.

Prima parte a lucrării formulează noțiunea de Grit, care se definește ca voință sau perseverență. Autoarea propune și un chestionar care măsoară cât de gritty suntem, ce nivele de pasiune și perseverență investim în obiectivele noastre. Cea de-a doua parte a cărții abordează transformările interioare care pot apărea atunci când cultivăm grit-ul și modurile practice în care ne putem antrena inteligent aplicând practica deliberată, alegând scopuri cu sens și experimentând optimismul și speranța.

Este important de precizat că în viziunea Angelei Duckworth speranța nu este doar o viziune pozitivă asupra viitorului, ci o atitudine proactivă, un mindset de creștere care ne influențează comportamentele și motivațiile.

Partea finală a cărții este extrem de interesantă pentru toți cei care au copii sau sunt implicați profesional în educarea acestora, pentru că ne ajută să înțelegem care este rolul nostru în modelarea unei educații și a unei culturi gritty.

Veți găsi multe idei care să vă ajute în cultivarea grit-ului, dar aș vrea să vă împărtășesc una pe care am experimentat-o personal și a funcționat foarte bine:  Regula unei Activități Dificile. „Are trei părți. Prima este că toată lumea trebuie să facă ceea ce este dificil. Un lucru dificil este ceva ce necesită practică deliberată zilnică... a doua parte a regulii este: ai voie să renunți, dar nu poți renunța înainte de... terminarea sezonului, de expirarea abonamentului plătit sau de alt punct de oprire în mersul natural al lucrurilor. Trebuie, cel puțin pe durata pe care ți-ai luat un angajament, să termini orice ai început... nu poți renunța când ai o zi proastă. Și, la final, Regula unei Activități Dificile spune că, la urma urmelor, nu ar avea sens să faci un lucru dificil de care nu ești măcar vag interesat... pentru părinții care vor să încurajeze grit-ul fără a obstrucționa capacitatea copiilor de a-și alege propriul drum în viață, recomand această regulă”. Încercați !

• Plusuri

  Grit este o carte despre speranță, pasiune și disciplină, o replică la cultul fundamentalist al IQ-ului, așa cum spunea Malcolm Gladwell.
  Stilul clar, pasionat și plin de un umor și auto-ironie fină care transformă cartea într-o lectură plăcută pentru o categorie largă de cititori.

• Recomandari

  O carte frumoasă care poate constitui un manual de auto-dezvoltare.

Categorie: Dezvoltare personala | Autor: Angela Duckworth | Editura: Publica

Istoria unei deveniri pur românești: de la simplu ucenic în tipografie, la milionar în perioada interbelică

 

Titlu: Cum am cucerit viața
Autor: Petre Georgescu-Delafras
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 304
ISBN: 978-606-588-749-7

„Dacă totuși am avut beneficii importante, care sporeau an cu an, explicația stă în acest fapt: cheltuielile de regie au fost aproape inexistente, iar beneficiile, toate, au fost capitalizate imediat, nereținând pentru mine nicio centimă. Repet acest fapt de-o importanță capitală, care lămurește aproape totul: ani de zile în șir n-am reținut pentru mine, din veniturile editurii, nicio centimă. Tot ce încasam, dar absolut totul, investeam numaidecât în alte tipărituri. A fost un adevărat record de sporire a capitalului, fără de care, însă, editura mea n-ar fi atins dezvoltarea la care a ajuns.”

Petre Georgescu-Delafras (ultimul nume, destul de ciudat pentru un român, este explicat chiar de autor în carte), a fost unul dintre cei mai de seamă editori interbelici. În anul 1920 a înființat editura „Cugetarea”, care în mai puțin de 15 ani va ajunge să dețină capital de milioane de lei, un sediu imens în strada Popa Nan și va edita nu doar manuale și material școlar auxiliar pentru toate clasele, dar îi va publica pe unii dintre cei mai importanți scriitori ai acelei vremuri, printre care Gala Galaction, Mircea Eliade, Emil Cioran, Panait Istrati, Anton Holban, Ioan Agârbiceanu, Nicolae Iorga, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Mihail Sadoveanu sau Cezar Petrescu – cu acesta din urmă editorul a avut o relație de colaborarea foarte strânsă, în câteva rânduri împrumutându-l chiar cu bani „fie în contul Orașului patriarhal, fie în contul Apostolului, fie câte jumătate din fiecare”, potrivit solicitării autorului.

Secretul unui astfel de succes – considerând că editorul s-a născut într-o familie nu tocmai înstărită, că a rămas fără mamă la 4 ani și fără tată la 14, că a fost, de la acea vârstă, nevoit să lucreze ca ucenic tipograf – rezidă nu doar din capitalizarea imediată a beneficiilor, ci și din alte două strategii care, deși în aparență ar fi fost la îndemâna oricărui alt editor, niciunul nu le-a avut: în primul rând editarea unor lucrări căutate la un preț extrem de mic, dar în tiraje foarte mari, ceea ce îi aducea un venit mic per carte vândută, dar mare per tiraj. Deși nu pare să fi fost foarte conștient de valoarea economică deosebită a acestei metode, Delafras realizează totuși că ceilalți editori nu au reușit să vândă, spre exemplu, Jules Verne tocmai din cauză că nu reușeau să scoată tomurile la același preț. În al doilea rând, a fost ambiția lui de a crea o editură pur românească, una care să editeze autori români consacrați, dar să și descopere alții noi. Iar acest lucru i-a reușit cu asupra măsură.

Petre Georgescu-Delafras este un cvasi-necunoscut începând din epoca comunistă, în primul rând din cauză că a fost un burghez, iar comuniștii l-au înlăturat încă din primăvara anului 1947, când au ajuns la putere. Apoi, după Revoluție, foștii activiști de partid, actualii proprietari peste cele mai bune și profitabile clădiri și terenuri din țară dar în special din București, au preferat să țină acest nume în umbră pentru a-și putea realiza jocurile de preluare a proprietăților ce au aparținut familiei editorului. Cum am cucerit viața este la a cincea ediție, dar la prima de după Războiul al Doilea Mondial. În plus, autorul mai are multe cărți publicate interbelic, dar nimic altceva mai târziu.

Revenind la tema cărții, o autobiografie sinceră, deși aproape laconică, Delafras își povestește viața începând de la primele amintiri, trecând prin cele mai importante momente, prin Marele Război, apoi prin perioada interbelică, o perioadă extrem de benefică dezvoltării economice a României. Ideea de a crea o editură pur românească nu îi apare editorului din senin. De fapt este vorba de un curent interbelic răspândit în întreaga Europă, un antisemitism mai mult sau mai puțin agresiv. În cazul lui Delafras, gândul care îl macină este faptul că, în special cultura poporului român, care este, până la urmă, cea mai românească manifestare, trebuie creată, răspândită și controlată de români, nu de evrei. Antisemitismul lui Delafras însă, se oprește aici. De aici încolo intervine naționalismul: „Eu – ca și mulți alții, bineînțeles – am realizat cel mai autentic naționalism constructiv.”

Printre însemnările făcute de Delafras de-a lungul anilor, se numără o serie de cugetări, pe care le transcrie în această autobiografie din jurnale scrise la 20, 21 de ani. Printre ele se găsesc unele care denotă o extraordinar de lucidă percepție asupra vieții, dar și asupra politicii sau economiei țării. Astfel, într-o însemnare din 1 Octombrie 1906, face acest comentariu: „Se zice că, atunci când se va realiza colectivizarea, nu va mai fi monedă. A spune acest lucru este a te face de rușine”. În aceeași perioadă, mai scrie: „Învățătura se capătă, iar caracterul se naște. Caracterul pornește dinăuntru, iar învățătura dinafară.” Astfel de cugetări se găsesc pe tot parcursul cărții, iar unele sunt definitorii pentru modelul de afaceri pe care l-a promovat și pentru viața – nu neapărat austeră, dar clar modestă – pe care a avut-o.

Relatarea se oprește destul de brusc, în anul 1937, în care a fost inaugurat noul sediu al editurii din strada Popa Nan. Cu toate acestea, după acest moment, aventura vieții lui Petre Georgescu-Delafras continuă și este chiar mai tumultoasă, considerând că intră – pentru puțin timp – în politică, fasciștii îi propun să publice la ei un ziar nazist dar el refuză, comuniștii îi confiscă în 1947 editura – printre primele companii private confiscate – și că, din cauza spiritului său activ, a contestat o bună bucată de vreme aceste decizii ale noului guvern. Totuși, aceste lucruri nu se găsesc în autobiografia Cum am cucerit viața.

De o importanță crucială în înțelegerea minții și gândirii lui Delafras este postfața semnată de Mirela Corlățan, care citează mai multe opere și articole ale autorului, scrise și publicate după 1937. Tot în această postfață se află câteva detalii – dintre care de unele deja am pomenit – despre viața editorului și a familiei sale după 1937.

• Plusuri

  Autobiografia aceasta este un document care, alături de celelalte cărți scrise de Delafras, ar trebui să facă parte din biblioteca oricărui român interesat de identitatea lui națională și de istoria – alta decât cea oficială, de o artificialitate depășită deja, predată prin școli – a țării sale. Cum am cucerit viața este un exemplu deosebit al puterii spiritului românesc de a izbândi în viață în pofida tuturor obstacolelor.

• Minusuri

  Un lucru interesant cu privire la postfață: Mirela Corlățan oferă niște detalii foarte interesante despre viața lui Delafras și a familiei sale după anul 1937, cu toate acestea însă, când face referire la unele evenimente descrise chiar de autor în carte, le schimbă. Un exemplu este motivul pentru care lui Delafras i-au fost extirpate două coaste: deși autorul povestește despre răceala gravă de care a suferit pe front, care l-a trântit la pat câteva luni, urmată de o infecție care a dus la extirparea coastelor, Mirela Corlățan spune că s-a ales cu două coaste tăiate: „după ce a fost rănit și a văzut moartea cu ochii”. Evident, această inconsecvență cu textul pentru care a scris-o, nu-i scade postfeței cu nimic valoarea.

• Recomandari

  După cum spuneam și mai sus, recomand autobiografia de față românilor care mai cred în românism. Dacă sunteți interesați de istoria României dinainte de perioada comunistă, cartea aceasta oferă o viziune în interiorul societății, acolo unde istoria predată în școli nu prea pătrunde.

Categorie: Memorii/Jurnale | Autor: Petre Georgescu-Delafras | Editura: Curtea Veche Publishing

Rasa umană: experimentul unei minţi complexe

 

Titlu: Sfârşitul copilăriei
Autor: Arthur C. Clarke
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Cristiana Vişan
Numar pagini: 174
ISBN: 978-1-60257-120-4

Atunci când Pământul va deveni o lume armonioasă, unica întrebare care va mai fi rămas va fi: „Încotro?”. Dar ce se întâmplă când o rasă extraterestră amabilă ne rezolvă într-un secol jumătate toate problemele esenţiale cu care ne confruntăm? Ce se întâmplă când echilibrul se instaurează mai repede decât a putut prezice vreun om de ştiinţă? Teama de necunoscut invadează minţile tuturor şi din „Încotro?” interogaţia devine „De ce?”.

Nu obişnuiesc să citesc SF-uri şi de aceea, nici nu am o experienţă prea vastă în acest domeniu. Unii consideră literatura science-fiction un subgen, neridicându-se la rangul de artă, alţii se uită cu admiraţie la scriitorii care reuşesc să-şi depăşească identitatea de savanţi, îmbinând atât de bine ştiinţa cu fantezia, căci la urma urmei, arta şi tehnica sunt unite printr-un liant indestructibil: imaginaţia. La această concluzie am ajuns citind “Sfârşitul copilăriei”, un roman captivant scris de nonconformistul Arthur C. Clarke, de altfel un devotat colaborator al regizorului Stanley Kubrick.

“Sfârşitul copilăriei” e un roman imprevizibil, plin de turnuri dramatice, care se dezvăluie încet-încet, învăluind cititorul în suspansul unei curiozităţi care nu îşi găseşte alinare. Nu există un personaj principal şi cititorul nu poate nici măcar să încerce să se identifice cu cineva din iureşul acţiunii. Planurile distincte se îmbină frumos, urmărind coerenţa firului epic şi contopind perspectivele diferite într-un tot unitar: se apropie sfârşitul, dar nu aşa cum umanitatea l-ar fi prevăzut. Singurul privilegiat să înţeleagă până la capăt sensurile profunde ale dispariţiei rasei umane este ultimul om, Jan, un tânăr romantic, plin de iniţiativă, care prin spiritul său aventuros reuşeşte să ajungă pe planeta overlorzilor, NGS 549672.

Cine sunt overlorzii şi ce vor ei de fapt? În trei sferturi din carte, nimeni nu e capabil să ofere un răspuns clar. În secolul XXI, deasupra marilor capitale, nave extraterestre au început să invadeze cerul. Musafirii s-au dovedit mai mult decât amabili. Au impus noi reguli, au trasat noi graniţe şi au desemnat chiar un om responsabil cu menţinerea comunicării dintre cele două rase: secretarul ONU. În ciuda acestei intervenţii salutare, în urma căreia omenirea a devenit un loc mai bun, în aer pluteşte o întrebare ce va duce treptat la revoltă: “Ce se ascunde în spatele acestui altruism bine calculat?”. Jan, George, Jean, Stormgren sunt vocile principale care dau glas conştiinţei umane de pretutindeni. Firi diferite cu interese variate şi cu personalităţi distincte, aceştia vor ajunge la finalul călătoriei lor în posesia unui răspuns tulburător: rasa umană se apropie de sfârşitul... copilăriei sale şi ca în orice trecere, e destinată să suporte modificările dureroase ale maturizării. Doar că acest verdict are şi alte rezonanţe... cosmice, galactice, universale, scopuri pe care doar Supermintea le poate cuprinde.

Dacă ceea ce am spus până acum pare un carusel confuz de imagini şi opinii, înseamnă că am reuşit să surprind senzaţia pe care o primă lectură o trezeşte oricărui cititor doritor să deznoade motivaţiile personajelor. Pentru a păşi cu dreptul în citirea acestui volum, vă recomand un singur lucru: putere de concentrare. Frazele sunt alunecoase şi schimbările de cadru solicită mult atenţie, luminile şi decorurile se modifică rapid, cu dinamismul unui peisaj văzut în mare viteză. Tot acest efort nu este însă în zadar! E uimitor cât de mult se lărgeşte perspectiva asupra vieţii prin simpla parcurgere a 170 de pagini, sunt exact acele pagini care gravează o mentalitate, modificând-o, deschizând-o, chiar pătrunzând-o. Existenţa individuală, marcată de pasiuni şi frământări trecătoare, capătă dimensiuni liliputane, atunci când scala criteriilor noastre se modifică.

Categorie: SF/Fantasy | Autor: Arthur C. Clarke | Editura: Univers

Toate familiile sunt psihotice

 

0Autor: Douglas Coupland
Rating:
Editura: Humanitas

Cu siguranţă că titlul acestui roman va atrage atenţia tuturor celor care, deşi îşi iubesc familia, oftează cu năduf şi exasperare amuzată ori de câte ori sunt forţaţi să fie prezenţi la o reuniune de familie. Şi da, romanul acesta vă va răspunde la aşteptări!

Familia Drummond nu este una tipică (în fond, care este?) şi aproape că nici nu mai e nevoie de un fir al acţiunii atunci când membrii acestei familii se adună la un loc.

Janet (figura matriarhală care domină romanul) este părăsită de soţ, este infectată, printr-un accident absurd, cu HIV de fiul ei mai mare şi trăieşte cu vina de a fi născut-o pe fiica ei fără o mână. Ted, tatăl alcoolic şi degenerat, îşi părăseşte nevasta şi familia pentru o femeie-trofeu. Wade, fiul cel mare, un contrabandist hoinar, bolnav de SIDA, decide să îşi întemeieze o familie alături de credincioasa Beth. Sarah, eroina familiei, născută dintr-o neglijenţă medicală fără o mână, se pregăteşte să se lanseze în spaţiu. Bryan este sinucigaşul militant împotriva globalizării, viitorul tată a unui copil ce va fi vândut de prietena sa anarhistă, Shw.

Încă din primele pagini, Coupland înghesuie o pleiadă de evenimente ce declanşează romanul precum o explozie a absurdului. Se sare între diferite episoade ale istoriei familiei şi aflăm aproape simultan că: Wade s-a culcat cu mama sa vitregă, Ted a încercat să-şi împuşte soţia, dar glonţul a nimerit unul dintre copii sau că Bryan este convins că Shw vrea să avorteze copilul ce-l poartă în pântece.

Janet este probabil singurul personaj din roman care atrage simpatie şi permite ataşamentul. Soţie credincioasă şi tradiţionalistă, după ce este părăsită de soţ se descoperă pe sine şi începe să-şi trăiască cu adevărat viaţa. Infectarea cu HIV şi lupta continuă cu SIDA nu o doboară ci constituie un motiv în plus de luptă şi de sete de viaţă. Pasiunea ei pentru internet, înţelegerea pe care o arată faţă de fiecare dintre copii săi, răbdarea de a-i asculta pe toţi cei din jurul ei, o transformă pe Janet în cel mai complex şi îndrăgit membru al familiei Drummond.

Boala este o temă ce străbate întreg romanul, cu percepţii ce merg de la abandonare totală la acceptare senină. SIDA este un subiect tratat deschis în familie, deşi de multe ori cu prea mult umor negru. Dacă la început boala ca miracol este perceptibilă doar în formă metaforică, deznodământul romanului o transformă într-o realitate incredibilă.

În Toate familiile sunt psihotice, Coupland se dovedeşte a fi un maestru incontestabil al dialogurilor relaxate şi naturale, al descrierilor emoţionante şi al realismului crud, presărând textul, în cele mai neaşteptate locuri, cu metafore inedite şi încântătoare.

Forţa sa scriitoricească ne subjugă total şi citim romanul în ritmul impus de el, alternând cu îndemânare momentele de acţiune nebună cu momentele de linişte şi iubire.

Scrisă de Ana-Maria Petriţan

Autor: Douglas Coupland | Editura: Humanitas

Istoria se scrie în camerele copiilor

 

Titlu: Educația Regală – Cum și-au crescut regii britanici copiii din 1066 până în prezent
Autor: David Cohen
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Adriana Ionescu
Numar pagini: 315
ISBN: 978-606-587-220-2

„Înălțimea Voastră Imperială, cât a durat Războiul de Treizeci de Ani ?

- Șapte ani.

– Corect, Înălțimea Voastră Imperială ! Pe atunci, lumea nu se lupta și noaptea, astfel se elimină mai mult de jumătate din durata războiului. Iar duminica și de sărbători, se suspendau ostilitățile, una peste alta – o durată considerabilă. Și dacă mai ținem seama și de pauzele  pentru tratative, demonstrate de istorie, ajungem la o durată de facto a războiului de exact șapte ani. Vă felicit, Înălțimea Voastră Imperială !” (Alexander von Schonburg)

Scena de mai sus (reală, după câte se pare) se petrecea la curtea habsburgică de la Viena, la mijlocul secolului al XIX-lea. Ea indică modul fals și periculos în care erau educate vlăstarele familiilor regale, la un moment dat în istoria regalității. Profesorii, unii dintre ei adevărate personalități culturale ale epocilor lor, erau forțați să „flexibilizeze” materiile pe care le predau în așa fel încât stima de sine a micilor altețe regale sau imperiale să rămână neștirbită. Din păcate, istoria ne-a demonstrat, în mod repetat, care au fost consecințele acestui tip de educație.

Cartea lui David Cohen – Educația Regală – aduce o perspectivă diferită asupra subiectului, care a fost destul de generos abordat de-a lungul timpului. Copiii regali sunt diferiți de toți ceilalți, au alte responsabilități, alte avantaje și alte destine. Uneori, situația lor specială le afectează în mod negativ viața, fapt ce – spre deosebire de noi toți, ceilalți – se reflectă în soarta popoarelor pe care le conduc.

Autorul alege să ne prezinte destinele copiilor regali din Marea Britanie, motivându-și această opțiune prin faptul că „familia regală britanică oferă unul dintre cele mai lungi, dacă nu cel mai îndelungat caz istoric. În ciuda sutelor de biografii ale regilor și reginelor…, se pare că nu a  fost nicio încercare de a studia modalitățile în care părinții regi și-au crescut copiii și de a urmări modul în care aceste experiențe timpurii le-au afectat viețile de mai târziu”.

Cele treisprezece capitole ale cărții acoperă toată istoria regalității britanice de la perioada Evului Mediu, la Stuarți, Hanovrieni, Regina Victoria, Eduard al VII-lea, Regina-mamă Elisabeta, actuala Regină și soțul acesteia, Prințul Filip, Prințul Charles și Prințesa Diana, până în zilele noastre, la Prinții William și Harry. Primul fapt evident care se desprinde din parcurgerea acestor epoci este legat de schimbările profunde pe care conceptul de parenting le-a traversat. În Evul Mediu, prinții erau învățați, în primul rând, chestiuni practice de război, în timp ce educația prințeselor era complet neglijată. Stuarții erau mai interesați de plăcerile vieții decât de studiu, în timp ce Hanovrienii au fost celebrii pentru relații disfuncționale pe care le-au avut cu proprii copii. Regina Victoria a fost o victimă clară a abuzului emoțional în copilărie, dar a reușit să fie destul de implicată în creșterea propriilor copii și nepoți.

Perioada modernă a regalității britanice ne arată exemple diverse (atât pozitive, cât și negative) în ceea ce privește educarea copiilor regali. Așa cum spune și David Cohen, „Copiii trebuie să învețe despre limite și una din problemele cu care se confruntă copiii regali este aceea că limitele se schimbă, deoarece statutul lor se schimbă”.

În finalul cărții, autorul face o serie de sugestii pentru noua generație de părinți regali (prinții William și Harry): „Guvernarea actuală atribuie un rol important cursurilor de parenting. Ar fi un exemplu magnific ca prințul William și soția lui, Kate, să frecventeze asemenea cursuri; ar arăta că toată lumea are ceva de învățat când vine vorba de creșterea copiilor. A doua sugestie radicală se referă la școală...Poate ar fi benefic atât pentru copii, cât și pentru monarhie dacă generația următoare ar petrece puțin timp într-o școală obișnuită. Copiii mici sunt mai puțin conștienți de statutul lor și astfel, prinții și prințesele ar putea să interacționeze cu copii obișnuiți în mod natural...”.

Nu știm dacă prințul William sau soția sa, Kate, au citit cartea lui David Cohen (care a fost scrisă înainte ca cei doi să aibă copii), dar se pare că noua generație regală ține cont de aceste sugestii. Mass-media anunța cu o lună în urmă că primul copil al cuplului regal, Prințul George, a început grădinița într-o instituție din comitatul Norfolk, care folosește metoda Montessori. Educatorii și personalul grădiniței susțin că nu se vor comporta diferit cu Prințul George și că acesta nu va beneficia de tratament preferențial, chiar dacă într-o bună zi va ajunge să conducă Marea Britanie.

 

• Plusuri

  O perspectivă inedită și proaspătă asupra unui subiect îndelung dezbătut.
  Amestecul fericit și coerent de informații istorice veridice, anecdote și teorii psihologice despre dezvoltarea copiilor.

• Recomandari

  O lectură plăcută care ne arată cum istoria uneia dintre marile națiuni ale lumii s-a scris și în camerele copiilor regali.

Categorie: Istorie | Autor: David Cohen | Editura: ALL

Baronii spațiului: Competiţia miliardarilor pentru cucerirea spaţiului cosmic

 

Titlu: Baronii spațiului. Elon Musk, Jeff Bezos și aventura colonizării cosmosului
Autor: Christian Davenport
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Mihaela Neacșu
Numar pagini: 408
ISBN: 9786060063988

Atunci când am văzut titlul cărții, am asociat imediat numele lui Elon Musk cu spațiul cosmic datorită lansărilor și aterizărilor spectaculoase ale rachetelor companiei SpaceX, însă nu înțelegeam ce caută Jeff Bezos, fondatorul Amazon, în toată povestea. Citind cartea, treptat, lucrurile au început să fie mai clare…

„Baronii spațiului” este scrisă de un jurnalist pasionat de lumea spațiului și de ceea ce a devenit ea în ultimii zeci de ani: o adevărată afacere pentru antreprenorii miliardari. Practic, având banii necesari și o ambiție de fier, astfel de oameni au reușit să pătrundă într-un domeniu considerat exclusiv de stat și monopolizat în SUA de compania NASA.

NASA părea însă rămasă undeva în urmă. Tehnologia nu mai avansase prea mult de la ultimul om care pășise pe lună în 1972. Costurile erau enorme, iar navetele foarte instabile, punând în pericol viețile astronauților trimiși în spațiu. Compania se complăcea să facă zboruri de rutină pe câteva miliarde de dolari anual doar până la Stația Spațială aflată la 386 de kilometri de Pământ.

Aceste detalii l-au consternat pe Elon Musk, care era fascinat în copilărie de literatura ștințifico-fantastică și de tot ce înseamnă tehnologie și inovație. Nu își explica nivelul rudimentar la care rămăsese NASA și industria rachetelor spațiale. Așa că și-a propus să facă ceva în sensul acesta. Dispunea de o avere și avea de gând să o folosească pentru un vis pe care îl voia devenit realitate.

Cei doi oameni de afaceri menționați mai sus, Musk și Bezos, au lucruri în comun și lucruri care îi diferențiază foarte mult. Amândoi aveau averi considerabile și amândoi erau pasionați de ideea de a zbura în spațiu. Voiau ca acest lucru să devină cândva accesibil oamenilor obișnuiți, printr-un program de turism spațial.

Sună a nebunie? Da și nu. Fiecare a mers pe calea lui în dorința de a face posibil un astfel de lucru.

Elon Musk a simțit nevoia să vorbească peste tot despre asta, să facă multă vâlvă în jurul lui, să atragă atenția presei și publicului din social media, chiar dacă uneori erau doar ipoteze greu de crezut. A ales să construiască propria rachetă și să facă multă gălăgie în legătură cu asta, ca să fie sigur că vede toată lumea ce are de gând.

Și-a plimbat în 2003 prima rachetă numită Falcon 1 pe o platformă de-a lungul Independence Avenue, până la Washington, DC. S-a oprit în fața sediului Administrației Federale a Aviației cu racheta înaltă cât o clădire de șapte etaje. A atras atenția publicului, a presei și, inevitabil, a autorităților din domeniu. Aceștia din urmă s-au văzut nevoiți să îi acorde atenție. Astfel, Musk obținuse ceea ce voia: atenție și interes din partea publicului. Își făcuse intrarea într-un mod spectaculos.

Jeff Bezos a procedat într-o manieră total opusă: a preferat să fie extrem de discret. A cumpărat terenuri în deșert fără să își dezvăluie adevărata identitate pentru construcția unei baze de lansare. Iar primul zbor al vehiculului construit de compania sa a fost ținută sub „tăcere” - atât cât poți lansa o rachetă fără să știe nimeni… Nu i-a plăcut niciodată să dea detalii presei, iar oamenii din împrejurimile bazei de lansare s-au speriat de moarte când au auzit explozia rachetei.

Bezos obișnuia să dea declarații doar într-un stil oficial, atunci când considera el. Nu voia să își bage nimeni nasul în treburile lui, fie că înregistra cel mai mare eșec din istorie sau cea mai mare realizare în domeniul rachetelor spațiale. Spre deosebire de Musk, și-ar fi dorit ca totul să rămână secret, departe de privirile curioșilor.

Iată de ce nu știam nimic despre implicarea lui Bezos în domeniul spațiului cosmic. Musk este peste tot, te lovești de el în social media, vorbește mult și înflăcărat despre planurile lui. Bezos a stat ascuns în umbră şi şi-a făcut mişcările pe cât de discret a putut. Însă stilul lui de a lucra i-a adus probleme.

În timp ce Musk vorbea deschis despre planurile SpaceX de a crea rachete refolosibile, care să poată ateriza înapoi pe pământ, Blue Origin al lui Jeff Bezos depunea o cerere de brevetare pentru acelaşi lucru. Musk a considerat că Blue Origin le fură planurile prin intermediul angajaţilor şi au contestat cererea celeilalte companii pe motivul că ei au fost primii, dovedind prin schiţe şi planuri acest lucru. Spacex va câştiga procesul, însă rivalitatea va deveni una în termeni personali.

Vă recomand cu drag cartea „Baronii spaţiului”, mai ales dacă sunteţi pasionaţi de tot ce înseamnă inovaţie în domeniul explorării spaţiului cosmic. Veţi afla detalii despre tot ce au realizat până acum în special cele două companii, SpaceX şi Blue Origin, dar şi alte firme din sectorul privat.

Acum că am terminat de citit cartea, voi urmări şi serialul „Mars” în care echipa SpaceX îşi prezintă demersurile pentru colonizarea planetei Marte. So, let`s see what`s coming next!

• Plusuri

  O carte scrisă cu pasiune de un jurnalist din domeniul industriei spaţiului şi apărării, punând accent pe latura umană şi emoţională a personajelor şi poveştilor şi nu atât de mult pe detaliile tehnice.

• Recomandari

  Cititorilor pasionaţi de industria spaţiului şi de antreprenoriat, sau celor care sunt interesaţi de personaje marcante ale zilelor noastre, precum Elon Musk şi Jeff Bezos.

Categorie: Biografii/Memorii, Știință | Autor: Christian Davenport | Editura: RAO

Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

 

Titlu: Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români
Autor: Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustăţea, Raluca Nagy, Roman Paşca, Monica Tamaş, Carmen Săpunaru Tămaş, Sabina Yamamoto, Horea Sibişteanu, Deea Avram, Radu Leca
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2016
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-719-417-3

Încep această recenzie cu precizarea că mă pasionează tot ce are legătură cu Japonia și, atunci când am aflat că apare Scrisori din Cipangu, am fugit la evenimentul de lansare, să iau autografe de la autori - pentru mine, un soi aparte de supraviețuitori ai imersiunii într-o cultură atât de diferită de a noastră.

 O a doua precizare: am cumpărat cartea cu câteva săptămâni inainte de a pleca eu însămi în Japonia, într-o excursie de zece zile, hotărâtă să o citesc pe post de dicționar cultural, care mă va ajuta să descifrez mai bine universul japonez, dar a avut mai mult sens să o citesc la întoarcere, comparând-o cu propriile experiențe.

Chiar dacă nu aș fi fost în situația de mai sus, Scrisori din Cipangu (prima denumire sub care Japonia a fost cunoscută în Europa) tot ar fi fost o lectură interesantă, pentru că surprinde, prin intermediul celor douăzeci și una de povestiri, experiențele de expat într-una din țările cel mai greu de descifrat. Un volum colectiv înseamnă acces la mai multe perspective, ceea ce e un avantaj.  Am simțit însă în alcătuirea cărții și un fel de solidaritate a celor care au împărtășit o experiență numai de ei știută, pe care încearcă să o descifreze împreună, cu fiecare dintre istorisiri.

Poveștile vorbesc despre atracția față de o lume diferită, (ne)adaptare, provocarea de a lega relații noi (și de a le păstra), despre percepția celor care au rămas în țară, despre frumusețea aparte a Japoniei, despre a fi in sistem (și în afara lui) schimbând registrul de la o realitate rece la o lume de basm. Aflăm despre oameni, vreme, mâncare, obiceiuri, locuri puse în cheia ficțiunii, și e mai frumos așa.

Un bonus la experiența lecturii sunt ilustrațiile lui Dan Perjovschi, fără legătură cu subiectul povestirilor, dar pe care le completează cu „o altă poveste a Japoniei, așa cum a trăit-o artistul grafic în vara anului 2013”.

Apreciez foarte mult această inițiativă literară și cred că ar fi un exercițiu interesant ca, pe viitor, noi autori români să preia ștafeta poveștilor din țările îndepărtate în care s-au aventurat.

• Plusuri

  Cu fiecare povestire descoperi câte o fațetă a culturii japoneze.

  Sentimentul de autenticitate al experienței cu care rămâi după fiecare povestire.

  Ilustrațiile lui Dan Perjovschi.

• Recomandari

  Cititorilor pasionați de Japnia sau curioși să afle perspectiva expatului român în Japonia.

Categorie: Lit. contemporana, Proza scurta | Autor: Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustăţea, Raluca Nagy, Roman Paşca, Monica Tamaş, Carmen Săpunaru Tămaş, Sabina Yamamoto, Horea Sibişteanu, Deea Avram, Radu Leca | Editura: Trei

„Rachel, tortura mea…”

 

Titlu: Verişoara mea Rachel
Autor: Daphne Du Maurier
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Paul B. Marian
Numar pagini: 432
ISBN: 978-606-33-6977-3

„- Există femei, Philip, remarcă el, femei bune, poate, care, fără să aibă vreo vină personală, provoacă nenorocirea. Orice ating se preface, într-un fel sau altul, în tragedie. Nu ştiu de ce îţi spun asta ţie, dar mi se pare că-i de datoria mea. ”

A fost sau nu a fost vinovată? Aceasta este întrebarea care îl macină pe Philip Ashley, personajul central al romanului. Însă întrebarea te va măcina şi pe tine, dragă cititorule, pentru că vei trece prin aceleaşi nelinişti, dezamăgiri şi confuzii odată cu parcurgerea paginilor acestei cărţi. Poate vei obţine un răspuns, poate nu, dar vei înţelege cât de relativă poate fi realitatea pe care o trăim şi acţiunile oamenilor cu care interacţionăm.

Philip, rămas orfan de mic copil, va fi crescut de vărul său mai mare, Ambrose. Acesta devine figura paternă pe care copilul simte nevoia să o imite şi să i se asemene. Cumva, nu am putut să nu asociez această tendinţă a lui cu întâmplările de mai târziu. Vei vedea la ce mă refer.

Ambrose era un burlac convins. Considera că femeile aduc probleme în casă, de aceea până şi servitorii săi erau toţi bărbaţi. Acesta deţinea o moşie profitabilă în Cornwall, pe care îşi propunea să o lase moştenire vărului adoptat.

Viaţa lui Ambrose se va schimba radical atunci când va pleca la Florenţa. Acolo o cunoaşte pe Rachel, o văduvă tânără, pe care o prezintă în scrisorile către Philip drept o femeie încântătoare:

„Într-o zi, Philip, o zi nu prea depărtată, sper că o să faci cunoştinţă cu ea. Ţi-aş putea trimite lungi descrieri care te-ar plictisi, ţi-aş putea vorbi despre bunătatea, sinceritatea, tandreţea ei. Toate acestea le vei judeca tu însuţi. De ce m-a ales, dintre atâţia bărbaţi, pe mine, misogin inveterat şi cinic, cum am fost, n-aş putea spune. Mă tachinează şi eu îmi recunosc înfrângerea. Să fii învins de o făptură ca ea este, într-un anumit sens, o victorie. M-aş declara victorios şi nu învins, dacă o astfel de declaraţie n-ar fi îngrozitor de pretenţioasă.”

Astfel, Philip află cu mirare că cei doi s-au căsătorit. Iar momentul întâlnirii cu Rachel într-adevăr se apropia, însă nu aşa cum s-ar fi aşteptat. Treptat încep să ajungă scrisori în care Ambrose îşi prezintă neîncrederea în proaspăta lui soţie, pe care o acuză de secrete, complot şi cheltuirea averii. Tonul scrisorilor va deveni unul confuz, în care se simte frica, paranoia şi teama că ar fi otrăvit.

Philip ia decizia să meargă în Florenţa pentru a vedea ce se întâmplă. Ajunge însă prea târziu: Ambrose murise deja. Găseşte o casă goală, în care Rachel nu mai stătea. Se întoarce abătut la Cornwall şi încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat. Iar lumea lui va fi tulburată din nou atunci când află că văduva îi va vizita.

El îşi crează diverse scenarii şi portrete posibile ale acestei femei pe care nu o văzuse niciodată până atunci. Închipuirile lui erau dintre cele mai groaznice, cu o femeie zugrăvită într-un stil grotesc. Astfel, nimic nu îl va pregăti pentru ceea ce va urma. Va cunoaşte o Rachel blândă, fragilă şi frumoasă, care îi zâmbeşte cu bunătate şi care îi devine o companie plăcută. Philip se simte dezarmat în faţa acestei fiinţe venite parcă dintr-un univers paralel, pe care nu reuşeşte deloc să o înţeleagă pe deplin.

„Dacă Ambrose nu ştiuse mare lucru despre femei, eu ştiam şi mai puţin. Căldura aceea, atât de neaşteptată, care îl surprinde pe un bărbat şi-l înalţă spre extaz, apoi, fulgerător, fără nici o pricină, dispoziţia aceea schimbătoare, azvârlindu-l în locul unde se aflase mai înainte. Ce înlănţuire de gânduri, confuze şi întortocheate, trece prin minţile femeilor, ca să le întunece judecata? Ce valuri de impulsuri tălăzuiesc peste fiinţele lor, instigându-le spre mânie şi retragere sau, dimpotrivă, către o bruscă generozitate? Cu siguranţă că noi, bărbaţii, ne deosebim de ele, cu înţelegerea noastră mai obtuză, intervenţiile noastre lente şi precise, în timp ce ele, stranii şi instabile, sunt aruncate încoace şi încolo, în drumul vieţii lor, de vânturile fanteziei.”

Rachel Weisz as "Rachel Ashley" in MY COUSIN RACHEL. Photo by Nicola Dove. © 2016 Twentieth Century Fox Film Corporation All Rights Reserved

Însă, tocmai faptul că nu reuşeşte să înţeleagă firea feminină îl face pe Philip mai curios şi mai atras de Rachel. Ca şi Ambrose, va fi prins în vraja sirenei, care îl va înlănţui cu cântecul ei. Viaţa lui Philip se va concentra doar pe momentele petrecute cu Rachel. O vrea doar pentru el, simte că respiră doar când se află în preajma ei, se simte mândru atunci când se prezintă în societate cu ea la braţ şi doar conversaţiile cu ea îi par interesante.

Ca şi în cazul lui Ambrose, Philip începe să fie bântuit de gânduri de gelozie şi de suspiciuni, la care contribuie şi alte frânturi de scrisori de la Ambrose descoperite ulterior. Începe şi el să fie temător în privinţa otrăvirii, iar lucrurile devin tot mai confuze odată cu trecerea lui printr-o boală lungă şi grea.

Finalul romanului pune mari întrebări în privinţa lui Rachel şi a felului în care cei doi bărbaţi au perceput-o. A fost o femeie crudă sau o femeie care a iubit, dar a fost greşit înţeleasă? Boala i-a făcut pe cei doi bărbaţi să vadă lucrurile într-o manieră distorsionată sau nu? Rachel a urmărit doar averea sau totul a fost perceput aşa de cei doi bărbaţi avari care nu fuseseră obişnuiţi să îşi împartă viaţa cu o femeie?

Îţi recomand să urmăreşti şi filmul „My cousin Rachel” din 2017, cu Rachel Weisz şi Sam Claflin în rolurile principale. Poţi viziona trailerul mai jos:

• Plusuri

  Lectura este una activă, vei dori să citeşti cât mai repede fiecare nouă pagină. Ca şi personajele, te străduieşti permanent să o înţelegi pe Rachel şi să vezi adevărul ascuns în faptele şi cuvintele ei.

• Recomandari

  Iubitorilor de cărţi de dragoste, dar şi celor pasionaţi de beletristica în care se pune accent pe componenta psihologică.

Categorie: Roman de dragoste | Autor: Daphne Du Maurier | Editura: Litera

Buza superioară rigidă versus buza inferioară tremurătoare. Povestea Marii Britanii moderne.

 

Titlu: Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși
Autor: Andrew Morton
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Alina Bâltâc
Numar pagini: 466
ISBN: 978-606-793-975-0

Am citit Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, în 1992, când a apărut prima ediție a cărții. Și a fost o lectură șocantă din mai multe puncte de vedere: era o premieră absolută, niciodată până atunci vreun membru al familiei regale britanice nu vorbise cu atâta candoare despre viața din spatele zidurilor palatului.

Acești oameni care au o viață publică de când se nasc până când mor și sunt în permanență supuși judecății tututor, pot fi nefericiți, pot avea probleme ca fiecare dintre noi...a sta o cam știam, dar era greu de imaginat că vreodată vom avea acces direct la poveștile lor. Și nici măcar nu vorbim despre orice membru al familiei regale, ci despre figura cea mai cunoscută, aproape emblematică a instituției monarhice din Marea Britanie, viitoarea regină, Prințesa Diana.

Pe de altă parte, povestea ei (spusă de ea însăși, și cred că au fost puțini aceia care, la momentul apariției cărții, s-au îndoit de autenticitatea și de colaborarea directă a personajului principal, în ciuda dezmințirilor vehemente ale Palatului și ale... Dianei) a ridicat, pentru prima dată, cortina și a oferit publicului larg imaginea unei familii care era departe de discursurile oficiale și de materialele de presă atent revizuite de personalul angajat la palat (sau „oamenii în gri”, așa cum i-a numit însăși Prințesa). O familie cu probleme, cu animozități și conflicte, cu personalități dificile și o misiune istorică pe care mulți au pus-o sub semnul întrebării. Magia părea că dispăruse... familia regală era doar o familie ca oricare alta și poate mai disfuncțională decât multe altele.

Dar dincolo de aceste aspecte, ceea ce iese în evidență cel mai puternic în cartea scrisă de jurnalistul britanic Andrew Morton în colaborare cu Prințesa Diana și o parte a anturajului acesteia, este modul în care o femeie tânără, dotată cu multă inteligență emoțională și curaj, a reușit să schimbe nu numai modul în care familia regală este percepută de public, dar și modul în care instituția monarhică se raportează la public. Modelul reginei Elisabeta, respectată în întreaga lume ca una dintre cele mai importante personalități ale istoriei noastre din ultimii șaptezeci de ani, a părut că nu va funcționa pentru următoarele generații ale familiei regale. Și poate este și normal să se întâmple așa. Dincolo de trăsăturile și personalitatea individuală a reginei (care, cu siguranță, au avut un impact major asupra modului în care a evoluat aceasta), lumea noastră a suferit modificări majore de paradigmă și aceste schimbări se reflectă firesc în modul în care cea mai cunoscută familie din lume își îndeplinește datoria pe care o impune rolul ei istoric și instituția monarhică.

Diana nu era destinată să facă parte din familia regală și era o candidată puțin probabilă la titlul de Prințesă de Wales și soție a moștenitorului coroanei britanice. Un joc al circumstanțelor o aduce în acest rol și tot ceea ce i se cere este să se alinieze și să respecte tradiția, obiceiurile și modul în care familia regală funcționează. Deși parte dintr-una din cele mai vechi familii aristocratice din Marea Britanie (s-a spus că avea mai mult sânge albastru decât Prințul Charles) și o obișnuită a cercului de cunoștințe al familiei regale, Diana nu se poate adapta la noua ei viață.

Copilăria nefericită petrecută într-un palat în care avea tot ce era necesar din punct de vedere material și mai nimic din ceea ce înseamna căldura părintească și suport emoțional, divorțul părinților și conflictele generate de acest eveniment, toate acestea accentuează nevoia tinerei de iubire necondiționată, de sprijin, de validare. Prințul Charles nu înțelege sau nu poate satisface aceste nevoi, iar Regina crede că bulimia Dianei este principala problemă a căsniciei celor doi. Urmează zece ani de suferințe, jocuri de putere, conflicte și multă nefericire. Zece ani în care basmul în care lumea întreagă își dorea să creadă, cu Prințul și Prințesa fericiți până la adânci bătrâneți, se destramă dureros în fiecare zi... pe prima pagină a tabloidelor din întreaga lume.

Dincolo de toate acestea, modul tragic și neașteptat în care a murit Prințesa Diana, într-un accident de mașină, în Paris, a avut un impact profund nu numai asupra familiei regale, dar și asupra întregii societăți britanice.

„Deși stilul (funeraliilor) era cel vechi, aproape tribal, ce s-a întâmplat în acea zi de 6 septembrie 1997 avea să fie văzut de istorici ca marcând prăbușirea vechiului regim ierarhic și sosirea unei ere egalitare. Atunci când regina s-a înclinat în fața sicriului prințesei, în timp ce acesta trecea pe lângă palatul Buckingham, suverana a făcut o plecăciune nu numai Dianei, ci și valorilor pe care le reprezenta fosta sa noră, valori care exprimau atât de mult din Marea Britanie modernă – Buza superioară rigidă versus buza inferioară tremurătoare, așa cum a spus-o un cârcotaș”.

Cartea lui Andrew Morton, la a doua ediție, apărută la 25 de ani de la moartea prințesei Diana, și conținând materiale noi, este o lectură necesară pentru toți cei interesați de istoria familiilor regale, dar și de istoria și evoluția lumii noastre, în general.

• Plusuri

  O carte foarte bine documentată, cu multe informații în premieră și poze din arhiva familiei Spencer.
  Plasarea istoriei personale a Dianei într-un context mai larg și prezentarea unei imagini echilibrate, cu lumini și umbre, a uneia dintre cele mai cunoscute personalități ale lumii noastre.

• Recomandari

  O carte fascinantă și excelent documentată despre cea care a primit titlul neoficial de Prințesa Inimilor.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Andrew Morton | Editura: Corint

Anatomia unei comunități, formula chimică a unei separări

 

Titlu: Neortodox. Scandalul pe care l-am provocat renunțând la rădăcinile mele hasidice
Autor: Deborah Feldman
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Vali Florescu
Numar pagini: 384
ISBN: 978 606 40 0985 2

Acum ceva vreme, scriam despre Nesupunere (Naomi Alderman), o carte despre alegerile a trei tineri care fac parte dintr-o comunitate de evrei ortodocși din Londra. Mi se pare foarte straniu, dar potrivit, cum s-a nimerit să citesc acum și să scriu despre Neortodox (Deborah Feldman). În fond, ambele sunt romane de debut scrise de autoare crescute în religia și cultura evreiască, deși în țări și în practici diferite, și ambele vorbesc despre respingerea acestora, cu toate că, în mare parte, senzația care transpare este că vor continua să facă parte mereu din personalitatea și din viața lor.

rpt

Deborah Feldman a publicat Unorthodox: The Scandalous Rejection of My Hasidic Roots în 2012, iar cartea a fost tradusă în limba română de excelenta Vali Florescu și publicată de Editura TREI nouă ani mai târziu, în 2021. Feldman, autoare de origine americană care locuiește în Berlin, a crescut într-o comunitate de evrei hasidici din Brooklyn, New York, și s-a desprins de aceștia în 2006, după ce, devenită mamă la 19 ani, și-a dat seama că nu își dorește acel viitor pentru fiul ei.

Fără a cunoaște foarte multe despre tradițiile descrise în volum (cu toate că, așa cum am mai spus-o, cultura evreiască, în diversele fațete pe care le adoptă, mă fascinează), am devorat cu mare interes paginile. Nu doar pentru că, de fiecare dată când ajung să aflu despre strictețea și limitările din diferite contexte, mă gândesc că am avut parte de o copilărie și de o adolescență relativ libere, prin comparație, ci și pentru că mi se pare o experiență privilegiată cea de a putea urmări procesul prin care trec persoanele care au reușit să întoarcă spatele, în fond, societății și comunității în care au crescut, și să-și ia viața în propriile mâini.

Cele mai năucitoare părți ale cărții mi s-au părut cele privind educația sanitară și sexuală, non-existente, de care ar fi trebuit să beneficieze fetele din comunitatea descrisă. Într-un context în care nu doar în țara noastră, ci și în multe alte țări ne lovim de reticență față de discuțiile deschise privind aspecte de altfel firești ale dezvoltării și relaționării, să citesc că „se poate mai rău” a venit ca o lovitură. Să citesc că ar fi posibil ca, odată căsătorită mai mult sau mai puțin din obligație, fiindcă așa se procedează și fiindcă există reguli clare după care se ghidează comunitatea, să nu știi nu doar ce urmează să se întâmple în intimitate, ci să nu îți cunoști propriul corp, a fost uluitor.

Vă puteți imagina că și această carte a fost contestată de comunitatea hasidică. A existat chiar și un blog, intitulat „Deborah Feldman Exposed”, menit să îi expună „minciunile și calomniile”. Diverși jurnaliști i-au luat fie partea, fie au acuzat-o, la rândul lor, descoperind că unele evenimente descrise chiar prezintă inadvertențe și exagerări. Autoarea a răspuns spunând că volumul are o notă în care precizează că există fapte care au fost coroborate, alterate cronologic sau comprimate, de dragul narațiunii.

Deborah Feldman, Alexa Vachon, Portrait, Unorthodox, Author, Interior, Inside, Headshot, Porträt, Berlin, Editorial, Netflix

O singură critică am la adresa cărții, de altfel bine punctată și de o prietenă căreia i-am împrumutat cartea și a devorat-o și ea în doar câteva zile: ne-am fi dorit amândouă o explicație mai detaliată a felului în care Deborah (sau Devoireh, cum este numită de familia ei) a reușit să obțină divorțul de soțul ei și mai ales custodia copilului, în condițiile în care ne spune, spre final, că șansele sale ar fi fost egale cu zero. Ea însăși avea părinți divorțați, de altfel lucru considerat rușinos de comunitate, și asta fiindcă tatăl ei ar fi suferit de o tulburare psihică, insuficient diagnosticată și cu atât mai puțin tratată, iar mama ei ar fi recunoscut că era lesbiană – plecarea ei a transformat-o, firește, într-o paria. Tocmai de aceea mi s-ar fi părut interesant de parcurs pașii prin care a trecut protagonista pentru a-și păstra fiul, însă poate aceștia se regăsesc în următoarea ei carte, publicată în Germania.

La fel ca Nesupunere, care a fost ecranizată într-un film, Neortodox a căpătat forma unei mini-serii Netflix, în patru episoade, despre care se spune c-ar fi foarte reușită. Urmează să o văd și să revin cu impresii.

• Plusuri

  Lectură facilă, fluidă, chapeau pentru traducere și pentru explicațiile practice și utile, personaje de încadrat și nu prea în stereotipuri, care pot surprinde, și chiar dacă, în teorie, nu se întâmplă timp de multe pagini evenimente extraordinare, nu poți lăsa cartea din mână.

• Minusuri

  Critica privind lipsa poveștii despre obținerea custodiei.

• Recomandari

  Pasionaților și pasionatelor de: cărți (auto)biografice, cărți despre culturi și comunități aparte, cărți despre devenire, (re)naștere identitară și rebeliune, cărți de citit fără să le poți lăsa din mână.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Deborah Feldman | Editura: Trei

Inversare de viziune

 

Titlu: Legenda unei sinucideri
Autor: David Vann
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Justina Bandol
Numar pagini: 270
ISBN: 978-606-606-020-8

„… îl privi îndepărtându-se până când dispăru între copaci, apoi se uită la pistolul din mâna lui. Cocoșul era tras și văzu înăuntru cartușul învelit în cupru. Lăsă cocoșul în jos, orientând gura pistolului în afară și apoi apăsă din nou percutorul, ridică țeava la tâmplă și trase.”

Sinuciderea, un subiect extrem de sensibil, capabil să nască atâtea sentimente contradictorii, nenumărate discuții și scrieri ale celor mai mari reprezentanți ai gândirii umane (uneori fiind îmbrățișată de aceștia ca soluție ultimă), precum și o serie întreagă de anateme din partea tuturor religiilor lumii, este, în Legenda unei sinucideri un motiv de profundă meditație nu atât asupra motivațiilor unui om de a recurge la acest gest, cât mai ales asupra a ceea ce lasă în urmă acest om, șocul pe care îl provoacă celor ce îi supraviețuiesc, precum și ceea ce le rămâne de făcut pentru a face față situației. Pentru a explora aceste zone psihologice, autorul recurge la un artificiu pe cât de șocant pe atât de riscant. Inversarea personajelor, care în cazul acesta servește la evaluarea într-un mod extrem de radical a consecințelor sinuciderii, este o zonă periculoasă (cu precădere când este vorba de o sinucidere), întrucât motivațiile diferă de la personaj la personaj, la fel ca și capacitatea lor de a rezista la anumite presiuni.

David Vann a fost înconjurat, în copilăria lui, de situații din cele mai bizare: o mamă vitregă care și-a împușcat soțul (pe tatăl autorului), apoi s-a împușcat pe ea, un tată care, la mai puțin de un an de la acest eveniment, s-a sinucis, împușcându-se când vorbea la telefon cu soția sa care, ca și el, supraviețuise tentativei anterioare, în plus, mama sa vitregă i-a înmânat, la un moment dat, toate scrisorile ei de adio scrise în fiecare ocazie în care se hotăra să se despartă de viață. Mai mult chiar, într-o decizie „incredibil de idioată” a mamei sale vitrege, aceasta îi dăduse copilului David Vann arma cu care tatăl său comisese suicidul.

Câteva dintre aceste incredibile evenimente se regăsesc concret în poveștile și în nuvela care formează Legenda unei sinucideri, distribuite însă complet anacronic și complet dislocate în spațiu. Printre ele, gestul efectiv prin care i se înmânează arma, precum și vânătoarea pe care copilul proaspăt rămas orfan o întreprinde noapte de noapte în cartierul în care a crescut.

Motivul pentru care David Vann s-a hotărât să scrie a fost dorința de eliberare prin scris, în care a crezut din tot sufletul. Timp de 20 de ani, potrivit propriilor sale declarații, a crezut că este foarte posibil ca și el să sfârșească precum tatăl său. Scrisul l-a ajutat să treacă peste această încercare.

Revenind la Legenda unei sinucideri, cartea are în componență cinci povestiri și o nuvelă, fiecare dintre ele prezentând o parte din adevăr și mistificând o parte. Nuvela în două părți, denumită Insula Sukkvan, este nucleul cărții, în care evenimentul central, sinuciderea, este descrisă într-un cu totul alt fel decât s-a petrecut în realitate. Acea inversare de personaje de care vorbeam are loc într-un mod oarecum subtil, nebănuit, pentru ca apoi deznodământul să șocheze și să-i ofere cititorului șansa de a înțelege proporțiile dezastrului unui astfel de gest. Sinucigașul nu a dat semne anterioare de instabilitate? Dacă da, nu puteau fi analizate? Consecința nu ar fi putut fi înlăturată? Cine este, de fapt, vinovat de actul în sine al acestei trădări? Cine ar trebui să sufere? O serie întreagă de întrebări fără răspunsuri și de situații fără ieșire se nasc de pe urma simplului gest de a apăsa pe trăgaci, în timp ce țeava armei îți gâdilă cerul gurii.

Nuvela este acompaniată de două povestiri, una înaintea ei, care creează premisele tramei nuvelei, ale retragerii din fața lumii în atâtea rânduri și la atâtea nivele, iar cealaltă după, care oferă singurul deznodământ care pare logic pentru cei pe care sinucigașul îi lasă în urmă: desfigurați de vină și rușine, fuga este singura soluție și nici moartea nu este prea greu de acceptat. Această construcție este și ea închisă în alte trei povestiri, două la începutul cărții și una la sfârșit. Cele trei povestiri conțin un miez mult mai consistent de realitate, în Ihtiologie, povestea care deschide cartea, David Vann povestind practic în linii mari tocmai evenimentul pe care vrea să și-l exorcizeze: sinuciderea tatălui său. A doua poveste este, într-o oarecare măsură, echivalentul real al celei de-a doua părți a nuvelei: o încărcătură considerabilă de vină, căutarea unor soluții total neconforme cu lumea reală și eșuarea lamentabilă a acestora. Cartea se încheie cu povestirea Un albastru mai înalt, care nu face altceva decât să încerce, tardiv, inutil și aproape absurd, să descifreze motivații minore ale sinuciderii care probabil că îl va bântui până la moarte pe autor.

Legenda unei sinucideri este echivalentul testamentului pe care îl lasă cel ce moare – scris de această dată pentru cel de dincolo de mormânt de către cel ce rămâne în viață – în care regretul urlă neputincios, iar fatalitatea este prezentă în fiecare cuvânt, chiar dacă trece, la prima lectură, neobservată.

• Plusuri

  O carte cum nu sunt multe, Legenda unei sinucideri ne pune față în față nu neapărat cu motivația sinuciderii cât cu consecințele ei. David Vann, fiind afectat în mod direct de sinuciderea tatălui său, face acest lucru într-o manieră extrem de profundă, deschizându-și cu un curaj fenomenal sufletul în fața cititorului. Nu este genul de carte care să eviscereze intimitatea unui om prin acuze inutile și nefondate, prin presupuneri deplasate, ci genul care evaluează implicațiile sinuciderii asupra celor care asistă neputincioși la ea.

• Recomandari

  Legenda unei sinucideri este o carte pentru cei care simt că sinuciderea ar putea reprezenta, în vreun fel, soluția la problemele pe care viața le ridică. Este, de asemenea, o carte pentru cei pasionați de literatura care tratează profunzimile psihologice ale deciziilor pe care le iau oamenii. Poate ar trebui adăugat și un avertisment: cititorii prea sensibili ar putea fi impresionați, chiar șocați, într-o manieră profundă.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: David Vann | Editura: Litera

Umorul dezlănțuit. Bătălia sexelor

 

Titlu: Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor
Autor: Simona Tache și Mihai Radu
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2015
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-719-549-1

 „De unde naiba să știe bărbatul care-i sunt hainele murdare??? Își miroase, timp de două ore, toate cârpele de pe scaunul-cuier. Le împarte în două grămezi, unele curate și altele murdare. Când, transpirat, anunță că a terminat, bestia de soție se înființează și ia ambele mormane la spălat.

— De ce le iei și pe-alea curate? o întreabă, confuz.

— Pentru că sunt jegoase. Și dă-le și pe toate alea de pe tine, că put.

— Dar sunt proaspăt spălate, le-am luat de-abia acum o săptămână.

Vrăjitoarea e însă de neclintit. Îi întoarce spatele și iese, lăsându-l gol, dezorientat, umilit și mirosindu-se la subraț.

* * * *

Când e o haină murdară? Când te-ai uitat la ea. Ai pângărit-o cu privirea ta. E ca și cum s-a frecat un pechinez în călduri pe ea, trebuie aruncată la spălat. Multe femei stau la ușa șifonierului și te urmăresc când îți alegi haine:

— Haaaa, tricou atins, tricou îmbrăcat, tricou împuțiiit!”

Că e cel puțin o diferență între femei și bărbați e un lucru știut care trece de aspectele evidente, ca de pildă genul. Că fiecare e cu piticii lui pe creier și nu e cu toate țiglele pe casă e ceva un pic mai greu de observat la prima vedere dar nu atât de greu de intuit mai ales atunci când te mai uiți și în ograda ta și unele scenarii ți se par desprinse cuvânt cu cuvânt din ce-ai trăit acum două zile. Și aici intervine comicul de situație, ăla de nu a fost mai comic de când se știe el, pentru că e mai ușor să râzi cu gura până la urechi atunci când de fapt nu mai e vorba despre tine.

Simona Tache și Mihai Radu revin cu o continuare a volumului Femeile vin de pe Venus, bărbații vin de la băut, de data aceast intitulat Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor.

Seria de întâmplări cotidiene povestite din perspectiva amândurora era garantată să scoată la iveală  toată paleta de râs de care dispun - de la cel la în care mă țin cu mâna de burtă la cel timid, în colțul gurii, pe care îl abordez în spații publice, că doar nu vreau să zică lumea de la metrou că sunt nebună.

Nu poți citi cartea de față serios fiind. E ca și cum ai încerca din senin să respiri pe urechi.

Mi-e greu să aleg un singur subiect și să-i dau titlul de cel mai cel sau să înșir toată gama abordată că n-am mai termina azi sau aș termina eu recenzia cu un pomelnic de idei care variază de la de ce le plac femeilor reducerile până la preferința pentru portofele a femeilor și absența ei în cazul bărbaților.

În schimb aș vrea să vă zic de ce a fost faină lectura asta:

• Pentru că oricâtă empatie ai avea în dotare tot nu o să înțelegi 100% sexul opus
• Pentru că dreptatea e și de-o parte și de alta a baricadei
• Pentru că atât Simona cât și Mihai știu să facă haz de necaz
• Pentru că unele lucruri merită explicate doar de dragul de a le explica
• Pentru că Simona e prietena ta cea mai bună care o să-ți țină hangul când ești pachet de nervi din cauza lui
• Pentru că Mihai e tovarășul de pahar care o să-ți mai toarne unul și o să-ți zică „lasă că vă împăcați voi până mâine”
• Pentru că viața e prea scurtă ca să luăm lucrurile în serios și nimic nu e suficient de sacru încât să nu merite să faci puțină bășcălie

Așa că, hai, spor la râs!

• Plusuri

  Umorul, inteligența și autoironia de care dau dovadă autorii.

• Recomandari

  Celor ce vor să se distreze un pic sau un pic mai mult.

Categorie: Umor | Autor: Simona Tache și Mihai Radu | Editura: Trei

Feminismul nu tace

 

Titlu: Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune
Autor: Isabel Allende
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Cornelia Rădulescu
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-779-726-8

Pe Isabel Allende am descoperit-o acum aproape un deceniu prin unul dintre romanele sale de ficțiune care mi-a aprins mintea pentru că era o îmbinare perfectă (cuvânt pe care nu-l scot orișicum la înaintare) între povești, realism magic și lecții de viață. Și probabil că de asta și acum când mă gândesc la acea carte o fac cu o mare căldură în suflet.

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc azi, ci despre cea mai recentă carte a autoarei, apărută în pandemie, care promite să ne vorbească despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. Pare o premisă generoasă pentru încă o poveste născocită, doar că de data aceasta ițele se țes din istoria personală și nu dintr-un crâmpei de imaginație, și rezultatul final e asemeni aceluia în care simți că stai de vorbă cu o prietenă trecută prin viață, cu o mătușă neînfricată în brațele căreia primești și consolare dar și îmbărbătarea de care ai nevoie ca să mergi mai departe cu capul sus.

Structural vorbind, cartea seamănă mai mult cu un jurnal pentru că nu e o narațiune continuă ci mai degrabă o înșiruire de gânduri și opinii despre ce înseamnă să fii femeie – acasă, în familie, în societate, la muncă, în cuplu – și ce ne dorim ca femei aparținând diverselor generații și aflate în diferite etape din viață.

Nu mi se pare deloc surprinzător că ceea ce își dorește Isabel e și ceea ce îmi doresc eu, deși mi-ar putea fi bunică și a trăit alte vremuri care sunt legate de prezent prin substratul experiențelor. Pare-se că dorința de siguranță, apreciere, trai în pace, de a avea resursele proprii, de conectare și dragoste sunt evergreen.

Așa cum mi-e obiceiul, mai nou, am reușit să umplu și cartea asta de sticky notes pentru a marca pasajele care mi s-au părut importante, în sensul că rezonam cu ele și că probabil adevărul lor va mai dăinui niște decenii de acum încolo.

„Patriarhatul e dur ca o stâncă. Feminismul, precum oceanul, e fluid, puternic, profund, are complexitatea infinită a vieții, se mișcă în valuri, curenți, maree, uneori în furtuni furioase. La fel ca oceanul, feminismul nu tace.”

Titlul cărții – Ce vrem noi, femeile? -  vine de la o parabolă în care un hoț înfățișat Califului scapă de pedeapsa de a i se tăia mâinile pentru că răspunde acestei întrebări cum nu se poate mai simplu: „femeile își doresc să fie ascultate și ele îți vor zice singure ce vor.”

Iar această temă a ascultării e cea care conectează toate planurile amintite mai sus din care este privită femeia pentru că totul începe cu familia și locul acesteia ca fiică ascultătoare, femeie de casă, soție, soră, mamă, îngrijitoare a părinților. Toate roluri de servitute contra cărora se naște o mișcare de eliberare și independență prin pătrunderea femeii în câmpul muncii, prin câștigarea propriilor bani, prin controlul asupra corpului prin revoluția sexuala și popularizarea mijloacelor de contracepție. Iar în cele din urmă, și poate cel mai apăsat, vine tocmai ascultarea vocii sale, câștigarea egalității în ecuația patriarhatului, pentru că opiniile prezentate ajung să vorbească și de #metoo și nu doar asta, cât și despre violența îndreptată de atâtea secole contra femeii.

„Violența e inerentă culturii patriarhale, nu e ceva anormal.

In definitiv, frica femeii de violența bărbatului e oglinda fricii bărbatului de femeia fără frică.”

Și ce mi-a plăcut mie din tot ce am citit, dincolo de faptul că nu lasă piatră neîntoarsă atunci când pune sub lupă ce își doresc femeile, este că o face într-un mod echilibrat și nu cu sabia în mână. Nu militează pentru răsturnarea balanței de putere ci pentru echilibrarea ei. Frânturile de jurnal deschid calea pentru comunicare și introspecție proprie și nu vin să servească păreri definitive și rigide ci mai degrabă invită la introspecție, la propriul dar tu ce crezi despre?

Eu cred că încă mai avem multe de îndreptat și că schimbarea începe cu noi, cu felul de a gândi și de a ne raporta la feminism și la femeile care ne înconjoară, de a fi asemeni valurilor oceanului și de a nu tăcea niciodată.

„Docilitatea, exaltată ca o virtute feminină, este cel mai mare dușman al nostru, nu ne-a folosit niciodată la nimic, le convine doar bărbaților.

Sfidarea, ignorarea și distrugerea regulilor le revine tinerelor fete, care n-au ajuns încă la responsabilitatea de a fi mame, și bunicilor, care au depășit etapa fertilă.” 

• Plusuri

  Felul în care sunt abordate temele și multiplele roluri ale femeii, anecdotele personale care condimentează ideile.

• Recomandari

  Celor ce își doresc să înțeleagă mai bine femeile, pe sine însăși, de ce feminismul nu e bau-bau și să vadă lungul drum parcurs până în prezent și cel care se așterne în fața noastră.

Categorie: Eseuri, Lit. contemporana | Autor: Isabel Allende | Editura: Humanitas Fiction