marți, 3 mai 2022

Fac filme ca să las o urmă - Nopțile albe ale filmului românesc la TVR

 

Noaptea Albă a Filmului Românesc la TVR 3 continuă... pe 30 aprilie 2022, începând cu ora 22:00 puteți viziona 4 lungmetraje și 3 scurtmetraje ale regizorului Marian Crișan. Detalii aici.


În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Marian Crișan.



Claudia Nedelcu Duca: Te-ai născut la Salonta, oraș pe care l-ai pus pe harta locațiilor de filmare foarte vizibile din cinema-ul românesc. Sigur, în vremea copilăriei tale, era un oraș cu cinematograf. Ce filme ai văzut când erai mic în orașul tău și cum te-ai apropiat de cinema?
Marian Crișan: Țin minte că mergeam la cinema de două-trei ori pe săptămână. Era ceva obișnuit pentru noi. Aveam 10-12 ani când am început să merg la cinema. Cinematograful era vis-à-vis de biserică. Atunci când ieșeam de la slujbă, vedeam programul pentru săptămâna care urma. Am văzut Imperiul contraatacă, filmele cu Piedone, Winnetou... Singurele filme românești de care îmi aduc aminte de pe vremea aia erau cele de război - Noi, cei din linia întâi, de exemplu, în general, filmele lui Nicolaescu. Vizionarea unui film de război era un eveniment în oraș pentru că erau mulți soldați în filmele astea și, aproape la fiecare film, erau povești locale cum că unul din Salonta fusese în armată pe vremea când se turna filmul și apărea într-un cadru. Mergeam ca să îl vedem pe acel tânăr care fusese la filmul Dacii sau la Noi, cei din linia întâi. Cam acesta a fost contactul cu cinematograful ca sală. În anii ăia însă așteptam tot timpul să văd și emisiunile de cinema de la televizor ale Vioricăi Bucur sau Tudor Caranfil. Îmi plăcea să văd imagini de la filmări. Eram foarte atent și îmi plăcea să văd cum se fac filmele românești. Erau imagini de la filmele lui Pintilie, making of de la filmele lui Veroiu, interviuri cu ei... Îmi plăcea să văd actorii români...

C.N.D.: De aici a apărut ideea de a face film?
M.C.: Până la a face filme a fost cale lungă. Îmi plăcea să văd atmosfera, să înțeleg ce înseamnă o echipă de filmare, cum era structurată, cine ce face. Prima dată când ne-a răsărit ideea, mie și fratelui meu, "de a face filme", să filmăm a fost undeva prin '86 când am văzut Indiana Jones and the Raiders of the Lost Ark. Am văzut pe video filmul și am rămas paf pentru că era perfect, pentru noi, era ceva din altă lume. Ne-am uitat pe generic mai atent și am încercat să ne dumirim cine, ce face. Și știu că ne-a rămas în minte titulatura de Director of Photography care am înțeles mai târziu că e tipul cu camera. Noi ne doream să fim cu camera, nu cum este regizorul care nu are cameră. Tatăl meu era pasionat de film, de muzică și aparate de tot felul. A cumpărat o cameră de filmat VHS pe undeva prin '87. Îmi amintesc că filmam tot felul de momente: pe acasă, în curte, pe la grădină, pe stradă, cu bunicii, cu părinții, cu prietenii. Am început să le montăm și să punem muzică peste. Făceam niște filmulețe mai degrabă comice - montam imagini cu oameni din viața reală peste care puneam melodiile care ne plăceau. În perioada liceului, asta s-a transformat în dorința de a da la film.

C.N.D.: Să ne întoarcem puțin în Salonta. Ai filmat aproape toate producțiile tale în Salonta, în zona Apusenilor, de-o parte și de alta a munților. Personajele pe care le folosești în filme au accentul zonei respective, obiceiurile de acolo. Se simte că ești legat emoțional de această zonă. E un sentiment cu care ai crescut sau e un sentiment care a apărut după ce ai părăsit orașul Salonta pentru București? Cum ai decis să pleci de acasă?
M.C.: Ca orice tânăr care, pe vremea aceea, voia să dea la film, avea o singură soluție - București. Nu puteai să dai în altă parte. Nicidecum nu putea pleca în altă țară. Voiam să ajung în București pentru că eram fascinat de orașele mari. În primii ani în București, am descoperit orașul și mi-a plăcut. Îmi place și acum, dar sufletul meu a rămas tot timpul acasă. E o opțiune a fiecărui cineast să scrie și să facă filme despre ce știe mai bine. Autorii de cinema sunt legați fiecare de câte o zonă geografică. Poți observa în filmele lor spiritul unui loc, spiritul oamenilor. E și cazul meu. Nu sunt legat de Salonta că e Salonta. Eu sunt legat intim de oamenii de acolo, de spiritul lor, de modul lor de a vedea lumea. Când am scris scenariile, am vrut să fiu în primul rând sincer cu mine și să scriu cum simțeam, nu să scriu ca la carte. Am scris personajele gândindu-mă la oamenii de acolo, cercetând locuri și întâmplări. Am scris scenariile de la Morgen și de la toate celelalte gândindu-mă la oamenii de acolo, pentru că știu cum gândesc, știu cum se îmbracă, știu ce e în sufletul lor. Ceea ce am făcut eu până acum, în mare parte, se încadrează în cinematograful de autor, unde ai această libertate. (nota LiterNet: scenariul filmului Morgen se poate citi sau descărca gratuit în ediția publicată de LiterNet, disponibilă aici).

C.N.D.: Cum a fost pregătirea pentru UNATC și examenul de admitere la Facultatea de Film?
M.C.: Veneam dintr-un sistem de învățământ care nu include deloc artele, cinema sau teatru nici atât. Terminasem un liceu teoretic și eram în fața unei mari necunoscute. M-am pregătit mergând la cursurile care se făceau vara, se făceau și atunci meditații. Trebuia să vezi multe filme, să treci prin istoria cinematografiei. Țin minte că în anii ăia devoram filme. Eram zilnic la Cinematecă și vedeam două-trei filme. Timp de un an, a fost ca un fel de cursă de a vedea cât mai multe filme de artă ale marilor autori.

C.N.D.: Tu ai intrat la UNATC imediat după ce ai terminat liceul. Ai fost admis într-o facultate în care, pentru a face filme, ai nevoie de emoții, percepții, subtilități ca să poți construi universuri umane și povești credibile. Sunt date pe care ajungi să le stăpânești mult mai târziu. Care este vârsta potrivită să fii student la film?
M.C.: Eu am intrat la 19 ani la facultate. Am făcut un an de ASE înainte. Cam asta era, oarecum, clișeul. Se zicea că Filmul îl faci mai târziu, poate ca a doua facultate. Eu m-am hotărât destul de repede că nu vreau să fac o altă facultate. După un an de ASE, i-am convins pe ai mei să nu mai continuăm și să încerc la ATF (Academia de Teatru și Film, cum se numea pe atunci). Am intrat din primul an, cu ultima notă, la limită. Eram vreo doi sau trei de 19-20 de ani. Aveam colegi de 40 de ani cu copii aproape de vârsta noastră. Era strategia ATF-ului de la vremea aia - își doreau să ia și studenți mai tineri, proaspăt absolvenți de liceu, pentru a avea un material mai maleabil. Probabil că dacă veneai cu o personalitate prea pronunțată din anul I, era dificil pentru profesori. Oricum era dificil pentru profesori - și noi ăștia de 19 ani eram foarte dificili. Cred că toți regizorii sau toți cei care vor să facă artă, sunt dificili. Fiecare ținea la propriile idei și era tensiune. Eu am vrut să renunț după primul an pentru că nu era ceea ce mi-am imaginat. Am terminat-o mai mult pentru părinți și pentru bunici pentru că își doreau să am o facultate. Dacă era după mine, mă opream după un an sau doi. Din păcate facultatea nu te ajută să îți găsești vocea ci mai degrabă încerca să aplatizeze grupul. E destul de grav, când faci asta cu niște tineri.

C.N.D.: Cum îți imaginai că ar trebui să fie facultatea?
M.C.: Credeam că ar trebui să fie important să te descoperi, să faci ceva cu plăcere. Când faci artă, vrei să faci lucrurile din pasiune. În momentul când ți se refuză asta și ești tratat în continuare ca într-un liceu teoretic, te simți frustrat. Dacă un tânăr student își dorea să facă animație, de exemplu, sau avea o pasiune pentru ceva anume, nu putea să și-o urmeze. Nu știu cum e acum. Au trecut mulți ani de atunci. Era un anumit gust pentru un anumit fel de cinema și doar acel cinema era cultivat. Pe de altă parte, facultatea a însemnat și întâlnirea cu câțiva profesori foarte buni care ne-au deschis ochii spre ce înseamnă imagine, ce înseamnă puterea imaginii...

C.N.D.: Ai terminat facultatea pentru că și-au dorit ai tăi, dar ai continuat să faci filme, nu te-ai întors la ASE, nu ți-ai deschis un business...
M.C.: Eu cred că aș fi făcut filme oricum și fără facultate, pentru că facultatea nu m-a ajutat foarte mult. După facultate, am continuat să mă perfecționez și să mă auto-educ. Mulți ani după ce am terminat, nu am făcut film. În facultate am făcut niște filme destul de dubioase care nici măcar nu au circulat. Nu m-au ajutat. Nu am ajuns să fac un film în facultate cu care să ies în lume. Primul film făcut după facultate a fost după vreo opt ani și după o continuă căutare de a găsi o soluție de a face film. Se știe că e foarte greu să găsești finanțare, să faci film de artă. Am lucrat mult ca freelancer, am făcut videoclipuri, am făcut reclame.

C.N.D.: Primele proiecte la nivel profesionist au fost cele pe care le-ai făcut cu Televiziunea Română: Portret de familie și Amatorul. A fost un concurs de proiecte dedicat tinerilor absolvenți care avea ca temă principală problemele tinerei generații. Cum te raportezi la aceste prime două filme pentru care ai avut sprijin financiar și expunere? Cât de importantă a fost acea perioadă pentru evoluția ta ulterioară ca cineast?
M.C.: Era 2006-2007 și a fost un moment bun. Am făcut, în primii ani de după facultate, filme fără finanțare, dar la nivel mai degrabă experimental. Cele două scurtmetraje pentru TVR au fost șansa de a face ceva cu un buget obținut într-un sistem de concurs de scenarii. Tot în perioada aia încercam deja de câțiva ani la sesiunile organizate de Centrul Național al Cinematografiei. Atunci făceam foarte multe videoclipuri și echipa cu care lucram a făcut și filmele astea. Am mers mai departe cu oamenii care aproape toți terminaseră ATF sau alte facultăți de arte și am continuat să facem film împreună. Unul dintre ele, Portret de familie, chiar are în distribuție foarte mulți artiști, cu care lucram în perioada aia, din formațiile cu care făceam videoclipuri. Cred că acea idee de a finanța scurtmetraj pentru TVR era una bună și trebuia continuată. Pentru tinerii absolvenți ar fi o șansă, cum a fost și pentru mine. În fine, în 2008 am fost finanțat de către CNC pentru un alt scurtmetraj, Megatron. Au fost niște ani foarte buni, dar ei veneau după aproape 10 ani de la absolvire.

C.N.D.: Megatron ți-a adus un Palme d'Or pentru scurtmetraj, un premiu uriaș. Au venit după aia Locarno, Salonic, San Sebastian, Tallinn. Morgen a fost propus din partea României pentru Oscar, secțiunea de film străin. Cum a fost premiul de la Cannes? Cum a fost pentru tine acest premiu după ce 10 ani ai rătăcit prin industria cinematografică de la noi și cea europeană?
M.C.: Nu este ceva programat, asta e sigur. Când se întâmplă chiar ți se schimbă traseul. Din acel moment vizibilitatea pentru mine și pentru echipa mea a fost mult mai mare. Simți că ai mai multă atenție și efectul durează și în ziua de azi. Acesta e efectul unui premiu mare. A fost mai ușor să finanțăm debutul cu Morgen. Dar e și greu să revii la Cannes. Eu nu am mai revenit acolo cu un alt film. Fiecare film în parte e o altă construcție și fiecare film îl pregătește într-un fel pe următorul. Nu e simplu deloc să aduni finanțare. E o luptă continuă de a construi filmele și scenariile și să aduci finanțări pentru ele.

C.N.D.: Vreau să vorbim puțin despre universul tău cinematografic. Pentru Morgen spuneai, într-unul dintre interviuri, că ți-ai luat povestea dintr-o știre găsită într-un ziar local din Salonta. Filmul vorbește despre imigranții ilegali. Subiectul este din zona oamenilor vitregiți, săraci, marginalizați, cu probleme economice. În Rocker ai în centrul atenției lupta pe care o duce un tată cu dependența de droguri a fiului - iarăși despre alte categorii și ele aflate la marginea socialului și foarte vulnerabile. În Luni, un film documentar din portofoliul tău, ai în centrul atenției dependența de droguri. Un alt element definitoriu pentru cinema-ul tău este cel despre care am mai vorbit până acum - dialectul, argoul care definește mediile în care îți construiești subiectele. Nu am făcut doar un rezumat al universului tău cinematografic ci am definit neorealismul italian care are o grijă mare pentru limbaj, se raportează la un gen de societate aflată la limită și foarte vulnerabilă. Ai creat voit această estetică în filmele tale? Care sunt legăturile dintre cinematografia pe care o faci tu și acest curent care a dat istoriei filmului pe unii dintre cei mai importanți regizori?
M.C.: Neorealismul a schimbat modul de a face cinema și a ajuns în toate colțurile lumii. E greu să zici exact ce te-a influențat. La acea vreme, a influențat cinematografia americană, cinematografia franceză. Tot ce a însemnat cinema în România până în '90 nu poate fi numit neorealism ci mai degrabă realism socialist de propagandă. Chiar și filmul istoric de la noi are această latură propagandistică care încerca să rescrie de-a dreptul istoria cu ajutorul cinematografiei. Într-un fel, era un cinema de-a dreptul suprarealist. Neorealismul arăta oamenii așa cum sunt într-o Italie de după război, folosea mulți amatori ca actori, decoruri naturale. Tot timpul marginea de orașe, cartierele mărginașe erau prezente. Noi, în 50 de ani, nu am arătat asta decât foarte rar. Am trăit într-o mare minciună, într-o mare mistificare. Cu câteva excepții, cum ar fi filmele Secvențe sau Mere roșii ale lui Tatos sau Reconstituirea lui Pintilie, un nou cinema a apărut după 1990 în filmele lui Daneliuc, Pintilie, sau Nae Caranfil. Apoi a urmat anul 2000, când a apărut acel moment pivotal în cinema-ul românesc făcut de Marfa și banii. Acolo este vorba și despre asta - de întoarcerea la realism, la a fi sincer cu poveștile, cu personajele. Marfa și banii arată niște personaje dintr-un cartier din București pe care le vedeai zi de zi. Filmul arăta doi tineri din Titan care pleacă la Constanța. Erau niște personaje pe care le puteai vedea peste tot în România. Au devenit două personaje emblematice. Primul meu lungmetraj, Morgen vine în 2010 și evident că există influențe din toate direcțiile. Filmele comunică între ele. Cinefilii asociază imediat lucrurile. Eu țin minte că la vremea mea mă lăsam influențat mai degrabă de Mike Leigh, de frații Dardenne sau de filmele lui Aki Kaurismaki, decât de autorii români. Evident neorealismul era deja în sângele oricărui cineast, știam toate filmele, cu ele ne-am educat. Și ce e de subliniat este că filmele făcute de majoritatea cineaștilor români din ultimii 20 de ani au un fel de poftă de a arăta oamenii așa cum sunt, de a-i observa. Eu am vrut să arăt niște caractere dintr-o lume, cum ai observat, marginală din orașele de provincie. În Morgen personajul principal e un bodyguard la un supermarket. Acest personaj, pe care-l vedem în toată România, e un om, oarecum, în afara societății, nu ai nevoie de el. E un om pierdut care a lucrat în cine știe ce fabrică care s-a închis în anii '90 și a ajuns să fie bodyguard la farmacie sau la oficiul poștal. E un personaj al tranziției, să zicem așa. Un alt personaj e tractorist. Adică personaje dintr-o zonă mic urbană sau de la țară pe care le treci cu vederea, nu îți imaginezi că ar putea să fie personaje principale într-un film. Mai degrabă îi vezi ca figuranți în mod obișnuit. Mă interesează să vorbesc despre genul ăsta de personaje pentru că prin ele spui mult despre România, despre cum e spiritul nostru românesc acum, prin ce trecem noi de 30 de ani.

C.N.D.: În Morgen ai folosit foarte mult one shot-ul. Mi se pare o mare provocare și din punct de vedere tehnic și din punct de vedere regizoral. Pentru actorii pe care îi ai în distribuțiile tale, care sunt în general veniți din zona teatrului, e, poate, un pic mai ușor pentru că în teatru nu ai șansa unei a doua duble. One shot-ul ocolește montajul care are, de fapt, rolul de a construi o narațiune. Tu apelezi la el și obții un discurs cinematografic care e important să existe mai ales în filmul documentar, în ficțiune pare, cel puțin din fotoliu de spectator, un efort mare atât din punct de vedere artistic, cum ziceam, cât și tehnic. Cum ați gândit și pregătit one shot-urile din Morgen?
M.C.:
Nu există nici o secvență din două cadre în Morgen. Cum le-am pregătit? E un mod de lucru pe care îl construiesc și îl fac împreună cu echipa. Evident nu există niciun ghid care să spună că așa se face regia sau în alt fel. Fiecare regizor și fiecare cineast își găsește propria cale. Mie îmi place să improvizez. În repetiții și la filmare caut să găsesc tot felul de incidente, de mici accidente, să le provoc împreună cu actorii. Cred că asta îmi place cel mai mult în cinema - să provoc întâmplări care au loc în timp real, fără să ai senzația de editare. Când provoci un mic accident pe ecran, care vine într-o continuitate, e ceva magic în momentul ăla. Spre exemplu, primul cadru din Morgen - motocicleta condusă de pescar ajunge în punctul de trecere a frontierei și are loc un dialog cu vameșul. Nu e ceva foarte interesant în dialog, deși există o tensiune, dar faptul că se întâmplă în zori momentul ăsta și soarele stă să răsară în fundal iar la final vameșul îl pune să răstoarne găleata pe șosea și în găleată e un pește încă viu care continuă să se zbată pe asfalt creează o senzație de timp real, de inevitabil care face atent spectatorul. După părerea mea, e minunat când poți să povestești mai multe incidente într-un timp real, să îl numim așa, deși el nu e de fapt cu adevărat real, e doar un timp cinematografic continuu care poate fi asemănat cu o scenetă de teatru. De asta actorii nu au o mare problemă să facă asta. E o plăcere să descoperi cu ei momentul, să îl repeți, să îi găsești cheia. Și asta e o parte din ceea ce se numește Noul Val românesc. Eu mi-am asumat chestia asta și am făcut un lucru care se făcea. Am venit poate cu un alt unghi apropo de aceste accidente care apar pe ecran pentru că una e să filmezi doi oameni stând de vorbă la masă timp de trei minute și alta e să îi filmezi trei minute stând la masă, iar după primul minut să se spargă un pahar. Eu doar am revăzut chestiile astea, dar nu era ceva ce nu se făcea. Doar trebuie să aibă sens, să aibă un fel de logică în sine.

C.N.D.: Fiecare secvență are un anumit ritm care nu e neapărat specific cinematografiei românești și asta le face să pară dificil de construit și, nu doar din acest motiv, de admirat. În Orizont te folosești foarte mult de atmosferă, de peisajul locațiilor, contexte care sunt greu de controlat și de evaluat în momentul în care scrii - cum va arăta spațiul respectiv? Cum va fi vremea? Cum va fi soarele pe cer sau câtă zăpadă va fi pe o culme de munte? - Cum îți pregătești filmarea în aceste spații? Ai multe exterioare în filmele tale - hazardul și realitatea sunt foarte prezente și nu știu cum faci să le exploatezi favorabil pentru povestea pe care vrei să o zici și pentru emoția pe care vrei să o creezi.
M.C.: La Orizont ne doream o atmosferă de iarnă și am programat filmarea la sfârșit de noiembrie. Știam că o să avem șansă mai mare să prindem zăpadă în decembrie, undeva sus în munți. Nu știam dacă o să avem sau nu zăpadă, aveam multe secvențe de exterioare care țineau de mulți factori, de condițiile meteo, de lumină, de moment al zilei. Când lucrezi cu așa ceva trebuie să fii foarte atent la toate semnele pe care ți le dădea natura. Adică, de exemplu, există o serie de vreo patru sau cinci secvențe în ceață care nu erau programate în ziua respectivă. A fost un impuls de moment să mutăm secvențele care erau deja programate - lucru destul de dificil pentru producție. Am luat o parte din actorii care jucau în secvențele de pe drum, ne-am dus undeva într-un defileu, într-o pădure și am hotărât să folosim ceața aia. Puteam, la fel de bine, să ne ținem de program și să filmăm acele secvențe când le venea rândul, doar că nu mai erau la fel de puternice dacă nu mai aveam ceață și nici pe omul ăsta care se întorcea acasă pe jos prin ceață. Zăpada a venit chiar în ultimele zile de filmare și am reușit să surprindem chestia asta pe ecran. Mare parte din material e pe o toamnă destul de uscată, de secetoasă. Dar când vezi filmul există o atmosferă cu ceață, zori, zăpadă și timpul începe să curgă altfel.
În Rocker scenariul era scris pe un fundal de iarnă grea, totul trebuia să fie cu zăpadă. Acolo a fost și mai extremă situația. Am filmat la început de februarie și primele șapte zile era de-a dreptul primăvară. Am început să ne resemnăm că va fi fără zăpadă și în a opta zi a nins și a nins foarte mult și în a noua și în a zecea, a început sa se acopere orașul de zăpadă. Am făcut un lucru care ne-a costat mulți bani și nervi: am refilmat tot. Aproape toate cele șapte zile, tot ce avea legătură cu exteriorul. Am filmat încă o dată, accelerat, cu actorii, cu toate seturile schimbate. Am adăugat cât de multe secvențe cu cadre de exterior în săptămâna aia de zăpadă. Am schimbat programul de filmare iar la final am avut un film care părea că este în mijlocul iernii. Factorul ăsta nu îl poți controla, e parte din estetica filmului. Dacă lucrezi cu un decor natural care se schimbă, trebuie să iei în calcul chestia asta.

C.N.D.: Cu scenaristul Gabriel Andronache te-ai întâlnit la Amatorul unde ați creat un... personaj-metaforă. Un tip care, dând anunț la ziar, se oferă partener de dialog pentru toți cei care vor să se descarce nervos sau emoțional. Ați plecat de la acest personaj-metaforă și ați ajuns să creați împreună, în Berliner, un politician, un om pe care îl întâlnim la știri și nu numai. Cum a fost trecerea asta din 2007 cu un Andronache foarte metaforic în 2014 la romanul Ich bin ein Berliner de unde ați luat un capitol pe care l-ați adaptat și transformat în scenariu pentru filmul Berliner?
M.C.:
În romanul lui Andronache nu era vorba despre o campanie electorală. Avea un alt personaj principal cu o poveste destul de simbolistă care îl duceau într-o lume suprarealistă și idealistă. I-am propus să mergem pe campania electorală la care se făcea referire într-un capitol, avea o atmosferă foarte suculentă - cu cineva de la Primăria din Iași care face campanie în provincie. Era o lume pe care o găseam și o găsesc interesantă - alegerile în orașele mici sau în sate, în România, în ultimii 30 de ani. Am discutat și am hotărât să creionăm un scenariu care să povestească despre o campanie electorală văzută așa la micro prin intermediul unui cetățean obișnuit - așa a apărut Berliner. Am păstrat o parte din titlul original al romanului și am lucrat la scenariu împreună, a fost ca un fel de joc. După ce am stabilit structura în mare, ne-am împărțit secvențele iar eu am scris mai mult personajul ardelean, iar el pe cel din Moldova. Am propus ca acțiunea să se întâmple în Bihor pentru că doream să folosesc niște informații despre campaniile electorale pe care le știam și le cercetam de mult timp cu prieteni și cu oameni din Salonta. Personajul trebuia să fie din Salonta. Am hotărât că e tractorist ca să avem un personaj care să ne lege de trecutul comunist, C.A.P.-ist al orașului și personaj tipic pe care-l găsești în orașele mici. Aveam un ardelean și un moldovean, deci ceva conflict de limbaj, conflict de caracter, unul e mai iute, celălalt mai molcom. Așa am scris împreună. Scrierea scenariilor nu durează mult, dar dezvoltarea lor și finanțarea da. L-am scris în vreo două-trei luni, dar a durat aproape șase ani până l-am terminat cu adevărat. E o explorare continuă, un fel de cursă lungă.

C.N.D.: În Berliner ai folosit foarte multe elemente de satiră, reperele au fost de la persoanele din zona în care te-ai născut și sunt... foarte mioritice. Filmul a fost lansat la Moscova, apoi ai avut proiecții cu el și în țări precum Franța. Cum e perceput acest univers... foarte local, cu un politician de acest tip, în vestul Europei?
M.C.: Filmul a fost proiectat în mai multe festivaluri. Cred că în țările din est a fost înțeles mai bine. În schimb în Franța și în Italia, adică în vest, am avut senzația că personajele au fost înțelese altfel. E vorba despre ce înseamnă de fapt alegerile într-o fostă țară comunistă. Nu au cum să știe cu adevărat cei din vest ce înseamnă politicianul român, cum e el de fapt, de unde vine, că e un posibil comunist deghizat în democrat, care în tinerețe a fost membru de partid. E un lucru pe care ei nu îl simt. Oricum reacțiile în est au fost interesante și din alt punct de vedere, deoarece acest tractorist și acest tractor bătut de vremuri sunt un simbol în istoria est europeană. Acest tractor rablagit din anii '80 îl găsești încă în Rusia, îl găsești în Cehia, îl vezi încă prin țările astea. În vest nu mai există. În sensul ăsta filmul a fost citit, exact cum ai spus, ca o satiră, ca o comedie amară. După o proiecție la New York la Zilele Filmului Românesc, printre singurii ziariști care m-au contactat după proiecție a fost un ziarist de origine rusă care văzuse multe lucruri interesante în film.

C.N.D.: Cum ar fi?
M.C.: El avea întrebări apropo de Uniunea Europeană și de ce înseamnă asta pentru România, despre corupția politicienilor care totuși sunt în interiorul UE, lucruri adevărate, dar văzute printr-o prismă a unei istorii cunoscute. Știa ce presupunea politica înainte și după '90.

C.N.D.: Silvestru Mocanu este numele personajului tău din Berliner - un politician vulnerabil și șmecher în același timp. Este una dintre calitățile uriașe ale tuturor caracterelor, în special cele masculine, pe care le construiești tu - sunt complete, cu bune și rele. Mi-ar plăcea să povestești puțin despre cum l-ați construit - bea palincă, îl vedem în pijamale la micul dejun și după aceea e îmbrăcat pompos și își face poze electorale pe străzi sau pe câmpuri pe lângă tractoare.
M.C.: De la început am stabilit că o să avem un politician, dar nu cum îl vedem tot timpul la televizor - bățos, certându-se... Ne-am propus să vedem ce înseamnă un politician în pijama, cum e el în viața de zi cu zi, în viața lui privată. Silvestru Mocanu are o fiică ce vine să îl viziteze, are o fostă soție de care s-a despărțit. Are o viață de familie distrusă, ceea ce nu prea vezi la politicieni. La televizor sunt în alb-negru - azi are dreptate, mâine, dacă nu mai e la vârf, nu mai are. Dar ce e cu ei de fapt? Am vrut să ating lucrurile astea, să arăt un om care este și slab când nu e pe ecranul TV. Poate părea sigur pe el în dezbaterile de la TV, dar în momentele de zi cu zi, e un om ca oricare altul. Se poate plimba pe o stradă unde nu îl știe nimeni și unde nu are nicio putere. El se plimbă prin Salonta și lumea nu îl bagă în seamă deși el crede că ar trebui să fie băgat în seamă. E un politician care e izolat de ai lui, e lăsat acolo să facă o campanie electorală de unul singur. Se simte că haita l-a părăsit, e lăsat pe cont propriu. Este ultima lui șansă de a mai prinde un loc în Parlamentul european. Cam asta a fost, dar nu am vrut să avem un personaj tipic de politician ci să avem și partea umană, simplă, ușoară. Am urmărit și transformarea lui - un politician care încet-încet se îmbracă în trening și pleacă cu bicicleta prin oraș, un om care vrea totuși să vadă ce e cu lumea din jurul lui, să vadă de fapt cum trăiesc oamenii în casele lor. Din start ne-am propus să băgăm un politician în casa unui cetățean. Asta s-a întâmplat și în realitate. Au fost politicieni care au anunțat că se mută la bloc. A fost o știre într-o campanie cu un candidat care a decis să se mute într-un bloc din Roman. El nu stătea acolo, venea numai ca să își facă niște poze. Din momente de genul ăsta, în spiritul neorealismului, ne-am lăsat inspirați.

C.N.D.: Mai sunt câteva elemente care sunt definitorii pentru genul comic, inclusiv partenerul de campanie care vine dintr-un cu totul alt univers: un individ cu laptop, cu strategie de comunicare... dar filmul lasă gustul amar al satirei. Te gândești să abordezi comedia utilizând și alte tipuri de mijloace ale genului clasic?
M.C.: Nu e ușor. Rămâne de văzut. Apropo de Berliner și de Morgen, ele seamănă deși vin la o distanță de 10 ani unul de celălalt. Și titlul le leagă, având ambele rezonanță germană; personaje care vin din orașe mici, anonime, adică niște personaje pe care nu le-ai face eroi de film și care întâlnesc un personaj străin care vine în oraș. În Morgen apare acel emigrant kurd, întâlnirea lui cu un localnic, evident, duce și în comic. Din moment ce ai doi străini, din două lumi diferite, care nu pot să comunice între ei, e un comic de situație inerent.
În Berliner e tot un personaj local, un tractorist, care se întâlnește de data asta cu un politician, modul de abordare este similar. Textura asta locală o simți în ambele. E în plan să avem un al treilea film care să compună un fel de trilogie a Salontei.
Comicul vine din modul de a crea personaje și de a crea situații, este un mod candid, deschis, sincer de a observa oamenii în anumite situații. Dacă stai să observi niște oameni în viața reală mai mult timp, până la urmă e ceva comic acolo, ceva se va întâmpla, un mic gest va apărea, o mică neatenție și poate de acolo e și comicul. Provoci un gest sau provoci o poziție a personajului la un moment dat. În Berliner există, de exemplu, un cadru în care politicianul se plimbă pe stradă și ajunge lângă o casă unde e un cetățean pe o scară. Înainte de asta trece pe lângă o bătrânică ce croșetează în fața casei, totul în timp real. Această trecere într-o secțiune a unei străzi în care te întâlnești cu personajele și unul e pe o scară și îi vezi numai picioarele, e comică prin încadratură, să zic așa. Te joci cu un fel de burlesc al pozițiilor și al situațiilor pe care le creezi, evident.

C.N.D.: Berliner a fost lansat în perioada pandemiei cu festivaluri online, lansări cu public puțin. Cum a fost pentru tine lansarea acestui film?
M.C.: Am avut proiecții în toate sălile în care am putut avea proiecții. Țin minte că la Oradea am fost nevoiți să facem patru proiecții în loc de două ca să acoperim numărul de oameni de acolo pentru că erau foarte mulți care doreau să vadă pentru că fuseseră și implicați în film, la Cluj la fel. Am încercat să nu ne oprim și să nu fim pasivi. Am încercat să proiectăm și în cinema. Lucrurile nu vor mai fi la fel, chiar dacă a trecut perioada cu restricții. Va fi foarte delicat și e greu de zis ce va însemna mersul la cinema de acum încolo. Am primit multe reacții și după ce am fost pe VOD. Și asta iarăși spune ceva pentru că televiziunea, și tot ce înseamnă ecranul TV, va avea un rol tot mai mare. Sunt de exemplu multe locuri în țară care nu au acces la cinema. Sunt cinefili și oameni care ar vedea filmul, dar nu au cum. Cum faci cu ei? Pentru că dacă nu mai sunt cinematografe în respectivele localități și nici perspectiva de a le mai deschide, cum ajunge filmul la ei? În afară de faptul că poate omul să meargă la un festival de film în Cluj sau în București sau în Iași? Pe de altă parte cum ziceam, și în anii '80, când mergeam noi la filme la cinema-ul din Salonta, erau foarte puține filme românești de autor programate.

C.N.D.: Ca și acum.
M.C.: Da, dar măcar erau sălile cu care puteai lucra. La modul ideal, când lansezi în România, ar fi bine să lansezi în cât mai multe locuri care programează film românesc, nu în locuri care de fapt nici nu își doresc film românesc, dar te iau și pe tine așa ca pe o rudă mai săracă pe care nu o poți refuza.

C.N.D.: Spuneai că în Oradea, Cluj ai săli pline. Unul dintre principalele motive este că majoritatea distribuțiilor tale sunt construite cu actori din teatrele din aceste orașe care sunt mai aproape de Apuseni, de Salonta, de zona în care filmezi tu. Motivele pentru care intuiesc că îți alegi actori din aceste zone este că vorbesc ca acolo. Și cred că un alt avantaj pe care îl iei în considerare când îți faci distribuțiile, este cel dat de faptul că actorii de aici nu sunt "murdăriți" de reclame, de televiziuni și sunt foarte doritori să lucreze. Care sunt celelalte motive pentru care îți alegi distribuțiile aproape exclusiv din această zonă?
M.C.: În primul rând figurile lor, pentru că vreau figuri noi. Vreau să adun niște personaje pe care nu le-ai mai văzut. Când a apărut Morgen lumea m-a întrebat dacă sunt actorii din film sunt amatori extrași din viața reală. Ceea ce era o apreciere pentru că însemna că reușisem să facem ce ne plănuisem. Doream să vin cu chipuri noi, cu oameni care nu sunt trecuți prin cinema, care nu vin cu chestii parazitare sau care joacă același lucru. În 2009, când am făcut castingul la Morgen, m-am dus eu și cu încă un amic să vedem actorii din Oradea, Arad, Cluj, Târgu Mureș și am trecut prin toate teatrele astea. Ne-am întâlnit cu ei, am avut un prim contact și am creat bazele pentru colaborări pentru următorii 10 ani. Știam că vreau să revin acolo cu fiecare film care urma. Îmi doream să lucrez mai degrabă cum se lucrează în teatru când, dacă mergi undeva să pui o piesă, o pui cu actorii de acolo, nu-ți aduci actorii din București. Voiam să lucrez cu actorii de acolo și organizatoric - acolo făceam repetiții, făceam probe acolo. Am făcut de multe ori repetițiile și probele în locație, acolo unde urma să filmez peste o lună. Lucru care e greu de făcut cu actori de la 600 de kilometri și să nu mai vorbim de aerul local, de accent. Nu toți sunt ardeleni neapărat din filmele astea. Sunt moldoveni și olteni care locuiesc la Oradea, dar faptul că locuiesc acolo, printre ardeleni, le dă și lor un aer mai calm pe care nu voiam să îl joace ci voiam să îl aibă.

C.N.D.: Personajele tale masculine sunt, în toate ficțiunile de lungmetraj pe care le-ai creat, bărbați la peste 45 de ani aflați într-un soi de criză, într-o perioadă a vieții cu probleme de toate felurile. De ce spui poveștile unor astfel de tipologii?
M.C.: Da, mă interesează zona asta de vârsta și de caracter. Nu știu exact să zic de ce. Dar e un moment în viață în care nu ești nici tânăr, nici bătrân și poate ești dispus încă să iei decizii pentru a te schimba cât timp mai e încă posibil. Oamenii ăștia de pe ecran nu sunt nici realizați, nici chiar ratați. Sunt undeva la marginea societății, să zic așa. Sunt atipici. Nu au o meserie clară. Sunt, oarecum, niște oameni pierduți în tranziție și spun, cred eu, foarte mult despre societate și despre noi în general. Am încercat să îi scriu gândindu-mă la caractere și la oameni pe care îi cunosc, toți erau cam așa. Când eram acasă în Salonta și eram elev, îi simțeam că nu își găsesc locul în România asta nouă. Nu înțelegeau dacă a fost mai bine sau a fost mai rău înainte de '90, nici ce urmează. Mi s-a părut interesant că generația asta spune mult despre Europa de Est și despre România. Sunt probleme mari văzute prin oameni mici și acest contrast, în conflictul ăsta evident, ajută în artă, are efect.

C.N.D.: Un alt element comun pe care îl găsești în filmele tale este dat de ideea de familie. Peste tot ai familii cu probleme. Peste tot este această familie disfuncțională pe care o ții unită cu foarte mari eforturi. Cum îți alegi poveștile? Vin către tine tot în această cheie dată de un contrast puternic - cum supraviețuiește un micro univers într-o societate disfuncțională și ea?
M.C.: "Familia și liniștea familiei", cum zicea Slavici, este totul. Încerc să aduc această liniște a familiei în filmele mele. Într-un fel familiile țin personajele împreună și, deși nu sunt niște familii fericite sau ideale, ele funcționează cumva. Și în toate filmele făcute, există aceste familii în care cineva nu e acolo. În Megatron nu e tatăl, în Morgen nu e fiul, la fel în Berliner - fiul e la Cluj, la școală, în Rocker nu știm unde e mama. În Orizont, unul dintre lucrurile la care nu am renunțat din nuvela Moara cu noroc, era exact legat de cum e distrusă familia de către lăcomie și de către greșelile făcute de unul dintre ei. Familia e parte din ceea ce îmi place să discut și ceea ce îmi place să citesc în literatură. Consider că e ceva ce poate fi înțeles de toată lumea. Nu știu cum va fi în viitor sau dacă familia va însemna altceva, dar în filmele mele ea e prezentă și, cum ziceam, nu este o familie fericită neapărat, dar e o familie care creează o oarecare stabilitate pentru aceste personaje vulnerabile.

C.N.D.: Filmele tale, cel puțin din punctul meu de vedere, sunt oneste, simple; nu la modul negativ - nu sunt simpliste, ci curate. Și mi se par două dintre cele mai importante caracteristici pe care ar trebui să le întrunească un film. Tu cum ți-ai defini filmografia de până acum?
M.C.: Mi-e greu să definesc. Am făcut filmele pe care mi le-am dorit și le-am imaginat. Am avut norocul să fiu înconjurat de producători și de finanțatori care să aibă încredere în mine și care să mă lase să le fac cum vreau. Le-am făcut gândindu-mă tot timpul să fiu cinstit cu personajele, cu situațiile în care le pun. Construind poveștile, am încercat tot timpul să fiu onest cu realitatea și cu ceea ce simt eu față de realitatea în care trăiesc. Obișnuiam și când eram student și după aceea, mult timp, acum nu prea mai fac asta, mai încerc din când în când pe telefon, să îmi notez tot timpul ce observam de-a lungul zilei. Aveam un carnețel și notam momente din cotidian sau care mi se păreau pline de sens, situații care păreau poate banale. Notam lucruri pe care le auzeam, le vedeam, le citeam, care mă impresionau. Cum a fost și știrea care a apărut într-un ziar local de două foi din Salonta despre acei emigranți prinși într-un canal de lângă oraș, care a fost punctul de plecare pentru Morgen. Și, ca să explic mai bine momentul ăla, nu știrea a fost importantă pentru că ea era peste tot în lume, de mult timp. Emigranții trec frontiera ilegal, nu e nimic nou în asta, dar ce a dus la film a fost faptul că am citit știrea în ianuarie undeva pe 3, 4 în 2009, deci în plină iarnă. Știrea era din săptămâna ce trecuse. Deci, în săptămâna de după Crăciun, niște oameni treceau ilegal prin zăpadă și gheață pe lângă orășelul nostru unde noi toți eram fericiți, la căldură, mâncam cârnați, beam vin în timp ce acei oamenii erau înghețați într-un canal de lângă Salonta. Asta m-a impresionat, nu știrea în sine. Contrastul ăsta dintre noi, salontanii, care eram în casă și acei oameni de pe câmp care erau la 500 de metri de noi. Și mi-am zis: ce-ar fi ca vecinul meu să se întâlnească cu un emigrant? Și așa a început. Nu era Crăciun la Viena, eram într-o Salonta în care, pe lângă oamenii ăștia care își vedeau de viața lor de zi cu zi, treceau mulți migranți ilegali. Am făcut întâlnirea posibilă pe ecran și a apărut un film din acel sentiment de contrast: unde eram eu când citeam știrea și unde erau ei.

C.N.D.: Nu ești adeptul a ceea ce s-ar putea numi slow cinema. Imaginea-timp, specifică unui număr consistent de filme românești, e înlocuită la tine de ceea ce s-ar putea numi imagine-mișcare pentru că în permanență se întâmplă lucruri, apropo și de discuția de mai devreme legată de one shot-uri. Care sunt avantajele și dezavantajele acestei opțiuni stilistice? Și aș vrea să o privești și în contextul festivalurilor și al bugetelor și al publicului larg consumator de film.
M.C.: Toate contează, evident, în zona asta de buget redus cum sunt filmele românești. Adică noi lucram pe bugete aproape de documentar. Îți impune să gândești într-un anumit fel. Adică noi nu lucrăm pe seturi, nu avem platouri de filmare, deși unii dintre noi își doresc să facă asta. E foarte costisitor. Nu numai în Romania, oriunde în lume. Dacă vă uitați la ultimele filme americane care au câștigat Oscarul - Nomadland sau chiar și CODA, filmul câștigător din 2022 - vin tot cu un cinema minimalist, realist, filmat în locații reale, în multe exterioare. În primul rând te gândești să iasă, să fie posibil, să-l faci. Când eram student mi-aș fi dorit să fac chiar și horror sau filme de aventuri de gen ca Indiana Jones. Îmi plăcea. Îți dai seama însă pe parcurs că nu o să poți să faci asta și că nu ești în locul potrivit să faci așa ceva. Încerci să îți găsești tonul și vocea pentru a face filme aici și acum. Desigur că poți încerca să răzbați și în altă țară. Eu am ales să rămân aici, să fac filme despre o mică regiune din România.

C.N.D.: Înainte de pandemie aveam o producție consistentă de film la nivel mondial. Exista, inclusiv în România, un soi de sistem financiar care începuse să funcționeze. Nu erau săli de cinema. Nici atunci, nici acum nu existau bani de promovare. Și filmul românesc se distribuia mai ușor doar în contextul în care primea niște premii internaționale. Cum crezi că va evolua filmul în România post pandemică?
M.C.: E greu de zis. E prea devreme de zis cum va evolua difuzarea și piața de film, dar cu siguranță va exista un alt posibil segment - un film comercial nou care vine dintr-o zonă puțin atipică, adică nu vine din partea caselor de producție de film ci din zona internetului, a formațiilor de muzică, a influencerilor etc. Se întâmplă peste tot, nu numai la noi. Va fi un nou cinema pe care îl vom experimenta, presupun că va fi ceva mult mai fast food, mai comestibil. Noi vom continua să ne luptăm să facem film de cinema în condițiile în care se face și în alte părți. Sper însă să crească interesul în timp, măcar să revină unde era. După 2000 s-a câștigat un public de film românesc care a devenit la un moment dat consistent și interesant. Era vorba anual de câteva sute de mii de oameni care vedeau film românesc de autor. Există un public care dorește să vadă și cred că poate să fie mai mare dacă reușim să distribuim mai bine. E important să avem film românesc cum avem și literatură română și teatru.

C.N.D.: Ai produs mare parte din filmele tale. Pentru unele dintre ele ai avut case de producție mai mari decât cea pe care ai crescut-o și tu între timp. În 2019 ai co-produs Grădina sovietică - un film documentar despre experimentele agricole făcute de U.R.S.S. în Republica Moldova. E un film regizat de Dragoș Turea. O poveste foarte puternică despre un experiment agricol suficient de dubios încât să merite un film. Cum ai ales această producție?
M.C.: Sunt câteva proiecte pe an în care ne implicăm. Avem o echipă mică și alegem fiecare proiect în funcție de entuziasmul regizorului și a modului în care vede lucrurile. Când a venit Dragoș să-mi prezinte filmul, lucra la el deja de vreo șapte ani. Am înțeles mereu că este ceva important în modul cum el vedea lucrurile și în materialul pe care deja îl avea. Fără să stau mult pe gânduri am zis că mă implic. Nu era un subiect la modă, unul care mergea în acea perioadă, cum de multe ori simți, mai ales, în documentar. Venea cu ceva ce nu știai de unde să-l apuci. Mă cunoșteam cu Dragoș din facultate. Am fost colegi și țineam legătura. Am făcut tot posibilul să îl ajutăm să închidă filmul. Cred că a reușit să facă un film memorabil.

C.N.D. Spune-mi dacă mai ai în plan să produci filme care nu sunt scrise sau regizate de tine?
M.C.: Da, sigur că da. Avem deja un nou film documentar în dezvoltare cu Dragoș Turea. Și mai avem câteva proiecte în lucru. După acești ani trebuie să vedem ce înseamnă viitorul pentru că a fost o pauză lungă pentru multă lume.

C.N.D. Nu e singurul documentar din portofoliul tău. Ai filmat, regizat, produs Luni într-o perioadă de început a carierei tale. Luni e un film documentar despre o zi din viața unui cântăreț hip hop care e închis pentru consum, deținere și trafic de droguri de mare risc. Filmul urmărește o zi din viața acestui cântăreț care începe dimineața la secția de poliție pentru declarațiile obligatorii post eliberării din închisoare și se termină cu o noapte în care asistăm, folosind tehnica documentarului observațional, la o întâlnire cu alți consumatori făcând lucrurile ilegale pentru care mulți fuseseră deja arestați. Are Cocteau o definiție a cinematografului pe care îl descrie ca pe un eveniment observat prin gaura cheii. Vizionarea acestui film, pe care eu nu-l văzusem până în momentul în care am început pregătirea pentru Noaptea albă a filmului românesc care îți este dedicată, a fost pentru mine foarte dură. Am fost, prin intermediul camerei tale, în spatele ușii, privind incomod emoțional, prin gaura cheii. De ce ai făcut un astfel de film și mai ales pentru cine? Locurile în care ai putea exploata o astfel de poveste sunt foarte puține.
M.C.: Filmul Luni e de fapt un film de cercetare în perioada în care scriam Rocker. E și o glumă pe care o făceam cu băieții implicați în film, că Rocker a pornit de la niște hip-hop-eri. Inițial era despre lumea asta de cartier din București cu un băiat dependent. Cele mai multe lucruri le-am cercetat în cartierul în care trăiesc, în Titan. Am vrut să stau cu ei. Am fost de multe ori și am rămas cu ei mai multe nopți încercând să observ ce e cu ei fără să îi agasez. Am fost la foarte multe întâlniri în asociațiile care se ocupă cu dezintoxicare și cu lupta împotriva dependenței. Am cunoscut multe cazuri în perioada când cercetam ca să termin de scris. Filmul nu a fost făcut cu scopul de a ajunge film de festival. Eu pur și simplu filmam, în loc să înregistrez cu reportofonul. Am avut acceptul lor și acceptul lui Tudor Sișu să îl filmez etc. Filmarea de noapte e făcută într-o singură seară. Stăteam cu ei în nopțile alea până dimineața la cinci-șase. Eu nu ziceam nimic. Am stat de multe ori acolo ore întregi ținând camera, intrând într-un colț. Am stat ca o muscă pe perete, cum se zice, și am înregistrat filmul fără să fac nimic, fără să provoc nimic. Am lăsat să treacă timpul așa cum trecea și ei să facă ceea ce făceau de obicei. Evident știau că sunt acolo și nu puteau să fac abstracție, dar eu nu întrebam nimic.

C.N.D.: L-ai proiectat vreodată cu public?
M.C.: Am avut proiecții la Astra și la TIFF. Am avut proiecții cu el dar din astea de noapte în festival. Am mai fost și afară în câteva locuri. Dar nu a fost un film făcut cu scopul ăsta și nici nu am vrut să îl expun pe Tudor. Nici el nu era foarte sigur atunci dacă vrea să fie pe ecrane atât de des pentru că avea încă probleme cu legea.

C.N.D.: Care au fost reacțiile în urma proiecției cu un subiect ca ăsta?
M.C.: Cum ai spus și tu, dar era destul material să facem un film. Nu am vrut să lăsam niște casete ca obiect de studiu de limbaj, de situație. Ce înseamnă o sesiune de injectare? Cum se face? Lucrul ăsta nu îl poți citi în ziar, se face într-un anumit fel. Dacă vrei să scrii un film realist despre asta și nu Trainspotting, e important să știi cum se face, unde se face, cum arată apartamentul, cum sunt îmbrăcați oamenii, ce consumă pe lângă droguri, ce vorbesc, care sunt subiectele lor de discuție. Când scrii scenarii, cercetezi. Și asta a fost Luni - cercetarea pentru Rocker.

C.N.D.: Niciodată nu vorbești despre proiectele tale viitoare pentru că lucrezi în paralel la mai multe. Eu bănuiesc că e și un strop de superstiție în povestea asta, dar nu vreau să te contrazic pentru că este prea minoră problema. Ești într-o perioadă în care cauți finanțare pentru următorul tău film. Acum, când e aproape gata de intrat în filmare, sper să găsiți și banii de care aveți nevoie. Poți să ne spui care va fi subiectul acestui următor film?
M.C.: Dacă nu apare, să nu mă certați... Noi speram să filmăm în vara asta. E o poveste foarte diferita de ceea ce am făcut până acum pentru că e o poveste care se întâmplă la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, final de august 1944, undeva în Munții Apuseni unde un adolescent de 14 ani are grijă de caii familiei și încearcă să îi salveze de a fi luați de diferiți soldați care trec prin munți. E o poveste atipică pentru mine deoarece explorăm niște ani în care e mai greu să faci cercetare.

C.N.D.: Filmul este în primul rând...
M.C.: Imagine.

C.N.D. Cea mai mare provocare la un film este...
M.C.: Timpul.

C.N.D.: Cel mai mult îți place să...
M.C.: Să cercetez.

C.N.D.: Faci filme ca să...
M.C.: Ca să las o urmă.

Orice idee îmi vine încerc...


Înveți mult mai mult făcând ceva prost, decât citind despre ceva bun - Neidentificat / Gala Premiilor Gopo, 2022

 Înainte de a deveni regizor de film, Bogdan George Apetri a studiat Dreptul în România, a profesat doi ani ca avocat și apoi a absolvit specializările Regie de film și Imagine în Statele Unite la Columbia University din New York, unde în prezent este profesor. Scurtmetrajele lui au fost prezentate la numeroase festivaluri, iar O foarte scurtă trilogie despre singurătate i-a adus chiar o nominalizare la Student Academy Awards 2006 - "Oscarul studențesc". În 2010 a avut debutul în lungmetraj cu Periferic, film ce o are pe Ana Ularu ca protagonistă. Eu l-am descoperit abia un deceniu mai târziu, la TIFF 2021, când s-a reîntors la regie cu Neidentificat, primul dintr-o trilogie de filme realizate în Piatra Neamț, orașul lui natal. Pentru acesta a primit nu mai puțin de șapte nominalizări la Premiile Gopo 2022, printre care și "Cel mai bun film de lungmetraj", "Cea mai bună regie" și "Cel mai bun scenariu". Cu această ocazie, am povestit cu el, printre altele, despre cum se juca, copil fiind, pe șinele de tren, despre idei de proiecte care nu au mai fost realizate și despre regizorii pe care îi admiră.


Oana Balaci: Te-ai născut la Piatra-Neamț și la optsprezece ani știai deja că vrei să faci film. Ai avut un parcurs artistic încă de când erai copil?
Bogdan George Apetri: Ce e foarte interesant e că, uite, vorbeam cu Daniel Sandu despre chestia asta, că amândoi suntem din Piatra Neamț, și amândoi aveam senzația, undeva la paișpe-cinșpe ani, că suntem singurii din oraș interesați de film. Nu știam sigur ce vreau să fac, că vreau să fac operatorie, că vreau să fac regie, dar știam că vreau să fac ceva în lumea filmului. Am fost amândoi în juriu la Filmul de Piatra 2021 și spuneam - suntem cam de aceeași vârstă - "băi, credeam că sunt absolut singurul din Piatra Neamț". Era exact după Revoluție, '89, '90, poate '91, și nu exista Instagram, nu exista nimic, deci nu știai pe nimeni. Îi știai pe vecinii tăi de la bloc și cu asta, gata. Așa că nu am putut să mă conectez cu alții interesați de film și sunt mulți la Piatra care au intrat în lumea filmului, nu doar noi, ci și actori și actrițe. Dar pentru că trăiam în vremea "pre-social media", ca să-i zic așa, n-am putut să ne găsim unul cu altul și am crescut separat. Deci am știut ce vreau să fac încă de la paișpe-cinșpe ani, mergeam la domnul Purice, la Cinema Mon Amour la Piatra Neamț și îmi dădea afișe de film pe care le puneam pe perete și așa mai departe - ce filme românești și străine veneau la cinema în Piatra Neamț, bineînțeles -, dar cam de atunci am început să mă gândesc la film, să vreau să fac film.

O.B.: Povestește-mi despre copilăria ta.
B.A.: Am avut o copilărie normală, generația celor "cu cheia la gât", cum se spune, eram în spatele blocului tot timpul, ba chiar în niște condiții în care, aș spune acum, dacă aș avea copii, nu i-aș lăsa. Mă jucam pe șine de tren, stăteam exact la marginea orașului, puneam pietre pe șinele de tren și tuburi de deodorant ca să explodeze când trece trenul peste ele, genul ăsta de copilărie, fără calculator, fără telefon, fără nimic. Ne jucam chiar cu mașinării industriale, stăteam lângă fabrica de construcții care nu mai există acum, am și pus-o în film de fapt, în Neidentificat, când camera trece pe deasupra, cred că la a doua scenă din dronă. Am pus în Neidentificat foarte multe ori locuri din oraș de care îmi pasă, am pus fix blocul unde stăteam eu, blocul unde stau acuma și așa mai departe. Am pus și locurile copilăriei în care mă jucam și mă jucam pe niște prese de-alea, îți dai seama? Un copil de zece-doișpe ani se juca pe niște prese industriale care făceau hârtie și celuloză, ceva incredibil. Deci o copilărie de genul ăsta am avut, de bloc comunist. Și nu am avut părinți în domeniul artistic. Tata e inginer, mama e avocat, sora mea avocată, de asta am și făcut avocatura, ca un detour.

O.B.: A fost un fel de plasă de siguranță?
B.A.: Deloc. Pentru părinții mei a fost o plasă de siguranță, nu pentru mine. N-am vrut să mă duc la ATF la optișpe ani, m-am gândit că e prea devreme să plec la București, unu la mână. Doi, mă gândeam că n-am nimic de spus. Și chiar n-aveam nimic de spus. Ce să am de spus la optișpe ani ca artist, ca regizor? Sunt regizori tineri care au ceva de spus, au și demonstrat. Eu mă simțeam prea necopt și atunci am spus să fac o facultate "normală". Având Dreptul în familie, a fost un traseu oarecum ușor. Plus că eu n-am talent deloc la științe exacte, eram dezastru la matematică, la chimie, la fizică, și pe vremea mea la Drept se intra cu istorie și gramatică, două lucruri pe care am putut să le învăț foarte bine. Am intrat la Drept, am făcut Dreptul. Dar la Drept numai asta am făcut. Am fost la Iași, mergeam la Centrul Cultural Francez, citeam toate cărțile de la La Fémis, cum era școala, dar se chema altfel atunci, IDHEC. Aveau multe cărți de film, chiar cărțile școlii de film de la Paris. Citeam alea, mergeam la Institutul Francez, la Institutul Britanic, citeam cărți, mergeam la film. Nu a fost o plasă de siguranță. Știam sută la sută că după ce termin Dreptul voi merge să studiez Regie la un master. Și s-a și dovedit așa până la urmă.

O.B.: Și ce noroc că s-a întâmplat așa.
B.A.: Apropo de asta, că la ora 1 am ieșit din clasă, care e chiar alături, și la sfârșit le-a spus studenților că nu există noroc. Ți-l faci cu mâna ta. Trebuie să bați la o mie de uși până ce o ușă se deschide. Lumea de afară crede că e noroc: "a, uite, un producător ți-a văzut scenariul și vrea să îți dea o șansă". Dar tu de fapt ai bătut la ușă la nouă sute de producători până când ți-o deschis ăla. Deci într-un fel trebuie să ai și noroc, dar eu chiar cred că norocul ți-l faci cu mâna ta. E clar că motivația și drive-ul ăsta să reușești, mai ales în domeniu ăsta în care sunt foarte mulți oameni și majoritatea nu reușesc, sunt mai importante decât talentul.

O.B.: Am găsit un interviu din 2007, publicat în Dilema Veche, în care spuneai mai multe lucruri interesante și sunt curioasă cum s-au schimbat după cincisprezece ani. Ai menționat că aveai deja o idee de lungmetraj, o adaptare după romanul unei scriitoare americane care locuiește la Paris. Ce s-a întâmplat cu acea idee și de ce n-a mai ieșit filmul?
B.A.: Nu s-a mai întâmplat din cauza drepturilor. N-am să spun numele romanului pentru că nu s-a mai întâmplat, dar am vorbit cu autoarea, am fost aproape, am și scris un draft de scenariu, până la urmă. Am mers și la un institut de cercetare literară care avea toate drafturile romanului scris de ea, și draftul 1, și draftul 2, și draftul 3, le-am citit pe toate pentru inspirație. Am stat trei săptămâni la Austin, în Texas. Apropo, un centru foarte frumos, se cheamă Harry Ransom Center, unde au chiar una din Bibliile lui Gutenberg în original, din cele câteva care erau. Deci prima carte tipărită. Și aveau în original și prima fotografie din lume, care e din 1827, de Niépce, un francez. Era chiar fotografia, că nu era pe celuloză cum sunt acum, ci era pe o placă de metal. Primele fotografii au fost făcute pe niște plăci de metal cu material fotosensibil. A fost o poveste foarte interesantă prin 2007-2008. Și până la urmă n-am putut să obțin drepturile de adaptare. Nu era o chestie de preț, ci pur și simplu nu voia producătorul care le avea să le cedeze mai departe. Și s-a mai întâmplat asta de cel puțin trei ori. Am vrut să fac vreo trei adaptări până acum și de fiecare dată m-am izbit de problemele drepturilor.

O.B.: Am înțeles că și al treilea film din trilogie va fi tot o adaptare, deci să sperăm că nu vor mai fi aceleași probleme.
B.A.: Aici nu sunt problemele astea. Mie îmi place mult să adaptez pentru că ne izbim acum tot timpul de construcția scenaristică, începem cu scenariul și regulile scenariului și devenim foarte previzibili. Vezi primele cinșpe minute și după îți dai seama "am înțeles, la mijlocul filmului o să se întâmple probabil chestia aia, la sfârșit probabil chestia aia". Și atunci mi se pare că adaptarea e o cale foarte interesantă de a ieși din chestia asta, pentru că un roman nu trebuie să se subordoneze regulilor scenaristice. Și atunci tu când adaptezi și încerci să îl "forțezi" într-un scenariu, o să fie chestii interesante, pentru că nu o să mai ai aceeași structură cu midpoint, cu obligatory scene, cu altele de genul ăsta. Deci mi se pare că este o cale foarte bună spre originalitate, să pornești de la o sursă literară care n-are nicio treabă cu filmul, faci film și atunci nu o să fie nici film, nici carte, o să fie undeva la mijloc.

O.B.: Dar mi se pare că tu ai reușit asta până acum și fără să faci adaptări, chiar asta le-am zis și prietenilor mei despre ultimele tale filme (n.r. Neidentificat și Miracol), că sunt foarte originale, cu răsturnări de situație tipic americane, dar cu situații românești. În 2007 spuneai, citez: "cred că scenaristica este punctul meu slab și sper să lucrez în viitor cu scenariști buni". Acum scenariul de la Neidentificat, scris de tine în colaborare cu Iulian Postelnicu, este nominalizat la Cel mai bun scenariu la Premiile Gopo 2022. Iar Miracol este scris în totalitate de tine.
B.A.: Nu mai am problema asta, pentru că am depus mult mai mult efort în a scrie mai mult. În 2006 tocmai terminasem Columbia (n.r. University) și mă concentrasem foarte mult pe regie. Chestia este că așa intensă e școala încât e aproape imposibil să te concentrezi pe tot. Mă concentrasem foarte mult pe lucrul cu actorii, unde erau clase de actorie, pe regie, pe cameră și atunci mi se părea că am lăsat-o puțin în urmă cu scenaristica și de asta cred că am spus aia atunci. Știam că în următorii doi-trei ani o să recuperez foarte mult, și am și recuperat. E interesant că am recuperat citind cărți de scenaristică, dar nu asta e cel mai important. De fapt nici în regie, nici în nimic artistic nu e important să citești despre ceva, ci este să faci ceva, chiar dacă faci prost. Înveți mult mai mult, după cum știi și tu probabil, făcând ceva prost, decât citind ceva despre ceva bun. Înveți mult mai mult și dacă ai conștiința liberă și inima liberă să știi "da, dom'le, am un barometru interior în care știu ce am făcut prost". Asta le spun și studenților mei, e mult mai valoros. Vine un student la mine și îmi spune "am încercat asta, am greșit, dar știu unde am greșit". Pentru mine e un semn cu mult mai bun decât dacă cineva face ceva bun, dar nu știe exact ce a făcut bun. Deci e foarte bine să ai un barometru interior, inima de fapt, că nici nu-i în cap, mai mult în stomac. Stomacul îți spune că ceva e greșit și după aia te gândești ce-i greșit, data viitoare încerci să nu mai fie greșit și așa mai departe. Așa și cu mine, am început să scriu foarte mult. Cred că și Francis Ford Coppola spunea chestia asta, că trebuie să scrii, asta e singura soluție. Scrii un scenariu, e prost, mai scrii unul, e prost, îl scrii pe al treilea, e prost, dar al patrulea e puțin mai bun, al cincilea e puțin și mai bun și al șaselea, al șaptelea sunt bune.

O.B.: Că tot vorbim de cărți, regizori, influențe. Mi s-a părut că văd în filmele tale anumite elemente "hitchcockiene". În Miracol, ai ales să schimbi la mijlocul filmului personajul principal dintr-unul feminin în unul masculin, ceea ce mi-a amintit de Psycho. Care sunt regizorii tăi preferați și cum te-au influențat? Te-ai gândit la Hitchcock sau la altcineva când ai făcut aceste filme?
B.A.: Nu m-am gândit deloc la Hitchcock. O profesoară de la Columbia mi-a spus săptâmâna trecută că a văzut Miracol, i-a plăcut foarte mult și a observat influențe din Kieślowski. Nu m-am gândit nici la el, nici la Hitchcock. Problema cu Hitchcock e că el a inventat pur și simplu foarte mult din limbajul cinema-ului modern. Și nu mă refer neapărat la suspans, că toată lumea spune "Hitchcock, suspans". El trece cu mult de baza asta a suspansului, el chiar a inventat un mod nou de a tăia, de a edita, de a monta, de a mișca camera. Îți spun sincer, nu cred că poți să faci film fără să fie ceva din Hitchcock, fără să te gândești la el. Dar oricum, conștient nu m-am gândit niciodată că o să fiu influențat de Hitchcock, nu m-am gândit la Psycho. Chiar m-a surprins când am citit undeva de Psycho m-am gândit "Da, domnule, e adevărat, și acolo se întâmplă chestia asta". Nu am pornit deloc cu ideea asta, dar nici nu mă deranjează comparația, că Psycho e masterpiece. (râde) Glumesc, bineînțeles, puțin. Mult mai puțin mă interesează acum influențele. E o diferență între a fi la patruzeci și ceva de ani și a fi la optsprezece ani. Influențele sunt mult mai importante la optsprezece ani, dar pe măsură ce înaintezi în vârstă și mai faci un film, îl faci pe al doilea, îl faci pe al treilea, îți dai seama că de fapt originalitatea numai din interiorul tău poate să vină. Cred că nu ai cum să scapi de influențe, cum spunea și Jim Jarmusch, de fapt nici nu există originalitatea. Tu oricum "ingerezi" niște chestii, treci prin filtrul tău. Ce o să iasă e diferit oricum, pentru că a trecut prin tine. Dar mă gândesc la chestia asta. Eu sunt foarte conștient că sunt prizonierul acelor o mie de filme pe care le-am văzut (am inventat și eu un număr) și încerc în mod conștient când scriu o scenă să mă gândesc: "n-am mai văzut oare scena asta undeva?" Și în ultimul timp când scriu scenarii sau când montez, nu mă mai uit la filme. Mă uit la documentare foarte mult, ca să mai învăț despre una, despre alta și îmi țin mintea în mișcare, citesc și așa mai departe, dar mă uit mult mai puțin la filme, tocmai ca să mă îndepărtez de posibile influențe sau chiar de lumea filmului. Pentru că încerc să descopăr. Mă deranjează influențele pentru că ele vin din afara filmului. Și tot timpul lucrurile trebuie să vină din supa asta a filmului. Orice decizie am luat la Miracol sau la Neidentificat, am încercat să vină din film. "De ce mișc camera aici? Pentru că personajul meu face asta." "De ce e muzică de genul ăsta? Pentru că..." "De ce dispare din Miracol personajul Ioanei și apare celălalt? Pentru că vreau să creez altceva." Nu m-am gândit la Psycho, ar veni din afara filmului și ar fi o greșeală. Cu cât te duci mai mult în adâncul filmului, și nu în lateralul lui, cu atât e mai bun filmul, cred eu. Apropo și de chestia cu simbolurile, un simbol vine din afara filmului. Apa, de exemplu, sau motivul cercului, au venit din interiorul filmului, n-au venit din afară, că am vrut eu să pun apă sau reflexii. Mi-au venit ideile astea scriind. Long story short, sunt mult mai puțin interesat de influențe acum, dar ca să răspund la întrebare, îmi plac regizorii care știu ce e cinema-ul, care sunt foarte vizuali. De la Kurosawa la Kieślowski, la Hitchcock, la Kubrick, la Hou Hsiao-hsien. Regizori care știu ce înseamnă cinema. Nu contează că sunt din industria asta, că sunt mainstream, nu sunt mainstream. Chestia e că și predau acum și influențele de care spun mai degrabă le îndrept către studenți decât către mine.

O.B.: Asta mi se pare foarte interesant, că și noi la facultatea din Cluj învățăm cam despre aceiași regizori și avem aceleași influențe.
B.A.: Păi n-ai cum altfel. Cum am zis de Hitchcock, e inescapable. De asta am și respect pentru el sau pentru Fritz Lang, un regizor din anii '20-'30. Atunci nu existau manuale de cinema, nu existau școli de cinema. Pentru noi e mult mai simplu acum să punem un film de Polanski, de Kieślowski, punem în DVD, stăm și ne uităm cadru cu cadru și ne dăm seama. Pe când sunt regizori în trecut care au inventat pur și simplu limbajul, fără DVD-uri. Ei au intrat în inima cinema-ului și am un respect foarte mare pentru regizorii de la început mai ales. Și Hitchcock la fel, nu prea erau școli de film în perioada aia, abia prin anii '60-'70 au apărut. Columbia a fost una dintre primele școli din America care a avut un departament de film, dacă nu chiar prima.

O.B.: Ai menționat că te uiți la documentare acum când îți faci filmele, iar într-un interviu despre Periferic ai spus că este inspirat dintr-un caz real de când erai avocat. Care este raportul realitate-ficțiune în filmele tale? Este vreun firicel de poveste adevărată în Neidentificat sau Miracol?
B.A.:
Din punctul meu de vedere, totul este ficțiune. Chiar dacă are un firicel de adevăr, sau cinci, sau o sută de firicele, pentru că eu când montez nici nu mai văd oamenii. Ioana Bugarin nu mai e Ioana Bugarin, după părerea mea, dintr-odată devine un personaj fictiv, adică universul cinema-ului e un univers paralel. De fapt e, cum le spun și studenților, crystallized life, nu mai este life. Deci e ceva dincolo de lumea asta, indiferent că vorbim de realism, de neorealism, camera se mișcă, nu se mișcă, n-ai voie să folosești zoom, n-ai voie să folosești dolly, nu contează. De fapt e un univers paralel, nu ai cum să surprinzi realitatea cu adevărat când faci un film. Vorbim de Platon de exemplu, cu ideile lui. Cinema-ul e un univers pur și simplu paralel. Că e inspirat de o povestioară adevărată, că bineînțeles că personajele trebuie ancorate în realitate... Toți polițiștii de la mine din film sunt inspirați de polițiști pe care i-am întânit când eram avocat, asta e adevărat, dar nu mai au nicio treabă. Când lucrezi la scenă, când montezi, când pui sunetul, când devine film, deja dintr-odată devine o chestie de mecanică cuantică, devine un alt univers. Apropo de toată teoria asta cu parallel universes sau multi-universe. Filmul e ceva complet diferit, nu mai are nicio legătură cu realitatea. Cum de fapt e și o poveste despre Napoleon. Practic nu mai are nicio legătură cu Napoleon. Chiar dacă faci un film despre viața lui, mai are vreo legătură cu el? Are o narațiune acolo care e legată de narațiunea istorică, dar de fapt lumea filmului, lumea cinematică, lumea filmică, nu mai are nicio legătură cu realitatea. Deci eu le văd ca pură ficțiune pe toate.

O.B.: În filmele românești pe care le-ai făcut acum, ți-ai pus amprenta studiilor din America. Te-ai gândit să faci un film în engleză, un film american, asupra căruia să lași o amprentă românească?
B.A.: Sigur că da, am avut și oportunități, am avut oferte pe care le-am refuzat pentru că nu mi-au plăcut scenariile, am produs foarte mult, în special film independent care a mers la Sundance, deci am experiență în lumea de film din America. Nu la Los Angeles, că nu-mi place acolo, îmi place lumea independentă din New York, și o să vină vremea să fac și un film. Încă o dată, nu știu dacă o să fie un film amprentat în vreun fel specific, pentru că nici filmele din România nu le-am amprentat conștient cu ceva din studiile mele sau din faptul că am stat în America, ci subconștient. Am stat aici douăzeci de ani în care am întâlnit un anumit tip de oameni, am un anumit ritm de viață și mă simt foarte român și pietrean în primul rând. Nu pot să scap de chestia asta, bineînțeles.
(În cameră intră Bette Gordon, regizoare americană cunoscută pentru Variety (1983) și colegă de birou a lui Apetri. Ne salutăm, el îi spune că este în mijlocul unui interviu din România și apoi continuăm.)
Deci ideea era că n-am pus conștient amprenta faptului că am trăit sau am studiat aici, ci pur și simplu s-a întâmplat în mod normal. Deși am avut în cap să nu fac un film american, mi-am spus "domnule, nu poți să faci un thriller", apropo de discuția cu Oleg (n.r. Oleg Mutu, director de imagine al celor două filme, care a spus despre Neidentificat că este un "thriller românesc"). Trebuie să fii autentic, trebuie să fii ancorat în realitățile în care faci filmul. Mi se pare că sunt și filme românești care copiază modelul unui thriller la fix, dar de fapt e o struțocămilă. Nu-i nici așa, nici așa. Deci am încercat autenticitatea poveștii, de obicei ancorată în personaje, nu în idei. Faptul de a face un thriller nu vine din afară, "domnule, vreau să fac". Nu, vreau să fac un film despre personajul ăsta, care e în situația asta, cu personajele astea secundare, care sunt în situația asta, și atunci e imposibil să nu fie filmul autentic.

O.B.: Mi se pare că în orice produs artistic care e autentic funcționează lucrurile așa. Dacă stai să le gândești, e mai forțat.
B.A.: E adevărat, arta nu-i logică. E foarte multă emoție, foarte mult instinct, foarte multă organicitate.

O.B.: Astea sunt întrebări pe care mi le puneam când m-am apucat de scris. Nu înțelegeam de ce dacă mă gândesc, nu îmi vine nicio idee în cap, dar dacă mă pun pur și simplu să scriu, totul curge dintr-odată.
B.A.: Și la scenaristică e la fel, trebuie să îți eliberezi subconștientul, într-un fel. De aia eu nici nu stau la masă când mă apuc să scriu. Eu când scriu deja am în cap structura și ce vreau să scriu, dar de fapt mă duc la înot, mă duc cu bicicleta, mă duc și arunc mingea de baschet la coș o oră întreagă, gândindu-mă la film, arunc așa, mindlessly. Tocmai special ca să nu te forțezi, îți eliberezi pur și simplu energiile astea din tine, ca să îți vină idei, ca să faci asocieri. Și când mă așez la masă să scriu, pentru mine e o execuție deja, nu o creație. E o execuție în care bineînțeles că mai găsești lucruri, mai descoperi lucruri, dar de fapt treaba ți-ai făcut-o cumva înainte.

O.B.: Ce sfaturi ai da unui scenarist în devenire sau unui tânăr care vrea să pășească în lumea cinematografiei?
B.A.: Revin la ce am spus înainte, ideea este să faci, nu să citești despre. Să faci pur și simplu, să scrii, să scrii, să scrii, pentru că o să-ți găsești metoda proprie. În primul rând, nu există metodă de a reuși, nu există metodă de a fi bun, ci metoda ți-o descoperi singur. Și la fel, n-are nimic logic în ea, se întâmplă în mod organic. Uite, un citat pe care mi-l aduc aminte, chiar al lui Einstein, în care spunea că se gândește de 99 de ori la o problemă, intenționat, și nu găsește rezultatul. Apoi merge să înoate în lac duminică, că spune "gata, nu mai am chef să mai gândesc". Și îi vine ideea exact când înoată și nu mai are chef să se gândească. Apropo de eliberarea energiilor din subconștient. Nu există rețetă. Nu pot să spun niciunui tânăr: "domnule, fă asta, fă asta, fă asta." Pentru că nici eu nu știu ce fac la următorul proiect. Știu eu cum o să-mi vină ideea următorului proiect? N-am rețetă nici eu. Sper, against all odds, că o să-mi vină o idee bună. Ascult muzică, asta e foarte importantă. Să asculți muzică, să alergi. Dar trebuie să te gândești în continuare la film. Când te culci te gândești la film, când te trezești te gândești la film. Atunci vin ideile de fapt, când nu te forțezi. Deadline-ul de multe ori ajută, dacă ai un deadline și știi "domnule, am un treatment până pe 15 mai trebuie trimis acolo", te ajută.

O.B.: Într-adevăr, eu doar pe deadline-uri funcționez. (râde) Mulțumesc frumos pentru timpul acordat, sper să ne revedem cu bine la festivaluri și evenimente.
B.A.: Și eu sper!

Premiul Gopo pentru cele mai bune răspunsuri la cele mai proaste întrebări și gândirea de a nu gândi în personaje

 În contextul Premiilor Gopo din 2022, am vorbit puțin cu István Teglas, nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Luca, din filmul Luca, în regia lui Horațiu Mălăele, dar și la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul majordomului István, din filmul Malmkrog, în regia lui Cristi Puiu.
E o premieră genul acesta de interviu, făcut la distanță cu mijloace tehnice aparent îndestulătoare. Am zis aparent pentru că singurul lucru care îmi lipsea când să încropesc materialul transcriind înregistrarea video făcută era... sunetul. Așa că, iată, avem una bucată interviu citit pe buze și conjugat cu memoria mea (sper) funcțională, și cu foarte mult ajutor din partea lui István, care e ochiul analitic care a corectat tot ceea ce nu am ținut minte. A fost o experiență absolut incredibilă să opresc după fiecare cuvânt rostit și să încerc să îl rdescopăr, să îi găsesc înțelesul lângă celelalte. Dar iată că tot a ieșit ceva coerent, până la urmă. Până îmi cumpăr eu un reportofon să fiu profi, chiar e superbissim ce a ieșit, iar partea bună e că nimeni nu trebuie să mai citească pe buze acum. Textul s-a ținut minte, iar accidentele fac parte din spectacol. Rețeta succesului.

István Teglas (foto: Adi Bulboacă)

Alberto Păduraru: Bine, să vedem... Dacă ai fi blocat într-un spectacol de teatru / într-un film pentru tot restul vieții, care ar fi?
István Teglas: Cum adică blocat, în ce sens?

A.P.: Adică să te trezești într-o dimineață și noua ta realitate să fie un film / spectacol. Poate să fie și unul în care nu ai jucat, sau unul care încă nu s-a făcut, până la urmă tu alegi unde îți petreci restul vieții.
I.T.: Mai degrabă mi-ar plăcea să fiu blocat într-o carte, se poate?

A.P.: Bineînțeles. Ce carte?
I.T.: Una dintre cărțile lui Patty Smith, cărțile pe care le-a scris despre anii ăia '60-'70 la New York despre care ți-am mai zis. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc atunci.

A.P.: Și nici urmă de viitor în ceea ce zici aici. Puteai alege orice, chiar și ce nu s-a scris încă. Dar preferi să fii nostalgic...
I.T.: Da, cred. Adică nu îmi place foarte mult să mă gândesc la viitor. Prefer nostalgia aceea a vechiului NYC. Viitorul... nu știu. Adică, nu mă înțelege greșit, eu sunt pregătit. Pregătit pentru orice urmează, mă simt pregătit. Și aștept să vină!

A.P.: Stai, că am mai încolo și o întrebare despre viitor. A, ia chiar, dacă tot am ajuns aici. Să zicem așa, ipotetic, că ne uităm acum la știri și la știrile la care ne uităm noi fix în momentul ăsta anunță că teatrul e în mare pericol. Teatrul ca... Înțelegi tu. Nu vreo clădire. Ca esență, zice la știri. Ce ar trebui fix în momentul ăsta să facă István Teglas pentru a salva situația?
I.T.: Stai, te referi la pericol ca....?

A.P. Ca dispariție. Pericol de dispariție. Ca la speciile protejate. Să zicem așa că... Stai să te întreb altfel. Ce ar trebui să facă István Teglas acum ca să mai existe teatru peste... nu știu... să zicem 2 generații?
I.T. Aa, ok, deci pericol de dispariție. Și ce ar trebui să fac eu fix în momentul ăsta ca să... Da, înțeleg.
Situația din întrebarea ta nu este atât de departe... Și nu pare atât de ipotetică, că teatrul de peste două generații ar fi în pericol, chiar nu e deloc imposibilă treaba asta... Dar nu mă refer doar la ce trăim noi, adică război și lucruri care devin mult mai importante decât faptul de a merge lumea (și în primul rând tinerii) la teatru, dar chiar dacă n-ar exista acuma războiul și toate lucrurile astea, cum a fost / este și pandemia de exemplu... cred că există într-adevăr un fel de amenințare că teatrul ar putea să dispară și asta e în primul rând din cauza felului în care am început noi să trăim. Eu într-un fel sau altul cred că și teatrul în sine are o problemă. Adică dacă teatrul așa cum este în momentul de față mai insistă foarte mult să rămână încrâncenat în ceva care aparține mai mult trecutului glorios de care am tot auzit și așa mai departe (e foarte bine cum a fost, mă gândesc)... dar probabil că va dispărea de la sine; e evident că atenția tinerilor este înspre alte zone în momentul de față. Dar asta și pentru că teatrul ușor-ușor începe să se îndepărteze de prezentul nostru și nu prea mai ține pasul nici cu viitorul care bate la ușă. De asta zic că va dispărea, dar asta nu e neapărat un lucru rău, adică eu cred că va exista mereu un fel de sursă care ne va lega în mod constant de artă, nu știu dacă se vor inventa altele, dar e foarte probabil. E ceva care mă preocupă destul de mult, e clar că suntem într-o direcție diferită acum față de ceea ce știam, și ce nu înțelege lumea teatrului e că lucrul ăsta nu poate fi oprit. Și nu poți să tragi la răspundere la nesfârșit generațiile noi că "a, uite că ei nu citesc, că nu se duc la teatru" și așa mai departe. Nu este chiar așa. Nu e vina lor. Interesele oamenilor, la nivel global, se schimbă și da... Ori ții pasul cu asta, ori rămâi blocat în teatru efectiv (râde).

A.P.: Care e prima ta amintire cu teatrul și ce a declanșat în tine?
I.T.: Prima mea amintire cu teatrul e foarte brută. Brută în sensul că a avut un efect extraordinar de profund asupra mea. Eram în casa de cultură de la Baraolt, probabil aveam în jur de 14 ani, eram mic. Mă văd din exterior și mă văd foarte mic, adică așa... chiar și de statură... deci probabil 14 ani. Era o comedie, nu mai țin minte ce... Dar țin minte că a fost prima oară pentru mine când eram la teatru, dar nu la teatru de copii sau de păpuși... și a venit un actor pe care ulterior l-am și cunoscut, spectacolul era de la Sfântu Gheorghe, iar omul a trăit destul de mult și a și jucat până la 90 și ceva de ani... un domn și un actor foarte simpatic. Și a coborât de pe scenă, a ieșit afară și s-a întors... Fix unde stăteam eu era o ușă care dădea spre curtea Casei de Cultură. Și a intrat pe acolo și a început să vorbească cu noi. Și a întrebat "E? De unde vin eu?!" "De pe scenă..." am zis eu, mai mult în capul meu, cred, nu știu dacă am deschis efectiv gura. Și el a zis "Nu! Din Parlament!" Era o comedie, dar țin minte că a avut un efect atât de puternic asupra mea pentru că eu mă uitam așa, ca la un film până atunci... Pentru mine la vârsta aia părea că e ceva de neatins ce tocmai s-a întâmplat acolo, când am văzut pe cineva în carne și oase care vorbește CU MINE. Iar percepția mea în general despre teatru și despre orice altceva care e pe scenă... a influențat mult fascinația mea pentru spectator. De când am devenit actor și mai ales în ultimii 10-15 ani am această fascinație față de spectator. Mereu vreau să arăt spectatorului lucrurile nevăzute ale teatrului, scenei... Îmi place să combin lucrurile astea și de asta în spectacolele mele independente - adică în teatrul independent - lucrez foarte mult cu spectatorii, nu neapărat în sensul de spectacole interactive sută la sută, deși am trecut și prin asta, dar îmi place să îi implic și pe ei... Uite, în spectacolul nou despre care îți vorbeam, cu Alina Berzunțeanu, O familie fericită... la final avem acolo discuție cu publicul, care devine - într-un fel sau altul - spectacol. Pentru că publicul începe să vorbească, poartă un dialog cu noi.
Revenind la întrebarea ta, acela a fost primul moment, am fost mai fascinat de această relație directă între performer/actor, cumva, decât de ceea ce vedeam pe scenă. Adică, până atunci nu credeam că există așa ceva, bine, eram și foarte mic. Multă vreme am urât spectacolele unde se trage "al patrulea perete" și gata, asta vede spectatorul, noi ne vedem de treabă, mă rog... Conexiunea asta cu publicul, probabil că acolo a început. Haios.

A.P.: Hai să facem un exercițiu de imaginație acum și să zicem că ești directorul unui casting imaginar. Pentru ce e castingul, în primul rând?
I.T.: Te referi la sensul profesional?

A.P.: Da, ce montezi tu în imaginarul despre care vorbim.
I.T.: Ok, tare. Eu mi-am spus de multe ori chiar foarte vehement că nu o să montez, că nu am de gând, dar dacă aș face-o... ți-am zis, nu aș face teatrul acela despre care ziceam mai-nainte. Cred că aș face ceva tip performance sau... un One Man Show / One Woman Show, mă rog... Și l-aș face chiar pentru o singură persoană, așa simt.

A.P.: Super, și acum vine cealaltă întrebare... István actorul dă probă în fața ta. De dragul dedublării și presupunând că nu e vreun soi de nepotism în discuție... pentru ce i-ai da rolul, respectiv pentru ce nu i-ai da rolul? Același rol.
I.T.: Măi, eu n-aș forța niciodată pe cineva să facă ceea ce nu simte sau nu își dorește să facă, asta știu sigur. Așa că habar n-am. Cred că fiecare ar trebui să se simtă în largul lui, iar dacă rolul mă face să simt asta, atunci așa trebuie să fie. Cel mai probabil nu m-aș duce la acest casting.

A.P.: Ai atâtea roluri de István la activ încât nici nu mai știi care István să fii astăzi. Cel din Malmkrog? Cel din Un prinț și jumătate? Se răstoarnă situația din întrebarea precedentă și uite că acum altcineva montează ceea ce putem numi "Viața ta". Se dă casting pentru rolul tău... István Teglas.
I.T.: (râde). Ok, bine. Nu îl vreau eu!

A.P.: ...dar surprinzător nu îl iei tu! Care e prima persoană la care te gândești că ar lua rolul lui István în "Viața ta"?
I.T.: E foarte bine că nu îl iau eu, sincer, mă bucur. E un rol așa... Îl văd foarte androgin, poate să fie făcut și de bărbați, dar și de femei. Și, uite, prima prima persoană care îmi vine în minte, dar nu pentru că ar fi singura, nu, ci pentru că în momentul de față chiar lucrez la un spectacol cu ea, cum ziceam și mai sus, prima persoană e Alina Berzunțeanu. Am lucrat pe niște texte, mă rog, e mult spus "texte", că nu e chiar un text... Nu e o piesă, nu aș spune că are "valoare literară", însă felul în care am lucrat e motivul pentru care am ales așa. Sunt niște dialoguri, în care noi practic am reluat multe lucruri din viețile noastre personale... copilărie, adolescență și perioada următoare, chiar până în prezent. Și le-am transformat într-un spectacol. Nu toată lumea știe că noi ne jucăm pe noi. Sunt multe de spus... Ziceam anterior despre discuția de la final cu publicul. De asta o și avem, pentru că simțim, adică eu personal am venit cu ideea să o introducem, Alina nu a fost neapărat de acord, dar acum și ei îi pare o idee care ne ajută pe noi. Cumva, spectacolul O familie fericită e ca și cum te uiți la filmul tău, dar în secvențe scurte și dintre cele care te-au marcat, despre asta e vorba. Pentru unii pot să pară banale, dar pentru noi au rămas mereu stocate undeva și sunt importante. Ai deja o vârstă, sunt lucruri pe care nu mai ai cum să le întorci, să le scoți, să le ștergi din viața ta. Rămân acolo forever. Calitatea dialogului e dată tocmai de asta, de trăirile noaste.
Spun că Alina ar putea să mă joace. "Tehnic" vorbind, încep să cred din ce în ce mai puțin în faptul că un personaj trebuie să fie într-un singur fel. Adică, de ce nu ar putea fi vorba despre androginitatea despre care vorbeam? De ce nu ar putea face femeile roluri masculine și invers, fără să ne situăm implicit în sfera travestiului și fără să trebuiască să explici "băi, de ce ai ales așa"? Alina are un moment în spectacolul acesta în care mă joacă pe mine, dar nu mă imită, nu e vorba de gesturi sau ceva de genul. Pur și simplu, discuțiile noastre au fost atât de personale încât simt că există o înțelegere profundă, de care chiar e nevoie ca să poți să redai pe cineva, să joci pe cineva... Ea a înțeles atât de bine - uneori poate chiar mai bine decât mine - esența despre care eu voiam să vorbesc în legătură cu anumite lucruri, încât... - sigur, acuma ne jucăm cu aceste idei și ne imaginăm, dar da. Pe ea aș alege-o și aș vedea-o în "rolul meu".

A.P.: Ești pe stradă... sau nu, mai bine! Ești în supermarket... Vizualizezi, da, unde, ce cumperi etc. Și se întâmplă ceva în momentul ăla și... BAM! Devii Luca Platici, nu mai ești tu cel de acum o clipă... Ce s-a întâmplat care să producă asta? Care e... elementul declanșator?
I.T.: Cred că cel mai aproape de a se întâmpla asta ar fi în contextul în care... s-ar petrece ceva violent. Cred că asta e. Luca e înconjurat de peste tot de violență în film, ar trebui să fie ceva care să rupă liniștea raionului. Da, cu siguranță violența. Și empatizez cu chestia asta, până la urmă am 40 de ani și nu îmi e străină nici mie... Dar cred că asta e un pachet cu personajul Luca Platici.

A.P.: Același lucru acum, dar pentru Claudiu, din La Gomera.
I.T.:
Claudiu este totuși un rol episodic. Luca e principal. La Claudiu unele lucruri au fost doar așa... intuite. Având în vedere și întinderea rolului, nu am putut să experimentez mai mult și să îmi dau seama "a, uite, de fapt personajul e..." În teorie, evident că am vorbit foarte mult cu Corneliu (Porumboiu, regizorul filmului) și s-au stabilit niște lucruri, dar... din ce îmi dau seama... aș zice despre Claudiu că citește foarte bine omul din fața lui. Are un scanner... și nu neapărat pe partea de furt, corupție, crimă... Nu, are așa de la mama natură un scanner, observă detalii pe care alții nu le observă. Și cred că am și eu chestia asta, de foarte multe ori. Chiar și prin mulțime, în metrou, văd detalii mici despre care sunt convins că nu le-a observat nimeni. În momentul ăla aș putea să spun că sunt, într-un fel sau altul, Claudiu.

A.P.: Am înțeles. Și mai am un ultim exercițiu de imaginație, dacă vrei. E 2019, suntem la Național, în Trei surori, regia Radu Afrim. Ești Tuzenbach.
I.T.: Așa e, da.

A.P.: Spectacolul se termină, iei aplauzele, pleci, dar ce ciudat! Ești Tuzenbach în continuare. Ce faci prima dată în situația asta să-l aduci pe István înapoi? Ai vreun tabiet care să te scoată din starea aceea din spectacol? Nu știu, Trei surori e doar un exemplu... Ar putea fi...
I.T.: Nu, nu, e un exemplu foarte bun. Da, nu știu, nu mi se întâmplă lucrurile astea, să nu pot să ies din personaj sau din stare. E rolul meu, sigur, mi-l asum, are o încărcătură foarte mare, o poveste complexă în spate, sigur. Și e și foarte solicitant pe mișcare. Dar în general ceea ce resimt eu după reprezentații e un conglomerat de oboseală. Nu o stare anume generată de personaj, o oboseală per total, firească. Și atunci ce fac? Nu cine știe ce. Mai beau un pahar cu vin, două, o sticlă (râde). Încerc să mă deconectez, să mă relaxez. Mă interesează foarte mult să mă odihnesc. De curând m-am reapucat și de fumat (râde).
În ultima vreme am această gândire de a nu gândi în personaje decupate direct din piese și de a încerca să construiesc ceva total din exteriorul meu... Nu devin o total altă persoană. Pe de altă parte, am un fel de metodă, pe care nu eu am dezvoltat-o, nu conștient oricum, deși e clar că ceva izvorăște și din mine acolo, și anume un fel de transformare... Dar nu neapărat în cineva, ci mai degrabă în ceva, ca situație prin care în mod normal nu am trecut în viața mea, sau în ceva ce nu am avut ocazia sau chiar șansa să trăiesc. Și atunci am dezvoltat un fel de a mă pierde în chestia asta, de fapt. E tot o iluzie, dar scena și faptul că lucrezi cu chestia asta pot face destul de real tot ce se întâmplă acolo. Nu construiesc din afara mea niciun personaj, dar nu mă gândesc în personaj în sensul ăsta. Dacă n-aș juca decât un singur lucru o perioadă lungă, atunci probabil că aș sta în sosul ăla și aș mai rumega multe... cum a fost, cum m-am simțit, ce nu mi-a ieșit în seara respectivă, dar nu, nu prea stau... Ce a fost... a fost, și mai departe.

A.P.: Uite, că tot ai zis că nu construiești niciodată personajul din exterior... Evident că mă refer la personaje pe care încă nu ai avut ocazia să le faci, dar voiam să te întreb dacă ai vreunul despre care simți că nu ai putea să îl faci, orice ar fi. Mă refer aici la a te regăsi în el mai degrabă, că de jucat, sunt sigur că ai putea. Despre regăsit e vorba.
I.T.: În decursul anilor sunt sigur că am avut reacții de tipul "aoleu, n-aș putea să fac așa ceva, nu mi-aș dori să mi se întâmple mie". Nu m-a preocupat demult acest gând, nu îmi aduc aminte concret un personaj, acum și gândesc altfel... probabil că mereu aș găsi ceva, am învățat și am observat că lucrurile nu sunt atât de alb-negru cum credeam înainte. Și atunci, fiecare personaj care ajunge să facă un anumit lucru, de pildă să omoare pe cineva, te face să înțelegi că totul există. Totul există, toate lucrurile au un fel de demers al lor. Țin minte cazul de acum câțiva ani când o femeie a împins pe cineva pe peronul de la metrou, după care a fost prinsă și părea... dacă ai fi văzut-o așa pe stradă n-ai fi spus că are vreo problemă sau vreun gând de felul acela... de a face rău cuiva. Toate lucrurile se explică. Bine, evident că asta nu iartă. Dar iată, fiecare personaj are dreptul lui să existe și există și o cale să ajungi la el. Acum nu cred că aș mai spune despre mine că simt că nu aș putea să fac un anume personaj, chiar dacă mai demult gândeam în sensul ăsta. Evident că (râde) am fost chemat la un moment dat - ăsta e un exemplu așa, for the amusement - am fost chemat la un casting unde era vorba despre un băiat de cartier, adică știi... un personaj cu (imită) "du-te, bă, d-aici...", cu accentul specific și tot felul. Mi s-ar părea un pic prea comic să îl fac, adică poate cu ajutorul unui regizor extraordinar, dar altfel nu mă văd făcând neapărat tipul ăsta de personaj (râde).

luni, 2 mai 2022

Un spectacol despre tăticie - Cartea cu tați

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021





Citiți un fragment din această carte.

*****

Un spectacol despre "tăticie"

Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut Cocoțat pe schele, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru Cocoțat pe schele am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: Habemus bebe. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: Non stress test, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal... Naiba știe ce-o fi "normal", dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: "Și tații trec prin schimbări majore" (odată cu apariția unui copil în viața lor).În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în Habemus bebe, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din Cocoțat pe schele în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: Tatăl de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: Tată de nota zece de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa... un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: "O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru "empowered".) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani... Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri...

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără Habemus bebe, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului Cocoțat pe schele: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii "un părinte perfect".

Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021




Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.