Premiul Gopo pentru cele mai bune răspunsuri la cele mai proaste întrebări și gândirea de a nu gândi în personaje

 În contextul Premiilor Gopo din 2022, am vorbit puțin cu István Teglas, nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Luca, din filmul Luca, în regia lui Horațiu Mălăele, dar și la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul majordomului István, din filmul Malmkrog, în regia lui Cristi Puiu.
E o premieră genul acesta de interviu, făcut la distanță cu mijloace tehnice aparent îndestulătoare. Am zis aparent pentru că singurul lucru care îmi lipsea când să încropesc materialul transcriind înregistrarea video făcută era... sunetul. Așa că, iată, avem una bucată interviu citit pe buze și conjugat cu memoria mea (sper) funcțională, și cu foarte mult ajutor din partea lui István, care e ochiul analitic care a corectat tot ceea ce nu am ținut minte. A fost o experiență absolut incredibilă să opresc după fiecare cuvânt rostit și să încerc să îl rdescopăr, să îi găsesc înțelesul lângă celelalte. Dar iată că tot a ieșit ceva coerent, până la urmă. Până îmi cumpăr eu un reportofon să fiu profi, chiar e superbissim ce a ieșit, iar partea bună e că nimeni nu trebuie să mai citească pe buze acum. Textul s-a ținut minte, iar accidentele fac parte din spectacol. Rețeta succesului.

István Teglas (foto: Adi Bulboacă)

Alberto Păduraru: Bine, să vedem... Dacă ai fi blocat într-un spectacol de teatru / într-un film pentru tot restul vieții, care ar fi?
István Teglas: Cum adică blocat, în ce sens?

A.P.: Adică să te trezești într-o dimineață și noua ta realitate să fie un film / spectacol. Poate să fie și unul în care nu ai jucat, sau unul care încă nu s-a făcut, până la urmă tu alegi unde îți petreci restul vieții.
I.T.: Mai degrabă mi-ar plăcea să fiu blocat într-o carte, se poate?

A.P.: Bineînțeles. Ce carte?
I.T.: Una dintre cărțile lui Patty Smith, cărțile pe care le-a scris despre anii ăia '60-'70 la New York despre care ți-am mai zis. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc atunci.

A.P.: Și nici urmă de viitor în ceea ce zici aici. Puteai alege orice, chiar și ce nu s-a scris încă. Dar preferi să fii nostalgic...
I.T.: Da, cred. Adică nu îmi place foarte mult să mă gândesc la viitor. Prefer nostalgia aceea a vechiului NYC. Viitorul... nu știu. Adică, nu mă înțelege greșit, eu sunt pregătit. Pregătit pentru orice urmează, mă simt pregătit. Și aștept să vină!

A.P.: Stai, că am mai încolo și o întrebare despre viitor. A, ia chiar, dacă tot am ajuns aici. Să zicem așa, ipotetic, că ne uităm acum la știri și la știrile la care ne uităm noi fix în momentul ăsta anunță că teatrul e în mare pericol. Teatrul ca... Înțelegi tu. Nu vreo clădire. Ca esență, zice la știri. Ce ar trebui fix în momentul ăsta să facă István Teglas pentru a salva situația?
I.T.: Stai, te referi la pericol ca....?

A.P. Ca dispariție. Pericol de dispariție. Ca la speciile protejate. Să zicem așa că... Stai să te întreb altfel. Ce ar trebui să facă István Teglas acum ca să mai existe teatru peste... nu știu... să zicem 2 generații?
I.T. Aa, ok, deci pericol de dispariție. Și ce ar trebui să fac eu fix în momentul ăsta ca să... Da, înțeleg.
Situația din întrebarea ta nu este atât de departe... Și nu pare atât de ipotetică, că teatrul de peste două generații ar fi în pericol, chiar nu e deloc imposibilă treaba asta... Dar nu mă refer doar la ce trăim noi, adică război și lucruri care devin mult mai importante decât faptul de a merge lumea (și în primul rând tinerii) la teatru, dar chiar dacă n-ar exista acuma războiul și toate lucrurile astea, cum a fost / este și pandemia de exemplu... cred că există într-adevăr un fel de amenințare că teatrul ar putea să dispară și asta e în primul rând din cauza felului în care am început noi să trăim. Eu într-un fel sau altul cred că și teatrul în sine are o problemă. Adică dacă teatrul așa cum este în momentul de față mai insistă foarte mult să rămână încrâncenat în ceva care aparține mai mult trecutului glorios de care am tot auzit și așa mai departe (e foarte bine cum a fost, mă gândesc)... dar probabil că va dispărea de la sine; e evident că atenția tinerilor este înspre alte zone în momentul de față. Dar asta și pentru că teatrul ușor-ușor începe să se îndepărteze de prezentul nostru și nu prea mai ține pasul nici cu viitorul care bate la ușă. De asta zic că va dispărea, dar asta nu e neapărat un lucru rău, adică eu cred că va exista mereu un fel de sursă care ne va lega în mod constant de artă, nu știu dacă se vor inventa altele, dar e foarte probabil. E ceva care mă preocupă destul de mult, e clar că suntem într-o direcție diferită acum față de ceea ce știam, și ce nu înțelege lumea teatrului e că lucrul ăsta nu poate fi oprit. Și nu poți să tragi la răspundere la nesfârșit generațiile noi că "a, uite că ei nu citesc, că nu se duc la teatru" și așa mai departe. Nu este chiar așa. Nu e vina lor. Interesele oamenilor, la nivel global, se schimbă și da... Ori ții pasul cu asta, ori rămâi blocat în teatru efectiv (râde).

A.P.: Care e prima ta amintire cu teatrul și ce a declanșat în tine?
I.T.: Prima mea amintire cu teatrul e foarte brută. Brută în sensul că a avut un efect extraordinar de profund asupra mea. Eram în casa de cultură de la Baraolt, probabil aveam în jur de 14 ani, eram mic. Mă văd din exterior și mă văd foarte mic, adică așa... chiar și de statură... deci probabil 14 ani. Era o comedie, nu mai țin minte ce... Dar țin minte că a fost prima oară pentru mine când eram la teatru, dar nu la teatru de copii sau de păpuși... și a venit un actor pe care ulterior l-am și cunoscut, spectacolul era de la Sfântu Gheorghe, iar omul a trăit destul de mult și a și jucat până la 90 și ceva de ani... un domn și un actor foarte simpatic. Și a coborât de pe scenă, a ieșit afară și s-a întors... Fix unde stăteam eu era o ușă care dădea spre curtea Casei de Cultură. Și a intrat pe acolo și a început să vorbească cu noi. Și a întrebat "E? De unde vin eu?!" "De pe scenă..." am zis eu, mai mult în capul meu, cred, nu știu dacă am deschis efectiv gura. Și el a zis "Nu! Din Parlament!" Era o comedie, dar țin minte că a avut un efect atât de puternic asupra mea pentru că eu mă uitam așa, ca la un film până atunci... Pentru mine la vârsta aia părea că e ceva de neatins ce tocmai s-a întâmplat acolo, când am văzut pe cineva în carne și oase care vorbește CU MINE. Iar percepția mea în general despre teatru și despre orice altceva care e pe scenă... a influențat mult fascinația mea pentru spectator. De când am devenit actor și mai ales în ultimii 10-15 ani am această fascinație față de spectator. Mereu vreau să arăt spectatorului lucrurile nevăzute ale teatrului, scenei... Îmi place să combin lucrurile astea și de asta în spectacolele mele independente - adică în teatrul independent - lucrez foarte mult cu spectatorii, nu neapărat în sensul de spectacole interactive sută la sută, deși am trecut și prin asta, dar îmi place să îi implic și pe ei... Uite, în spectacolul nou despre care îți vorbeam, cu Alina Berzunțeanu, O familie fericită... la final avem acolo discuție cu publicul, care devine - într-un fel sau altul - spectacol. Pentru că publicul începe să vorbească, poartă un dialog cu noi.
Revenind la întrebarea ta, acela a fost primul moment, am fost mai fascinat de această relație directă între performer/actor, cumva, decât de ceea ce vedeam pe scenă. Adică, până atunci nu credeam că există așa ceva, bine, eram și foarte mic. Multă vreme am urât spectacolele unde se trage "al patrulea perete" și gata, asta vede spectatorul, noi ne vedem de treabă, mă rog... Conexiunea asta cu publicul, probabil că acolo a început. Haios.

A.P.: Hai să facem un exercițiu de imaginație acum și să zicem că ești directorul unui casting imaginar. Pentru ce e castingul, în primul rând?
I.T.: Te referi la sensul profesional?

A.P.: Da, ce montezi tu în imaginarul despre care vorbim.
I.T.: Ok, tare. Eu mi-am spus de multe ori chiar foarte vehement că nu o să montez, că nu am de gând, dar dacă aș face-o... ți-am zis, nu aș face teatrul acela despre care ziceam mai-nainte. Cred că aș face ceva tip performance sau... un One Man Show / One Woman Show, mă rog... Și l-aș face chiar pentru o singură persoană, așa simt.

A.P.: Super, și acum vine cealaltă întrebare... István actorul dă probă în fața ta. De dragul dedublării și presupunând că nu e vreun soi de nepotism în discuție... pentru ce i-ai da rolul, respectiv pentru ce nu i-ai da rolul? Același rol.
I.T.: Măi, eu n-aș forța niciodată pe cineva să facă ceea ce nu simte sau nu își dorește să facă, asta știu sigur. Așa că habar n-am. Cred că fiecare ar trebui să se simtă în largul lui, iar dacă rolul mă face să simt asta, atunci așa trebuie să fie. Cel mai probabil nu m-aș duce la acest casting.

A.P.: Ai atâtea roluri de István la activ încât nici nu mai știi care István să fii astăzi. Cel din Malmkrog? Cel din Un prinț și jumătate? Se răstoarnă situația din întrebarea precedentă și uite că acum altcineva montează ceea ce putem numi "Viața ta". Se dă casting pentru rolul tău... István Teglas.
I.T.: (râde). Ok, bine. Nu îl vreau eu!

A.P.: ...dar surprinzător nu îl iei tu! Care e prima persoană la care te gândești că ar lua rolul lui István în "Viața ta"?
I.T.: E foarte bine că nu îl iau eu, sincer, mă bucur. E un rol așa... Îl văd foarte androgin, poate să fie făcut și de bărbați, dar și de femei. Și, uite, prima prima persoană care îmi vine în minte, dar nu pentru că ar fi singura, nu, ci pentru că în momentul de față chiar lucrez la un spectacol cu ea, cum ziceam și mai sus, prima persoană e Alina Berzunțeanu. Am lucrat pe niște texte, mă rog, e mult spus "texte", că nu e chiar un text... Nu e o piesă, nu aș spune că are "valoare literară", însă felul în care am lucrat e motivul pentru care am ales așa. Sunt niște dialoguri, în care noi practic am reluat multe lucruri din viețile noastre personale... copilărie, adolescență și perioada următoare, chiar până în prezent. Și le-am transformat într-un spectacol. Nu toată lumea știe că noi ne jucăm pe noi. Sunt multe de spus... Ziceam anterior despre discuția de la final cu publicul. De asta o și avem, pentru că simțim, adică eu personal am venit cu ideea să o introducem, Alina nu a fost neapărat de acord, dar acum și ei îi pare o idee care ne ajută pe noi. Cumva, spectacolul O familie fericită e ca și cum te uiți la filmul tău, dar în secvențe scurte și dintre cele care te-au marcat, despre asta e vorba. Pentru unii pot să pară banale, dar pentru noi au rămas mereu stocate undeva și sunt importante. Ai deja o vârstă, sunt lucruri pe care nu mai ai cum să le întorci, să le scoți, să le ștergi din viața ta. Rămân acolo forever. Calitatea dialogului e dată tocmai de asta, de trăirile noaste.
Spun că Alina ar putea să mă joace. "Tehnic" vorbind, încep să cred din ce în ce mai puțin în faptul că un personaj trebuie să fie într-un singur fel. Adică, de ce nu ar putea fi vorba despre androginitatea despre care vorbeam? De ce nu ar putea face femeile roluri masculine și invers, fără să ne situăm implicit în sfera travestiului și fără să trebuiască să explici "băi, de ce ai ales așa"? Alina are un moment în spectacolul acesta în care mă joacă pe mine, dar nu mă imită, nu e vorba de gesturi sau ceva de genul. Pur și simplu, discuțiile noastre au fost atât de personale încât simt că există o înțelegere profundă, de care chiar e nevoie ca să poți să redai pe cineva, să joci pe cineva... Ea a înțeles atât de bine - uneori poate chiar mai bine decât mine - esența despre care eu voiam să vorbesc în legătură cu anumite lucruri, încât... - sigur, acuma ne jucăm cu aceste idei și ne imaginăm, dar da. Pe ea aș alege-o și aș vedea-o în "rolul meu".

A.P.: Ești pe stradă... sau nu, mai bine! Ești în supermarket... Vizualizezi, da, unde, ce cumperi etc. Și se întâmplă ceva în momentul ăla și... BAM! Devii Luca Platici, nu mai ești tu cel de acum o clipă... Ce s-a întâmplat care să producă asta? Care e... elementul declanșator?
I.T.: Cred că cel mai aproape de a se întâmpla asta ar fi în contextul în care... s-ar petrece ceva violent. Cred că asta e. Luca e înconjurat de peste tot de violență în film, ar trebui să fie ceva care să rupă liniștea raionului. Da, cu siguranță violența. Și empatizez cu chestia asta, până la urmă am 40 de ani și nu îmi e străină nici mie... Dar cred că asta e un pachet cu personajul Luca Platici.

A.P.: Același lucru acum, dar pentru Claudiu, din La Gomera.
I.T.: Claudiu este totuși un rol episodic. Luca e principal. La Claudiu unele lucruri au fost doar așa... intuite. Având în vedere și întinderea rolului, nu am putut să experimentez mai mult și să îmi dau seama "a, uite, de fapt personajul e..." În teorie, evident că am vorbit foarte mult cu Corneliu (Porumboiu, regizorul filmului) și s-au stabilit niște lucruri, dar... din ce îmi dau seama... aș zice despre Claudiu că citește foarte bine omul din fața lui. Are un scanner... și nu neapărat pe partea de furt, corupție, crimă... Nu, are așa de la mama natură un scanner, observă detalii pe care alții nu le observă. Și cred că am și eu chestia asta, de foarte multe ori. Chiar și prin mulțime, în metrou, văd detalii mici despre care sunt convins că nu le-a observat nimeni. În momentul ăla aș putea să spun că sunt, într-un fel sau altul, Claudiu.

A.P.: Am înțeles. Și mai am un ultim exercițiu de imaginație, dacă vrei. E 2019, suntem la Național, în Trei surori, regia Radu Afrim. Ești Tuzenbach.
I.T.: Așa e, da.

A.P.: Spectacolul se termină, iei aplauzele, pleci, dar ce ciudat! Ești Tuzenbach în continuare. Ce faci prima dată în situația asta să-l aduci pe István înapoi? Ai vreun tabiet care să te scoată din starea aceea din spectacol? Nu știu, Trei surori e doar un exemplu... Ar putea fi...
I.T.: Nu, nu, e un exemplu foarte bun. Da, nu știu, nu mi se întâmplă lucrurile astea, să nu pot să ies din personaj sau din stare. E rolul meu, sigur, mi-l asum, are o încărcătură foarte mare, o poveste complexă în spate, sigur. Și e și foarte solicitant pe mișcare. Dar în general ceea ce resimt eu după reprezentații e un conglomerat de oboseală. Nu o stare anume generată de personaj, o oboseală per total, firească. Și atunci ce fac? Nu cine știe ce. Mai beau un pahar cu vin, două, o sticlă (râde). Încerc să mă deconectez, să mă relaxez. Mă interesează foarte mult să mă odihnesc. De curând m-am reapucat și de fumat (râde).
În ultima vreme am această gândire de a nu gândi în personaje decupate direct din piese și de a încerca să construiesc ceva total din exteriorul meu... Nu devin o total altă persoană. Pe de altă parte, am un fel de metodă, pe care nu eu am dezvoltat-o, nu conștient oricum, deși e clar că ceva izvorăște și din mine acolo, și anume un fel de transformare... Dar nu neapărat în cineva, ci mai degrabă în ceva, ca situație prin care în mod normal nu am trecut în viața mea, sau în ceva ce nu am avut ocazia sau chiar șansa să trăiesc. Și atunci am dezvoltat un fel de a mă pierde în chestia asta, de fapt. E tot o iluzie, dar scena și faptul că lucrezi cu chestia asta pot face destul de real tot ce se întâmplă acolo. Nu construiesc din afara mea niciun personaj, dar nu mă gândesc în personaj în sensul ăsta. Dacă n-aș juca decât un singur lucru o perioadă lungă, atunci probabil că aș sta în sosul ăla și aș mai rumega multe... cum a fost, cum m-am simțit, ce nu mi-a ieșit în seara respectivă, dar nu, nu prea stau... Ce a fost... a fost, și mai departe.

A.P.: Uite, că tot ai zis că nu construiești niciodată personajul din exterior... Evident că mă refer la personaje pe care încă nu ai avut ocazia să le faci, dar voiam să te întreb dacă ai vreunul despre care simți că nu ai putea să îl faci, orice ar fi. Mă refer aici la a te regăsi în el mai degrabă, că de jucat, sunt sigur că ai putea. Despre regăsit e vorba.
I.T.: În decursul anilor sunt sigur că am avut reacții de tipul "aoleu, n-aș putea să fac așa ceva, nu mi-aș dori să mi se întâmple mie". Nu m-a preocupat demult acest gând, nu îmi aduc aminte concret un personaj, acum și gândesc altfel... probabil că mereu aș găsi ceva, am învățat și am observat că lucrurile nu sunt atât de alb-negru cum credeam înainte. Și atunci, fiecare personaj care ajunge să facă un anumit lucru, de pildă să omoare pe cineva, te face să înțelegi că totul există. Totul există, toate lucrurile au un fel de demers al lor. Țin minte cazul de acum câțiva ani când o femeie a împins pe cineva pe peronul de la metrou, după care a fost prinsă și părea... dacă ai fi văzut-o așa pe stradă n-ai fi spus că are vreo problemă sau vreun gând de felul acela... de a face rău cuiva. Toate lucrurile se explică. Bine, evident că asta nu iartă. Dar iată, fiecare personaj are dreptul lui să existe și există și o cale să ajungi la el. Acum nu cred că aș mai spune despre mine că simt că nu aș putea să fac un anume personaj, chiar dacă mai demult gândeam în sensul ăsta. Evident că (râde) am fost chemat la un moment dat - ăsta e un exemplu așa, for the amusement - am fost chemat la un casting unde era vorba despre un băiat de cartier, adică știi... un personaj cu (imită) "du-te, bă, d-aici...", cu accentul specific și tot felul. Mi s-ar părea un pic prea comic să îl fac, adică poate cu ajutorul unui regizor extraordinar, dar altfel nu mă văd făcând neapărat tipul ăsta de personaj (râde).