Despre viețile unor bărbați îndumnezeiți - Plotin, un mistic păgân

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***
Despre viețile unor "bărbați îndumnezeiți"

"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)

Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?

În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin. Enneadele, așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir. Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene, participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității Enneadelor, are meritul de a conferi sens mistagogic unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale. Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și introducerilor făcute de Porfir la Enneade.

Al doilea argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian, "logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon. Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi, presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat, este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de pagini, Eisagoge - introducere la Categoriile lui Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.

Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" id est conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia orientală (Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele caldeene în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care, printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de vedere, el a deschis calea interpretării Oracolelor caldeene de către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.

Pierre Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene: doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil, nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația, devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios, episcopul de Cyrene.

Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice, filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini superbe în Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le, fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări, atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică.

Nu în ultimul rând se cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii, influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe (vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic, revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul De abstinentia a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.

Curriculum uitae

Porfir s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul", ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir, considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul", "Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al tratatului Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica. Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de "pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană, egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali. Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir, în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic". Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării biografice...

Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul, fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr. Beatrice).

Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir, Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică poate și chiar se cuvine aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir, "Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism. În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios, Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și abilitățile interpretării alegorice.

Tot Porfir vorbește și despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este... despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul tratatului De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen, codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte, pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur (teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți ai Bisericii.

Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți, care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă despre alungarea unui demon dintr‑o baie.

Acum redactează prima lui operă, Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea, Despre statuile zeilor. În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg - religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului, accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea, un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (tyche). Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată, lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.

În Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a cultelor păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent, reprezentat numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului. Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.

A doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică (Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins "critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin, Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene, adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin sufereau de exces logoreic.

Exercițiul filologic, atunci când e făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică, gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu, împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte, Porfir va interpreta miturile din Iliada și Odiseea ca pe expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii cercetători datează din această perioadă și Istoria filozofiei, lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii Enneadelor și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită, presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului.

Porfir ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei. Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate - accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.

Pentru a oferi o idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile). Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."

Nu lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia; fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman printre oamenii politici" (9).

Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de akme, al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de enneade îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții "longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților. Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând Timaios‑ul platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir: "Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente, fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel, nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma imperială."

Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale fantasmagoricului Eunap. În nota din Viețile sofiștilor consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului, discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în Enneade), "sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții: melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană, radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.

Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor, id est, în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani. Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof, contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre dânsul. Pe lângă Eisagoge, o scrisoare de lămurire către senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina cu domnia lui Claudius; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creștinilor și De abstinentia.

 

Actoria e să aprinzi o lumină în încăperi din minte și din suflet în care s-a așternut întunericul - 10 ani după 10+2 pentru Film la TIFF (2012-2022)

 În București de câteva ore, căutam un loc de cafea și de sesiune foto cu Mădălina. Într-o primăvară friguroasă, în vremuri tensionate, după o perioadă extinsă de interacțiuni minore între oameni, simțeam că posibil să fie greu să mă conectez cu cineva cu care nu mă mai întâlnisem față în față. Mai ales cu cineva obișnuit cu scena, cu camerele, cunoscut din filme și din spectacole de teatru. Simțeam o anumită timiditate și încercam să mi-o ascund. Nu aveam încă un spațiu de sesiune foto, veniserăm pe grabă, într-un moment în care lumea era din nou dată peste cap. Și totuși: Mădălina răspunde rapid, are ea o idee de spațiu pentru foto și deja avem o direcție - la Eden. Și Eden a fost, într-o întâlnire caldă și umană, cu un om deschis și integru, responsabil și conștient, cu o aură maternă și fermă, în jurul unui talent evident. Găsind conexiunea umană și primind-o cu bucurie și empatie, Mădălina era ea însăși, nu cea din De ce eu? de Tudor Giurgiu, Gardenia lui Zoltán Balázs sau din Delirium-ul lui Vlad Massaci. Vorbind despre a fi uman, a fi mamă și actriță, despre dorința de a ajuta alte femei și despre absurdul războiului, Mădălina are o privire intensă, de om viu. În plus, știe să dea.
 

  

Manu Anghelescu: Cum ești tu, ca persoană, cea de acum față de cea de acum zece ani?
Mădălina Ciotea: Cred că Mădălina de acum e mai responsabilă, mai curajoasă și mai liberă. E drept că îmi place și de Mădălina de acum zece ani, naivă, copilăroasă, încrezătoare în viitor și cu mult timp înainte.

M.A.: Ce a făcut actrița Mădălina Ciotea în acești zece ani?
M.C.: În acești zece ani am crescut mult și ca vârstă, ca experiență și ca om. Am făcut teatru, nu la fel de mult film pe cât mi-am dorit, am trecut printr-o schimbare majoră de convingeri, am picat și m-am adunat de mai multe ori, am depășit unele frici, am călătorit, am mai lăsat în urmă niște oameni, am cunoscut alții, dar cel mai important: am devenit mamă.
 

  

M.A.: Cum au fost ultimii doi ani pentru tine?
M.C.: Cu multe încercări și pe plan personal și profesional. Am trecut printr-o pandemie... ceva străin pentru mine, dar am reușit să găsesc echilibru într-un haos. Mi-am dat seama că frica face mai multe victime decât orice, inclusiv un virus. Așa că m-am dus la polul opus ei și am încercat să o înlocuiesc cu iubire. Rezultatul a fost peste așteptări. Încă este.

  

 
M.A.: Cum te-a afectat perioada pandemică? (personal / profesional)
M.C.: Perioada pandemică a coincis cu "un concediu de maternitate" pe care nu mi l-am luat, dar l-am primit bonus, se pare, de la Univers. Știu că pentru mulți a fost o încercare grea și poate dureroasă, dar pentru mine a fost o perioadă în care am renăscut, am reînvățat să trăiesc și să mă bucur și toate astea pentru că am fost pusă în situația minunată, dar și foarte dificilă, de a crește un pui de om. Poate pentru restul lumii nu am fost cineva important, dar pentru el sunt un întreg Univers, așa că ăsta da job. Pe plan profesional am încercat să-mi aduc aportul cât am putut de bine și cât mai profi în contextul dat. Mi-a lipsit mult să fiu pe scenă, publicul, colegii, oamenii, să lucrez așa cum eram obișnuită. Inițial am vrut să scriu "cum era normal", dar cred că acest cuvânt "normal" nu mai e potrivit. Până la urmă, ce înseamnă "normal"? Trebuie să te adaptezi vremurilor în care trăiești, să fii capabil să reacționezi și să refaci acest "normal", nu să te lași mereu influențat de trecut. E trecut, nu mai revine, a dispărut deja. Prezentul e tot ce ai! Așa că fă din el cel mai bun prezent pentru tine.
 

  

M.A.: Ce înseamnă pentru tine actoria, teatrul, filmul?
M.C.: Probabil că până acum doi ani aș fi spus că actoria înseamnă totul. Acum spun că e o parte din mine. Am avut momente în viață când am zis: gata renunț, nimic nu se leagă, mai mult sufăr și sunt mai mult decepționată decât împlinită. Dar nu am putut. Pur și simplu nu mă vedeam făcând altceva și nici astăzi nu mă văd făcând altceva, la nivel de chemare.
La un moment dat am crezut că actoria mă va ajuta în rolul de mamă, dar e fix invers. Am descoperit emoții de care nu știam că există, orizonturi care erau puse sub cheie și un mod de a privi viața cu mai mult umor. Eram prea mult serioasă și încrâncenată, prea voiam să corespund, uitând cine sunt eu, prea puneam orice altceva în prim plan și mai puțin pe mine. Poate și de asta am și avut așa mult de pierdut. Eu credeam că sunt liberă, dar de fapt mă băgăm singură în cușcă. Dar indiferent de ce și cum, actoria pentru mine este un mod constant de a mă reinventa, de a trăi mereu și mereu în alte vieți, alte povești. E ca o călătorie în Universuri paralele pe care altfel nu le pot accesa. Teatrul e Fundația, dar tare îmi doresc să decorez lumea asta a mea cu roluri în filme. Filmul e ca o iubire din aia care stă acolo în inimă și te doare când te respinge sau trece pe lângă tine și nu te bagă în seamă, iar tu faci tot felul de trucuri că poate poate o să faci un eye-contact mai mult de 2 minute :)
 

  

M.A.: Ce roluri ți se potrivesc cel mai bine?
M.C.: Toate. Eu vreau să mi se potrivească toate!

M.A.: În ce roluri simți că trebuie să faci un efort pentru a putea juca?
M.C.: Nu am simțit niciodată că fac un efort să joc, mai degrabă fac un efort să nu joc, atunci când sunt obligată să stau pe tușă.

M.A.: Care a fost frustrarea ta cea mai mare în ultima perioadă? Dar cea mai mare bucurie?
M.C.: Frustrarea este așteptarea. Așteptarea să-mi vină rândul să joc, să fiu într-o distribuție nouă, să nu fiu cea mai bună variantă a mea în ceea ce privește rolul de mamă.
Bucuria cea mai mare este să lucrez și să fiu conștientă de ce lucruri minunate mi se întâmplă zi de zi.
 

  

M.A.: Ce înseamnă pentru tine sens?
M.C.: Să trăiești în prezent și să realizezi că ești exact acolo unde trebuie să fii, în fiecare moment.

M.A.: Când ai simțit în viața profesională prima oară că are sens ceea ce faci și că acest lucru poate da sens și altora?
M.C.: Probabil acest gând m-a traversat chiar de când m-am apucat de actorie. Pentru mine această meserie nu înseamnă să ies pe scenă și să spun un text, înseamnă să îi faci pe ceilalți să vadă ceva ce singuri nu reușesc, să le aprinzi o lumină în încăperi din minte și din suflet în care s-a așternut întunericul. Unii vor vedea ceva, alții vor rămâne cu ochii închiși, dar menirea mea ca actor este să continui mereu să aduc lumină.
 

M.A.: Povestește-ne puțin când te-ai simțit "regină" la cârma unui regat?
M.A.: Eu "regină" mă simt când am reușit să adorm copilul în 20 minute sau când am reușit să nu o scot pe Lady Macbeth din mine când îi repet de o mie de ori un lucru și el face fix invers. Profesional nu știu, nu prea reușesc să mă mulțumesc eu pe mine... așa că nu am un răspuns concret. Dar sigur au fost momente când m-am surprins eu pe mine într-un mod foarte plăcut. Rar, dar s-a întâmplat.

M.A.: Care sunt perspectivele tale de viitor?
M.A.: Mă văd jucând mult, mai ales în filme, călătorind.
Și mai văd un vis devenit realitate, acela de a pune bazele unei asociații care să ajute copiii din medii defavorizate, fete sau femei, care nu au acces la educație (în toate formele ei). Între timp m-am implicat în tot felul de campanii care atrag atenția asupra abuzurilor asupra copiilor, femeilor. Dar simt că nu e suficient. Am în minte ceva și vreau să fac acest lucru posibil. Aș vrea să pot să ajut fără ca cei în cauză să fie stresați financiar. Vreau ca eu să-mi fac meseria, să fiu plătită și din asta să îi pot ajuta pe ceilalți. Asta e cea mai mare bucurie a mea, când văd că am putut să îi fac cuiva o bucurie, că i-am adus un zâmbet, un moment de liniște, o sclipire de speranță.
 

  

M.A.: Ce a însemnat 10 pentru Film pentru tine?
M.C.: A fost un vis devenit realitate. Un moment în timp în care am crezut că totul poate fi posibil.

M.A.: Cum te raportezi la acel moment acum?
M.C.: Mă face să zâmbesc. Am învățat multe atunci și de atunci. A fost o lecție necesară și a venit la momentul potrivit. Sunt recunoscătoare pentru tot.

M.A.: Ce sfat ai da unui actor la început de cariera?/ Ce sfat ai da unei femei / actrițe / mame, în general?
M.C.: Să nu uite cine e și motivul pentru care a ales să facă asta.

Prin Mădălina, în acea după-masă de Eden, mi-am reamintit de Heroes: "And you, you will be queen / Though nothing will drive them away / We can beat them, just for one day..." Putem să-i învingem și putem fi eroi și eroine, fiecare pe scena sa, luptând pe mai multe fronturi: pe scena teatrului și pe scena vieții. Asta când nu bate viața filmul. Mulțumim, Mădălina. Și pe curând...


Foto: Adrian Danciu (site)

Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele

 Luyba provine din Kiev. Are 23 de ani și multe povești de viață în spate. Drumul său spre România a fost cu mari peripeții. I s-a stricat mașina de trei ori, dar a apucat să-și ia toate lucrurile cu ea, mai puțin frigiderul. De asemenea, nu și-a putut lăsa câinele, iar mama ei, asistentă medicală a rămas la datorie. Se simte responsabilă să o ajute cu bani atât pe mamă, cât și pe prietenii ei rămași acolo care sunt deja instruiți să folosească armele pentru a se apăra.

 

 
Lavinia Lazăr: Cum arată povestea ta de când a început războiul?
Luyba: De când a început războiul, toți au plecat, iar eu mă tot întrebam ce să fac, pe unde să merg și atunci m-a trezit fostul manager la 5 dimineața și mi-a zis: "Pleacă să-ți iei combustibil, că după nu ai să mai ai posibilitatea". Eram cu ochii în lacrimi. Era o teroare.

L.L.: Unde lucrai?
L.: Lucram într-o companie de logistică. Eram specialist în logistică la o companie care se ocupa cu poșta, respectiv cu trasee internaționale.

L.L.: Cum a arătat traseul tău până să ajungi aici?
L.: Kiev - Vinița - Cernăuți - Mămăliga - graniță - Nordul României (Suceava) - Constanța - București - Cluj. În primele zile de când a început războiul era liniște în capitala Ucrainei. Adulților le era greu să plece de acolo, cei tineri voiau să rămână cu familia. Eu înțelegeam că trebuie să plec, loc de muncă nu mai aveam, știam că se vor termina mâncarea, băutura. Știam că nu mai pot să fac ceva acolo pentru că totul va fi blocat. După acele trei zile, au început să se audă și în Kiev bombele, exploziile. Eu mergeam în fiecare seară să mă ascund în stația de metrou pentru că fizic îți era teamă să nu pățești ceva și era dificil să dormi în casă. Și psihologic era greu. Câinele meu rămânea în casă pentru că în metrou erau mulți oameni și nu puteam să-l iau și mă întorceam a doua zi dimineața acasă. Câinele era foarte speriat, stătea sub pat. Nu mai dorea să mânânce sau să iasă. Mama e asistent medical și a rămas. Mi-a zis că rămâne să îngrijească soldații. Știu că trebuie să-mi găsesc de lucru pentru a-i trimite mamei bani pentru că resursele financiare pe care le are se vor termina și nu o să mai aibă cum să se întrețină. Fiind specialist în logistică, am legătură cu mulți șoferi și când am plecat din Kiev, am mai rămas să mă odihnesc câte o noapte în unele locuri. Mașina mea (un Gaz) e foarte veche și s-a stricat de trei ori pe drum până acum. Și în momentul de față e stricată și e dusă la service auto. Prima oară s-a stricat la Vinița, apoi la Constanța și aici, la Cluj. E foarte interesant faptul că în orașele respective rușii nu permit ucrainenilor sau voluntarilor să aducă ajutoare, rușii aduc "ajutoarele" lor, apoi filmează ca și cum oamenii ar primi aceste donații și spun "Mulțumim că ne-ați eliberat!"; ceea ce nu e adevărat. Rușii regizează totul.
Cea mai mare forță de apărare este concentrată pe Kiev. Chiar și prieteni de-ai mei, care nu ținuseră arma în mână, acum au fost toți mobilizați să apere capitala. Problema e că NATO nu închide spațiul aerian și cele mai mari forțe ruse vin din spațiul aerian. O rublă a ajuns deja mai puțin de un cent american și multe companii s-au retras. Deja medicina muncii nu mai operează.

L.L.: Ce ai reușit să iei cu tine?
L.: Pentru că nu am plecat chiar din prima zi de când a început războiul, am avut timp să mă informez, să aflu unde e mai periculos sau mai puțin periculos de condus, mi-am luat, practic, toată casa.

L.L.: Cum arăta o zi normală în Kiev, înainte de a începe conflictul militar?
L.: Eu mergeam la cursuri de engleză, lucram, mergeam la înot, mă plimbam cu câinele, mergeam la studii, la universitate.

L.L.: Ce specializare urmai?
L.: Administrarea și organizarea transporturilor internaționale. Când eram în Kiev, managerul nu m-a plătit de două luni. Majoritatea managerilor de acolo care dețineau monopolul sunt oameni foarte bogați și știau din timp că va fi război; cum bănuiau și restul. Știind că se apropie războiul, tot întârziau ca să nu plătească anumite salarii. Pur și simplu, nu mai aveam bani și am fost să-mi iau un împrumut de la bancă pentru că aveam nevoie pentru călătorie, pentru motorină, pentru mâncare. Nu aveam cum să pornesc fără bani la drum, dar mă descurc. Când am pornit, nu aveam un plan bine structurat. Inițial, mă înțelesesem cu o cunoscută de-a mamei să merg în Turcia să lucrez la bucătărie. Planul era să merg prin România, prin Bulgaria pentru a ajunge în Turcia. Când am ajuns în Constanța, conducând singură, femeia respectivă mi-a zis că are de lucru doar pe timpul verii și nu mă primeau cu câinele. "Deci, practic, vii degeaba", mi-a zis. Am cheltuit atâția bani și atâta timp... Atunci, am blocat-o și am căutat pe diverse grupuri unde aș putea merge și am trecut prin orașe, am oprit și am întrebat unde e de muncă. Din întâmplare, în Cluj mi s-a stricat Gaz-ul și fără Gaz e foarte scump să circuli mai departe. Spre deosebire de Ucraina, aici drumurile sunt foarte bune. Sunt minunate! Aici, oamenii sunt foarte deschiși, foarte buni. Inițial, credeam că sunt oameni răi. Citind, am mai aflat, că de fapt, aici sunt buni, iar în Bulgaria, oamenii ar fi răi. Când opream la benzinărie și vedeau angajații de acolo că am număr din Ucraina, îmi aduceau mâncare gratis. Pe lângă varianta cu Turcia, mai aveam una în nordul Germaniei: să lucrez la o fermă unde puteam sta și mânca gratis, dar tot așa, nu era o variantă prea sigură. Eu sunt gata să rămân oriunde ar fi lucru. Atunci când se va termina războiul, cei rămași în Ucraina / cei care se vor întoarce acolo, nu vor avea lucru, nu vor avea bani. Băieții / bărbații din Ucraina primesc doar arme, nu primesc pături, mâncare, îngrijire medicală, haine. Chestiile astea sunt oferite doar de voluntari și de oamenii din Kiev. Eu nu știu unde sunt banii trimiși de Uniunea Europeană, că în Ucraina nu ajung. Înainte, aveam o viață destul de stabilă. Aveam și job bun, aveam și studiile în desfășurare. Apoi, puteam deveni șeful echipei de logistică, aveam și apartamentul meu. Acum, sunt mai mult pe drumuri, dar nu-mi pare rău că am plecat.

L.L.: Vrei să obții permis de ședere aici?
L.: Nu am niciun plan. Unde găsesc de lucru, acolo rămân.

L.L.: Ce cunoșteai despre România? Vreun obicei / vreo personalitate?
L.: Până acum, nu am mai fost în România. În Ucraina se vorbea că aici sunt oameni care vor să te mintă și că ar încerca cu orice preț să profite. Despre oamenii din Republica Moldova, se vorbește că ar fi mai săraci. În prezent, 70% din industriile din Kiev sunt distruse.

L.L.: De ce crezi că este un război în 2022? Care e miza?
L.: Noi, ca oameni simpli, nu am putea spune ceva 100% clar. Consider că asta e făcut pentru interesul cuiva. Europenii vor trăi mult mai rău după asta, pentru că vor crește prețurile la tot. Acum, U.E. refuză să mai cumpere resurse de la Rusia, ea fiind cumva un grânar și furnizor de produse de bază (gaz, petrol, lemne). Se va ajunge să se cumpere produse de la americani. Ei fiind fără vreun prejudiciu. S.U.A. va cumpăra în continuare de la ruși resurse, apoi le va vinde la europeni. Pe lângă haosul produs din cauza refugiaților, mai ales în Polonia, într-un final, războiul se va calma, refugiații vor primi de lucru, dar va fi o criză economică.

L.L.: Cum te-a schimbat experiența războiului? Debordezi de un optimism ieșit din comun. Ți-a dat putere conflictul militar?
L.: Așa e firea mea. Nu mă atașez de lucru / de loc. Am lucrat și în Polonia cândva și în diverse locuri din Ucraina. Pentru mine e important ca mama care a rămas în Kiev să fie în siguranță. E singurul lucru care mă îngrijorează foarte mult. Pe lângă mama, mă mai gândesc și la prietenii mei care, acum, sunt soldați. Bineînțeles și câinele meu mă responsabilizează. Dacă nu aveam câinele, mă porneam cu trenul, dar așa, avându-l pe el, am fost nevoită să conduc. Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele. Ieșeam din metrou și vedeam cum explodează lucruri lângă mine.

 

 
Traducere: "Consider că ucrainenii au noroc că Europa susține atât de tare poporul nostru. De aceea, rămân în dispoziție bună. Foarte mulți oameni generoși și de ajutor. În interiorul meu, am multe emoții pozitive. Presupun că acum toți oamenii care au fugit spre un trai normal, vor fi recunoscători pe viață.
Multumesc!"

P.S. Luyba e genul de tânără sigură, puternică și fără atașamente. Luyba, pe lângă faptul că are o atitudine sănătoasă, muncește și vrea asta în continuare, aici sau în orice altă țară. Nici nu contează locul în care se stabilește. După întâlnirea cu ea, mi-am dat seama că problemele mele sau ale celor din România, par să-și diminueze intensitatea, în comparație cu atâtea povești de viață cu mult mai dure, ale refugiaților veniți din Ucraina!

Trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine! - Nopțile albe ale filmului românesc la TVR

 Noaptea Albă a Filmului Românesc la TVR 3 continuă... pe 27 martie 2022, începând cu ora 22:00 puteți viziona 6 filme ale producătorului Ada Solomon. Mai multe detalii aici.

 În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Ada Solomon.
 

 
Ada Solomon (foto: Alex Gâlmeanu)

Claudia Nedelcu Duca: Ai vrut să te faci actriță. Ai terminat Facultatea de Instalații. Cum a funcționat acest drum? Ce zice Ada despre Ada?
Ada Solomon: A funcționat neașteptat. Lucrurile pline de incertitudini pe care le trăim în ultimii ani mi-aduc aminte de tinerețea mea pentru că nimic nu a fost programat. Eu nu mi-am ales meseria pe care o am astăzi, mai degrabă m-a ales ea pe mine. Sigur că într-o direcție pe care mi-am dorit-o, care m-a interesat. Am vrut să mă fac actriță într-o vreme în care era aproape imposibil pentru cineva ca mine. Nu eram pregătită să dedic ani din viață ca să reușesc să intru la ce se numea atunci I.A.T.C., actuala Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică. Am luat-o pe alte drumuri. Pe ocolite, am ajuns cam tot acolo.

Ada Solomon (foto: Silviu Gheție)

C.N.D.: Ai intrat pe platourile de filmare în anii '90 făcând publicitate la Domino Film. Povestește-ne puțin despre perioada aceea de pionierat. Când te întorci în amintiri, ce te face să zâmbești?
A.S.: Toată energia, toată minunea descoperirii și a întâlnirii cu oameni extraordinari. Am să numesc câțiva, mai degrabă pe cei care nu mai sunt - Mircea Veroiu, Ovidiu Bose Paștina. Lucrul cu ei a fost ceva cu totul special. Și apoi, trecând la cei care sunt activi, sigur că o întâlnire care a însemnat foarte mult pentru mine și pentru înțelegerea a ce înseamnă să faci cinema, a fost întâlnirea cu Nae Caranfil. Și-a scris două dintre scenarii pe biroul de lângă biroul meu, întrebându-ne din când în când cum ni se pare o replică sau alta. Producția filmelor, și la Asfalt tango și la Filantropica, s-a desfășurat efectiv în încăperea în care îmi petreceam mai mult de zece ore pe zi, zilnic. Sigur că întâlnirea asta, toată experiența asta, a fost foarte importantă pentru mine într-o anumită direcție, aceea a cinema-ului per se. Pe de altă parte, o întâlnire iarăși extrem de importantă pentru mine a fost cea cu Vivi Drăgan Vasile. Nu numai pentru ce înseamnă Vivi Drăgan ca operator, ca director de imagine, ca făcător de cinema și ca om pasionat, ci datorită generozității extraordinare și energiei pe care o transmitea celor tineri datorită tinereții lui mentale în relație cu generațiile de vârsta mea, mai degrabă.

Ada Solomon (foto: Vlad Bâscă)

C.N.D.: Ești președinte executiv al Asociației Europene a Femeilor din Audiovizual - EWA și vicepreședinte în boardul Academiei Europene de Film. Ce presupun aceste funcții?
A.S.: În ceea ce privește EWA - Asociația Femeilor Europene din audiovizual e mai degrabă o funcție de reprezentare, dar în același timp este o activitate de coordonare și de analiză a deciziilor Biroului Executiv și a direcțiilor, a strategiilor pe care le propune organizația. EWA promovează excelența sau exemplul de succes, mai degrabă, decât să facă advocacy. Se bazează pe conținut și pe acțiuni concrete în care femei care au reușit împart exemplul și poveștile lor și dau putere celor care sunt la început sau care încă se simt vulnerabile, care încearcă să se poziționeze într-o lume mai degrabă a bărbaților. E o organizație de acțiune și asta m-a atras.
N-am avut niciodată senzația asta de vulnerabilitate sau de poziționare inferioară pentru că sunt femeie. Tata întotdeauna ne-a învățat admirația și respectul și iubirea față de mama, în primul rând, care era eroina lui supremă. Mama era regina, de fapt, nu era tata regele. Un soi de camaraderie respectuoasă și foarte voioasă a avut-o și cu bunica mea maternă care a locuit cu noi. Tata era înconjurat de patru prezențe feminine foarte diferite. Eu și sora mea nu semănăm deloc. Bunica mea era un spirit foarte liber și mucalit. Mama mea era destul de introvertită și foarte muncitoare și foarte dedicată meseriei ei. Cred că dorința mea de muncă vine de la ea. Datorită acestor lucruri, m-am simțit în siguranță și într-o relație de egalitate cu bărbații. Îi mulțumesc tatălui meu pentru lecția asta. Sper să mă audă de acolo din cer de unde trebuie că e.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

 
C.N.D. Iar în ceea ce privește Academia Europeană de Film...
A.S. Bordul este de asemenea un instrument consultativ, dar care, de asemenea lucrează și este implicat în deciziile, strategiile și poziționarea Academiei Europene în contextul internațional. Sunt multe transformări care s-au întâmplat în ultimii ani. Și acolo e un board din ce în ce mai tânăr. Preocupările și profilul Academiei s-au diversificat. Inițial era un for care în primul rând se ocupa de excelența anului prin Premiile Academiei de Film. În ultimii ani sunt tot felul de alte acțiuni la nivel diplomatic de poziționare a cinematografiei în contextul politico-social-cultural în care există cinema-ul astăzi.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

 
C.N.D.: Se întâmplă foarte multe pe plan european, inclusiv în aceste două tipuri de organizații pe care le pomeneam mai devreme. Am uneori însă sentimentul că aici, pe plan local, producătorii sunt priviți mai degrabă ca niște artiști boemi. Ce ar trebui să se întâmple astfel încât să nu pară că sunt așa și ce pot face pentru a convinge că o cinematografie susținută legislativ ar putea aduce de fapt beneficii foarte mari României? Nu doar că palmaresul pe care îl au filmele pe care le faceți voi ar trebui să fie mult mai vizibil, dar mă gândesc la faptul că dacă ați fi susținuți legislativ și s-ar înlesni filmări în România pentru producții de afară s-ar obține un beneficiu real - vin oameni mulți, consumă, cheltuie, închiriază locații, promovează locuri din România.
A.S.: Da. Nu știu dacă producătorii sunt priviți ca niște artiști. Cred că mai degrabă sunt priviți ca niște business men care văd doar propriul interes în detrimentul publicului sau... habar n-am, lucruri de tipul ăsta. Am fost ieri la o întâlnire cu reprezentanți ai instituțiilor italiene care promovează filmul și care se ocupă de poziționarea Italiei ca partener pentru producții cinematografice. M-a apucat toată jalea Pământului văzând în ce fel sunt organizate și câte instituții, câte organisme oficiale există pentru a susține cinematografia italiană. De la comisiile de film care promovează Italia ca loc de filmare, ca loc în care se pot cheltui banii altora, expun Italia cu toată frumusețea ei și toată complexitatea ei, până la organizații de protecție a intereselor lucrătorilor din cinematografie, instrumente de sprijin la nivel economic.
Pentru că într-adevăr, așa cum spui, cinematografia nu e numai vitrină, nu e numai o chestiune de imagine. E și un instrument diplomatic extraordinar de punere în valoare a unei țări, poate contribui economic foarte mult la bunăstarea unei țări pentru că sunt bani mulți în cinematografie. Sunt domenii conexe care sunt legate de producția de film și nu vorbesc numai de turism și ce înseamnă cazare, transport, HoReCa, în general, care e implicată atunci când au loc filmări în România. Înseamnă în același timp construcții, tehnică de înaltă calitate, servicii de multe feluri, de un profil destul de special, dar important și un loc în care creativitatea se împletește cu execuția de înaltă calitate. Noi avem toate astea, dar dacă nu știm să le punem în valoare, asta e.
Din păcate lucrurile nu sunt înțelese la nivel de autorități, nu sunt înțelese beneficiile. Nu sunt unele punctuale pentru lucrătorii din cinematografie. Nu sunt niște beneficii strict ale sectorului cultural. Ele sunt niște beneficii ale sectorului economic și ale poziționării României în context european ca un colaborator de nădejde, ca un partener egal cu celelalte țări. Pentru că putem, pentru că știm, pentru că ne-am construit asta în timp. De la tehnicieni, până la creatori, actori, avem valoare, avem talente și avem capacități extraordinare. Prețurile noastre continuă să fie competitive, dar ele nu funcționează în afara unui context funcțional la nivel legislativ. Ce se întâmplă astăzi cu acest produs esențial pentru competitivitatea României la nivel european și chiar internațional care se cheamă schema de ajutor de stat pentru producția cinematografică, este greu de acceptat. Faptul că ea, deși este aprobată legal, având tot ce îi trebuie, este blocată de aproape trei ani. Nu numai că nu s-au dat banii care au fost angajați ca datorie a statului român, nu s-au semnat contractele pentru o altă sesiune și toate lucrurile astea nu fac decât să descurajeze partenerii străini. Este un blocaj birocratic de neînțeles pentru oricine vine dintr-un mediu normal economic.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

 
C.N.D.: Mă întreb dacă s-au epuizat toate resursele de revitalizare administrativă și legislativă. Mi se părea o gură de aer. A fost un semn că intrăm într-un circuit esențial pentru producția de film european. Aș vrea să detaliem, pentru cei care nu știu, cum funcționează. Ce poate fi făcut astfel încât și ce ați câștigat să nu ajungă la pierderi?
A.S.: În momentul ăsta, ce am câștigat e deja la pierderi. Va fi foarte greu de reconstruit încrederea. Încrederea e cel mai greu lucru de recăpătat, odată pierdută. Ori încrederea partenerilor străini în momentul ăsta e pierdută. Asta nu înseamnă că am capitulat.
Ce înseamnă schema de ajutor de stat? Este un instrument de sprijin care funcționează în majoritatea țărilor europene. Nu am inventat noi căruța, ba chiar suntem printre ultimii care am reușit să implementăm acest sistem. În momentul în care o companie de film română sau străină - pentru că ea nu se referă doar la partenerii străini, ea este accesibilă și pentru proiectele românești - cheltuie o sută de lei în domeniul cinematografic de la noi poate primi înapoi fie 35, fie chiar 45 de lei. Este un produs economic. Poți primi banii pe baza unei cereri preliminare, printr-o procedură destul de simplă și care presupune doar îndeplinirea unor criterii de eligibilitate din punct de vedere al structurii producției și nu o judecată artistică. Din fiecare 100 de lei pe care ai cheltuit-o în România poți recupera sumele de mai sus, dacă în filmul respectiv România este prezentată și promovată ca România, adică nu se filmează aici pentru Franța sau Germania; castelele noastre nu devin castele germane ci sunt ceea ce sunt ele - castelele din Transilvania sau Delta Dunării din România și așa mai departe. Banii întâi se cheltuie, apoi se recuperează de la statul român. Întâi îi cheltui, dovedești că i-ai cheltuit în proporția în care i-ai cheltuit și apoi soliciți plata. Nu s-a plătit decât un singur dosar din cele... cred că 40 și ceva care sunt depuse. Nu există o procedură clară despre cum se analizează aceste cereri de plată. Ea s-a schimbat, s-a coafat, s-a revăzut și în continuare există acest blocaj. Alianța Producătorilor de Film din România nu a încetat nicio clipă să solicite deblocarea acestui instrument vital pentru industria cinematografică.
Din păcate evenimentele care ne înconjoară pun pe planul doi-trei elemente de acest tip și aici sigur că discuția e lungă. Ce faci în perioade de criză? Soluția mea pentru pandemie a fost ca în perioada de criză să muncesc, încerci să construiești și asta face ca lucrurile să fie în continuare viguroase și funcționale. Recunosc cinstit că în acest moment, cu această tragedie pe care o trăim, mă simt mult mai puțin puternică și mi se pare cumva că toate lucrurile pălesc în fața războiului din Ucraina și a luptei pentru supraviețuire a unor oameni inocenți. Mi-e mult mai greu să găsesc energia de a mă bate pentru lucruri care mi se par mici. Cum să mai spun că o colaborare la nivel internațional îți permite să nu pleci în lumea largă și în același timp să interacționezi cu alte economii; să fii parte dintr-un sistem, să aduci capital străin care se cheltuie acasă, să asiguri salariile unui întreg sector. Sigur că există și această contribuție din partea statului român, dar în mare parte banii ăștia cheltuiți sunt bani din afară. Sunt un fel de... cum să spun, de export fără delocalizare. Nu vrem să plecăm din România. Vrem să lucrăm aici. Sunt enorm de mulți tehnicieni care fie se reprofilează, fie, cei într-adevăr valoroși, lucrează în Bulgaria, Slovacia, Ungaria. Acolo unde aceste instrumente funcționează. Industria cinematografică acolo e constantă.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

 
C.N.D.: Există totuși un Centrul Național al Cinematografiei. Televiziunea Română contribuie la acest fond cinematografic în baza aceleiași legi în care funcționează și producătorii din România. Încerc an de an să determin dacă sunt niște strategii pe trei, pe cinci ani ale Centrului Național al Cinematografiei care ar putea să sprijine munca pe care o faceți voi. Tu din interior cunoști această strategie? Eu, ca simplu consumator și încercând să îmi fac cât pot de bine treaba, nu am reușit să determin aceste strategii. Există?
A.S.: Din păcate, după știința mea, nu. E dureros că în continuare cinematografia românească are acest statut de Cenușăreasă. Oriunde în lume filmul românesc este prezent. Acasă nu contează, cumva e trimis cât mai în spatele casei. E drept că nu a existat niciodată un soi de agregare a energiilor care să pună în aceeași tabără instituția și breasla. În cea mai mare parte a timpului a existat acest război constant sau această luptă cu două tabere - pe de o parte administrația, pe de altă parte lucrătorii din sector. Legea este îmbătrânită și complet inadecvată în momentul ăsta la transformările care s-au întâmplat în domeniul cinematografic în ultimii 20 de ani. Dar există și la nivel structural, felul în care lucrează oamenii de acolo, o îmbătrânire, o lipsă de relevanță în contextul actual și mai ales în context internațional. România nu e prezentă la marile dezbateri. România nu vine cu idei. România, la nivel instituțional, nu există în discursul internațional. Noi ne ascundem după degete. Încă o dată spun, și am responsabilitatea vorbelor pe care le spun: ceea ce au construit cineaștii români, au construit prin ei înșiși. Nu a fost niciodată un sprijin organizat la nivel de instituție pentru ca acești cineaști și perlele cinematografice pe care le-au creat să fie prezente în competițiile internaționale, să ajungă sa fie vândute în teritorii cât mai multe, să fie văzute pe cât mai multe ecrane din lumea întreagă. Cineaștii români și-au construit drumul singuri. Da, sigur, cu bani publici care sunt dați pe baza unui concurs pe baza unei selecții cu eforturile de rigoare. Nu e nimic ce li s-a dat fără motiv sau care nu li se cuvenea. Dar numai că a da bani nu e suficient pentru a construi o poziție și o identitate. Există un întreg ansamblu de profesioniști din domeniul cinema-ului care au făcut ca România să fie unde este. Din păcate nu există și strategiile... De fapt, cred că la urma urmei e chiar mult mai simplu decât atât. Nu există aceeași pasiune pentru lucru în rândul funcționarilor din instituții așa cum este din partea sectorului cinematografic.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

 
C.N.D.: Nu știu dacă un funcționar dintr-o instituție ar trebui să dezvolte o pasiune pentru ceva. Mi se pare că lipsește un cadru care i-ar putea obliga, de fapt, să își facă treaba.
A.S.: Am văzut o țărișoară cum e Croația. Sunt oameni care lucrează în instituția care coordonează cinematografia la nivel de relații internaționale cărora le strălucesc ochii când vorbesc despre cinematografia din Croația - ce s-a mai întâmplat, cum s-a mai întâmplat, ce noi talente au și cât de bune. Nu doar regizorul X sau Y, dar monteurul... și actrița care a reușit să joace nu știu în ce serie americană și laboratorul de post-producție, locațiile lor... Nu cred că există meserie pe lumea asta pe care să n-o faci cu pasiune...
Spuneai la un moment dat să mă gândesc la cine sunt eu și mi-am dat seama că, încercând să răspund la întrebarea asta, sunt o femeie care a fost crescută să nu facă umbră pământului degeaba, să încerce să nu treacă degeaba prin lumea asta. Mama mea era blănăreasă. Nu era pasionată, era totalmente dăruită muncii ei, clienților ei, relațiilor cu colegii, felului în care în care gestiona micul atelier în care a lucrat. Era un funcționar, nu era al ei. Era un funcționar într-o întreprindere de stat. Numai că asta am văzut toată viața. Am văzut toată copilăria în casă cât de mult înseamnă pentru mama munca pe care o face și cât de important era să o facă mai bine. Atunci orice funcționar dintr-o instituție publică găsesc că trebuie să fie pasionat de ce face că altfel e o irosire a vieții proprii.

C.N.D.: Înțeleg ce spui, dar cred că lucrurile ar funcționa mai bine dacă am ști ce avem de făcut nu doar azi ci și în anii următori. Care ar fi idealul de context legislativ prin care această breaslă a cinematografiei din România ar putea avea o viață măcar la fel de liniștită cum o au cei care lucrează într-un teatru subvenționat? Avem teatre care sunt subvenționate și avem o industrie care supraviețuiește doar pentru că își doresc câțiva oameni să nu stea. Oamenii care lucrează în această industrie trăiesc de la un film la altul. Dacă sunt doi ani de pandemie, un actor, un regizor tehnic, un recuziter dintr-un teatru își primește un salariu și poate să trăiască; în timp ce un freelancer din industria cinematografică, neavând nici un suport legislativ pe care să se sprijine, moare de foame, pleacă sau se face șofer de autobuz. Sectorul independent este zero sprijinit.
A.S.: Cred că e o durere mare pe care o are nu doar cinematografia, ci întregul sector cultural independent. Același lucru se întâmplă pentru artiști - că sunt artiști vizuali, că sunt performeri, că sunt dansatori, că sunt oameni care lucrează în teatru, dar nu într-un teatru subvenționat ci în teatrul independent. Deci tot sectorul.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

 
C.N.D.: De ce să se subvenționeze un teatru și nu și zona cinematografică?
A.S.: Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o tot timpul. De ce? Probabil că cel mai sigur sistem care există în lume la momentul ăsta este sistemul francez. E un sistem care susține activitățile intermitente. E un sprijin pentru oamenii care trebuie să lucreze un anumit număr de ore pe an. Atunci când nu lucrează, au totuși un sprijin din partea statului. Un fel de, nu știu cum să-i spun, că nu e un ajutor de șomaj ci un fel de continuitate de subzistență astfel încât să nu moară de foame în perioadele în care nu au un proiect. Noi nu avem nici o imagine a lucrătorilor din domeniul cultural. Noi nu avem o catalogare a tuturor tehnicienilor care există. Noi nu putem să spunem câți oameni lucrează în cultură pentru că nu există o cartografiere a sectorului. Deci cred că asta ar fi soluția ca lucrurile să se întâmple așezat, pe de-o parte. Pe de altă parte, continuitatea în sistemul de finanțare e necesară și ea. Ce îmi reduce din capacitatea de a mă lupta să exist este incertitudinea. Ori la Centrul Național al Cinematografiei nu știi niciodată când vor fi concursurile de proiecte, dacă vor exista unu, niciunul sau două, cum spune legea. Cam câți bani vor fi? Nu funcționează schema de cash rebate, celălalt instrument esențial care, așa cum spuneam, e blocat. Dumnezeu știe până când. Îmi doresc să văd raza de speranță. Pare că în momentul ăsta există mult mai multă deschidere față de acest subiect și înțelegere decât a existat în ultimii trei ani.

C.N.D.: Ești producătorul din România cu cea mai mare vizibilitate. Ți-ai făcut vreodată un inventar cu ce ai reușit să faci concret pentru această industrie, excluzând aportul uriaș privind palmaresul în festivalurile de categorie A? Dacă schimbarea nu vine de la oameni precum ești tu, cum e Cristian Mungiu și alți câțiva oameni care sunt percepuți ca fiind verticali, cu performanțe reale... nu știu de unde ar putea veni.
A.S.: Nu fac asta pentru că nu fac liste cu ce mi-a ieșit și ce nu mi-a ieșit. Cred că am făcut lucruri pentru colegii mei și pentru domeniu atât cât m-a dus pe mine capul. Și la nivel administrativ, cred că faptul că nu îmi țin gura, totuși sper că nu sunt isterică și lucrurile pe care le spun sunt argumentate și clare atunci când le comunic. Sper că am reușit să fac cu decidenții ce am reușit să fac și cu filmele - să mai ridic un semn de întrebare, să mai schimb un punct de vedere. Nu numai în România am reușit niște lucruri. În Academia Europeană de Film, de exemplu, am reușit să atrag atenția asupra filmului documentar și a locului lor vitregit în imaginea generală. Am reușit să schimb un pic, să dau voce unor lucruri care sunt evidente, dar care nu sunt vizibile. Ce am mai făcut? Cred că am mai dat curaj colegilor mei mai tineri să acționeze. Sper din tot sufletul că am reușit să spun asta destul de răspicat pentru că eu nu cred că lucrurile pot fi făcute de mine sau de Mungiu sau de Jude sau de Cristi Puiu. Cred că lucrurile trebuie făcute de oamenii care vor să se implice, de toate vârstele. Nu trebuie să ajungi să fii un nume. Când am început să lucrăm la legea cinematografiei actuală eram o mână de puști care erau la început de drum. Și Mungiu și Radu Muntean și Tudor Giurgiu. Și eu. Cătălin Mitulescu. Vivi Drăgan nu mai era un puști, dar el mai mult ne ținea spatele să facem, să nu stăm. Cei care au fost implicați în toată povestea asta eram foarte la început. Nu era vorba încă de niciun Palme d'Or și nici de alte succese. Cu toate astea am răzbit să schimbăm, cu sprijinul celor mai mari decât noi - domnul Stere Gulea, domnul Radu Gabrea -, dar energia primară venea dinspre puștimea asta. Câteodată îmi dau seama că nu pot să îi judec pe colegii mei mult mai tineri pentru că sunt altele condițiile.

În mare parte, noi am fost o generație care s-a născut în competiție. Ne-am luptat să ne naștem, ne-am luptat să rămânem vizibili într-o generație foarte mare. Vorbesc de generația mea, de decreței, cei născuți în '67 - '68, boom-ul de copii din perioada respectivă, datorat legii împotriva avortului dată de Ceaușescu. Noi am fost în starea asta de competiție din momentul în care am venit pe lume. Am acționat ca atare atunci când am avut șansa ca lucrurile să se schimbe la Revoluție. O dată cu căderea regimului Ceaușescu, pentru noi s-au deschis toate porțile și nimeni nu știa nimic mai bine decât noi. Atunci nu trebuia decât energia pe care o aveam deja, dorința de a fi competitiv, de a exista. Eram într-o mare de oameni, ca să arăți că ai o față și să nu fii o parte dintr-o magma, trebuia să faci ceva. Noi învățam din propriile greșeli pentru că nu era nimeni care să ne dea peste mână, să ne spună că știe mai bine pentru că nu știau. La nivel local vorbesc și am învățat așa. Colegii mei, care sunt la început de drum și care construiesc acum - nu știu dacă mai au energia asta și aici într-un fel mă simt vinovată de a nu fi capabilă să le insuflu ceea ce, cum am spus deja de câteva ori, ne-a insuflat nouă Vivi Drăgan Vasile - "Da, puteți! Da, faceți! Da, încercați!" Nu știu dacă reușim noi, generația noastră, să le dăm curajul celor tineri și să-i forțăm cumva. E nevoie de un soi de prospețime în gândire. Eu nu sunt convinsă că felul în care văd eu lucrurile e sută la sută cel actual. Atunci vreau să am oamenii ăștia, mă înconjor de oamenii ăștia, dar aș vrea să îi văd mai activi. Aș vrea să îi văd mai hotărâți. Sunt câteva voci. Am colege cu care lucrez cot la cot în momentul ăsta. Sunt niște minuni și de energie și de dorința de a învăța și de a construi, de a schimba, de a avansa. Am colegi care sunt așa, dar sunt puțini și am impresia că nu se coagulează cum ar trebui. Nu că noi am fi fost uniți și coagulați vreodată. Dar poate măcar asta o să se schimbe.

C.N.D: Nu știu cum se vede de la voi, de la cei care realmente fac film, dar mie mi se pare că înainte de pandemie volumul de producție audiovizuală inclusiv de film era la un volum foarte mare și film comercial și chiar și film de autor care are o zonă mai mică de desfășurare. În afară de faptul că acești ani marcați de pandemie au redus numărul producțiilor, s-a mai schimbat și durata de viață a unei producții pentru că exploatarea în regim clasic s-a diminuat considerabil. Aș vrea să știu cum se vede de la tine modul în care această pandemie a schimbat viziunea producătorilor de film. Sunt lecții pe care echipele de producție și de creație le-au învățat în această perioadă?
A.S.: Nu știu ce a învățat fiecare. Eu, cel puțin, am început să îmi pun problema acestei crize de supraproducție cu un an-doi înainte să înceapă pandemia. Pandemia doar ne-a arătat-o mai clar, am început să o conștientizăm. Nu știu la nivel global, dar la nivel personal îmi pun întrebarea tot mai des, de șapte ori, înainte să mă angajez într-un proiect, dacă nu cumva există riscul să realizez ceva care ar contribui la cantitatea de deșeuri din lume. Îmi doresc foarte tare să fac doar lucruri care sunt relevante. N-am aroganța să spun că sunt relevante la nivelul existenței lumii întregi, dar care să pună o problemă - mică, mare, că e la nivel personal, că are legătură cu istoria sau cu economia sau cu societatea sau pur și simplu cu existența noastră de oameni obișnuiți. Nu mai sunt pregătită să investesc în filme nici măcar un an și nicidecum cinci - șapte - zece ani cât lucram câteodată la un proiect și nici să contribui în vreun fel la creația altora. Încerc să spun asta cât mai răspicat și cât mai clar pentru toată lumea, trebuie să fim atenți cu ce generăm în jurul nostru, să ne protejăm pe noi și copiii noștri de cantitățile de deșeuri. Vorbesc aici de filme degeaba, nu neapărat de lucruri care sunt toxice de-a binelea, nocive. Sigur că perioada de viață a unui film s-a redus și tocmai de aia e important să încerci să faci ceva care să poată avea o viață cât mai lungă, chiar dacă nu continuă, chiar dacă nu în prim plan, dar care să rămână relevant, important ca discurs în timp.

C.N.D: În această perioadă cu pandemia, în materie de premiere de filme, au fost puține. Voi ați spart cumva tiparele obținând și premii cu producții filmate cu masca pe față. Ați avut întâlniri cu reprezentați ai zonei politice, încercând să faceți ordine în producția națională de film. Ce alte lucruri bune s-au mai întâmplat în România în ultimii doi ani și un pic? A fost bună la ceva pandemia la noi?
A. S.: A fost bună. Da, cred că a fost bună, într-un fel, pentru toată lumea - ne-am dat un pic arama pe față și am văzut cine suntem cu adevărat. Cred că la asta a folosit timpul de reflecție. Nevoia de celălalt cred că am învățat-o mult mai bine în momentul în care am fost nevoiți să ne izolăm. În ceea ce privește cinematografia lucrul concret pe care pe care l-am reușit a fost crearea Alianței Producătorilor de Film care reunește oameni din zone și modalități de expresie sau de existență din domenii foarte diferite. Ne-am pus, în fine, alături și am făcut tot ce am putut sau ce ne-a dus capul să facem. Am înțeles că în fața autorităților de fapt nu poți să te duci singur, oricât de puternică ar fi o personalitate. O voce se construiește în grup, indiferent de breaslă, e nevoie de o voce comună și corul rezonează mult mai tare decât solistul. Oricât de bun ar fi solistul. Asta am învățat. Asta am experimentat și mi se pare că da, din punctul meu de vedere, e cel mai important lucru. Mi se pare că solidaritatea e ceva ce am redescoperit în timpul ăsta și care se cam pierduse în goana pragmatică a fiecăruia pentru existență. Solidaritatea care, de altfel, se vede acum foarte bine în toată această nenorocire ce se întâmplă cu Ucraina. Personal iarăși cred că am mai învățat că nimic nu e de fapt atât de urgent. În afară de boală și moarte nu e nimic așa de urgent. Totul poate să aștepte un pic. Și dacă nu lucrezi 14 ore în fiecare zi, lucrurile nu se dărâmă. Pământul nu se dărâmă dacă nu ești acolo sau dincolo. Am pierdut obiceiul de a reflecta, de a gândi atent înainte de a face pașii, de a ne lua timp pentru asta. Cred că lumea de astăzi a ajuns atât de grăbită și de neatentă că riscă accidente majore.

C.N.D.: Ați reușit o mână de oameni să construiți o cinematografie foarte puternică. Nu știu dacă la nivel european mai există vreo țară care să fi avut trei Urși de Aur obținuți la Festivalul de la Berlin într-o perioadă relativ scurtă de timp. 2 Urși sunt ai tăi - unul cu Poziția copilului, filmul lui Călin Peter Netzer și celălalt al lui Radu Jude cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Valul pe care l-ați creat naște un sentiment de bucurie, dar știm că aceste momente de glorie nu durează prea mult. Mă încearcă o emoție destul de stranie când mă uit la ce se întâmplă la noi și am o ușoară temere că lucrurile ar putea să se dizolve până la dispariție. Și acum întreb, valul pe care voi l-ați construit este unul suficient de puternic astfel încât producători tineri cum sunt Radu Stancu, Ana Maria Antoci, Bianca Oană, fetele despre care povesteai mai devreme - Carla Fotea și Diana Păroiu și alți câțiva... pot acești tineri să creeze conținut astfel încât disiparea asta de care mă tem să aibă loc cât mai târziu?
A. S.: Habar n-am ce să zic. Sunt foarte fericită că există oameni cum sunt cei pe care i-ai numit plus Monica Lăzurean, plus Gabi Suciu. Și cred că ei vor continua cu forță și cu multă putere drumul ăsta. Dacă se va disipa, habar n-am. Nu știu pentru că totuși ce s-a întâmplat cu filmul românesc e ceva absolut uluitor. Într-adevăr la nivel european nu există o asemenea constanță. A existat și există în continuare noul cinema grec care a avut niște vârfuri extraordinare, dar totuși nu continuă la aceeași intensitate ca aici, care e surprinzătoare și pentru noi. Ceea ce s-a întâmplat anul trecut de exemplu cu filmele Alinei Grigore și al Monicăi Stan e minunat. Totuși e nemaivăzut pentru o țărișoară cu niște resurse care cred că sunt a zecea parte din ce reușește Franța să investească în cinema-ul de artă, nu mai vorbesc de cel comercial. Cred că trebuie văzute un pic proporțiile. Să nu mai spunem că nu e mare lucru selecția într-un festival. Selecțiile astea sunt din ce în ce mai mari, mai complicate și este absolut extraordinar. Am mai uitat un nume căruia îi prevăd viitor de aur - Ana Gheorghe. E un om care cred că va muta mulți munți din loc. Pașii ăștia constanți, gândiți, calculați, cred că vor continua. Nu cred că se va disipa. Ce sper din tot sufletul este ca și colegii mei mai tineri să înțeleagă suficient de repede că și succesul și eșecul durează trei zile. Apar de cele mai multe ori neașteptat și dispar la fel de neașteptat. E legenda aia cu bilețelul lăsat de un sătean pentru un rege ca să îl deschidă când e în culmea succesului, dar și în culmea deznădejdii. Atotputernicul Rege a citit: "Și asta va trece!"

C.N.D.: Apropos de succesul tău - pomeneam mai devreme de cei doi Urși de aur, un Urs de Argint...
A. S.: Doi Urși de aur câștigați cu 2 regizori diferiți nu există în istoria Festivalului de la Berlin. Punct. Nu sunt singura din România, nu sunt singura din Europa, sunt singura din lume. Contează? Nu.

C.N.D.: Contează pentru următoarea mea întrebare și nu numai. Ai un portofoliu uriaș din zone diferite stilistic - unele sunt cu auto ironie (cam tot ce face Radu Jude), altele cu umor destul de greu de dus în spate... toate extrem de bine documentate. Sunt filme diferite lucrate cu echipe de creație, cu regizori, scenariști foarte diferiți ca mod de abordare a cinema-ului. Care sunt elementele comune care au făcut din aceste filme succesele care sunt? Ele vor rămâne în istoria cinematografiei europene, cel puțin, ca niște repere. Ce le unește? Cum te-ai apropiat de ele?
A. S.: Cred că m-am apropiat în primul rând cu pasiune pentru că sunt cu toatele lucruri spuse cu pasiune. Sunt sincere. Sunt puternice creativ și tehnic. Deci astea sunt cumva elementele. Am să fac o mărturisire care poate că nu îmi face onoare - ultimul lucru pe care îl citesc pentru un proiect este scenariul. Câteodată nu citesc deloc scenariul. Ce mă interesează este motivația autorului, cineastului pentru că eu fac filme de autor. Asta știu eu să fac, asta știu cum să fac și atunci mă interesează de ce omul ăsta din fața mea este pregătit să investească 3, 4, 5, 7 ani de energie, de resurse, de... orice. Un scenariu se poate face mai bine, dar dacă nu este flacăra aia pe care să mizezi că o să ardă și eu nu sunt dispusă să întrețin flacăra care arde acolo, dacă motivația asta e diferită de ce cred eu despre lume, despre valorile mele în lumea asta... nu am cum să o susțin. Eu nu sunt un business man, de fapt. Eu nu știu să vând orice. Eu știu să vând ceva în care cred la rândul meu.

C.N.D: Sunt convinsă că toate zecile de producții de film pe care le ai în portofoliu sunt importante pentru tine. Nu aș îndrăzni să te îndemn să faci un top al lor pentru că probabil e imposibil. Aș vrea să-mi spui însă fără care dintre aceste filme ascensiunea ta la statutul de producător important pe piața din Europa ar fi fost mai greoaie.
A. S.: Fără primele.

C.N.D.: Fără Nemescu...
A. D.: Fără Marilena de la P7, fără Lampa cu căciulă, fără Cea mai fericită fată din lume. Cu siguranță... deși și asta e foarte relativ. Dacă n-ar fi fost astea, ar fi fost altele. Habar n-am ce s-ar fi întâmplat, dar au contribuit fiecare. Fiecare a avut rolul lui. Și pentru ce mi-a dat mie ca experiență și pentru construcția din spate și pentru parcursul de după. Astea primele mi-au dat încredere, mi-au dat foarte multă încredere. Au și fost experiențele alea de început extraordinare. Noi și cu echipele cu care am lucrat. Da, cu siguranță, dar ar fi fost altfel fără. Fără oricare din ele ar fi fost altfel. Da, cred că fără astea de început ar fi fost altfel, cu siguranță.

C.N.D.: Vreau să ne mai întoarcem puțin în backstage-ul acestui sector cinematografic și să povestim puțin despre... Oscaruri. În momentul în care un film este propus de o țară pentru premiul de la categoria "film străin" începe o serie de campanii, de evenimente care se derulează în Statele Unite. Se semnează tot felul de contracte cu agențiile care au în obiectul lor de activitate să promoveze filmele străine în cadrul membrilor Academiei Americane de Film care cu greu ar putea să vizioneze cantitatea uriașă de filme care se îndreaptă către aceste nominalizări. Ai avut, din partea României, multe dintre filmele tale propuse la Oscarul pentru film străin. Nu știu în ce măsură experiența pe care ai avut-o ca producător executiv la Toni Erdmann te-a apropiat de campaniile pe care Germania le-a făcut pentru acest film astfel încât el să ajungă pe lista de nominalizări. Ce au făcut germanii și ce ar trebui să facă România astfel încât filmele pe care le trimitem acolo, multe dintre ele într-o cheie cinematografică mai mult decât curajoasă și necesară curentului cinematografic mondial? Deci ce a făcut Germania în anul ăla și ce nu face România?
A. S.: Știu destul de bine ce a făcut Germania și știu la fel de bine ce face Polonia, având în vedere că sunt prietenă foarte bună și chiar producem un film împreună cu producătoarea filmelor lui Pawlikowski. Și știu și pentru Ida și știu și pentru Cold War ce au făcut polonezii pentru Oscaruri. Polonia face enorm de mult pentru industria cinematografică din țara lor. Cheltuia cam un milion de dolari pentru aceste campanii. Cam pe acolo ne jucăm. Știu și ce a făcut Georgia când a reușit să se ajungă la nominalizări cheltuind cam 300.000 - 500.000 de euro. România, după știința mea, nu a cheltuit niciodată mai mult de 100.000 de euro. Nu există un fond special. Nu e numai vorba de bani. E din nou vorba de acest lobby la nivel instituțional, de prezență în cercuri de influență din breaslă, de o prezență constantă a unor oameni care știu alți oameni, care participă la întruniri. Asta ar trebui să facă instituțiile - lobby, să asigure prezența regizorului, a echipei în tot felul de evenimente din America în perioada de votare. Să fim deasupra nivelului apei, să fim cu capul pe sus, să respirăm. Să știe lumea cine ești. Ar trebui investit an de an, indiferent de cât de mari sunt șansele unui film sau al altuia din filmele românești care sunt nominalizate și propuse de România, pentru a crea obiceiul membrilor Academiei de a se uita cu atenție la filmul românesc.

C.N.D.: Filmele pe care le-ai produs au multe elemente din zona documentarului că vorbim despre Babardeală... care inclusiv în tehnica de filmare s-a dus în zona asta, Aferim! face reconstituire până la detaliu a vremurilor de acum 200 de ani, Soldații Ivanei Mladenovic care nici măcar nu are cast-ul principal din zona actorilor profesioniști... Cum îți gândești acest mix de genuri pe care îl întâlnești la toți creatorii pe care îi ai în echipă?
A.S.: Vine cred, în ceea ce mă privește, din același interes pentru sinceritate și autenticitate. Plus că documentarul mă interesează foarte tare, întotdeauna m-a interesat. În ultimii ani mi se pare că e mai interesant, mai puternic și mai important pentru soarta omenirii. Micile schimbări pe care le poate aduce un film în viața cuiva - e mult mai probabil ca un documentar bun să le poată face mai eficient decât o ficțiune..

C.N.D.: Sigur e cunoscut faptul, dar, dacă nu, îl mai menționăm și noi aici, că ești căsătorită cu Alexandru Solomon - unul dintre autorii importanți de film documentar din România. Și cu toate astea ai făcut mai multe filme cu Radu Jude decât cu soțul tău. Cum a fost posibil?
A.S.: Alecu, soțul meu și Radu seamănă foarte tare - sunt naturi enciclopedice, răscolitoare de arhive, au un univers cultural extrem de larg. Am învățat enorm, de-a lungul timpului, de la amândoi. Radu lucrează cu un soi de urgență ca și când lumea s-ar termina mâine. El trebuie să lucreze, să facă încă ceva, să propună încă ceva. Alecu e mult mai calm în demersul artistic, mai răbdător, sapă mult mai adânc. Plus că de multe ori s-a întâmplat să fie Radu mai norocos la finanțare decât Alecu. Nu știe multă lume de câte ori am căzut la CNC cu proiectele lui Alexandru Solomon. Asta e amuzant - câteodată lumea depune la concurs cu Ada Solomon gândindu-se că ea oricum câștigă tot timpul. Numai că nu scrie la gazetă de câte ori pici. Și cât de dureros e lucrul ăsta. Cât de tare te dezechilibrează.
Radu e mai degrabă ca un frate pentru că am crescut în cariere împreună. Dar e și o camaraderie care durează de foarte multă vreme. N-am știut să compar. E foarte greu să compar. Sigur că mi-a fost greu și ciudă câteodată. Sigur că sufeream, deși erau amândouă filmele mele, de la doi oameni dintre care unul e tatăl copiilor mei și iubitul meu și omul fără de care nu știu dacă aș putea să merg mai departe dacă n-ar mai fi lângă mine.
Am avut sentimentul de frustrare când, trimițând la același festival un film al lui Alecu și un film al lui Radu, a fost ales doar filmul lui Radu. Sigur că am suferit. Sunt om. Mi s-a întâmplat și să mi se pară nedrept, să pun în balanță cele două filme și să nu pricep de ce n-a fost preferat celălalt. Mi se întâmplă asta câteodată și cu două filme ale lui Radu. Propun două scurtmetraje către același festival și să nu înțeleg prea bine de ce e alegerea aia că pentru mine era evident că e celălalt mai bun sau mai interesant sau mai provocator sau mai ceva. Pe urmă, cu timpul, am priceput că ține și de noroc și de actualitatea demersului. Dar câteodată e greu de dus.

Distanța dintre mine și mine

 
C.N.D: Ne întoarcem la filmul lui Radu Jude făcut în pandemie - Babardeală. Ați filmat cu mască, în exterior, o secvență care în mod evident a fost gândită pentru interior. Sunt incluse în scenariu aspecte legate de pandemie, de teoriile conspiraționiste care au însoțit-o, de trimiteri la antivacciniști. Cu certitudine scenariul este construit înainte de martie 2020, cum ați reușit, într-un timp atât de scurt, să vă adaptați și din punct de vedere al producției, dar și al conținutului. Din punct de vedere al mesajului pe care îl are filmul, mi se pare că a crescut valoric prin aceste trimiteri la actualitatea care ne măcina pe toți.
A. S.: Da. Sigur scenariul nu a fost scris așa ci a fost adaptat la situația de la momentul intrării în producție. Schimbarea și adaptarea ține tot de versatilitatea și de urgența asta cu care trăiește Radu. Îi sunt foarte recunoscătoare că ne-a împins să nu ne oprim. Asta m-a ajutat de fapt în prima parte a pandemiei - am stat în priză, nu m-am oprit. Trebuia să ne adaptăm la situația reală și am vrut ca filmul acesta să rămână o mărturie a vremurilor și a situației speciale în care ne găseam. Inițial stabilisem că filmăm în octombrie-noiembrie. Și ne pregăteam să facem asta. Sigur că în momentul în care am realizat că totuși 28 de oameni, cât erau inițial, plus o echipă de filmare, în interior, cu geamurile închise, în plină pandemie, nu era o soluție. Radu a zis că este foarte veridic ca adunările să se țină în aer liber. O ședință în aer liber, într-o curte interioară, nu e neadevărată.
Dacă filmam în vară n-ar mai fi fost accesibilă o finanțare pentru că unul dintre criteriile de eligibilitate era să nu filmăm până la mai mult de jumătate din film până la jumătatea lui octombrie. Cred că în jur de 15 iunie, nici nu mai știu bine, am realizat că riscul să nu putem filma, din cauza restricțiilor, în octombrie-noiembrie e mult mai mare decât riscul de a nu primi finanțarea. Am renunțat la finanțare. Radu a zis că avem cum să protejăm echipa, folosind măști, dar cum protejăm actorii? Așa că am decis că vor purta măști. Toți. Deci marca pandemiei va fi acolo. A rescris scenariul. Masca a devenit parte integrantă a costumului pentru actorii din film. Cam asta e povestea. Am filmat mai devreme, am renunțat la banii pe care puteam să îi avem adiționali. Ne-am descurcat. Asta a fost.

C.N.D.: Ai început ca producător de film cu scurtmetraje. Ai început cu Radu Jude, cum spuneam mai devreme, și ați crescut împreună. Cred că Radu până la Lampa cu căciulă, scurtmetrajul pe care voi l-ați făcut împreună, mai făcuse regie de reclame probabil și ceva asistență de regie. Tu aveai experiență în publicitate și pe film doar în proiectele care se întâmplaseră la Domino. Ai făcut tot scurtmetraj cu Cristian Nemescu și nu ați reușit să vă construiți un portofoliu împreună pentru că el a plecat prea repede dintre noi. Este unul dintre secretele unui producător care, ca să poată performa, e important să crească alături de echipe tinere care sunt la început de drum?
A.S.: Cred că e mai de la egal la egal. La început e destul de greu să faci față cuiva care riscă să impună pentru că știe mai bine, pentru că are mai multă experiență. Este mult mai bine să iei startul cu oameni care sunt la început de drum, dar cu care ai același tip de interese, aceeași viziune asupra lumii. Am început cu scurtmetraje pentru că mi s-a părut că riscul e mai mic. A fost important că eram toți la început, eram super entuziaști. Bucurie ca la filmarea aia mai rar. A însemnat foarte mult felul ăsta de lucru și încrederea și visele tuturor din echipă. Ceva bun în experiența de lucru cu oameni care sunt la început de drum este că, oricât ai ști, tot mai înveți. E diferit și asta face și farmecul meseriei ăsteia de cineast, fie că ești artistul sau producătorul. Niciun film nu seamănă cu celălalt. Nicio experiență nu seamănă cu cealaltă. Provocările sunt diferite. Soluțiile pe care trebuie să le găsești sunt diferite. Genul ăsta de familie temporară care e echipa de film e iarăși ceva absolut senzațional și care pentru mine contează. Eu nu știu să trăiesc singură. Am norocul să am meseria asta care presupune lucru înconjurat de oameni. Nu sunt niciodată singură și e felul în care îmi place să trăiesc - înconjurată de oameni.

C.N.D.: Care sunt calitățile indispensabile pentru un producător?
A.S.: Diplomația. Capacitatea de a asculta. Curajul și pasiunea.

C.N.D.: Dacă ar fi să își dezvolte trei abilități la începutul carierei pentru a pătrunde pe piața europeană de film, care ar fi acestea?
A.S.: Curajul de a vedea, de a vorbi despre tine, de a nu te simți inferior pentru că ești la început, pentru că vii din est, pentru că engleza ta nu-i perfectă. Nu ne-am născut niciunii cu astea. Sigur că e un soi de disconfort când ești prima dată într-un alt mediu decât al tău, dar cred că e extrem de important să îndrăznești. O îndrăzneală care să includă bun simț. Îndrăzneala care se duce în obrăznicie sau aroganță e nepotrivită și face rău. Sinceritatea iarăși e importantă, abilitatea de a fi sincer fără a minimiza eforturile tale, credințele tale, valorile tale, atu-urile pe care le are proiectul tău.

C.N.D: Am trăit o pandemie. Nici nu știm dacă s-a terminat sau nu. Cu certitudine trecem printr-un război care nu știm când se va termina, cum se va termina. Sistemele economice și la noi și la nivel european sunt într-un haos mare, plătim taxe într-o țară în care educația, cultura, sănătatea supraviețuiesc pur accidental. Cum vezi tu viitorul?
A.S.: Nu știu ce să zic. Știu cum mă pregătesc eu pentru viitorul ăsta atât de incert că nu știm încotro ne ducem, nu știm ce va fi. Știm cât de greu ne va fi să trăim, fie și strict la nivel economic, post război. Acest război, chiar dacă se va încheia repede (ceea ce din păcate nu pare deloc evident) va avea niște costuri economice pentru întreaga Europă mari și dificil de dus. Nu îmi e frică de aceste costuri economice, sunt pregătită pentru ele. Știu să trăiesc cu puțin și cred că e cel mai ușor lucru de dus. Să învățam să mai reducem, să consumăm mai puțin sau să ne descurcăm cu mai puțin. În rest, încerc și deocamdată nu reușesc foarte bine, să continui să produc, să fac sau să desfășor acțiunile care țin de o viață normală - fie pregătirea pentru filmare, fie petrecerea timpului meu liber. Spunea o prietenă psiholog, la un moment dat, dând niște sfaturi pentru oameni cum să facă față acestei perioade, că da, sigur, tuturor ne e frică de moarte și de război, dar nu putem să așteptăm să murim, ceea ce e de altfel foarte improbabil că se va întâmpla. Nu putem fi vii doar ca să așteptăm să murim. Dacă va fi să murim, important e să trăim la maxim timpul ăla care ne e dat. Încerc să fac asta. Au fost câteva dispariții importante, în timpul pandemiei. Au plecat oameni pe care îi credeam nemuritori sau care aveau profilul ăsta. Vorbesc chiar de prezențe publice, nu neapărat de persoane apropiate, cum sunt Ivan Patzaichin sau Ion Caramitru. O altă figură care avea profil de nemuritor este domnul Ioan Onisei. Șocul cel mare a fost că aceste persoane au putut să dispară fizic. Am mult mai multă grijă pentru că eu cred într-adevăr că trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine. Cum putem să ne concentrăm totuși pe bucuria pe care ne-o poate aduce azi și cum putem să nu facem umbră Pământului degeaba? Cam așa mă pregătesc eu pentru viitor. Aș vrea să trăiesc. Sunt dintre cei care vor să trăiască cât se poate de mult, dar să trăiască în putere, nu chinuit. Mă bucur de zilele astea - încă pace, încă echilibru!

C.N.D: Câte filme ai produs?
A.S.: IMDB zice că sunt 72.

C.N.D: Ce trebuie să conțină o poveste pe care vrei să o produci?
A.S.: Adevăr.

C.N.D.: Cum îți alegi povestitorii filmelor?
A.S.: Să împartă aceleași valori cu mine.

C.N.D.: Crezi că un film poate schimba un om?
A.S.: Un om - nu, o atitudine - da, un punct de vedere - da. Mai mult nu am aroganța să cred.

C.N.D.: Filmul este în primul rând...
A.S.: Oglinda.

C.N.D.: Cea mai mare provocare la un film este...
A.S.: Să reușească să fie ce și-a propus să fie.

C.N.D.: Faci filme ca să...
A.S.: Mă bucur de viață.

C.N.D.: O preocupare pe care o ai și pe care o cunosc puțini oameni...
A.S.: Dansul contemporan.

C.N.D.: Cel mai mult îți place să...
A.S.: Privesc marea.