sâmbătă, 30 aprilie 2022

Despre viețile unor bărbați îndumnezeiți - Plotin, un mistic păgân

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***
Despre viețile unor "bărbați îndumnezeiți"

"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)


Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?

În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin. Enneadele, așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir. Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene, participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității Enneadelor, are meritul de a conferi sens mistagogic unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale. Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și introducerilor făcute de Porfir la Enneade.

Al doilea argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian, "logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon. Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi, presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat, este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de pagini, Eisagoge - introducere la Categoriile lui Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.

Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" id est conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia orientală (Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele caldeene în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care, printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de vedere, el a deschis calea interpretării Oracolelor caldeene de către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.

Pierre Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene: doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil, nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația, devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios, episcopul de Cyrene.

Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice, filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini superbe în Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le, fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări, atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică.

Nu în ultimul rând se cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii, influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe (vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic, revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul De abstinentia a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.

Curriculum uitae

Porfir s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul", ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir, considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul", "Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al tratatului Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica. Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de "pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană, egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali. Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir, în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic". Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării biografice...

Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul, fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr. Beatrice).

Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir, Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică poate și chiar se cuvine aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir, "Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism. În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios, Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și abilitățile interpretării alegorice.

Tot Porfir vorbește și despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este... despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul tratatului De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen, codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte, pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur (teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți ai Bisericii.

Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți, care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă despre alungarea unui demon dintr‑o baie.

Acum redactează prima lui operă, Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea, Despre statuile zeilor. În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg - religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului, accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea, un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (tyche). Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată, lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.

În Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a cultelor păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent, reprezentat numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului. Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.

A doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică (Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins "critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin, Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene, adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin sufereau de exces logoreic.

Exercițiul filologic, atunci când e făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică, gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu, împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte, Porfir va interpreta miturile din Iliada și Odiseea ca pe expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii cercetători datează din această perioadă și Istoria filozofiei, lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii Enneadelor și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită, presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului.

Porfir ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei. Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate - accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.

Pentru a oferi o idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile). Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."

Nu lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia; fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman printre oamenii politici" (9).

Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de akme, al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de enneade îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții "longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților. Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând Timaios‑ul platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir: "Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente, fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel, nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma imperială."

Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale fantasmagoricului Eunap. În nota din Viețile sofiștilor consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului, discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în Enneade), "sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții: melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană, radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.

Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor, id est, în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani. Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof, contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre dânsul. Pe lângă Eisagoge, o scrisoare de lămurire către senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina cu domnia lui Claudius; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creștinilor și De abstinentia.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu