duminică, 10 aprilie 2022

Trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine!

 Noaptea Albă a Filmului Românesc la TVR 3 continuă... pe 27 martie 2022, începând cu ora 22:00 puteți viziona 6 filme ale producătorului Ada Solomon. Mai multe detalii aici.


 În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Ada Solomon.

 
Ada Solomon (foto: Alex Gâlmeanu)

Claudia Nedelcu Duca: Ai vrut să te faci actriță. Ai terminat Facultatea de Instalații. Cum a funcționat acest drum? Ce zice Ada despre Ada?
Ada Solomon: A funcționat neașteptat. Lucrurile pline de incertitudini pe care le trăim în ultimii ani mi-aduc aminte de tinerețea mea pentru că nimic nu a fost programat. Eu nu mi-am ales meseria pe care o am astăzi, mai degrabă m-a ales ea pe mine. Sigur că într-o direcție pe care mi-am dorit-o, care m-a interesat. Am vrut să mă fac actriță într-o vreme în care era aproape imposibil pentru cineva ca mine. Nu eram pregătită să dedic ani din viață ca să reușesc să intru la ce se numea atunci I.A.T.C., actuala Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică. Am luat-o pe alte drumuri. Pe ocolite, am ajuns cam tot acolo.

Ada Solomon (foto: Silviu Gheție)

C.N.D.: Ai intrat pe platourile de filmare în anii '90 făcând publicitate la Domino Film. Povestește-ne puțin despre perioada aceea de pionierat. Când te întorci în amintiri, ce te face să zâmbești?
A.S.: Toată energia, toată minunea descoperirii și a întâlnirii cu oameni extraordinari. Am să numesc câțiva, mai degrabă pe cei care nu mai sunt - Mircea Veroiu, Ovidiu Bose Paștina. Lucrul cu ei a fost ceva cu totul special. Și apoi, trecând la cei care sunt activi, sigur că o întâlnire care a însemnat foarte mult pentru mine și pentru înțelegerea a ce înseamnă să faci cinema, a fost întâlnirea cu Nae Caranfil. Și-a scris două dintre scenarii pe biroul de lângă biroul meu, întrebându-ne din când în când cum ni se pare o replică sau alta. Producția filmelor, și la Asfalt tango și la Filantropica, s-a desfășurat efectiv în încăperea în care îmi petreceam mai mult de zece ore pe zi, zilnic. Sigur că întâlnirea asta, toată experiența asta, a fost foarte importantă pentru mine într-o anumită direcție, aceea a cinema-ului per se. Pe de altă parte, o întâlnire iarăși extrem de importantă pentru mine a fost cea cu Vivi Drăgan Vasile. Nu numai pentru ce înseamnă Vivi Drăgan ca operator, ca director de imagine, ca făcător de cinema și ca om pasionat, ci datorită generozității extraordinare și energiei pe care o transmitea celor tineri datorită tinereții lui mentale în relație cu generațiile de vârsta mea, mai degrabă.

Ada Solomon (foto: Vlad Bâscă)

C.N.D.: Ești președinte executiv al Asociației Europene a Femeilor din Audiovizual - EWA și vicepreședinte în boardul Academiei Europene de Film. Ce presupun aceste funcții?
A.S.: În ceea ce privește EWA - Asociația Femeilor Europene din audiovizual e mai degrabă o funcție de reprezentare, dar în același timp este o activitate de coordonare și de analiză a deciziilor Biroului Executiv și a direcțiilor, a strategiilor pe care le propune organizația. EWA promovează excelența sau exemplul de succes, mai degrabă, decât să facă advocacy. Se bazează pe conținut și pe acțiuni concrete în care femei care au reușit împart exemplul și poveștile lor și dau putere celor care sunt la început sau care încă se simt vulnerabile, care încearcă să se poziționeze într-o lume mai degrabă a bărbaților. E o organizație de acțiune și asta m-a atras.
N-am avut niciodată senzația asta de vulnerabilitate sau de poziționare inferioară pentru că sunt femeie. Tata întotdeauna ne-a învățat admirația și respectul și iubirea față de mama, în primul rând, care era eroina lui supremă. Mama era regina, de fapt, nu era tata regele. Un soi de camaraderie respectuoasă și foarte voioasă a avut-o și cu bunica mea maternă care a locuit cu noi. Tata era înconjurat de patru prezențe feminine foarte diferite. Eu și sora mea nu semănăm deloc. Bunica mea era un spirit foarte liber și mucalit. Mama mea era destul de introvertită și foarte muncitoare și foarte dedicată meseriei ei. Cred că dorința mea de muncă vine de la ea. Datorită acestor lucruri, m-am simțit în siguranță și într-o relație de egalitate cu bărbații. Îi mulțumesc tatălui meu pentru lecția asta. Sper să mă audă de acolo din cer de unde trebuie că e.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

C.N.D. Iar în ceea ce privește Academia Europeană de Film...
A.S. Bordul este de asemenea un instrument consultativ, dar care, de asemenea lucrează și este implicat în deciziile, strategiile și poziționarea Academiei Europene în contextul internațional. Sunt multe transformări care s-au întâmplat în ultimii ani. Și acolo e un board din ce în ce mai tânăr. Preocupările și profilul Academiei s-au diversificat. Inițial era un for care în primul rând se ocupa de excelența anului prin Premiile Academiei de Film. În ultimii ani sunt tot felul de alte acțiuni la nivel diplomatic de poziționare a cinematografiei în contextul politico-social-cultural în care există cinema-ul astăzi.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

C.N.D.: Se întâmplă foarte multe pe plan european, inclusiv în aceste două tipuri de organizații pe care le pomeneam mai devreme. Am uneori însă sentimentul că aici, pe plan local, producătorii sunt priviți mai degrabă ca niște artiști boemi. Ce ar trebui să se întâmple astfel încât să nu pară că sunt așa și ce pot face pentru a convinge că o cinematografie susținută legislativ ar putea aduce de fapt beneficii foarte mari României? Nu doar că palmaresul pe care îl au filmele pe care le faceți voi ar trebui să fie mult mai vizibil, dar mă gândesc la faptul că dacă ați fi susținuți legislativ și s-ar înlesni filmări în România pentru producții de afară s-ar obține un beneficiu real - vin oameni mulți, consumă, cheltuie, închiriază locații, promovează locuri din România.
A.S.: Da. Nu știu dacă producătorii sunt priviți ca niște artiști. Cred că mai degrabă sunt priviți ca niște business men care văd doar propriul interes în detrimentul publicului sau... habar n-am, lucruri de tipul ăsta. Am fost ieri la o întâlnire cu reprezentanți ai instituțiilor italiene care promovează filmul și care se ocupă de poziționarea Italiei ca partener pentru producții cinematografice. M-a apucat toată jalea Pământului văzând în ce fel sunt organizate și câte instituții, câte organisme oficiale există pentru a susține cinematografia italiană. De la comisiile de film care promovează Italia ca loc de filmare, ca loc în care se pot cheltui banii altora, expun Italia cu toată frumusețea ei și toată complexitatea ei, până la organizații de protecție a intereselor lucrătorilor din cinematografie, instrumente de sprijin la nivel economic.
Pentru că într-adevăr, așa cum spui, cinematografia nu e numai vitrină, nu e numai o chestiune de imagine. E și un instrument diplomatic extraordinar de punere în valoare a unei țări, poate contribui economic foarte mult la bunăstarea unei țări pentru că sunt bani mulți în cinematografie. Sunt domenii conexe care sunt legate de producția de film și nu vorbesc numai de turism și ce înseamnă cazare, transport, HoReCa, în general, care e implicată atunci când au loc filmări în România. Înseamnă în același timp construcții, tehnică de înaltă calitate, servicii de multe feluri, de un profil destul de special, dar important și un loc în care creativitatea se împletește cu execuția de înaltă calitate. Noi avem toate astea, dar dacă nu știm să le punem în valoare, asta e.
Din păcate lucrurile nu sunt înțelese la nivel de autorități, nu sunt înțelese beneficiile. Nu sunt unele punctuale pentru lucrătorii din cinematografie. Nu sunt niște beneficii strict ale sectorului cultural. Ele sunt niște beneficii ale sectorului economic și ale poziționării României în context european ca un colaborator de nădejde, ca un partener egal cu celelalte țări. Pentru că putem, pentru că știm, pentru că ne-am construit asta în timp. De la tehnicieni, până la creatori, actori, avem valoare, avem talente și avem capacități extraordinare. Prețurile noastre continuă să fie competitive, dar ele nu funcționează în afara unui context funcțional la nivel legislativ. Ce se întâmplă astăzi cu acest produs esențial pentru competitivitatea României la nivel european și chiar internațional care se cheamă schema de ajutor de stat pentru producția cinematografică, este greu de acceptat. Faptul că ea, deși este aprobată legal, având tot ce îi trebuie, este blocată de aproape trei ani. Nu numai că nu s-au dat banii care au fost angajați ca datorie a statului român, nu s-au semnat contractele pentru o altă sesiune și toate lucrurile astea nu fac decât să descurajeze partenerii străini. Este un blocaj birocratic de neînțeles pentru oricine vine dintr-un mediu normal economic.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

C.N.D.: Mă întreb dacă s-au epuizat toate resursele de revitalizare administrativă și legislativă. Mi se părea o gură de aer. A fost un semn că intrăm într-un circuit esențial pentru producția de film european. Aș vrea să detaliem, pentru cei care nu știu, cum funcționează. Ce poate fi făcut astfel încât și ce ați câștigat să nu ajungă la pierderi?
A.S.: În momentul ăsta, ce am câștigat e deja la pierderi. Va fi foarte greu de reconstruit încrederea. Încrederea e cel mai greu lucru de recăpătat, odată pierdută. Ori încrederea partenerilor străini în momentul ăsta e pierdută. Asta nu înseamnă că am capitulat.
Ce înseamnă schema de ajutor de stat? Este un instrument de sprijin care funcționează în majoritatea țărilor europene. Nu am inventat noi căruța, ba chiar suntem printre ultimii care am reușit să implementăm acest sistem. În momentul în care o companie de film română sau străină - pentru că ea nu se referă doar la partenerii străini, ea este accesibilă și pentru proiectele românești - cheltuie o sută de lei în domeniul cinematografic de la noi poate primi înapoi fie 35, fie chiar 45 de lei. Este un produs economic. Poți primi banii pe baza unei cereri preliminare, printr-o procedură destul de simplă și care presupune doar îndeplinirea unor criterii de eligibilitate din punct de vedere al structurii producției și nu o judecată artistică. Din fiecare 100 de lei pe care ai cheltuit-o în România poți recupera sumele de mai sus, dacă în filmul respectiv România este prezentată și promovată ca România, adică nu se filmează aici pentru Franța sau Germania; castelele noastre nu devin castele germane ci sunt ceea ce sunt ele - castelele din Transilvania sau Delta Dunării din România și așa mai departe. Banii întâi se cheltuie, apoi se recuperează de la statul român. Întâi îi cheltui, dovedești că i-ai cheltuit în proporția în care i-ai cheltuit și apoi soliciți plata. Nu s-a plătit decât un singur dosar din cele... cred că 40 și ceva care sunt depuse. Nu există o procedură clară despre cum se analizează aceste cereri de plată. Ea s-a schimbat, s-a coafat, s-a revăzut și în continuare există acest blocaj. Alianța Producătorilor de Film din România nu a încetat nicio clipă să solicite deblocarea acestui instrument vital pentru industria cinematografică.
Din păcate evenimentele care ne înconjoară pun pe planul doi-trei elemente de acest tip și aici sigur că discuția e lungă. Ce faci în perioade de criză? Soluția mea pentru pandemie a fost ca în perioada de criză să muncesc, încerci să construiești și asta face ca lucrurile să fie în continuare viguroase și funcționale. Recunosc cinstit că în acest moment, cu această tragedie pe care o trăim, mă simt mult mai puțin puternică și mi se pare cumva că toate lucrurile pălesc în fața războiului din Ucraina și a luptei pentru supraviețuire a unor oameni inocenți. Mi-e mult mai greu să găsesc energia de a mă bate pentru lucruri care mi se par mici. Cum să mai spun că o colaborare la nivel internațional îți permite să nu pleci în lumea largă și în același timp să interacționezi cu alte economii; să fii parte dintr-un sistem, să aduci capital străin care se cheltuie acasă, să asiguri salariile unui întreg sector. Sigur că există și această contribuție din partea statului român, dar în mare parte banii ăștia cheltuiți sunt bani din afară. Sunt un fel de... cum să spun, de export fără delocalizare. Nu vrem să plecăm din România. Vrem să lucrăm aici. Sunt enorm de mulți tehnicieni care fie se reprofilează, fie, cei într-adevăr valoroși, lucrează în Bulgaria, Slovacia, Ungaria. Acolo unde aceste instrumente funcționează. Industria cinematografică acolo e constantă.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

C.N.D.: Există totuși un Centrul Național al Cinematografiei. Televiziunea Română contribuie la acest fond cinematografic în baza aceleiași legi în care funcționează și producătorii din România. Încerc an de an să determin dacă sunt niște strategii pe trei, pe cinci ani ale Centrului Național al Cinematografiei care ar putea să sprijine munca pe care o faceți voi. Tu din interior cunoști această strategie? Eu, ca simplu consumator și încercând să îmi fac cât pot de bine treaba, nu am reușit să determin aceste strategii. Există?
A.S.: Din păcate, după știința mea, nu. E dureros că în continuare cinematografia românească are acest statut de Cenușăreasă. Oriunde în lume filmul românesc este prezent. Acasă nu contează, cumva e trimis cât mai în spatele casei. E drept că nu a existat niciodată un soi de agregare a energiilor care să pună în aceeași tabără instituția și breasla. În cea mai mare parte a timpului a existat acest război constant sau această luptă cu două tabere - pe de o parte administrația, pe de altă parte lucrătorii din sector. Legea este îmbătrânită și complet inadecvată în momentul ăsta la transformările care s-au întâmplat în domeniul cinematografic în ultimii 20 de ani. Dar există și la nivel structural, felul în care lucrează oamenii de acolo, o îmbătrânire, o lipsă de relevanță în contextul actual și mai ales în context internațional. România nu e prezentă la marile dezbateri. România nu vine cu idei. România, la nivel instituțional, nu există în discursul internațional. Noi ne ascundem după degete. Încă o dată spun, și am responsabilitatea vorbelor pe care le spun: ceea ce au construit cineaștii români, au construit prin ei înșiși. Nu a fost niciodată un sprijin organizat la nivel de instituție pentru ca acești cineaști și perlele cinematografice pe care le-au creat să fie prezente în competițiile internaționale, să ajungă sa fie vândute în teritorii cât mai multe, să fie văzute pe cât mai multe ecrane din lumea întreagă. Cineaștii români și-au construit drumul singuri. Da, sigur, cu bani publici care sunt dați pe baza unui concurs pe baza unei selecții cu eforturile de rigoare. Nu e nimic ce li s-a dat fără motiv sau care nu li se cuvenea. Dar numai că a da bani nu e suficient pentru a construi o poziție și o identitate. Există un întreg ansamblu de profesioniști din domeniul cinema-ului care au făcut ca România să fie unde este. Din păcate nu există și strategiile... De fapt, cred că la urma urmei e chiar mult mai simplu decât atât. Nu există aceeași pasiune pentru lucru în rândul funcționarilor din instituții așa cum este din partea sectorului cinematografic.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

C.N.D.: Nu știu dacă un funcționar dintr-o instituție ar trebui să dezvolte o pasiune pentru ceva. Mi se pare că lipsește un cadru care i-ar putea obliga, de fapt, să își facă treaba.
A.S.: Am văzut o țărișoară cum e Croația. Sunt oameni care lucrează în instituția care coordonează cinematografia la nivel de relații internaționale cărora le strălucesc ochii când vorbesc despre cinematografia din Croația - ce s-a mai întâmplat, cum s-a mai întâmplat, ce noi talente au și cât de bune. Nu doar regizorul X sau Y, dar monteurul... și actrița care a reușit să joace nu știu în ce serie americană și laboratorul de post-producție, locațiile lor... Nu cred că există meserie pe lumea asta pe care să n-o faci cu pasiune...
Spuneai la un moment dat să mă gândesc la cine sunt eu și mi-am dat seama că, încercând să răspund la întrebarea asta, sunt o femeie care a fost crescută să nu facă umbră pământului degeaba, să încerce să nu treacă degeaba prin lumea asta. Mama mea era blănăreasă. Nu era pasionată, era totalmente dăruită muncii ei, clienților ei, relațiilor cu colegii, felului în care în care gestiona micul atelier în care a lucrat. Era un funcționar, nu era al ei. Era un funcționar într-o întreprindere de stat. Numai că asta am văzut toată viața. Am văzut toată copilăria în casă cât de mult înseamnă pentru mama munca pe care o face și cât de important era să o facă mai bine. Atunci orice funcționar dintr-o instituție publică găsesc că trebuie să fie pasionat de ce face că altfel e o irosire a vieții proprii.

C.N.D.: Înțeleg ce spui, dar cred că lucrurile ar funcționa mai bine dacă am ști ce avem de făcut nu doar azi ci și în anii următori. Care ar fi idealul de context legislativ prin care această breaslă a cinematografiei din România ar putea avea o viață măcar la fel de liniștită cum o au cei care lucrează într-un teatru subvenționat? Avem teatre care sunt subvenționate și avem o industrie care supraviețuiește doar pentru că își doresc câțiva oameni să nu stea. Oamenii care lucrează în această industrie trăiesc de la un film la altul. Dacă sunt doi ani de pandemie, un actor, un regizor tehnic, un recuziter dintr-un teatru își primește un salariu și poate să trăiască; în timp ce un freelancer din industria cinematografică, neavând nici un suport legislativ pe care să se sprijine, moare de foame, pleacă sau se face șofer de autobuz. Sectorul independent este zero sprijinit.
A.S.: Cred că e o durere mare pe care o are nu doar cinematografia, ci întregul sector cultural independent. Același lucru se întâmplă pentru artiști - că sunt artiști vizuali, că sunt performeri, că sunt dansatori, că sunt oameni care lucrează în teatru, dar nu într-un teatru subvenționat ci în teatrul independent. Deci tot sectorul.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

C.N.D.: De ce să se subvenționeze un teatru și nu și zona cinematografică?
A.S.: Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o tot timpul. De ce? Probabil că cel mai sigur sistem care există în lume la momentul ăsta este sistemul francez. E un sistem care susține activitățile intermitente. E un sprijin pentru oamenii care trebuie să lucreze un anumit număr de ore pe an. Atunci când nu lucrează, au totuși un sprijin din partea statului. Un fel de, nu știu cum să-i spun, că nu e un ajutor de șomaj ci un fel de continuitate de subzistență astfel încât să nu moară de foame în perioadele în care nu au un proiect. Noi nu avem nici o imagine a lucrătorilor din domeniul cultural. Noi nu avem o catalogare a tuturor tehnicienilor care există. Noi nu putem să spunem câți oameni lucrează în cultură pentru că nu există o cartografiere a sectorului. Deci cred că asta ar fi soluția ca lucrurile să se întâmple așezat, pe de-o parte. Pe de altă parte, continuitatea în sistemul de finanțare e necesară și ea. Ce îmi reduce din capacitatea de a mă lupta să exist este incertitudinea. Ori la Centrul Național al Cinematografiei nu știi niciodată când vor fi concursurile de proiecte, dacă vor exista unu, niciunul sau două, cum spune legea. Cam câți bani vor fi? Nu funcționează schema de cash rebate, celălalt instrument esențial care, așa cum spuneam, e blocat. Dumnezeu știe până când. Îmi doresc să văd raza de speranță. Pare că în momentul ăsta există mult mai multă deschidere față de acest subiect și înțelegere decât a existat în ultimii trei ani.

C.N.D.: Ești producătorul din România cu cea mai mare vizibilitate. Ți-ai făcut vreodată un inventar cu ce ai reușit să faci concret pentru această industrie, excluzând aportul uriaș privind palmaresul în festivalurile de categorie A? Dacă schimbarea nu vine de la oameni precum ești tu, cum e Cristian Mungiu și alți câțiva oameni care sunt percepuți ca fiind verticali, cu performanțe reale... nu știu de unde ar putea veni.
A.S.: Nu fac asta pentru că nu fac liste cu ce mi-a ieșit și ce nu mi-a ieșit. Cred că am făcut lucruri pentru colegii mei și pentru domeniu atât cât m-a dus pe mine capul. Și la nivel administrativ, cred că faptul că nu îmi țin gura, totuși sper că nu sunt isterică și lucrurile pe care le spun sunt argumentate și clare atunci când le comunic. Sper că am reușit să fac cu decidenții ce am reușit să fac și cu filmele - să mai ridic un semn de întrebare, să mai schimb un punct de vedere. Nu numai în România am reușit niște lucruri. În Academia Europeană de Film, de exemplu, am reușit să atrag atenția asupra filmului documentar și a locului lor vitregit în imaginea generală. Am reușit să schimb un pic, să dau voce unor lucruri care sunt evidente, dar care nu sunt vizibile. Ce am mai făcut? Cred că am mai dat curaj colegilor mei mai tineri să acționeze. Sper din tot sufletul că am reușit să spun asta destul de răspicat pentru că eu nu cred că lucrurile pot fi făcute de mine sau de Mungiu sau de Jude sau de Cristi Puiu. Cred că lucrurile trebuie făcute de oamenii care vor să se implice, de toate vârstele. Nu trebuie să ajungi să fii un nume. Când am început să lucrăm la legea cinematografiei actuală eram o mână de puști care erau la început de drum. Și Mungiu și Radu Muntean și Tudor Giurgiu. Și eu. Cătălin Mitulescu. Vivi Drăgan nu mai era un puști, dar el mai mult ne ținea spatele să facem, să nu stăm. Cei care au fost implicați în toată povestea asta eram foarte la început. Nu era vorba încă de niciun Palme d'Or și nici de alte succese. Cu toate astea am răzbit să schimbăm, cu sprijinul celor mai mari decât noi - domnul Stere Gulea, domnul Radu Gabrea -, dar energia primară venea dinspre puștimea asta. Câteodată îmi dau seama că nu pot să îi judec pe colegii mei mult mai tineri pentru că sunt altele condițiile.

În mare parte, noi am fost o generație care s-a născut în competiție. Ne-am luptat să ne naștem, ne-am luptat să rămânem vizibili într-o generație foarte mare. Vorbesc de generația mea, de decreței, cei născuți în '67 - '68, boom-ul de copii din perioada respectivă, datorat legii împotriva avortului dată de Ceaușescu. Noi am fost în starea asta de competiție din momentul în care am venit pe lume. Am acționat ca atare atunci când am avut șansa ca lucrurile să se schimbe la Revoluție. O dată cu căderea regimului Ceaușescu, pentru noi s-au deschis toate porțile și nimeni nu știa nimic mai bine decât noi. Atunci nu trebuia decât energia pe care o aveam deja, dorința de a fi competitiv, de a exista. Eram într-o mare de oameni, ca să arăți că ai o față și să nu fii o parte dintr-o magma, trebuia să faci ceva. Noi învățam din propriile greșeli pentru că nu era nimeni care să ne dea peste mână, să ne spună că știe mai bine pentru că nu știau. La nivel local vorbesc și am învățat așa. Colegii mei, care sunt la început de drum și care construiesc acum - nu știu dacă mai au energia asta și aici într-un fel mă simt vinovată de a nu fi capabilă să le insuflu ceea ce, cum am spus deja de câteva ori, ne-a insuflat nouă Vivi Drăgan Vasile - "Da, puteți! Da, faceți! Da, încercați!" Nu știu dacă reușim noi, generația noastră, să le dăm curajul celor tineri și să-i forțăm cumva. E nevoie de un soi de prospețime în gândire. Eu nu sunt convinsă că felul în care văd eu lucrurile e sută la sută cel actual. Atunci vreau să am oamenii ăștia, mă înconjor de oamenii ăștia, dar aș vrea să îi văd mai activi. Aș vrea să îi văd mai hotărâți. Sunt câteva voci. Am colege cu care lucrez cot la cot în momentul ăsta. Sunt niște minuni și de energie și de dorința de a învăța și de a construi, de a schimba, de a avansa. Am colegi care sunt așa, dar sunt puțini și am impresia că nu se coagulează cum ar trebui. Nu că noi am fi fost uniți și coagulați vreodată. Dar poate măcar asta o să se schimbe.

C.N.D: Nu știu cum se vede de la voi, de la cei care realmente fac film, dar mie mi se pare că înainte de pandemie volumul de producție audiovizuală inclusiv de film era la un volum foarte mare și film comercial și chiar și film de autor care are o zonă mai mică de desfășurare. În afară de faptul că acești ani marcați de pandemie au redus numărul producțiilor, s-a mai schimbat și durata de viață a unei producții pentru că exploatarea în regim clasic s-a diminuat considerabil. Aș vrea să știu cum se vede de la tine modul în care această pandemie a schimbat viziunea producătorilor de film. Sunt lecții pe care echipele de producție și de creație le-au învățat în această perioadă?
A.S.: Nu știu ce a învățat fiecare. Eu, cel puțin, am început să îmi pun problema acestei crize de supraproducție cu un an-doi înainte să înceapă pandemia. Pandemia doar ne-a arătat-o mai clar, am început să o conștientizăm. Nu știu la nivel global, dar la nivel personal îmi pun întrebarea tot mai des, de șapte ori, înainte să mă angajez într-un proiect, dacă nu cumva există riscul să realizez ceva care ar contribui la cantitatea de deșeuri din lume. Îmi doresc foarte tare să fac doar lucruri care sunt relevante. N-am aroganța să spun că sunt relevante la nivelul existenței lumii întregi, dar care să pună o problemă - mică, mare, că e la nivel personal, că are legătură cu istoria sau cu economia sau cu societatea sau pur și simplu cu existența noastră de oameni obișnuiți. Nu mai sunt pregătită să investesc în filme nici măcar un an și nicidecum cinci - șapte - zece ani cât lucram câteodată la un proiect și nici să contribui în vreun fel la creația altora. Încerc să spun asta cât mai răspicat și cât mai clar pentru toată lumea, trebuie să fim atenți cu ce generăm în jurul nostru, să ne protejăm pe noi și copiii noștri de cantitățile de deșeuri. Vorbesc aici de filme degeaba, nu neapărat de lucruri care sunt toxice de-a binelea, nocive. Sigur că perioada de viață a unui film s-a redus și tocmai de aia e important să încerci să faci ceva care să poată avea o viață cât mai lungă, chiar dacă nu continuă, chiar dacă nu în prim plan, dar care să rămână relevant, important ca discurs în timp.

C.N.D: În această perioadă cu pandemia, în materie de premiere de filme, au fost puține. Voi ați spart cumva tiparele obținând și premii cu producții filmate cu masca pe față. Ați avut întâlniri cu reprezentați ai zonei politice, încercând să faceți ordine în producția națională de film. Ce alte lucruri bune s-au mai întâmplat în România în ultimii doi ani și un pic? A fost bună la ceva pandemia la noi?
A. S.: A fost bună. Da, cred că a fost bună, într-un fel, pentru toată lumea - ne-am dat un pic arama pe față și am văzut cine suntem cu adevărat. Cred că la asta a folosit timpul de reflecție. Nevoia de celălalt cred că am învățat-o mult mai bine în momentul în care am fost nevoiți să ne izolăm. În ceea ce privește cinematografia lucrul concret pe care pe care l-am reușit a fost crearea Alianței Producătorilor de Film care reunește oameni din zone și modalități de expresie sau de existență din domenii foarte diferite. Ne-am pus, în fine, alături și am făcut tot ce am putut sau ce ne-a dus capul să facem. Am înțeles că în fața autorităților de fapt nu poți să te duci singur, oricât de puternică ar fi o personalitate. O voce se construiește în grup, indiferent de breaslă, e nevoie de o voce comună și corul rezonează mult mai tare decât solistul. Oricât de bun ar fi solistul. Asta am învățat. Asta am experimentat și mi se pare că da, din punctul meu de vedere, e cel mai important lucru. Mi se pare că solidaritatea e ceva ce am redescoperit în timpul ăsta și care se cam pierduse în goana pragmatică a fiecăruia pentru existență. Solidaritatea care, de altfel, se vede acum foarte bine în toată această nenorocire ce se întâmplă cu Ucraina. Personal iarăși cred că am mai învățat că nimic nu e de fapt atât de urgent. În afară de boală și moarte nu e nimic așa de urgent. Totul poate să aștepte un pic. Și dacă nu lucrezi 14 ore în fiecare zi, lucrurile nu se dărâmă. Pământul nu se dărâmă dacă nu ești acolo sau dincolo. Am pierdut obiceiul de a reflecta, de a gândi atent înainte de a face pașii, de a ne lua timp pentru asta. Cred că lumea de astăzi a ajuns atât de grăbită și de neatentă că riscă accidente majore.

C.N.D.: Ați reușit o mână de oameni să construiți o cinematografie foarte puternică. Nu știu dacă la nivel european mai există vreo țară care să fi avut trei Urși de Aur obținuți la Festivalul de la Berlin într-o perioadă relativ scurtă de timp. 2 Urși sunt ai tăi - unul cu Poziția copilului, filmul lui Călin Peter Netzer și celălalt al lui Radu Jude cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Valul pe care l-ați creat naște un sentiment de bucurie, dar știm că aceste momente de glorie nu durează prea mult. Mă încearcă o emoție destul de stranie când mă uit la ce se întâmplă la noi și am o ușoară temere că lucrurile ar putea să se dizolve până la dispariție. Și acum întreb, valul pe care voi l-ați construit este unul suficient de puternic astfel încât producători tineri cum sunt Radu Stancu, Ana Maria Antoci, Bianca Oană, fetele despre care povesteai mai devreme - Carla Fotea și Diana Păroiu și alți câțiva... pot acești tineri să creeze conținut astfel încât disiparea asta de care mă tem să aibă loc cât mai târziu?
A. S.: Habar n-am ce să zic. Sunt foarte fericită că există oameni cum sunt cei pe care i-ai numit plus Monica Lăzurean, plus Gabi Suciu. Și cred că ei vor continua cu forță și cu multă putere drumul ăsta. Dacă se va disipa, habar n-am. Nu știu pentru că totuși ce s-a întâmplat cu filmul românesc e ceva absolut uluitor. Într-adevăr la nivel european nu există o asemenea constanță. A existat și există în continuare noul cinema grec care a avut niște vârfuri extraordinare, dar totuși nu continuă la aceeași intensitate ca aici, care e surprinzătoare și pentru noi. Ceea ce s-a întâmplat anul trecut de exemplu cu filmele Alinei Grigore și al Monicăi Stan e minunat. Totuși e nemaivăzut pentru o țărișoară cu niște resurse care cred că sunt a zecea parte din ce reușește Franța să investească în cinema-ul de artă, nu mai vorbesc de cel comercial. Cred că trebuie văzute un pic proporțiile. Să nu mai spunem că nu e mare lucru selecția într-un festival. Selecțiile astea sunt din ce în ce mai mari, mai complicate și este absolut extraordinar. Am mai uitat un nume căruia îi prevăd viitor de aur - Ana Gheorghe. E un om care cred că va muta mulți munți din loc. Pașii ăștia constanți, gândiți, calculați, cred că vor continua. Nu cred că se va disipa. Ce sper din tot sufletul este ca și colegii mei mai tineri să înțeleagă suficient de repede că și succesul și eșecul durează trei zile. Apar de cele mai multe ori neașteptat și dispar la fel de neașteptat. E legenda aia cu bilețelul lăsat de un sătean pentru un rege ca să îl deschidă când e în culmea succesului, dar și în culmea deznădejdii. Atotputernicul Rege a citit: "Și asta va trece!"

C.N.D.: Apropos de succesul tău - pomeneam mai devreme de cei doi Urși de aur, un Urs de Argint...
A. S.: Doi Urși de aur câștigați cu 2 regizori diferiți nu există în istoria Festivalului de la Berlin. Punct. Nu sunt singura din România, nu sunt singura din Europa, sunt singura din lume. Contează? Nu.

C.N.D.: Contează pentru următoarea mea întrebare și nu numai. Ai un portofoliu uriaș din zone diferite stilistic - unele sunt cu auto ironie (cam tot ce face Radu Jude), altele cu umor destul de greu de dus în spate... toate extrem de bine documentate. Sunt filme diferite lucrate cu echipe de creație, cu regizori, scenariști foarte diferiți ca mod de abordare a cinema-ului. Care sunt elementele comune care au făcut din aceste filme succesele care sunt? Ele vor rămâne în istoria cinematografiei europene, cel puțin, ca niște repere. Ce le unește? Cum te-ai apropiat de ele?
A. S.: Cred că m-am apropiat în primul rând cu pasiune pentru că sunt cu toatele lucruri spuse cu pasiune. Sunt sincere. Sunt puternice creativ și tehnic. Deci astea sunt cumva elementele. Am să fac o mărturisire care poate că nu îmi face onoare - ultimul lucru pe care îl citesc pentru un proiect este scenariul. Câteodată nu citesc deloc scenariul. Ce mă interesează este motivația autorului, cineastului pentru că eu fac filme de autor. Asta știu eu să fac, asta știu cum să fac și atunci mă interesează de ce omul ăsta din fața mea este pregătit să investească 3, 4, 5, 7 ani de energie, de resurse, de... orice. Un scenariu se poate face mai bine, dar dacă nu este flacăra aia pe care să mizezi că o să ardă și eu nu sunt dispusă să întrețin flacăra care arde acolo, dacă motivația asta e diferită de ce cred eu despre lume, despre valorile mele în lumea asta... nu am cum să o susțin. Eu nu sunt un business man, de fapt. Eu nu știu să vând orice. Eu știu să vând ceva în care cred la rândul meu.

C.N.D: Sunt convinsă că toate zecile de producții de film pe care le ai în portofoliu sunt importante pentru tine. Nu aș îndrăzni să te îndemn să faci un top al lor pentru că probabil e imposibil. Aș vrea să-mi spui însă fără care dintre aceste filme ascensiunea ta la statutul de producător important pe piața din Europa ar fi fost mai greoaie.
A. S.: Fără primele.

C.N.D.: Fără Nemescu...
A. D.: Fără Marilena de la P7, fără Lampa cu căciulă, fără Cea mai fericită fată din lume. Cu siguranță... deși și asta e foarte relativ. Dacă n-ar fi fost astea, ar fi fost altele. Habar n-am ce s-ar fi întâmplat, dar au contribuit fiecare. Fiecare a avut rolul lui. Și pentru ce mi-a dat mie ca experiență și pentru construcția din spate și pentru parcursul de după. Astea primele mi-au dat încredere, mi-au dat foarte multă încredere. Au și fost experiențele alea de început extraordinare. Noi și cu echipele cu care am lucrat. Da, cu siguranță, dar ar fi fost altfel fără. Fără oricare din ele ar fi fost altfel. Da, cred că fără astea de început ar fi fost altfel, cu siguranță.

C.N.D.: Vreau să ne mai întoarcem puțin în backstage-ul acestui sector cinematografic și să povestim puțin despre... Oscaruri. În momentul în care un film este propus de o țară pentru premiul de la categoria "film străin" începe o serie de campanii, de evenimente care se derulează în Statele Unite. Se semnează tot felul de contracte cu agențiile care au în obiectul lor de activitate să promoveze filmele străine în cadrul membrilor Academiei Americane de Film care cu greu ar putea să vizioneze cantitatea uriașă de filme care se îndreaptă către aceste nominalizări. Ai avut, din partea României, multe dintre filmele tale propuse la Oscarul pentru film străin. Nu știu în ce măsură experiența pe care ai avut-o ca producător executiv la Toni Erdmann te-a apropiat de campaniile pe care Germania le-a făcut pentru acest film astfel încât el să ajungă pe lista de nominalizări. Ce au făcut germanii și ce ar trebui să facă România astfel încât filmele pe care le trimitem acolo, multe dintre ele într-o cheie cinematografică mai mult decât curajoasă și necesară curentului cinematografic mondial? Deci ce a făcut Germania în anul ăla și ce nu face România?
A. S.: Știu destul de bine ce a făcut Germania și știu la fel de bine ce face Polonia, având în vedere că sunt prietenă foarte bună și chiar producem un film împreună cu producătoarea filmelor lui Pawlikowski. Și știu și pentru Ida și știu și pentru Cold War ce au făcut polonezii pentru Oscaruri. Polonia face enorm de mult pentru industria cinematografică din țara lor. Cheltuia cam un milion de dolari pentru aceste campanii. Cam pe acolo ne jucăm. Știu și ce a făcut Georgia când a reușit să se ajungă la nominalizări cheltuind cam 300.000 - 500.000 de euro. România, după știința mea, nu a cheltuit niciodată mai mult de 100.000 de euro. Nu există un fond special. Nu e numai vorba de bani. E din nou vorba de acest lobby la nivel instituțional, de prezență în cercuri de influență din breaslă, de o prezență constantă a unor oameni care știu alți oameni, care participă la întruniri. Asta ar trebui să facă instituțiile - lobby, să asigure prezența regizorului, a echipei în tot felul de evenimente din America în perioada de votare. Să fim deasupra nivelului apei, să fim cu capul pe sus, să respirăm. Să știe lumea cine ești. Ar trebui investit an de an, indiferent de cât de mari sunt șansele unui film sau al altuia din filmele românești care sunt nominalizate și propuse de România, pentru a crea obiceiul membrilor Academiei de a se uita cu atenție la filmul românesc.

C.N.D.: Filmele pe care le-ai produs au multe elemente din zona documentarului că vorbim despre Babardeală... care inclusiv în tehnica de filmare s-a dus în zona asta, Aferim! face reconstituire până la detaliu a vremurilor de acum 200 de ani, Soldații Ivanei Mladenovic care nici măcar nu are cast-ul principal din zona actorilor profesioniști... Cum îți gândești acest mix de genuri pe care îl întâlnești la toți creatorii pe care îi ai în echipă?
A.S.: Vine cred, în ceea ce mă privește, din același interes pentru sinceritate și autenticitate. Plus că documentarul mă interesează foarte tare, întotdeauna m-a interesat. În ultimii ani mi se pare că e mai interesant, mai puternic și mai important pentru soarta omenirii. Micile schimbări pe care le poate aduce un film în viața cuiva - e mult mai probabil ca un documentar bun să le poată face mai eficient decât o ficțiune..

C.N.D.: Sigur e cunoscut faptul, dar, dacă nu, îl mai menționăm și noi aici, că ești căsătorită cu Alexandru Solomon - unul dintre autorii importanți de film documentar din România. Și cu toate astea ai făcut mai multe filme cu Radu Jude decât cu soțul tău. Cum a fost posibil?
A.S.: Alecu, soțul meu și Radu seamănă foarte tare - sunt naturi enciclopedice, răscolitoare de arhive, au un univers cultural extrem de larg. Am învățat enorm, de-a lungul timpului, de la amândoi. Radu lucrează cu un soi de urgență ca și când lumea s-ar termina mâine. El trebuie să lucreze, să facă încă ceva, să propună încă ceva. Alecu e mult mai calm în demersul artistic, mai răbdător, sapă mult mai adânc. Plus că de multe ori s-a întâmplat să fie Radu mai norocos la finanțare decât Alecu. Nu știe multă lume de câte ori am căzut la CNC cu proiectele lui Alexandru Solomon. Asta e amuzant - câteodată lumea depune la concurs cu Ada Solomon gândindu-se că ea oricum câștigă tot timpul. Numai că nu scrie la gazetă de câte ori pici. Și cât de dureros e lucrul ăsta. Cât de tare te dezechilibrează.
Radu e mai degrabă ca un frate pentru că am crescut în cariere împreună. Dar e și o camaraderie care durează de foarte multă vreme. N-am știut să compar. E foarte greu să compar. Sigur că mi-a fost greu și ciudă câteodată. Sigur că sufeream, deși erau amândouă filmele mele, de la doi oameni dintre care unul e tatăl copiilor mei și iubitul meu și omul fără de care nu știu dacă aș putea să merg mai departe dacă n-ar mai fi lângă mine.
Am avut sentimentul de frustrare când, trimițând la același festival un film al lui Alecu și un film al lui Radu, a fost ales doar filmul lui Radu. Sigur că am suferit. Sunt om. Mi s-a întâmplat și să mi se pară nedrept, să pun în balanță cele două filme și să nu pricep de ce n-a fost preferat celălalt. Mi se întâmplă asta câteodată și cu două filme ale lui Radu. Propun două scurtmetraje către același festival și să nu înțeleg prea bine de ce e alegerea aia că pentru mine era evident că e celălalt mai bun sau mai interesant sau mai provocator sau mai ceva. Pe urmă, cu timpul, am priceput că ține și de noroc și de actualitatea demersului. Dar câteodată e greu de dus.

Distanța dintre mine și mine

C.N.D: Ne întoarcem la filmul lui Radu Jude făcut în pandemie - Babardeală. Ați filmat cu mască, în exterior, o secvență care în mod evident a fost gândită pentru interior. Sunt incluse în scenariu aspecte legate de pandemie, de teoriile conspiraționiste care au însoțit-o, de trimiteri la antivacciniști. Cu certitudine scenariul este construit înainte de martie 2020, cum ați reușit, într-un timp atât de scurt, să vă adaptați și din punct de vedere al producției, dar și al conținutului. Din punct de vedere al mesajului pe care îl are filmul, mi se pare că a crescut valoric prin aceste trimiteri la actualitatea care ne măcina pe toți.
A. S.: Da. Sigur scenariul nu a fost scris așa ci a fost adaptat la situația de la momentul intrării în producție. Schimbarea și adaptarea ține tot de versatilitatea și de urgența asta cu care trăiește Radu. Îi sunt foarte recunoscătoare că ne-a împins să nu ne oprim. Asta m-a ajutat de fapt în prima parte a pandemiei - am stat în priză, nu m-am oprit. Trebuia să ne adaptăm la situația reală și am vrut ca filmul acesta să rămână o mărturie a vremurilor și a situației speciale în care ne găseam. Inițial stabilisem că filmăm în octombrie-noiembrie. Și ne pregăteam să facem asta. Sigur că în momentul în care am realizat că totuși 28 de oameni, cât erau inițial, plus o echipă de filmare, în interior, cu geamurile închise, în plină pandemie, nu era o soluție. Radu a zis că este foarte veridic ca adunările să se țină în aer liber. O ședință în aer liber, într-o curte interioară, nu e neadevărată.
Dacă filmam în vară n-ar mai fi fost accesibilă o finanțare pentru că unul dintre criteriile de eligibilitate era să nu filmăm până la mai mult de jumătate din film până la jumătatea lui octombrie. Cred că în jur de 15 iunie, nici nu mai știu bine, am realizat că riscul să nu putem filma, din cauza restricțiilor, în octombrie-noiembrie e mult mai mare decât riscul de a nu primi finanțarea. Am renunțat la finanțare. Radu a zis că avem cum să protejăm echipa, folosind măști, dar cum protejăm actorii? Așa că am decis că vor purta măști. Toți. Deci marca pandemiei va fi acolo. A rescris scenariul. Masca a devenit parte integrantă a costumului pentru actorii din film. Cam asta e povestea. Am filmat mai devreme, am renunțat la banii pe care puteam să îi avem adiționali. Ne-am descurcat. Asta a fost.

C.N.D.: Ai început ca producător de film cu scurtmetraje. Ai început cu Radu Jude, cum spuneam mai devreme, și ați crescut împreună. Cred că Radu până la Lampa cu căciulă, scurtmetrajul pe care voi l-ați făcut împreună, mai făcuse regie de reclame probabil și ceva asistență de regie. Tu aveai experiență în publicitate și pe film doar în proiectele care se întâmplaseră la Domino. Ai făcut tot scurtmetraj cu Cristian Nemescu și nu ați reușit să vă construiți un portofoliu împreună pentru că el a plecat prea repede dintre noi. Este unul dintre secretele unui producător care, ca să poată performa, e important să crească alături de echipe tinere care sunt la început de drum?
A.S.: Cred că e mai de la egal la egal. La început e destul de greu să faci față cuiva care riscă să impună pentru că știe mai bine, pentru că are mai multă experiență. Este mult mai bine să iei startul cu oameni care sunt la început de drum, dar cu care ai același tip de interese, aceeași viziune asupra lumii. Am început cu scurtmetraje pentru că mi s-a părut că riscul e mai mic. A fost important că eram toți la început, eram super entuziaști. Bucurie ca la filmarea aia mai rar. A însemnat foarte mult felul ăsta de lucru și încrederea și visele tuturor din echipă. Ceva bun în experiența de lucru cu oameni care sunt la început de drum este că, oricât ai ști, tot mai înveți. E diferit și asta face și farmecul meseriei ăsteia de cineast, fie că ești artistul sau producătorul. Niciun film nu seamănă cu celălalt. Nicio experiență nu seamănă cu cealaltă. Provocările sunt diferite. Soluțiile pe care trebuie să le găsești sunt diferite. Genul ăsta de familie temporară care e echipa de film e iarăși ceva absolut senzațional și care pentru mine contează. Eu nu știu să trăiesc singură. Am norocul să am meseria asta care presupune lucru înconjurat de oameni. Nu sunt niciodată singură și e felul în care îmi place să trăiesc - înconjurată de oameni.

C.N.D.: Care sunt calitățile indispensabile pentru un producător?
A.S.: Diplomația. Capacitatea de a asculta. Curajul și pasiunea.

C.N.D.: Dacă ar fi să își dezvolte trei abilități la începutul carierei pentru a pătrunde pe piața europeană de film, care ar fi acestea?
A.S.: Curajul de a vedea, de a vorbi despre tine, de a nu te simți inferior pentru că ești la început, pentru că vii din est, pentru că engleza ta nu-i perfectă. Nu ne-am născut niciunii cu astea. Sigur că e un soi de disconfort când ești prima dată într-un alt mediu decât al tău, dar cred că e extrem de important să îndrăznești. O îndrăzneală care să includă bun simț. Îndrăzneala care se duce în obrăznicie sau aroganță e nepotrivită și face rău. Sinceritatea iarăși e importantă, abilitatea de a fi sincer fără a minimiza eforturile tale, credințele tale, valorile tale, atu-urile pe care le are proiectul tău.

C.N.D: Am trăit o pandemie. Nici nu știm dacă s-a terminat sau nu. Cu certitudine trecem printr-un război care nu știm când se va termina, cum se va termina. Sistemele economice și la noi și la nivel european sunt într-un haos mare, plătim taxe într-o țară în care educația, cultura, sănătatea supraviețuiesc pur accidental. Cum vezi tu viitorul?
A.S.: Nu știu ce să zic. Știu cum mă pregătesc eu pentru viitorul ăsta atât de incert că nu știm încotro ne ducem, nu știm ce va fi. Știm cât de greu ne va fi să trăim, fie și strict la nivel economic, post război. Acest război, chiar dacă se va încheia repede (ceea ce din păcate nu pare deloc evident) va avea niște costuri economice pentru întreaga Europă mari și dificil de dus. Nu îmi e frică de aceste costuri economice, sunt pregătită pentru ele. Știu să trăiesc cu puțin și cred că e cel mai ușor lucru de dus. Să învățam să mai reducem, să consumăm mai puțin sau să ne descurcăm cu mai puțin. În rest, încerc și deocamdată nu reușesc foarte bine, să continui să produc, să fac sau să desfășor acțiunile care țin de o viață normală - fie pregătirea pentru filmare, fie petrecerea timpului meu liber. Spunea o prietenă psiholog, la un moment dat, dând niște sfaturi pentru oameni cum să facă față acestei perioade, că da, sigur, tuturor ne e frică de moarte și de război, dar nu putem să așteptăm să murim, ceea ce e de altfel foarte improbabil că se va întâmpla. Nu putem fi vii doar ca să așteptăm să murim. Dacă va fi să murim, important e să trăim la maxim timpul ăla care ne e dat. Încerc să fac asta. Au fost câteva dispariții importante, în timpul pandemiei. Au plecat oameni pe care îi credeam nemuritori sau care aveau profilul ăsta. Vorbesc chiar de prezențe publice, nu neapărat de persoane apropiate, cum sunt Ivan Patzaichin sau Ion Caramitru. O altă figură care avea profil de nemuritor este domnul Ioan Onisei. Șocul cel mare a fost că aceste persoane au putut să dispară fizic. Am mult mai multă grijă pentru că eu cred într-adevăr că trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine. Cum putem să ne concentrăm totuși pe bucuria pe care ne-o poate aduce azi și cum putem să nu facem umbră Pământului degeaba? Cam așa mă pregătesc eu pentru viitor. Aș vrea să trăiesc. Sunt dintre cei care vor să trăiască cât se poate de mult, dar să trăiască în putere, nu chinuit. Mă bucur de zilele astea - încă pace, încă echilibru!

C.N.D: Câte filme ai produs?
A.S.: IMDB zice că sunt 72.

C.N.D: Ce trebuie să conțină o poveste pe care vrei să o produci?
A.S.: Adevăr.

C.N.D.: Cum îți alegi povestitorii filmelor?
A.S.: Să împartă aceleași valori cu mine.

C.N.D.: Crezi că un film poate schimba un om?
A.S.: Un om - nu, o atitudine - da, un punct de vedere - da. Mai mult nu am aroganța să cred.

C.N.D.: Filmul este în primul rând...
A.S.: Oglinda.

C.N.D.: Cea mai mare provocare la un film este...
A.S.: Să reușească să fie ce și-a propus să fie.

C.N.D.: Faci filme ca să...
A.S.: Mă bucur de viață.

C.N.D.: O preocupare pe care o ai și pe care o cunosc puțini oameni...
A.S.: Dansul contemporan.

C.N.D.: Cel mai mult îți place să...
A.S.: Privesc marea.

Nu te duci la filmare ca să meargă toate bine, te duci ca să vezi ce ne rezervă ziua de azi și unde ne blocăm - Fragmentări / Premiile Gopo, 2022

 Îmi place foarte tare când lucrurile se potrivesc aproape de la sine și se aranjează spontan. Așa e și ziua de miercuri, când urmează să mă întâlnesc cu Miruna Minculescu, nominalizată la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru regia scurtmetrajului Fragmentări. Sunt în fața cafenelei și o văd venind pe stradă, vine cu energie, veselă și colorată. Mergem în grădina din spatele cafenelei, unde ne-așezăm la discuții.

foto: Barbu Nitelea

Andreea Tănase: Cum ai ajuns să faci regie?
Miruna Minculescu: Cumva mi-am pus prima oară întrebări când eram în liceu. Eram foarte a-tehnică și-am zis: "Na, not gonna happen". Și-am dat block, am făcut Științe Politice și-apoi m-am apucat de fotografie, crezând cumva că e o portiță să învăț ceva în direcția asta. Și am constatat că nu e o portiță. Doar că a fost un business care a mers destul de ok și am făcut câțiva ani asta. Și cred că în al doilea an în care m-am apucat, dacă nu chiar în primul, am fost să fac poze la Gopo pe red carpet. Era așa un univers, mi se părea ceva - altfel. Țin minte că în al doilea an în care am fost nici măcar n-a fost categoria de Actriță în rol principal pentru că în anul ăla n-a fost nici o actriță într-un rol principal. Și mi se pare extraordinar că acum e altceva. Îmi aduc aminte super bine momentul ăla, mă gândeam: "Bă, dar nu se fac filme sau chiar nu - femei, nimic în nici unul?!" A fost foarte ciudat. Era un tărâm așa de neatins pentru mine, nu înțelegeam efectiv unde e portița de intrare. Și-am tot încercat să fac și poze pe set, nothing happened. Și cumva m-am hotărât într-un final să dau la facultate, am zis: "Bine, nu se poate intra pe nicăieri altundeva, hai să vedem ce-o să se întâmple". Am dat simțindu-mă pregătită, la momentul ăla, din niște puncte de vedere total nepotrivite, aș zice acuma. Mi se părea că știu - am lucrat în echipe mari, am organizat evenimente, știam să lucrez cu grupuri de oameni, stăpâneam un pic partea de producție, stăpâneam partea de foto, lumini, chestii, cumva aveam cunoștințe. Dar ce a fost cel mai șocant e că am intrat la facultate absolut neașteptat, mă gândeam că dau o dată să văd cum e, ca să mă pregătesc anul următor. Am intrat și m-a șocat că trebuie să scriu și eram: "Boss, nu mi-a zis nimeni că trebuie să scriu". N-am știut, nu mi-a trecut prin cap că eu trebuie să scriu, m-am gândit că e o colaborare - încă sunt șocată.

A.T.: Fix asta aveam pe listă - cum ți se pare că se îmbină regia cu scenaristica?
M.M.: Nu știu ce să zic, nu se-mbină. La mine chiar se ceartă foarte tare pentru că e ca și cum aș fi bipolară și trebuie să pun pe cineva pe pauză ca să pot să scriu și să nu mă gândesc cum o s-arate chestia aia. Să nu mă gândesc că e complicat s-o fac și că iar scriu ceva complicat. Cumva la mine e și partea asta de producție care mă intrigă foarte tare și-mi place mult și-atunci din start sunt acolo și zic: "Ai de capul meu, ce s-a întâmplat aici?" Am tendința să mă complic foarte tare și să găsesc niște chestii greu de făcut, dar e instinctiv, nu pot să controlez asta. La un moment dat mi-am propus să scriu un scenariu cu doi oameni într-un apartament și-am ajuns la un cadru secvență de 30 de minute cu doi oameni într-un apartament, în care treceau 6 luni. Când plec de la idei simple cumva explodează ceva.

A.T.: A ajuns să-ți placă să scrii?
M.M.: Mi-e mai confortabil după ultima experiență în care am scris cu actrițele - cu Iulia Lumânare și cu Cătălina Romaneț - un film care încă nu e gata. A fost plăcut, pentru că părea că pot să fac ping-pong cu cineva, nu doar să vorbesc de una singură și să-mi răspund tot eu. Dar da, în mod sigur am investit mai mult timp pe partea de scris decât pe partea de regie ca să învăț - mult, mult mai mult.

A.T.: Aveați cursuri de scenaristică, nu?
M.M.: Am avut niște cursuri de scenaristică în primul an, din care nu pot să-ți zic că-mi aduc aminte că aș fi învățat ceva util. Basically îți dădea temă să scrii două scenarii - în fiecare semestru câte unul. Cred că n-am fost neapărat nici la toate cursurile de scenaristică, dar a părut că-i o chestie generală, că lumea și-a pierdut interesul. Părea că nu se leagă cumva. Într-adevăr, am avut feedback-uri la clasa de regie pe scenarii, dar la clasa de regie ar trebui să discutăm regie, nu scenarii. Și na, când ești în anul I, ai niște idei destul de proaste, o combinație mortală între proaste și banale. Dar e un proces. Cumva e ca mersul pe bicicletă, îl înveți și apoi te perfecționezi. Dar e greu. Și mi-e greu să mă concentrez așa să scriu, mai ales acum că am terminat facultatea și nu mai am nici un deadline și nici o miză și -

A.T.: Și tu funcționezi pe deadline-uri?
M.M.: Da, da! Dacă nu e ultimul moment, creierul meu refuză să iasă din hibernare.

A.T.: Nu se încuraja o colaborare între scenaristică și regie?
M.M.: Ba da, dar am fost și într-un an în care n-au fost mulți pasionați de scris, ci mai mult de partea de critică. Eu chiar am încercat - să-mi trimită scenarii și să lucrăm împreună. N-am găsit fete, am găsit băieți și ei aveau un pic un alt univers. Eu aveam mai mulți ani decât aveau ei, eu aveam niște experiențe, ei aveau alte experiențe. Nu prea aveam puncte comune cumva. După care am mai încercat, dar am dat de oameni care mi-au zis: "Asta e scenariul, nu se poate modifica nimic la el". Mi-am dat seama că n-o să scrie nimeni, cel puțin în momentul ăsta, ceva ce-mi trebuie mie. Și pentru Fragmentări m-am întâlnit cu câțiva oameni.

A.T.: Ce nu se lega?
M.M.: Universul ăsta feminin. Chiar n-am găsit fete. Nu m-am întâlnit niciodată cu o fată. La un moment dat am lăsat-o moartă și-am zis: "Bine, mă chinui eu."

A.T.: Am observat la un moment dat că-s numai femei în film.
M.M.: Yes. Cred că e filmul meu de revoltă.

A.T.: Ce mi se pare tare e că nu pare în nici un fel aiurea sau forțat - aia e situația, aia e povestea. Nu mă deranjează în nici un fel, nu simt vreo lipsă.
M.M.: În ideea în care universul poate funcționa foarte bine fără repere masculine, cât să stea în picioare. E la fel de valabil.

A.T.: Mie personal cred că-mi era mai ușor să scriu personaje masculine decât personaje feminine, mai ales la început.
M.M.: Mi se pare că personajele mele masculine sunt așa niște schițe de oameni, adică îi simt că nu prind același contur ca cele feminine. Simt că replic niște comportamente pe care le-am văzut la bărbați, dar nu știu de ce le au. Adică nu știu ce e în esența lor, de unde pleacă ele. De asta probabil că există atâtea filme, cărți și chestii cu personaje feminine total superficiale, pentru că nu știi de unde vin chestiile alea, tu vezi doar efectele, nu vezi cauza și ești clueless: "Asta am văzut, asta am înțeles", nu știi de unde vine.

A.T.: Cred că ține mult și de imaginație și de cum percepi lucrurile.
M.M.: Cred că ține mult și de felul în care scrii. Cunosc mulți oameni care au un plot în cap și stăpânesc destul de bine ce se întâmplă și de ce se întâmplă, pe când la mine e mai mult așa - un fel de situație, atmosferă, două personaje pe care cumva le pun față în față și încep să facă lucruri. La un moment dat și pe mine mă surprinde că s-a ajuns la asta.

A.T.: Mi se pare valoros să te surprindă lucruri în timpul procesului de scris.
M.M.: Da, cumva personajele alea capătă o voință a lor. Ajung la un moment dat în care îmi dau seama - n-o să facă chestia aia, o să facă altceva. Și pentru mine e mai important, mă simt mult mai legată de personaje în care am investit, în loc de povestea în sine. Ajung să facă ce-și doresc ele cumva. Mi se pare că așa rămâne scrisul ceva fun. Că nu am de ce să urmăresc povestea aia dacă o știu deja.

A.T.: Cum ieși din momente în care ești blocată? Una sunt blocajele în scris, dar nu-mi dau seama care e un soi de echivalent pe partea de regie.
M.M.: Mi se pare că sunt mult mai fun. E mult mai fun, că ai o situație dată în care ești. Adică ok, te blochezi în momentul ăla pe o situație concretă și trebuie să găsești soluții având niște opțiuni sau niște lucruri în jur de care să te agăți. Pe mine mă ajută foarte mult să fiu limitată de niște lucruri ca să-mi dau seama unde funcționez în interiorul lor. Cred că de aia mi-e foarte greu să scriu, pentru că pare că pot să mă duc oriunde, pe când în situații punctuale mi-e destul de ușor să găsesc soluții și mi se pare că ăsta e unul dintre punctele mele forte. În situații limită și sub adrenalină chiar funcționez foarte bine și cumva îmi și place. Nu-l consider niciodată un blocaj, este doar o nouă situație cu care trebuie să vedem cum negociem cât să ajungem undeva să fie toată lumea mulțumită. Mai ales eu. (Râdem.) Asta mi se pare foarte mișto. Ăla e drive-ul. Pe bune, nu te duci la filmare ca să meargă toate bine, te duci la filmare ca să vezi ce ne rezervă ziua de azi și unde ne blocăm. Cum rezolvăm problemele pe care acum nu le știm, dar le vom afla în - 3, 2, 1. E kinder cu surprize și e fun. Probabil după ce trece momentul îmi dau seama că erau rezolvări și mai bune, dar either way pot să accept că în momentul ăla, atâta s-a legat. Față de chestii din astea nu mi se pare că am regrete. Mintea de atunci aia a decis. Mintea de acuma știe mai bine, ce să-i fac.

foto: Antonia Ciobanu

A.T.: Ai făcut și masterul?
M.M.: Da. am terminat anul trecut. Am făcut masterul în ideea de a fi într-un mediu care te obligă să faci. A fost dubios că am prins pandemia. Dar na, îți dai seama că te înveți să lucrezi în situații minimale. E interesant să vezi că de multe ori poți deveni mult mai creativ când ești limitat. Ca start e mișto să știi că poți să faci lucruri și cu puțin, ca dup-aia să te duci. Dar și când te duci și te împiedici de ceva, îți aduci aminte că la un moment dat se putea și cu mai puțin.

A.T.: Ce nu-ți place să faci din meseria de regizor?
M.M.: Să scriu. Partea de regie - chiar mă bucur de ea și-mi place super mult tot procesul.

A.T.: Cum ai ajuns să faci fotografie?
M.M.: Aveam 19 ani și eram la un concurs de Miss în Italia. Cumva și aia a fost o încercare a mea de a ajunge în zona de TV. Din nou, mi se părea că pe undeva poate s-o intra. Nici pe acolo nu se intră, am încercat. Am avut o ședință foto cu un fotograf și mi s-a părut așa grotesc - eram 50 de fete care trebuia să pozăm și nu ni se spunea nimic. Mă simțeam super penibil și super awkward și mi-am dat seama că nu-s făcută să fiu de partea aia a camerei, trebuie să mă duc în partea ailaltă dacă-mi place situația. Și așa m-am hotărât să fac foto. Destul de random.

A.T.: Cum ți-a venit ideea pentru Fragmentări? (n.a. Scurtmetrajul are în prim-plan relația dintre două surori care trăiesc într-un oraș mic și modul în care se raportează fiecare la lipsa părinților. Cele două sunt crescute de bunică, părinții fiind plecați la muncă în altă țară. Sora cea mare e adolescentă, sora cea mică e în școala primară. Filmul dezvăluie o zi din viața lor, n-o să zic mai mult, merită să-l vezi!)
M.M.: Cred că la Fragmentări am fost cea mai clueless din toate scenariile pe care le-am scris. Eram în anul III, trebuia să ne dăm licența și mi s-a părut că trebuie să mă apuc să scriu ceva ca lumea, nu să scriu doar ca să-mi fac tema. Și au fost vreo două luni de uitat la pereți în gol. A fost cel mai crunt proces de scris din viața mea. Știam vag că mă interesa zona asta de părinți despărțiți de copii. Pentru că, la vremea aia, stăteam destul de mult plecată, nu stăteam cu fie-mea. Fie-mea avea atunci un an, un an jumate. Și a fost ciudat că m-am apucat de filmul de dinainte - a fost mult de lucru la el, iar tatăl ei s-a mutat cu ea în Argeș. Am terminat filmul, a venit licența, a fost o perioadă în care tot făceam naveta până la ea și mă simțeam foarte vinovată că nu stau cu ea mai ales că era foarte mică. Chiar era o problemă a mea care țipa în mine și m-am gândit la oamenii care sunt plecați 10 ani la muncă - cum se simt, că nu pot să meargă 2 ore până în Argeș să-și vadă copilul. Eu am crescut într-o familie și-ntr-o zonă în care sunt foarte mulți oameni plecați în Italia, în Spania la muncă. Mulți din verii mei au crescut cu părinții plecați în străinătate, au plecat și ei apoi. E o familie așa total dezbinată și plecată în multe părți. Și m-a lovit când eram mică și-au început să plece. Pentru mine e singura amintire de ceva perfect despre copilărie - acest univers cu mulți veri și cu toată familia mare - și cumva așa m-am decis la subiectul ăsta. Plus că mare parte din oamenii din echipă, cu care știam deja că lucrez, aveau și ei rude plecate. Cu toții eram în povestea asta și știam îndeaproape și mi s-a părut că e mișto să fie un lucru care ne unește și ca subiect. Oricum, inițial, scenariul a avut o variantă care nu era narativă, era cu niște flashback-uri, cu niște amintiri în vreo 3 planuri - fetele astea la 3 vârste. Am renunțat destul de greu la varianta asta. În continuare mă gândesc: "Oare cum ar fi fost aia?" Și a venit pandemia. În pandemie am reușit să-i dau forma asta. Am avut și un masterclass făcut la CineMAiubit și chit că atunci nu știam exact ce să fac cu informațiile, au fost extraordinare.

A.T.: Îmi place că e totul în prezent.
M.M.: Da, chiar a fost de transformat ceva ce era o întreagă poveste pe niște ani în 24 de ore. Mi s-a părut că a fost un exercițiu foarte bun să-ți dai seama că orice lucru abstract pe care-l ai și orice fel de relație poate fi transformată în ceva concret în timp real. Cele de dinainte nu erau tocmai foarte clasice și-am zis: "Trebuie să fac efortul ăsta și s-o scot la capăt și să văd cum ajungi din această nebuloasă abstractă în prezent." Mi s-a părut că e o bucată de încercat, că atunci când nu o fac, să știu de ce nu o fac și ce anume din realitate îmi trebuie.

A.T.: Ești împăcată cu el?
M.M.: Cu filmul? Nu, niciodată. Nu cred că o să găsești pe cineva care să fie împăcat. Adică sunt împăcată că l-am făcut așa narativ, dar nu. Cu fiecare vizionare vreau să mă întorc în timp și să mai tai altceva. Dar cred că asta este general valabilă. Ești alt om când te uiți la el. Lăsând la o parte - "Cine-a scris replica asta?", "Care-a fost regizorul care a auzit replica asta pe set și i s-a părut ok?" (Râdem.)

A.T.: În momentul ăsta e vreo secvență pe care ai vrea să o schimbi sau care nu-ți place?
M.M.: Sunt chestii care, în mod clar, mi se pare că sunt puncte slabe, dar pot să mă întorc la mine de atunci, să mă uit în jur și să-mi aduc aminte care era situația, care erau limitările - nu se putea face altceva. Ce a ieșit greșit nu mi se pare că a ieșit greșit din intenție sau din regie, a ieșit greșit din haos și din faptul că noi am filmat în miezul pandemiei, în noiembrie. Am strâns bani, am făcut rost de sponsorizări. Am făcut teste la toată echipa. Era panică din aia de nu se apropiau oamenii unul de altul. Am filmat în Curtea de Argeș, de unde sunt eu. Stăteam toți în aceeași casă. Ne-am făcut testele, am ajuns în Argeș. Două persoane au venit în noaptea de dinainte de filmare. Unuia îi ieșise testul. Celălalt - am zis să doarmă la hotel. Stăm cu mască până vine rezultatul testului. Ieșise la toată lumea negativ. A început filmarea, am filmat vreo două ore, a venit rezultatul testului - pozitiv. A fost un haos general, toată lumea s-a panicat. Omul a trebuit să plece acasă. Cu el a mai plecat cineva care s-a panicat. Și iată cum am rămas noi fără departamentul de imagine. Am rămas cu DoP-ul și cu focus puller-ul și atât. Și erau o grămadă de lumini și de chestii de mutat. Brusc, a devenit totul un haos și un hei-rup, după ce oricum aveam un copil și trebuia să avem grijă cu orele, cu frigul, cu toate cele. Tot filmul, mai puțin două secvențe, e filmat fără assist, eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic. Și asta zic - da, ok, sunt chestii de care sunt nemulțumită, dar aia a fost situația. Oricât aș vrea, tot aia a fost situația. Nu e ca și cum n-am fost atentă. Nu s-a putut mai mult.

Fragmentări

A.T.: Voiam să întreb dacă e vreo secvență care a fost mai dificilă, dar pare că -
M.M.: Au fost mai multe. Dificilă a fost cea care mie mi se pare că se vede că e cea mai nepregătită - bucata când se duc fetele la școală. Pentru că era o altă secvență cu o zi înainte - ceva care trebuia filmat în București într-o clasă, cu niște elevi. Mi-au zis de la școală că nu primesc vreo autorizație să pot să filmez cu mai mulți oameni într-un spațiu închis. Și a fost cumva scrisă în noapte de dinainte de prima zi de filmare, găsit locație pe repede înainte, găsit actriță, toate cele. A fost o chestie super hei-rup - găsește în Curtea de Argeș o actriță care să joace învățătoarea. Am avut baftă că am găsit pe cineva. Dar na, în afară de Cătălina - fata mare și bunica, restul n-au avut vreodată treabă cu filmul.

A.T.: Sora mai mică e adorabilă.
M.M.: Da, e mișto. Și-am mai lucrat cu ea la un proiect la un an distanță și-a devenit și mai profi. Adică chiar mi se pare că a recepționat ce a învățat. În mod ciudat, personajul ei e scris cu gândul la fie-mea. Era așa un - în ce fel cred eu că se va transforma și probabil ce am fost eu când eram mică - și mă uit acuma că exact în asta se transformă. Am bănuit bine.

A.T.: Mi-a plăcut secvența cu țigara, dar mă gândeam - Aoleo, câți oameni s-au scandalizat pe asta. S-au scandalizat? (n.a. Secvența cu țigara e un moment de bonding între surori - sora mai mare stă cu o prietenă la povești pe un pod, apare sora mai mică și îi cere o țigară. O primește, se preface că fumează, apoi o aruncă în apă.)
M.M.: Da, am fost acuma de curând la o proiecție în care o doamnă era foarte scandalizată de faptul ăsta. Da pe bune acuma, e absolut realitatea. Adică vrem să spunem că nu există un copil care să nu găsească țigări pe masă și să nu le bage în gură doar așa, să vadă cum e gestul? Cum am putea să ne prefacem că nu există lucrurile astea? La fel cum am avut o mare problemă în Argeș - n-am avut autorizație de la primărie să filmăm pentru că era o înjurătură și ni s-a spus că e un film cu golani și vagabonzi și că nu se poate implica primăria. Trebuia să filmăm la o altă școală, nu ne-au dat autorizație. Pentru o înjurătură. Din nou, vrem să spunem că un copil de 15-16 ani, fată, băiat, nu contează, nu înjură? Asta vrem?

Fragmentări

A.T.: Cu ce ai rămas pe plan personal? Ai ajuns să te simți mai puțin vinovată?
M.M.: Cred că e cumva mai mult o terapie, o explorare a fricilor într-o direcție creativă cât să te confrunți cu ele, să spui că: "Da, sunt", să ai acest document care să ateste că ai avut aceste dileme și că sunt parte din viața ta și cumva să le accepți. Nu știu dacă așa cum sunt, dar să le accepți că există. A fost, mai ales că pentru mine era legat și de toată familia. Era și despre fie-mea și despre mulți oameni dragi care sunt plecați. Relația asta dintre cele două surori a plecat de la relația mea cu vară-mea care a plecat și ea în Spania. A plecat când era mare, dar pentru mine a fost așa o lovitură. Pentru mine era cel mai important om de pe pământ, era centrul universului. Între noi sunt 3 ani, dar mi s-a părut tot timpul că eu eram mega tâmpită și imatură și ea era așa ca o mamă cu mine. Faptul că am putut să fac ceva pornind de la povestea noastră e - atâta pot face eu ca să spun că mi-e dor. Nu știu, am citit undeva la un moment dat, nu mai știu în ce context și cine a scris asta - un film al trebui să fie așa ca o scrisoare de dragoste și dacă o primește cel căruia îi e destinată, o să simtă, și dacă o vede cineva căruia nu îi e destinată, o să simtă că citește o scrisoare de dragoste pentru altcineva și o să simtă intensitatea, că e ca un martor la ceva ce nu-i al lui, dar totuși este în intimitatea cuiva. Și mi se pare că pentru mine chiar a contat chestia asta - să fie ca o scrisoare pentru cineva și, mai departe, cine o înțelege bine, cine nu, nu, dar mai mult nu pot. În general, sunt multe chestii în film care nu sunt neapărat evidente pentru toată lumea. Și, din când în când, unii le prind și-mi pun întrebări despre un anumit lucru care e neclar total și-mi dau seama: "A ajuns, ai prins-o." Fiecare prinde altceva.

A.T.: L-a văzut verișoara ta, l-a primit?
M.M.: Da, cred că pentru toată familia a fost așa un fel de: "Îmi e dor, îmi pare rău că ați plecat." - au înțeleg mesajul.

A.T.: V-ați distanțat.
M.M.: După ce a plecat, eu am avut o perioadă de-asta de răzvrătire cumva, m-am simțit abandonată. Și, na, am reluat legătura cu ea lucrând la el.

A.T.: Cum te simți ca regizor în România?
M.M.: Nu știu, măi. Mie mi-e foarte greu să mă recomand ca fiind regizor. Adică o spun și o spun așa cu sughițuri. Știu că trebuie să învăț s-o spun, but I don't buy it. Din punctul meu de ce e el acum, nu neapărat ca regizor - în acest moment mă simt destul de lost. Și mă simt lost, nu neapărat în industrie, ci în cât de schimbător e totul și cât de fluide sunt lucrurile, care sunt formele filmului care sunt cele mai accesibile oamenilor. Mi se pare că atunci când chiar ai chestii pe care vrei să le spui, te întrebi, în primul rând, în ce măsură e valid faptul că tu vrei să spui și cine ești tu să spui și dacă ce ai tu de spus e cu adevărat relevant. Cumva ne luăm acest drept de a vorbi și nu știu, mă simt așa - cine-mi dă mie dreptul de a spune poveștile mele când poate ale altora sunt mult mai meaningful pentru today. Și știu că trebuie să te lași așa și doar să speri că ce ai tu o să fie relevant și pentru alții, dar cumva e foarte scary chestia asta de a spune tot ce-ai pe suflet în speranța că cineva o să zică: "Ah, ce tare." Ce trebuie să zică, adică care ar trebui să fie răspunsul? Cum ajung oamenii să aleagă să se uite fix în sufletul tău și nu al altuia? Mi se pare că e o putere așa. Îmi doresc foarte tare doar asta - să vadă oamenii ce fac - că nu le fac doar ca să vorbesc singură. Dar, în același timp, nu pot să am pretenția de la cineva să le vadă. E așa un fel de - eu am făcut asta, mi-aș dori să se ducă undeva, dar nu pot să am, cum aș putea să am pretenția să -? Cum cuantifici dorința asta de a trimite la cât mai multă lume ce ai avut tu de spus? Îmi dă cu virgulă. Asta îmi dă cu virgulă - raportarea la dreptul de a spune și așteptarea de a - așteptarea de a ce? Ce aștepți? Că te chinui ceva să faci chestia aia. Te chinui, e muncă. For what? Nu zic că e în zadar, ci că e atât de necuantificabil, așa de -

A.T.: Îmi sună foarte familiar ce zici, pentru că sunt multe întrebări și nesiguranțe pe care le am și eu când lucrez la ceva. Soluția mea uneori e să le dau efectiv shut down și să nu mă întreb nimic, să le pun pe pauză.
M.M.: Evident, că trebuie s-o faci. O pui pe pauză atunci când o faci, o faci, e gata, și-apoi zici: "Am acest pachețel, cui îl trimit?" Cine-l primește? Cine-l vede? De ce îl vede? Cum? Și de asta e super mișto când primești într-adevăr feedback, de orice fel, și când cineva îți scrie. Ajungi la festival și cineva are ceva de spus sau cineva are o întrebare și simți că ai comunicat cu cineva. Că efectiv un om a primit, a recepționat mesajul tău. Și e foarte mișto. Pare așa că brusc înțelegi. Știi cum sunt oamenii ăștia - cântăreții la concerte care zic "Mulțumesc fanilor mei, pentru voi, voi mă faceți -". Și dup-aia îți dai seama că-ți scrie un om: "Băi, mi-a plăcut, m-a făcut să - , m-am gândit la -" și ești tot: "Da, merită!" Pentru un mic moment, pentru o conversație cu un om. Și ești: "O iau de la capăt fără nici o problemă pentru momentul ăsta." Și e ciudat, pentru că pentru a ajunge la asta, trebuie să treci printr-un întreg circuit festivalier și să fie competiție. Și I don't care, nu mă interesează de competiție. Dar, în același timp, sufăr atât de mult când nu e luat un film într-o competiție, nu pentru că vreau să fie în competiție, ci pentru că vreau să ajungă la niște oameni. Și e atât de greu să explici că - nu mă interesează să iau vreun premiu, ci doar vreau să se ducă undeva, să se uite niște oameni la ele. Mi se pare că chestia asta cu competiția e așa de - nu o facem pentru competiție. Sunt atâtea chestii între care eu personal nu pot să aleg. Sunt atâtea chestii atât de mișto. Mă uit acuma la scurtmetrajele de la Gopo - le-am văzut pe toate și eram: "Și de ce trebuie să decidă cineva între ele?" De ce nu putem să o lăsăm aici?

A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la "Tânără speranță"?
M.M.: Pentru mine a fost foarte myth busted treaba asta, pentru că în sine drive-ul meu de a da la facultate s-a născut căscând ochii la Gopo și dorindu-mi din ce în ce mai mult. A fost așa un moment în care mi-am zis: "Dar ce, nu pot să fiu și eu aici pe covorul ăsta roșu?" Era acum vreo 10 ani. Mi-a luat ceva. A fost foarte ciudat, că n-a fost o chestie de nici un fel față de munca mea - că mi-aș fi dorit neapărat recunoașterea muncii mele pentru că I don't buy this thing cu competiție and stuff - dar a fost acel lucru pe care mi l-am dorit eu atunci, s-a întâmplat acum și voiam să-l tai de pe listă. E o poveste paralelă cu de ce mă bucur eu de chestia asta. Fix pentru această chestie a mea personală. A fost a big deal din punctul ăsta de vedere.

foto: Antonia Ciobanu

A.T.: Te uiți la filme românești?
M.M.: Înainte de facultate vedeam mai multe filme random. Și-acuma mi se pare că am înțeles destul de repede că mă influențează foarte tare anumite chestii care-mi plac și că de multe ori nu sunt neapărat în filmul care trebuie, adică e posibil să-mi placă ceva foarte mult și să mă agăț de chestia aia și să încerc să o aplic la ceva ce de fapt nu are nici o legătură. Am făcut asta în anul I după ce văzusem Sieranevada cred. N-avea nici o treabă cu ce scenariu aveam eu. Dar mi-a plăcut foarte mult și ce era să fac. Și apoi mi-am dat seama că atunci când lucrez la ceva, trebuie să caut ce mi se pare mie că e în direcția asta, în universul ăsta, cu premisele astea. De multe ori e așa la feeling pe ce mi se pare că mă duce în direcția mea. Și atunci când nu lucrez la ceva, ceea ce se întâmplă foarte rar, că mereu e ceva în background, da, mă uit la orice prind, chestii noi. Încerc să văd. Dar e foarte complicat cu filmele românești pentru că sunt în cinematografe, eu fiind o săptămână aicea, o săptămână în Argeș, foarte multe le ratez. Mi se pare greu. Mai ușor le văd pe alea care sunt pe platforme decât să ajung în cinematografe.

A.T.: Ce voiai să te faci când erai mică?
M.M.: Cred că cel mai mult timp voiam să mă fac doctor. M-am pregătit destul de mult cu olimpiade la biologie, până când am dat de chimie. Când am dat de chimie am zis: "WOOOW! Ce-i asta?!" Din fericire, mi se face rău instant când văd sânge și chiar cred că m-a salvat asta. Am zis că am această scuză și mă pot ascunde în spatele ei, cât să nu învăț chimia aia împuțită. Foarte mult timp mi l-am petrecut încercând să-i conving pe ai mei să mă dea la o școală de arte, la arhitectură, am vrut să mă mut la liceul de arhitectură. Nu știu exact cât de mult era scopul meu de a fi acolo sau cât era de a pleca de acasă, într-un alt oraș. Ăsta cred că era marele scop. N-am reușit decât la facultate. Înțeleg de ce acuma. Nici eu n-aș lăsa-o pe fie-mea în clasa a VIII-a să se mute în alt oraș. Dar eu am încercat.

A.T.: Cum e să fii mamă?
M.M.: Pentru mine a fost neașteptat, nu mi-am dorit vreodată copii. Eram un om foarte hotărât că nu-și dorește copii. Și s-a întâmplat ea într-un moment foarte tâmpit - eram în anul I de facultate și tocmai terminasem un documentar despre o prietenă care încerca să se decidă dacă vrea sau nu vrea un copil, în urma unor presiuni sociale, mai mult. Și eram foarte implicată în subiect, foarte cu părerile mele și fie-mea a simțit că are să-mi dea o lecție. Când am văzut testul am simțit așa cum se dărâmă toată viața mea ca și cum ar fi fost un castel din cărți de joc. A fost foarte fizic sentimentul ăla de - s-a dărâmat tot. Mi s-a părut foarte încurcată treaba asta: a accepta această schimbare totală a vieții, în ceva ce știam că nu e pentru mine. Ea este absolut genială. Odată ce ajungi să ai un copil - o auzi când n-ai copii, că e a different thing și nu poți să te mai gândești că ai putea să nu. Știu că sună a bullshit, dar așa e. Pare că n-ar mai avea sens lucrurile, că nu mai ai reperul. Brusc ai un alt reper în viață și nu te mai poți vedea fără reperul ăla. Gravitezi după. E ciudat. Dar na, e mișto. Îmi place foarte mult de ea.

A.T.: Cum o cheamă?
M.M.: Erin. Chiar e something you have to do ca să - nu știu. E alt film. Dar foarte greu ca mamă în acest domeniu. Foarte, foarte complicat. În ideea în care simți că toată lumea are pista lui dreaptă și a ta e așa în toate direcțiile și cu munți. Când ea avea 3 luni, am avut filmul de anul II și am fost cu ea la filmare. Cu un copil de 3 luni. Sunt niște lucruri - alăptam când am fost la filmări - niște situații. E greu. Nedorindu-mi asta și neidentificându-mă cu situația de mamă, n-am vrut să am vreun fel de scuză - eu nu pot, că n-am dormit de 5 zile, că sunt leșinată, că nu știu nici cum mă cheamă. Am fost la fel ca ăilalți. Să ai pretenția de la tine că poți să duci aceeași cursă, cu aceleași eforturi, cu cei care nu au copii sau ca bărbații care au copii și pentru care e mult mai scuzabil să fie departe de ei. La mine în permanență e întrebarea asta: "Cu copilul cum faci?" Să mor dacă am auzit întrebarea asta către un băiat. Never. Și na, ca context așa, la grădiniță la Erin e ceva dubios - că are o mamă care nu stă cu ea. Adică eu stau o săptămână cu ea acolo și o săptămână stă cu tatăl ei. Basically e ca orice fel de custodie împărțită între părinți, doar că eu mă mut acolo o săptămână ca să stau cu ea, nu o iau pe ea în București că ar fi ilogic să stea în două orașe, că nu poate să meargă la grădiniță. Eu fac o chestie foarte complicată pentru mine. Și totuși pare că eu sunt o mamă denaturată pentru că nu sunt - na.

A.T.: Mie mi se pare greu să mă gândesc că aș putea fi mamă și să fac și ce fac acum.
M.M.: Mă bucur că s-a întâmplat, că nu mi se pare că avem un context în care să poți să iei decizia asta, n-ai cum. Și dacă aș fi vrut, tot nu înțeleg cum poți să ai curajul să iei decizia asta în acest domeniu sau, măcar, nu când ești la început în domeniu. Poate după ce ai deja niște baze. Dar ar mai fi durat mult timp. Oricum, Erin are un tată care este extraordinar de implicat. Dar e fifty-fifty. Poate, câteodată, pentru că eu am, de exemplu, un lungmetraj, există o perioadă când poate e mai multe zile la el. Pe care le recuperez apoi. Doi părinți egali. Dar pentru asta, eu sunt o nenorocită și el este un erou.

A.T.: Ea nu vă percepe așa, nu?
M.M.: Dacă oamenii o tot întreabă unde sunt, chestiile sociale ajung oricum. Pe majoritatea copiilor îi iau mamele de la grădiniță. Tații așa, când e o scăpare, când e o chestie. Numai din faptul că vezi o armată de mame și un tată sau doi. Care e normalitatea? Te duci în parc, mai ales în Curtea de Argeș - un tată? Mai ales pentru un oraș mic e ceva -. Eu sper că e mai mult lupta mea de a nu-mi păsa ce părere au alții, dar, din când în când, mai ajunge să te pună jos.

A.T.: Cum te împaci cu instabilitatea pe care o are meseria?
M.M.: Eu n-am trecut vreodată printr-un job clasic, am lucrat în presă scrisă vreun an, apoi am trecut la foto, am făcut evenimente și cumva a fost tot timpul de trăit din proiecte. Aveam firmă, aveam niște angajați înainte să mă apuc de facultate, dar trecând prin partea de antreprenor, acuma mi se pare că este boierie. Adică era mai mare instabilitatea să trebuiască să plătești și o chirie și niște angajați și niște dări la stat și toate cele. Era mult mai greu de dus decât ce e acuma și, odată ce am renunțat la a mai avea un spațiu și angajați pe partea de foto, mi-am dat seama că există o viață care poate fi trăită în timpul în care stăteam acolo și lucram non-stop. Am învățat să mă bucur de timpul liber și să-mi dau seama că e un privilegiu. Ok, mai facem și foamea, dar facem foamea fix pentru privilegiul ăla de a fi miercuri la ora 15:00 la o cafea. Și de fiecare dată când sunt miercuri la ora 15:00 undeva, făcând ceva total random sunt: "De aia merită să fac foamea din când în când sau să am nesiguranțe." Pentru că am o viață, una singură, de ce să nu beau o cafea dacă vreau să beau o cafea? Decât să fac - nu-mi dau seama ce aș fi putut să fac dacă nu făceam asta. Da, e frustrant și te deprimă și-ți vine să te dai cu capul de pereți și e groaznic, dar gândindu-mă la cealaltă perspectivă, de a fi angajat - sigur mai degrabă duc asta decât partea aia. Așa mă mențin pe linia de plutire.

A.T.: Acum la ce lucrezi?
M.M.: Am lucrat la un lungmetraj ca second și în paralel - scris. Scriu pe principiul - nu mă gândesc despre ce e. Mi se pare că la primul draft ar trebui să verși doar niște plastilină acolo și apoi să vezi ce faci din ea. Mi se pare că e un proces în care așterni materia primă și vezi de acolo cu ce lucrezi.

A.T.: Despre ce scrii?
M.M.: Scriu cumva despre - stai să-mi găsesc cuvintele. Dacă mi-aș găsi cuvintele, aș fi în stare să-i scriu și un treatment. E bazat destul de mult pe stilul meu de viață, pe cum mă împart între foarte multe medii foarte diferite și trebuie să fiu altă bucată a mea în diverse contexte sociale - pare că sunt persoane diferite total și vieți diferite total. Ce vreau să zic prin ce scriu e că există o libertate pe care poți să o ai în viața ta și-n felul în care alegi să interacționezi cu oamenii care e beyond orice fel de normă și orice fel de lucru acceptabil doar pentru că nu l-ai văzut. Cumva e vorba de o împăcare și de o asumare a tuturor părților pe care tu le ai și le vrei. Să-ți găsești contextele ca să fii toate lucrurile pe care le vrei tu, ca și cum ai trăi mai multe părți ale tale simultan. Sunt foarte mare fan Mr. Nobody - cu alegerile și cu ce-ai fi putut să faci. Mi se pare că în general triggerul meu este să-mi trăiesc toate bucățile pe care aș vrea să le trăiesc, chiar dacă, din când în când, înseamnă să separ niște chestii foarte mult. Pentru că una e viața și vreau să fac multe chestii și să fiu în multe situații. Mi se pare că mai degrabă situațiile sunt mișto - efectiv, a fi acolo și a reacționa la ce ți se dă și a vedea ce iese din chestia aia. Sunt foarte curioasă în general. Și pentru că am această curiozitate, ajung din când în când în niște situații foarte interesante.

A.T.: Îți vine vreuna acum?
M.M.: Nu știu, dar numai din faptul că poți răspunde la 2 noaptea la un telefon că: "Hai undeva că se întâmplă o petrecere bizară" sau "Hai că am plecat de acasă că m-am certat cu soțul" sau "Hai să mergem până la Siret să luăm niște refugiați, că au ajuns acuma și n-are cine să-i ia". Cumva acel "HAI SĂ" și să mi-asum că undeva, acolo, m-a chemat o poveste. Mi se pare mișto atâta timp cât nu mă am decât pe mine ca experiment, să văd cum reacționez eu în situații - să văd.

foto: Barbu Nitelea
Opresc înregistrarea și mai stăm o vreme la povești. Miruna mă face să mă gândesc la toate femeile mișto pe care le-am întâlnit pe plan profesional, pentru că are atitudinea aia de - orice problemă apare, o rezolvăm și-o rezolvăm cât de bine se poate. Și nu vine pe gol sau pe o încredere exagerată, ci vine pe niște vulnerabilități asumate. Ceea ce e cu atât mai valoros.

sâmbătă, 9 aprilie 2022

Numele celălalt. Septologie I-II

 

Jon Fosse
Numele celălalt. Septologie I-II
Editura Pandora M, 2022

Traducere din limba norvegiană de Ovid Olaru
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

 Jon Fosse (n. 1959) este prozator, poet și dramaturg norvegian, unul dintre marii scriitori ai vremurilor noastre. Cariera sa prolifică a debutat în 1983, odată cu romanul Roșu, negru. A început să scrie teatru în 1993, iar piesele sale au cunoscut un succes nemaiîntâlnit, fiind jucate de peste o mie de ori pe scenele din toată lumea. Numele celălalt. Septologie I-II este primul său roman tradus în limba română.

Comparat adesea cu Ibsen și Beckett, Jon Fosse e menționat în fiecare an pe lista nominalizărilor la Premiul Nobel pentru Literatură, opera lui fiind tradusă astăzi în mai bine de 50 de limbi.

Destinul a fost generos cu scriitorul născut la o fermă izolată, pe coasta de vest a Norvegiei, lângă fiordul Hardanger. Ceva din "matricea stilistică" a locului s-a imprimat pentru totdeauna în scrisul său, care a primit în timp recunoașterea meritată. De-a lungul anilor, a câștigat aproape toate premiile literare care se acordă în Norvegia. În 2010 i s-a decernat prestigioasa distincție Henrik Ibsen, considerat cel mai important premiu din lume pentru dramaturgie, în 2013, a primit Ordre National du Mérite în Franța, iar în 2014, European Prize for Literature.

Jon Fosse este atât de respectat în Norvegia, încât, începând din 2011, are dreptul de reședință în Palatul Regal din Oslo, privilegiu acordat de guvernul norvegian artiștilor care se bucură de cea mai mare apreciere.

*
Deschiderea magnum opus-ului lui Jon Fosse urmărește în paralel viețile a doi bărbați ce trăiesc pe coasta de vest a Norvegiei: naratorul, pictorul văduv Asle, și celălalt Asle, tot pictor. Cei doi sunt identici, versiuni ale aceluiași om, două variante ale aceleiași vieți. Scris într-un stil hipnotic, Numele celălalt pune sub semnul întrebării noțiunile de subiectivitate și de Sine. Printr-o proză "lentă", cu ajutorul amintirilor, Fosse explorează convergențele și divergențele dintre cele două vieți, totul conducând la o întâlnire decisiva a celor doi. Capodoperă a unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani ai lumii, Numele celălalt reprezintă o explorare percutantă a condiției umane.

Romanul face parte dintr-un set de șapte cărți, împărțite în trei volume, în care textul nu conține nici măcar un singur punct de final de frază. O asemenea stăpânire a ritmului prozei i-au determinat pe critici să apropie romanul lui Fosse de textele sacre:

Roman nominalizat la International Booker Prize 2020

"În Numele celălalt, acumularea ritmată de cuvinte are ceva incantatoriu - un aer aproape sacru."(The Wall Street Journal)

"Proza lui Jon Fosse este mistică, spirituală, perfect meșteșugită. Pură poezie!"(The Paris Review)

"În mâinile lui Fosse, Dumnezeu devine o forță estetică greu de stăpânit, explozivă, invizibilul din ceea ce este vizibil."(The Nation)

"Un Beckett al secolului XXI."(Le Monde)

Fragment

Țin minte, sigur că da, locuiești la Dylgja, zice
și râde scurt și eu dau din cap că da și ea zice că a fost la
fiecare expoziție a mea, mi-a mai spus, fiecare expoziție din Bjørgvin, de la Galeria Beyer, de sus, pe Høggata, zice și face semn cu capul în sus, accentuând Galeria Beyer, ca și cum ar fi ceva mare și spectaculos, și accentuând Høggata în aceeași manieră în care Åsleik accentuează Crucea Sfântului Andrei, leit Åsleik, cu aceeași mândrie țărănească, îmi zic și ea mă invită încă o dată în casă și eu refuz și ea zice că măcar acum știu în sfârșit unde locuiește, fiindcă, nu-i așa? uitasem, așa că data viitoare când sunt prin Bjørgvin trebuie neapărat să-i fac o vizită, zice, dar ar fi ideal dacă aș suna-o înainte, zice, fiindcă, zice și se întrerupe și râde iar scurt și eu întreb dacă pot să iau câinele și ea zice că da, sigur că da, dar simt iritare în vocea ei, dispare înăuntru și aud apoi pe cineva coborând scările și ușa exterioară se deschide și o văd în prag într-un capot galben și ținând câinele la piept și îmi întinde câinele și eu îl iau și îl țin la piept și îl mângâi pe spate și îi mulțumesc pentru ajutor, mulțumesc mult, zic și ea zice că nu-i nicio problemă, bineînțeles că va ajuta într-o situație ca asta, zice și sunt pe cale să așez câinele pe jos când îmi dau seama că nu mai are lesă și o întreb unde e lesa și ea îmi zice să aștept, așteaptă puțin, merge s-o caute, zice și închide ușa și intră în casă și eu stau acolo și o aștept mângâindu-l pe Brage întruna pe spate și îmi zic ce bine că te-am recuperat, Brage, îmi zic și aștept și tot aștept, nu vine mai repede odată? unde a dispărut așa? stătea în prag și a dispărut dintr-odată, îmi zic, cât poate să-i ia să găsească o lesă? îmi zic și se deschide fereastra din dreapta mea și ea scoate capul și zice că bineînțeles că nu găsește lesa aia, așa e mereu, sigur a rătăcit-o pe undeva, zice, dar dacă mă întorc mai târziu, mi-o dă, sigur o va găsi până atunci, va răsări de undeva, zice, ar fi drăguț să dau pe la ea mai încolo, zice și eu îi mulțumesc și o rog să mă scuze că am trezit-o, dar acum poate să doarmă mai departe, zic și ea zice că mă așteaptă, așteaptă să mă întorc să iau lesa, și atunci mă va invita la o ceașcă de cafea și să mănânc ceva, zice, mă poate invita chiar la prânz? întreabă și eu zic mulțumesc, mulțumesc, dar chiar trebuie să mă întorc la Dylgja imediat, zic și ea își ia rămas-bun și ce se bucură că m-a revăzut și eu zic mulțumesc, la fel, și ea închide la loc fereastra și stinge lumina și eu încep să urc pe Smalgangen cu câinele strâns la piept și căldura lui îmi încălzește pieptul și-mi dă un sentiment de siguranță și de bine, urc pe Smalgangen și îi zic lui Brage ce bine e să-l revăd și că acum ne îndreptăm spre mașina mea, îi zic și deja am ajuns pe Høggata și merg țintă la mașină și o descui și îl așez pe Brage pe bancheta din spate și mă așez apoi comod pe scaunul șoferului, îmi așez geanta lângă mine, pe scaunul pasagerului, pornesc motorul, deja s-a făcut din nou frig în mașină, dar încălzirea e dată la maximum, așa că imediat se va încălzi la loc, îmi zic și virez să intru pe Høggata și îmi zic că n-aș fi rezolvat nimic dacă luam un taxi până la Spital, oricum n-aș fi ajuns să vorbesc cu Asle, e mult prea devreme sau el e într-o stare mult prea rea, pot să simt asta, o știu precis, îmi zic, ar fi mai bine ca Asle să fie lăsat să se odihnească, să doarmă, îmi zic și mă ia o teamă bruscă, poate Asle va dormi și va tot dormi și nu se va mai trezi? îmi zic și mă gândesc că acum, acum mă voi întoarce la casa mea din Dylgja și mă voi odihni, mă voi regăsi și voi picta, îmi zic și mă gândesc ca, atunci când ajung acasă, să sun la Spital ca să întreb dacă îi pot face lui Asle o vizită și dacă-l pot vizita astăzi, mă pot întoarce oricând înapoi la Bjørgvin, în special dacă pot să-i fiu în vreun fel de ajutor, îmi zic și urc cu precauție pe Høggata și întorc scurt capul și îl zăresc pe Brage dormind pe bancheta din spate și întorc capul spre drum și îl văd pe Åsleik privind tabloul cu cele două linii care se intersectează și zicând Crucea Sfântului Andrei, și parcă e mândru că știe despre ce e vorba, și sunt sigur că uneori își propune din senin să învețe câte un cuvânt nou, îl învață pe de rost, și atunci trebuie să repete cuvântul încontinuu, de exemplu Crucea Sfântului Andrei, e ca și cum ar încerca să arate că și el e cineva când repetă expresia asta, să spună că și el știe câte ceva, modul în care repetă expresia demonstrează tocmai asta, că și el știe câte ceva, poate mai multe lucruri decât mine, chiar dacă eu am făcut multe școli, spre deosebire de el, el n-a făcut decât gimnaziul și abia și pe ăla, abia l-a terminat, dar asta nu însemna că e un prostovan, nici vorbă, chiar dacă zice Crucea Sfântului Andrei cu mândria asta țărănească, îmi zic, e iute la minte Åsleik ăsta, poate să spună cele mai istețe lucruri, ba chiar într-un mod care te face să înțelegi lucruri pe care nu le înțeleseseși înainte, să vezi lucrurile într-un lumină nouă, și exact asta te străduiești să obții când pictezi, să vezi din nou lucruri deja văzute, dar să le vezi ca pentru prima oară, dar nu numai asta, ci să le vezi din nou și să le înțelegi deodată altfel, îmi zic și îmi dau seama că cele două linii care se intersectează îl arată pe Asle zăcând pe canapea și gândindu-se la un singur lucru, singurul lucru la care se poate gândi e că trebuie să se ridice, se va ridica și va merge la mare și va ieși în larg și se va scufunda și valurile vor trece peste el și va dispărea pentru totdeauna, pentru că durerea, suferința, disperarea sau cum s-o fi chemând au devenit insuportabile, durerea e atât de grea, încât nu mai poate ridica nici măcar brațul, și pe deasupra tremuratul ăsta, îi tremură mâinile și tot corpul, deci trebuie să se ridice, să-și caute ceva de băut, asta în primul rând, întâi de toate să bea ceva și apoi să meargă pe mare, să se avânte în larg, se gândea, la asta se gândea în timp ce stătea inert pe canapea și, în același timp, eu mă aflam în camera mare sau în atelier sau cum naiba s-o fi numit și-l pictam sub forma a două linii, o linie violet și una maro, îmi zic și privesc în față la drum și mă simt atât de fericit, sunt atât de fericit, atât de fericit și nu înțeleg de ce mă cuprinde o așa bucurie doar pentru că plec din Bjørgvin în sfârșit, îmi zic și mă gândesc că poate e datorită faptului că am un câine cu mine acum, îl am pe Brage, îmi zic, când ajung acasă o să sun la Spital și-o să întreb când pot să vin să-l vizitez pe Asle și dacă pot să-i aduc ceva, și-o să-i rog să-i comunice că Brage, câinele lui, e la mine acum, deci nu trebuie să-și facă griji pentru el, îmi zic și deja am ieșit din Bjørgvin, conduc în continuare spre nord și întorc privirea și-l văd pe Brage dormind întins pe bancheta din spate și simt cum mă cuprind deodată atât o mare bucurie, cât și o mare tristețe, le simt cum mă umplu atât de puternic încât am impresia că urmează să explodeze ceva în mine, conduc liniștit mai departe spre nord și îmi dau seama că tocmai am trecut cu mașina pe lângă Skutevika și nici măcar n-am aruncat o privire spre blocul în care locuiește Asle, îmi zic și conduc mai departe spre nord și imediat ajung acasă, îmi zic, primul lucru pe care îl voi face e să dorm, îmi dau seama că sunt atât de groaznic de obosit, cad într-un soi de picoteală în care timpul trece de la sine, mă apropii de refugiu și de locul de joacă și mă gândesc că, chiar dacă nu m-am simțit în viața mea așa obosit, nu mă voi opri în refugiu și nu voi privi spre locul de joacă și nu voi privi nici spre vechea casă maro unde locuiam pe vremuri cu Ales, pentru că îmi provoacă durere să mă uit spre casă, atunci mă ia dorul de Ales, trec de casa cea maro și zăresc un bărbat cu păr șaten până la umeri îmbrăcat într-un palton lung și negru și o fată cu păr negru lung îndreptându-se spre casa maro, merg mână în mână spre casa maro și eu mă uit drept în față și conduc mai departe spre nord și îl văd pe Asle ținând-o pe Soră, pe sora Alida, de mână, stau la marginea drumului, și poate părea că plănuiesc să treacă strada, dar sunt mult prea mici să facă asta, de ce sunt singuri? unde le sunt părinții? locuiesc cumva într-una din casele albe vizibile în spatele lor, cele două case aflate una lângă cealaltă într-o pantă nu foarte abruptă? îmi zic și o văd pe Soră întorcându-se și zicând uite, uită-te la casele din spate, zice
Acolo locuim noi, zice ea
Da, zice Asle
Ce-i cu ele, cu casele? întreabă el
Acolo locuim, zice Sora
Într-una dintre case locuim noi și în cealaltă locuiesc
Buna și Bunul, zice ea
Dar știu asta, zice Asle
Da, mi-a venit așa, dintr-odată, în minte, zice Sora
Că acolo, în casa mai înaltă, locuim noi, zice
Casa în care locuim noi se numește Casa Nouă și casa în
care locuiesc Buna și Bunul se numește Casa Veche, zice Asle Și casele arată de parcă se țin de mână, zice Sora
Poate, zice el
La fel cum ne ținem și noi de mână, zice Sora
Da, așa arată, zice Asle
și privesc amândoi spre case și nu e niciun adult în jur,
nici Mama, nici Tata, nici Buna, nici Bunul, se văd doar casele, albe amândouă, una dintre ele e veche și prelungă și cealaltă e mai nouă și înaltă, dar ambele se disting clar pe fundalul verde, fundalul verde al grădinii cu toți pomii din ea, pe fundalul frunzelor verzi din pomi și pe fundalul muntelui negru care urcă drept în sus și e ca un zid negru în spatele grădinii, un perete de stâncă țâșnind în sus spre munte, și în spatele caselor mai e și hambarul roșu
Și muntele negru, zice Sora
Da, zice Asle
Cred că se țin de mână fiindcă le e frică de muntele
negru și abrupt, zice ea
și Asle zice că nu s-a gândit la asta până acum, dar că așa
este, acum își dă seama și el de asta, cele două case albe se țin de mână fiindcă le e frică de peretele negru de stâncă, chiar așa e, zice Asle și Sora zice că muntele negru e cu adevărat înfricoșător, e atât de abrupt și tot timpul ud, curg firicele de apă dintr-o mulțime de crăpături din stâncă, zice ea și îl întreabă pe Asle dacă a auzit despre muntele albastru și el zice că da, a auzit
Muntele albastru, zice Asle
și Sora zice că muntele ar trebui să se numească muntele negru și Asle zice că da, mai degrabă e muntele negru, da, și se răsucesc pe călcâie și privesc de-a lungul drumului și eu conduc mai departe spre nord și mă întreb de ce stau copiii singuri acolo la marginea drumului, de ce nu e niciun adult cu ei? de ce nu are nimeni grijă de ei? îmi zic și îi văd stând la marginea unui drum îngust de țară, și mai jos de drum, mai încolo de copii, deasupra Plajei, se află o casă micuță albastră, și mai sus pe drum, după casa cea albastră, e o curbă care înconjoară Vechea Colină și unde virează mașini în viteză, îmi zic și mă gândesc că poate cei doi copii o să iasă pe drum? îmi zic și văd că în mijlocul drumului e o baltă mâloasă și Sora dă drumul mâinii lui Asle și sare în drum, în baltă, și începe să sară cu picioarele în ea și apa murdară începe să-i stropească picioarele și rochița, din fericire au cizme în picioare, se gândește Asle și îi zice să nu are voie să facă asta și Sora zice că e așa distractiv, să vină și el să se bălăcească, zice ea și Asle zice că uite cum se murdărește, n-ar trebui să facă asta, ce-o să zică Mama? o să se enerveze, o să țipe, zice Asle, dar Sora se face că nu-l aude și sare în continuare în băltoacă și rochița îi e aproape plină de apă murdară, e plină de pete cenușii, observă Asle în timp ce stă acolo uitându-se și îi zice că gata, termină, nu numai că se murdărește din cap până-n picioare, dar e periculos să stai în mijlocul drumului, oricând poate veni o mașină, trec mașini tot timpul, cine știe dacă șoferul o vede și, înainte să-și ducă gândul până la capăt, Asle sare în drum și o prinde pe Soră de braț și ea urlă și el o trage pe partea cealaltă a drumului și ea urlă în continuare și zice că vrea să mai sară și Asle zice că n-are voie, uite ce are pe rochiță, uite cum s-a murdărit, zice și Sora se uită în jos la rochiță
Da, zice ea
și pare că se va pune pe plâns
Și era așa frumoasă, așa frumoasă și albastră, zice ea Uită-te ce-ai făcut, zice Asle
și vede că Sora începe să plângă și-i zice să nu plângă,
nu e așa tragic că s-a murdărit, se poate spăla, și Mama nici nu se va supăra așa de tare, poate să spună că a fost vina lui, că el i-a zis să iasă pe drum și să sară în baltă, așa că el va fi certat și nu ea, zice, că pe el îl ceartă Mama indiferent de ce
face sau spune, zice și Sora își șterge lacrimile și Asle zice că nu-l deranjează să fie certat, nu, și se gândește că acum face puțin pe cocoșul, da, asta se gândește
Dar rochița e murdară toată, zice Sora
și începe din nou să plângă
Păi, dacă ești așa proastă, zice Asle
și, când zice asta, Sora începe de-a dreptul să urle Îmi pare rău, n-ar fi trebuit să zic asta, zice Asle N-am vrut, zice
Nu ești proastă, nu, ești drăguță și bună și pricepută și deșteaptă, zice el
și Sora se smiorcăie puțin și Asle zice că totul se rezolvă, o să fie bine, zice, dar, zice, măcar acum a învățat că nu e voie să facă așa ceva, nu când ești îmbrăcat în hainele bune, zice și Sora nu zice nimic și stau acolo și Sora îl ia de mână și rămân nemișcați acolo și Asle se gândește că sigur vor fi certați, el va fi certat, fiindcă Mama se va enerva foarte tare când va vedea cum și-a murdărit rochița, ba chiar intenționat, se gândește Asle, și el care i-a promis că va spune că el a făcut-o să sară, că el a rugat-o să meargă în mijlocul drumului și să bată cu picioarele și să sară în băltoacă, asta i-a promis, deci trebuie să se țină de promisiune, se gândește Asle și, chiar dacă nu îi pasă atât de mult că va fi certat, nici nu poate spune că abia așteaptă, se gândește, deci în orice caz nu trebuie să se întoarcă acasă imediat, își zice, poate găsesc ceva de făcut
Ce-ar fi să mergem la Vechea Colină, poate găsim afine coapte acolo? zice el