Numele celălalt. Septologie I-II

 

Jon Fosse
Numele celălalt. Septologie I-II
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba norvegiană de Ovid Olaru
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

 Jon Fosse (n. 1959) este prozator, poet și dramaturg norvegian, unul dintre marii scriitori ai vremurilor noastre. Cariera sa prolifică a debutat în 1983, odată cu romanul Roșu, negru. A început să scrie teatru în 1993, iar piesele sale au cunoscut un succes nemaiîntâlnit, fiind jucate de peste o mie de ori pe scenele din toată lumea. Numele celălalt. Septologie I-II este primul său roman tradus în limba română.

Comparat adesea cu Ibsen și Beckett, Jon Fosse e menționat în fiecare an pe lista nominalizărilor la Premiul Nobel pentru Literatură, opera lui fiind tradusă astăzi în mai bine de 50 de limbi.

Destinul a fost generos cu scriitorul născut la o fermă izolată, pe coasta de vest a Norvegiei, lângă fiordul Hardanger. Ceva din "matricea stilistică" a locului s-a imprimat pentru totdeauna în scrisul său, care a primit în timp recunoașterea meritată. De-a lungul anilor, a câștigat aproape toate premiile literare care se acordă în Norvegia. În 2010 i s-a decernat prestigioasa distincție Henrik Ibsen, considerat cel mai important premiu din lume pentru dramaturgie, în 2013, a primit Ordre National du Mérite în Franța, iar în 2014, European Prize for Literature.

Jon Fosse este atât de respectat în Norvegia, încât, începând din 2011, are dreptul de reședință în Palatul Regal din Oslo, privilegiu acordat de guvernul norvegian artiștilor care se bucură de cea mai mare apreciere.

*

Deschiderea magnum opus-ului lui Jon Fosse urmărește în paralel viețile a doi bărbați ce trăiesc pe coasta de vest a Norvegiei: naratorul, pictorul văduv Asle, și celălalt Asle, tot pictor. Cei doi sunt identici, versiuni ale aceluiași om, două variante ale aceleiași vieți. Scris într-un stil hipnotic, Numele celălalt pune sub semnul întrebării noțiunile de subiectivitate și de Sine. Printr-o proză "lentă", cu ajutorul amintirilor, Fosse explorează convergențele și divergențele dintre cele două vieți, totul conducând la o întâlnire decisiva a celor doi. Capodoperă a unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani ai lumii, Numele celălalt reprezintă o explorare percutantă a condiției umane.

Romanul face parte dintr-un set de șapte cărți, împărțite în trei volume, în care textul nu conține nici măcar un singur punct de final de frază. O asemenea stăpânire a ritmului prozei i-au determinat pe critici să apropie romanul lui Fosse de textele sacre:

Roman nominalizat la International Booker Prize 2020

"În Numele celălalt, acumularea ritmată de cuvinte are ceva incantatoriu - un aer aproape sacru."(The Wall Street Journal)

"Proza lui Jon Fosse este mistică, spirituală, perfect meșteșugită. Pură poezie!"(The Paris Review)

"În mâinile lui Fosse, Dumnezeu devine o forță estetică greu de stăpânit, explozivă, invizibilul din ceea ce este vizibil."(The Nation)

"Un Beckett al secolului XXI."(Le Monde)

Fragment

Țin minte, sigur că da, locuiești la Dylgja, zice
și râde scurt și eu dau din cap că da și ea zice că a fost la
fiecare expoziție a mea, mi-a mai spus, fiecare expoziție din Bjørgvin, de la Galeria Beyer, de sus, pe Høggata, zice și face semn cu capul în sus, accentuând Galeria Beyer, ca și cum ar fi ceva mare și spectaculos, și accentuând Høggata în aceeași manieră în care Åsleik accentuează Crucea Sfântului Andrei, leit Åsleik, cu aceeași mândrie țărănească, îmi zic și ea mă invită încă o dată în casă și eu refuz și ea zice că măcar acum știu în sfârșit unde locuiește, fiindcă, nu-i așa? uitasem, așa că data viitoare când sunt prin Bjørgvin trebuie neapărat să-i fac o vizită, zice, dar ar fi ideal dacă aș suna-o înainte, zice, fiindcă, zice și se întrerupe și râde iar scurt și eu întreb dacă pot să iau câinele și ea zice că da, sigur că da, dar simt iritare în vocea ei, dispare înăuntru și aud apoi pe cineva coborând scările și ușa exterioară se deschide și o văd în prag într-un capot galben și ținând câinele la piept și îmi întinde câinele și eu îl iau și îl țin la piept și îl mângâi pe spate și îi mulțumesc pentru ajutor, mulțumesc mult, zic și ea zice că nu-i nicio problemă, bineînțeles că va ajuta într-o situație ca asta, zice și sunt pe cale să așez câinele pe jos când îmi dau seama că nu mai are lesă și o întreb unde e lesa și ea îmi zice să aștept, așteaptă puțin, merge s-o caute, zice și închide ușa și intră în casă și eu stau acolo și o aștept mângâindu-l pe Brage întruna pe spate și îmi zic ce bine că te-am recuperat, Brage, îmi zic și aștept și tot aștept, nu vine mai repede odată? unde a dispărut așa? stătea în prag și a dispărut dintr-odată, îmi zic, cât poate să-i ia să găsească o lesă? îmi zic și se deschide fereastra din dreapta mea și ea scoate capul și zice că bineînțeles că nu găsește lesa aia, așa e mereu, sigur a rătăcit-o pe undeva, zice, dar dacă mă întorc mai târziu, mi-o dă, sigur o va găsi până atunci, va răsări de undeva, zice, ar fi drăguț să dau pe la ea mai încolo, zice și eu îi mulțumesc și o rog să mă scuze că am trezit-o, dar acum poate să doarmă mai departe, zic și ea zice că mă așteaptă, așteaptă să mă întorc să iau lesa, și atunci mă va invita la o ceașcă de cafea și să mănânc ceva, zice, mă poate invita chiar la prânz? întreabă și eu zic mulțumesc, mulțumesc, dar chiar trebuie să mă întorc la Dylgja imediat, zic și ea își ia rămas-bun și ce se bucură că m-a revăzut și eu zic mulțumesc, la fel, și ea închide la loc fereastra și stinge lumina și eu încep să urc pe Smalgangen cu câinele strâns la piept și căldura lui îmi încălzește pieptul și-mi dă un sentiment de siguranță și de bine, urc pe Smalgangen și îi zic lui Brage ce bine e să-l revăd și că acum ne îndreptăm spre mașina mea, îi zic și deja am ajuns pe Høggata și merg țintă la mașină și o descui și îl așez pe Brage pe bancheta din spate și mă așez apoi comod pe scaunul șoferului, îmi așez geanta lângă mine, pe scaunul pasagerului, pornesc motorul, deja s-a făcut din nou frig în mașină, dar încălzirea e dată la maximum, așa că imediat se va încălzi la loc, îmi zic și virez să intru pe Høggata și îmi zic că n-aș fi rezolvat nimic dacă luam un taxi până la Spital, oricum n-aș fi ajuns să vorbesc cu Asle, e mult prea devreme sau el e într-o stare mult prea rea, pot să simt asta, o știu precis, îmi zic, ar fi mai bine ca Asle să fie lăsat să se odihnească, să doarmă, îmi zic și mă ia o teamă bruscă, poate Asle va dormi și va tot dormi și nu se va mai trezi? îmi zic și mă gândesc că acum, acum mă voi întoarce la casa mea din Dylgja și mă voi odihni, mă voi regăsi și voi picta, îmi zic și mă gândesc ca, atunci când ajung acasă, să sun la Spital ca să întreb dacă îi pot face lui Asle o vizită și dacă-l pot vizita astăzi, mă pot întoarce oricând înapoi la Bjørgvin, în special dacă pot să-i fiu în vreun fel de ajutor, îmi zic și urc cu precauție pe Høggata și întorc scurt capul și îl zăresc pe Brage dormind pe bancheta din spate și întorc capul spre drum și îl văd pe Åsleik privind tabloul cu cele două linii care se intersectează și zicând Crucea Sfântului Andrei, și parcă e mândru că știe despre ce e vorba, și sunt sigur că uneori își propune din senin să învețe câte un cuvânt nou, îl învață pe de rost, și atunci trebuie să repete cuvântul încontinuu, de exemplu Crucea Sfântului Andrei, e ca și cum ar încerca să arate că și el e cineva când repetă expresia asta, să spună că și el știe câte ceva, modul în care repetă expresia demonstrează tocmai asta, că și el știe câte ceva, poate mai multe lucruri decât mine, chiar dacă eu am făcut multe școli, spre deosebire de el, el n-a făcut decât gimnaziul și abia și pe ăla, abia l-a terminat, dar asta nu însemna că e un prostovan, nici vorbă, chiar dacă zice Crucea Sfântului Andrei cu mândria asta țărănească, îmi zic, e iute la minte Åsleik ăsta, poate să spună cele mai istețe lucruri, ba chiar într-un mod care te face să înțelegi lucruri pe care nu le înțeleseseși înainte, să vezi lucrurile într-un lumină nouă, și exact asta te străduiești să obții când pictezi, să vezi din nou lucruri deja văzute, dar să le vezi ca pentru prima oară, dar nu numai asta, ci să le vezi din nou și să le înțelegi deodată altfel, îmi zic și îmi dau seama că cele două linii care se intersectează îl arată pe Asle zăcând pe canapea și gândindu-se la un singur lucru, singurul lucru la care se poate gândi e că trebuie să se ridice, se va ridica și va merge la mare și va ieși în larg și se va scufunda și valurile vor trece peste el și va dispărea pentru totdeauna, pentru că durerea, suferința, disperarea sau cum s-o fi chemând au devenit insuportabile, durerea e atât de grea, încât nu mai poate ridica nici măcar brațul, și pe deasupra tremuratul ăsta, îi tremură mâinile și tot corpul, deci trebuie să se ridice, să-și caute ceva de băut, asta în primul rând, întâi de toate să bea ceva și apoi să meargă pe mare, să se avânte în larg, se gândea, la asta se gândea în timp ce stătea inert pe canapea și, în același timp, eu mă aflam în camera mare sau în atelier sau cum naiba s-o fi numit și-l pictam sub forma a două linii, o linie violet și una maro, îmi zic și privesc în față la drum și mă simt atât de fericit, sunt atât de fericit, atât de fericit și nu înțeleg de ce mă cuprinde o așa bucurie doar pentru că plec din Bjørgvin în sfârșit, îmi zic și mă gândesc că poate e datorită faptului că am un câine cu mine acum, îl am pe Brage, îmi zic, când ajung acasă o să sun la Spital și-o să întreb când pot să vin să-l vizitez pe Asle și dacă pot să-i aduc ceva, și-o să-i rog să-i comunice că Brage, câinele lui, e la mine acum, deci nu trebuie să-și facă griji pentru el, îmi zic și deja am ieșit din Bjørgvin, conduc în continuare spre nord și întorc privirea și-l văd pe Brage dormind întins pe bancheta din spate și simt cum mă cuprind deodată atât o mare bucurie, cât și o mare tristețe, le simt cum mă umplu atât de puternic încât am impresia că urmează să explodeze ceva în mine, conduc liniștit mai departe spre nord și îmi dau seama că tocmai am trecut cu mașina pe lângă Skutevika și nici măcar n-am aruncat o privire spre blocul în care locuiește Asle, îmi zic și conduc mai departe spre nord și imediat ajung acasă, îmi zic, primul lucru pe care îl voi face e să dorm, îmi dau seama că sunt atât de groaznic de obosit, cad într-un soi de picoteală în care timpul trece de la sine, mă apropii de refugiu și de locul de joacă și mă gândesc că, chiar dacă nu m-am simțit în viața mea așa obosit, nu mă voi opri în refugiu și nu voi privi spre locul de joacă și nu voi privi nici spre vechea casă maro unde locuiam pe vremuri cu Ales, pentru că îmi provoacă durere să mă uit spre casă, atunci mă ia dorul de Ales, trec de casa cea maro și zăresc un bărbat cu păr șaten până la umeri îmbrăcat într-un palton lung și negru și o fată cu păr negru lung îndreptându-se spre casa maro, merg mână în mână spre casa maro și eu mă uit drept în față și conduc mai departe spre nord și îl văd pe Asle ținând-o pe Soră, pe sora Alida, de mână, stau la marginea drumului, și poate părea că plănuiesc să treacă strada, dar sunt mult prea mici să facă asta, de ce sunt singuri? unde le sunt părinții? locuiesc cumva într-una din casele albe vizibile în spatele lor, cele două case aflate una lângă cealaltă într-o pantă nu foarte abruptă? îmi zic și o văd pe Soră întorcându-se și zicând uite, uită-te la casele din spate, zice
Acolo locuim noi, zice ea
Da, zice Asle
Ce-i cu ele, cu casele? întreabă el
Acolo locuim, zice Sora
Într-una dintre case locuim noi și în cealaltă locuiesc
Buna și Bunul, zice ea
Dar știu asta, zice Asle
Da, mi-a venit așa, dintr-odată, în minte, zice Sora
Că acolo, în casa mai înaltă, locuim noi, zice
Casa în care locuim noi se numește Casa Nouă și casa în
care locuiesc Buna și Bunul se numește Casa Veche, zice Asle Și casele arată de parcă se țin de mână, zice Sora
Poate, zice el
La fel cum ne ținem și noi de mână, zice Sora
Da, așa arată, zice Asle
și privesc amândoi spre case și nu e niciun adult în jur,
nici Mama, nici Tata, nici Buna, nici Bunul, se văd doar casele, albe amândouă, una dintre ele e veche și prelungă și cealaltă e mai nouă și înaltă, dar ambele se disting clar pe fundalul verde, fundalul verde al grădinii cu toți pomii din ea, pe fundalul frunzelor verzi din pomi și pe fundalul muntelui negru care urcă drept în sus și e ca un zid negru în spatele grădinii, un perete de stâncă țâșnind în sus spre munte, și în spatele caselor mai e și hambarul roșu
Și muntele negru, zice Sora
Da, zice Asle
Cred că se țin de mână fiindcă le e frică de muntele
negru și abrupt, zice ea
și Asle zice că nu s-a gândit la asta până acum, dar că așa
este, acum își dă seama și el de asta, cele două case albe se țin de mână fiindcă le e frică de peretele negru de stâncă, chiar așa e, zice Asle și Sora zice că muntele negru e cu adevărat înfricoșător, e atât de abrupt și tot timpul ud, curg firicele de apă dintr-o mulțime de crăpături din stâncă, zice ea și îl întreabă pe Asle dacă a auzit despre muntele albastru și el zice că da, a auzit
Muntele albastru, zice Asle
și Sora zice că muntele ar trebui să se numească muntele negru și Asle zice că da, mai degrabă e muntele negru, da, și se răsucesc pe călcâie și privesc de-a lungul drumului și eu conduc mai departe spre nord și mă întreb de ce stau copiii singuri acolo la marginea drumului, de ce nu e niciun adult cu ei? de ce nu are nimeni grijă de ei? îmi zic și îi văd stând la marginea unui drum îngust de țară, și mai jos de drum, mai încolo de copii, deasupra Plajei, se află o casă micuță albastră, și mai sus pe drum, după casa cea albastră, e o curbă care înconjoară Vechea Colină și unde virează mașini în viteză, îmi zic și mă gândesc că poate cei doi copii o să iasă pe drum? îmi zic și văd că în mijlocul drumului e o baltă mâloasă și Sora dă drumul mâinii lui Asle și sare în drum, în baltă, și începe să sară cu picioarele în ea și apa murdară începe să-i stropească picioarele și rochița, din fericire au cizme în picioare, se gândește Asle și îi zice să nu are voie să facă asta și Sora zice că e așa distractiv, să vină și el să se bălăcească, zice ea și Asle zice că uite cum se murdărește, n-ar trebui să facă asta, ce-o să zică Mama? o să se enerveze, o să țipe, zice Asle, dar Sora se face că nu-l aude și sare în continuare în băltoacă și rochița îi e aproape plină de apă murdară, e plină de pete cenușii, observă Asle în timp ce stă acolo uitându-se și îi zice că gata, termină, nu numai că se murdărește din cap până-n picioare, dar e periculos să stai în mijlocul drumului, oricând poate veni o mașină, trec mașini tot timpul, cine știe dacă șoferul o vede și, înainte să-și ducă gândul până la capăt, Asle sare în drum și o prinde pe Soră de braț și ea urlă și el o trage pe partea cealaltă a drumului și ea urlă în continuare și zice că vrea să mai sară și Asle zice că n-are voie, uite ce are pe rochiță, uite cum s-a murdărit, zice și Sora se uită în jos la rochiță
Da, zice ea
și pare că se va pune pe plâns
Și era așa frumoasă, așa frumoasă și albastră, zice ea Uită-te ce-ai făcut, zice Asle
și vede că Sora începe să plângă și-i zice să nu plângă,
nu e așa tragic că s-a murdărit, se poate spăla, și Mama nici nu se va supăra așa de tare, poate să spună că a fost vina lui, că el i-a zis să iasă pe drum și să sară în baltă, așa că el va fi certat și nu ea, zice, că pe el îl ceartă Mama indiferent de ce
face sau spune, zice și Sora își șterge lacrimile și Asle zice că nu-l deranjează să fie certat, nu, și se gândește că acum face puțin pe cocoșul, da, asta se gândește
Dar rochița e murdară toată, zice Sora
și începe din nou să plângă
Păi, dacă ești așa proastă, zice Asle
și, când zice asta, Sora începe de-a dreptul să urle Îmi pare rău, n-ar fi trebuit să zic asta, zice Asle N-am vrut, zice
Nu ești proastă, nu, ești drăguță și bună și pricepută și deșteaptă, zice el
și Sora se smiorcăie puțin și Asle zice că totul se rezolvă, o să fie bine, zice, dar, zice, măcar acum a învățat că nu e voie să facă așa ceva, nu când ești îmbrăcat în hainele bune, zice și Sora nu zice nimic și stau acolo și Sora îl ia de mână și rămân nemișcați acolo și Asle se gândește că sigur vor fi certați, el va fi certat, fiindcă Mama se va enerva foarte tare când va vedea cum și-a murdărit rochița, ba chiar intenționat, se gândește Asle, și el care i-a promis că va spune că el a făcut-o să sară, că el a rugat-o să meargă în mijlocul drumului și să bată cu picioarele și să sară în băltoacă, asta i-a promis, deci trebuie să se țină de promisiune, se gândește Asle și, chiar dacă nu îi pasă atât de mult că va fi certat, nici nu poate spune că abia așteaptă, se gândește, deci în orice caz nu trebuie să se întoarcă acasă imediat, își zice, poate găsesc ceva de făcut
Ce-ar fi să mergem la Vechea Colină, poate găsim afine coapte acolo? zice el