Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: "Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți", așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

*
În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

"O carte minunată, despre un tărâm plin de magie." (The Guardian)

"O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor." (The Sunday Times)

"Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă." (The Herald)

"Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie." (The Sunday Times)
 
  

Fragment

O fată rătăcind printre traduceri

De pe acoperișul măturat de vânt al Hotelului Hilly din Edirne, urmăream în fiecare zi cum înaintează un cioban cu turma lui de pe un deal pe altul, peste șoseaua care duce de la Istanbul către punctele de control de la trecerea în Bulgaria și în Grecia. Aici am cunoscut un cuplu, Ayșe și Ahmed. Erau prieteni de-ai lui Venți.

Când și-au făcut apariția pe terasa de pe acoperiș, unde aveam întâlnire la cină, s-a lăsat o dublă tăcere peste restaurantul pustiu. De fapt, nu era pustiu - eram eu la o masă acoperită cu pânză albă, iar la altă masă, un pensionar olandez cu aer confuz, îmbrăcat în haine de in deschise la culoare, care părea desprins dintr-un roman de Graham Greene și rătăcea înspre Est.

Ai fi jurat că cei doi sunt o stea de cinema și bodyguardul ei. În pantofi cu toc și pantaloni strâmți, Ayșe era înaltă și avea un aer distrat. Pe sub șuvițele bretonului, se vedea că are ochii fardați - verzi și depărtați -, dar niciun fel de machiaj pe restul feței, pe pomeții înalți; era genul de față care te atrage s-o privești îndelung, ca și cum te-ai uita într-un iaz liniștit care-ți alină orice durere. Ahmed, care stătea bine înfipt pe călcâie, era lat în umeri și masiv, iar la față nu părea bătrân, cât îmbătrânit, deși n-avea nici patruzeci de ani; era un chip care își pierduse tinerețea. S-au așezat, și-au aprins niște țigări subțiri și au comandat o sticlă de rachiu turcesc, din cel care e parfumat cu anason și se albește când picuri apă în el.
- Aduceți-ne ce-aveți mai bun, a spus Ahmed cu un aer imperial, în limba turcă, spre chelnerii care roiau pe lângă noi.

Cu mine vorbea într-o bulgărească nițel stângace, limba copilăriei sale întrerupte, petrecute în ținutul culturilor de tutun de la vest de Svilengrad.

De la vârsta de cinci ani culesese tutun, împreună cu restul familiei sale.
- Se culege înainte de răsărit, câteodată noaptea, că roua din zori face frunzele să se lipească între ele. Mereu aveam tăieturi pe degete. Opt copii și-o singură pereche de pantofi. Știi ce înseamnă să fii sărac lipit?

S-a aplecat peste masă, iar eu m-am tras în spate, luată prin surprindere de ardoarea lui, însă Ayșe îl privea cu bunăvoință.

La fel ca Emel, Ayșe și Ahmed erau turci, dar patria le era Bulgaria. Povestea lor e o părticică din povestea mai amplă a musulmanilor din Bulgaria, istoria nenumăratelor moduri în care eșuează naționalismul. Ea continuă să fie la fel de puțin cunoscută precum povestea tutunului oriental.

Prin anii 1960, Bulgaria era numărul unu în lume la exportul de tutun. Soiul indigen, aromat, era cunoscut drept tutun oriental, iar cultivatorii săi tradiționali erau musulmani, la fel cum de viticultură se ocupau creștinii. În 1989, când turcii bulgari au fost forțați să părăsească țara, industria locală a tutunului, care (împreună cu pomicultura și legumicultura) fusese o forță motrice a economiei timp de peste un secol, s-a prăbușit peste noapte. Nu mai era nimeni să strângă recolta.
- Dar eu încă-ți mai duc dorul. Chiar dacă în Bulgaria mi se spune turc, iar în Turcia mi se spune bulgar. Eu ce sunt, ia zi-mi!

Ahmed a izbit cu pumnul în masă și m-a fixat cu privirea. Într-o clipă era blândețea întruchipată, în următoarea devenea agresiv, dar ceva persista neîntrerupt în ochii săi încercănați - melancolia, chiar și atunci când îmi povestea ce popular este el printre femei, lucru pe care îl făcea adesea, de față cu soția lui. Chelnerii ne-au adus un platou cu fructe de mare, sosuri și salate, însoțit de un coș uriaș cu pâine. Ayșe și Ahmed beau fără oprire, de parcă ar fi căutat să se anestezieze. În timp ce el vorbea fără oprire, folosind cuvinte turcești când nu-și amintea limba copilăriei sale, ea ciugulea din salată.
- În vara aia a lui 1989, a continuat Ahmed, a venit miliția și-a zis "Aveți trei zile să plecați". Tata repeta întruna "S-au dus banii, s-a dus casa".

Banii au rămas în bănci de stat, iar casa s-a vândut pe un mizilic. După ani și ani, familia lui Ahmed s-a întors și și-a răscumpărat locuința - la preț dublu. Dar a meritat, a spus Ahmed, fiindcă acolo sunt amintirile noastre. Totul s-a păstrat acolo, într-un fel sau altul.

Vârstnicii familiei s-au întors în cele din urmă în satele lor bulgărești; povara de-a se reinventa într-o țară străină - Turcia - fusese prea grea pentru ei. Consecința a fost o stare de fapt ajunsă regulă în zona acestei granițe, unde atât de puține lucruri erau normale: fragmentarea familiilor.
- Am încărcat totul în Ladă și într-un camion.

Familia numeroasă a lui Ahmed s-a alăturat șirului de mașini, camioane, pedeștri și căruțe încărcate cu boccele, care se îndreptau către sud. Căruțele erau trase de oameni, ca ricșele din Calcutta, pentru că statul nu le-a permis să-și ia cu ei caii, vitele, nici măcar animalele de companie - totul le fusese confiscat. Plângeau oamenii după vaci, câini, pisici, capre și unii după alții. Câțiva și-au împușcate animalele de companie. Alții s-au împușcat pe ei. Toate acestea se petreceau cu doar câteva luni înainte ca Zidul Berlinului să cadă și Războiul Rece să-și găsească brusc sfârșitul.

E tentant să faci o paralelă între expulzarea turcilor bulgari și iadul pe care urmau să-l dezlănțuie la doi pași, asupra Bosniei, sârbii naționaliști, pentru că ambele crime și-au căutat justificarea într-un anacronism prostesc, invocând fantoma "jugului turcesc". Dar sunt diferențe fundamentale. Războiul iugoslav a fost alimentat de un virus naționalist sârbo-croat, trezit din starea de latență în care se aflase decenii la rând, așteptând să străpungă învelișul subțire al federației, și în esență a fost un act de agresiune teritorială extinsă, pe când purificarea etnică din Bulgaria a reprezentat ultima crimă imbecilă a totalitarismului ajuns la apus.
- Îl aveam pe unul la noi în oraș, a spus Ahmed. Nu era turc, nu era supus niciunei presiuni, dar tot s-a spânzurat. Din scârbă față de ce se petrecea cu vecinii lui. Adică cu noi, ca noi eram vecinii.

Dar ce se petrecea?

Bulgaria are cea mai numeroasă populație de musulmani nativi din Uniunea Europeană. Nu imigranți recenți, precum turcii din Germania, ci turci indigeni, care locuiesc aici de generații, moștenirea populațională a cinci secole otomane de amestecuri etnice. Deși mulți turci părăsiseră deja Bulgaria în valuri succesive de relocare voluntară sau involuntară ca urmare a retragerii otomanilor din Balcani, la vremea când s-a instalat Cortina de Fier etnicii turci încă mai reprezentau 8 procente din populație. Prin anii '80, din cauza ratei scăzute a natalității din rândul bulgarilor și-a celei ușor crescute din rândul etnicilor turci (care erau mai puțin urbanizați), cele 8 procente ajunseseră mai aproape de 10. Ce-ar fi dacă, peste alți douăzeci de ani, "ei" ar ajunge să ne depășească numeric pe "noi", susținea Statul?

La problema fabricată de biroul politic al partidului a apărut spontan o soluție: turcii să primească nume noi, să fie creștinați, iar moscheile să fie interzise (deși toată religia era, la drept vorbind, deja interzisă). Să fie asimilați "ei" înainte să ne asimileze pe "noi". În orice caz, nu ne-au islamizat și ei pe noi cândva? În 1986, a început o campanie de schimbare a numelor, însoțită de o propaganda remarcabilă. Limbajul folosit de stat împotriva propriilor săi cetățeni părea extras din proza lui Orwell, dacă Orwell n-ar fi fost interzis de stat, și, în orice caz, aparatcicul nu era genul pasionat de citit. Spre exemplu, procesul de schimbare forțată a numelor turcești și arăbești în nume slave, profanarea mormintelor musulmane, bătăile și violurile administrate de organele Securității de Stat, ba chiar schimbarea numelor celor morți- toate astea constituiau ceva ce se chema "Procedura Renașterii". Era o aluzie cinică la mișcarea de eliberare a Bulgariei de sub otomani, din secolul al XIX-lea. Acum era momentul ca turcii bulgari să renască întru amintirea "adevăratei" lor origini. Mai târziu vom vedea cum li s-a aplicat acest experiment pomacilor din Rodopi. Spre deosebire de turci, pomacii n-au avut unde să plece.

Adevărul este că turcii din Bulgaria doar lăsau impresia că ar avea unde să plece. Turcia avea și-așa destule probleme și, în realitate, nu și-i putea permite, deși a făcut mare caz din faptul că le-a dat pașapoarte refugiaților turci. Din vara aceea a rămas printre altele o fotografie în care o mulțime imensă de bărbați și femei epuizați, abia sosiți, își țin ridicate la cameră noile pașapoarte turcești, așa cum li s-a spus să facă, însă pe fețele lor se citește furia, se văd lacrimile, suferința, deruta. Tragedia lor a devenit o ocazie publicitară pentru statele care se confruntau în marele meci al Războiului Rece, în care toată lumea a pierdut. Numai că unii au pierdut mai mult decât alții.

Campania urii împotriva etnicilor turci a semănat puțin cu implicarea juntei argentiniene în Războiul Malvinelor, o idee inutilă și toxică, o modalitate prin care un stat polițienesc aflat în declin putea să distragă atenția populației de la adevăratele chestiuni ale zilei: economia prăbușită, magazinele goale, încălcarea curentă a drepturilor omului, problemele de mediu, ca și vânturile schimbării, tot mai puternice, numite Glasnost și Perestroika. O minoritate e întotdeauna o pradă ușoară.

Peste noapte, Ahmed a devenit Assen. Ayșe a devenit Assia.

Printre etnicii turci s-a manifestat o mișcare de rezistență care a avut ca rezultat câteva acte de terorism rămase în istorie drept "evenimentele din mai", deși numele adevăratului terorist n-a fost făcut cunoscut niciodată. Acela era Statul. Mai devreme am omis să relatez o poveste care îl are ca protagonist pe grănicerul cel vârstnic, cel care își căuta ispășirea la Sfânta Marina. În 1989, a căzut în sarcina subunității din care făcea parte să lichideze (după cum s-a exprimat el) un tată și pe cei doi fii ai săi, etnici turci care voiau să treacă granița înainte ca ea să fie oficial deschisă de stat. Li s-a spus despre ei că aveau grenade prinse la centuri. Soldații i-au încercuit într-un luminiș de lângă ghereta unde îi cunoscusem pe grănicerul bătrân și pe cel tânăr.
- I-am văzut o secundă înainte să-i doborâm cu automatele, mi-a povestit grănicerul cel vârstnic. Trei bărbați voinici. Cu atât mai rău pentru noi când a trebuit să-i cărăm de-acolo, dintre copaci. S-a dovedit că n-aveau nicio grenadă. M-am tot gândit la mama.

Și eu mă tot gândesc la mama.

Cu o ultimă sclipire de geniu, statul a declarat că granița cu Turcia se deschide pentru cei care nu agreează Procedura Renașterii și preferă să plece într-o Vacanță Mare. La momentul acela, drumul spre Turcia părea să fi rămas ultima opțiune viabilă pentru sute de mii de oameni derutați, chiar dacă era una deznădăjduită.

Ahmed avea treisprezece ani.
- Era mașină lângă mașină pe șoseaua aia. Și toată lumea plângea și fuma. Unde ne ducem? La dracu-n praznic, acolo ne ducem. Cică plecați în Turcia, că sunteți turci, dar ce anume era Turcia? Nu știa nimeni.

Pentru că și mediul urban, și cel rural duceau o existență fără libertate de mișcare și fără informație, nouă, celor din Sofia, ne era greu să aflăm ce se petrece în restul țării. Mi-o amintesc pe mama plângând în fața televizorului când s-au difuzat înregistrări cosmetizate de la Vacanța Mare, pentru că vedea adevărul pe fețele celor exilați, în căruțele în care-și îngrămădiseră saltelele și televizoarele. Dar printre prietenii părinților mei se numărau unii care nu vedeau, așa că sufrageriile intelighenției sofiote s-au transformat în terenuri de bătălie. Mulți înghițeau pe nemestecate propaganda de stat, laolaltă cu o superproducție cinematografică intitulată Vremea cruzimii, care era evenimentul de neratat al sezonului și care, de neînțeles, rămâne și-n ziua de azi filmul preferat al bulgarilor, semn al unei fixații nevrotice asupra unei versiuni falsificate a trecutului îndepărtat, genul de fixație care i-a animat pe naționaliștii cu porniri criminale din țara vecină, Iugoslavia. Dacă titlul filmului mai dădea puțin de lucru și imaginației, acțiunii îi lipsea orice fel de echivoc. Era un portret romanțat al islamizării petrecute în regiunea Munților Rodopi în secolul al XVII-lea, garnisit cu cei mai buni actori ai țării, muzica emoționantă și scene cu trageri în țeapă menite să-ți umple nopțile de coșmaruri pentru tot restul vieții. Simplitatea mesajului său era direct proporțională cu somptuozitatea producției și suna astfel: băieții buni (creștinii bulgari) erau bravi și reținuți, iar femeile lor erau neprihănite. Băieții răi (turcii) erau niște sadici cu creștetele rase, ale căror femei își etalau depravarea mâncând baclavale. Principalul personaj negativ era un ienicer, luat cândva cu japca din același sat de creștini pe care venise acum să-l convertească prin foc și sabie. Publicul se înfrupta cu savoarea masochistului și autocompătimirea colectivă lubrifia exodul etnicilor turci. Căruțele lor erau încărcate nu doar cu lucruri personale, ci și cu greutatea indigestă a complexului național al orientalismului.

Ayșe și surorile ei nu vorbeau limba turcă. Ele aflaseră că sunt "turcoaice" abia când le bătuse poliția în ușă- imposibil să nu te ducă gândul la steaua lui David. Exodul a trei sute patruzeci de mii de oameni cu familiile, viitorul și câteodată trupurile frânte de propriul lor stat era cea mai vasta migrație umană din Europa de după al Doilea Război Mondial. Și se petrecea în vremuri de pace.

Ayșe avea opt ani când a plecat cu familia ei. Părinții lucraseră într-o fabrică de ciment dintr-o localitate industrială, departe de orașul lor natal, și toată familia locuia într-unul dintre acele apartamente repartizate de stat în mod gratuit muncitorilor a căror speranță de viață era înjumătățită de industria grea. Muncitori precum tatăl lui Ayșe, care se îmbolnăvise de cancer și murise la începutul campaniei de schimbare a numelor, când avea vârsta ei de acum. Maica-sa încărcase o căruță cu bunurile familiei, își luase pe sus cele trei fete și se așezase la coada de la punctul de control. N-aveau mașină. A durat câteva zile până să ajungă la graniță.

Odată intrați în Turcia, unii dintre ei s-au descurcat imediat - aveau rude care să-i găzduiască până se puneau pe picioare, cum a fost cazul cu Emel și părinții ei (chiar dacă au fost nevoiți să ia lecții de limba turcă). Fratele mai mare al lui Emel n-a plecat cu ei.
- După părerea lui, eram nebuni să lăsam totul baltă și să ne mutăm în țara străină, a explicat Emel. Dar acum mă bucur că sunt aici și nu acolo. Exceptând treaba cu bărbații. Poți să-ți închipui cum e să fii femeie singură în Turcia?

Și alții au ajuns să se descurce până la urmă - cei care aveau avantajul unei educații solide, căpătate în socialism, și se puteau angaja cu ușurință, inclusiv femeile, astfel încât pierderea unei țări a devenit câștigul celeilalte. Apoi mai erau Ayșe și Ahmed.

Orașul solitar. Arta de a fi singur

 

Olivia Laing
Orașul solitar. Arta de a fi singur
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Diana Ilie
 

***
Intro

Olivia Laing (n. 1977) este scriitoare și un important critic cultural. Articolele și studiile sale pot fi citite în publicații precum The Guardian, frieze și New Statesman. În 2019 a devenit membră a Royal Society of Literature, privilegiu acordat scriitorilor britanici pentru meritul de a fi susținut literatura atât între granițele țării lor, cât și din postura de ambasadori culturali.

Și-a făcut debutul literar cu trei texte de nonficțiune: To the River (2011), The Trip to Echo Spring (2013) și The Lonely City (2016; Orașul solitar, Curtea Veche Publishing, 2021), pentru care a primit premiul Windham-Campbell. Prin scrisul ei, a devenit unul dintre reprezentanții majori ai schimbării sociale, construind combinații neașteptate de critică politică, biografie și memorialistică, psihologie și scriitură nomadă. Primul ei roman, Crudo, apărut în 2018 și tradus la Curtea Veche Publishing în 2020, a fost premiat cu James Tait Black Memorial Prize, unul dintre cele mai vechi premii literare din Marea Britanie.

Orașul solitar este cea mai cunoscută carte a autoarei. Vocea auctorială, feminină, pare însăși vocea solitudinii, făcând, prin incursiunea în cele mai ascunse firide ale orașului New York, o analiză cinematică și frustă a izolării - un demon care nu ocolește pe nimeni.

*

Cea mai cunoscută carte a Oliviei Laing, Orașul solitar este un text radiant despre singurătate, mecanismele care o provoacă și despre cum ne putem doza resursele interioare pentru a-i face față. Apelând la biografiile și creațiile unor artiști precum Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger sau David Wojnarowicz, Laing documentează o călătorie filozofică în care singurătatea devine insula fiecăruia dintre noi, iar povestirea ne poartă, pagină cu pagină, mai aproape de centru.

Mutată în New York după o despărțire, autoarea își dă seama că singurătatea este noua sa realitate. Atrasă de viața de noapte și de marginalitate, de experiențele stigmatizate sau considerate rușinoase, ea începe să exploreze orașul, cartografiindu-și sentimentele în tandem cu schimbările aduse de artă și tehnologie în noul mileniu.

"Olivia Laing explorează legătura dintre izolare și creativitate. Cercetând rolul singurătății în opera unor artiști precum Edward Hopper și Andy Warhol, ea ne sugerează că nu ar trebui să ne temem atât de mult la gândul că vom rămâne singuri." (The Guardian)

"O povestire poetică despre cum să-ți croiești drum printr-o perioadă de autoizolare, fizică și psihică. Laing face un portret intim al singurătății ca «un loc populat - un oraș în sine»." (Maria Popova, The Marginalian)

"Citind această carte, am simțit că singurătatea îmi era adâncită și expusă. La fel cum Laing spune că a găsit consolare în operele artiștilor, tot așa și cartea devine o provocare și o alinare, ca o rugăciune seculară pentru cei singuratici - pentru noi toți." (Ada Calhoun, The New York Times)

"Orașul solitar este un omagiu uluitor adus felului în care singurătatea ne face mai receptivi la stranietatea altora - la riscurile și inovațiile artei și artiștilor. Laing a scris o narațiune care va fi prețuită mulți ani de acum înainte." (Deborah Levy)

"O învingătoare... O scriitoare curajoasă, care aduce în discuție întrebări esențiale despre viață și artă." (The Telegraph)

"Minunat spirit liber... Surprinzătoare la tot pasul... Inspirată." (The Guardian)

Fragment

Capitolul 1

Orașul solitar

Imaginează‑ți că te așezi lângă o fereastră când se lasă seara. Ești la etajul al șaselea, al șaptesprezecelea sau al patruzeci și treilea al unei clădiri. Orașul ți se înfățișează ca o serie de celule, o sută de mii de ferestre, unele întunecate, altele inundate de lumini verzi, albe sau aurii. Înăuntru, străinii mișună de colo până dincolo, văzându‑și neobosiți de treaba lor. Îi vezi, dar nu poți ajunge la ei, motiv pentru care acest fenomen urban banal, întâmplat în oricare oraș al lumii și în fiecare noapte, îi transmite până și celei mai sociabile ființe o cutremurare de singurătate - combinația ei ciudată de separare și expunere.

Poți fi singur oriunde, dar orașul în care te înconjoară milioane de oameni te face să cazi în plasa unui fel aparte de singurătate. Ai crede că această stare este în antiteză cu viața urbană, cu îngrămădirea atâtor ființe umane, și totuși, simpla apropiere fizică nu este de ajuns să risipească sentimentul de izolare interioară. E posibil, chiar ușor, să te simți deznădăjduit și abandonat când trăiești la o aruncătură de băț de alții. Orașele sunt locuri singuratice și, recunoscând acest lucru, înțelegem că singurătatea nu înseamnă neapărat solitudine fizică, ci, mai degrabă, o absență sau o lipsă de legătură, apropiere sau prietenie: o imposibilitate, oricare ar fi motivele care o generează, de a găsi intimitatea dorită. Nefericirea, așa cum explică dicționarele, ca rezultat al lipsei companiei altora. În acest caz, nu este de mirare că își atinge apogeul atunci când ne aflăm într‑o mulțime.

Singurătatea este greu de mărturisit și la fel de greu de categorisit. Asemenea depresiei, o stare pe care o întâlnește adesea, singurătatea este adânc înrădăcinată în oameni, și la fel de firească precum ușurința de a râde sau părul roșcat. Însă poate fi și trecătoare, apărând și dispărând ca reacție la circumstanțe exterioare, cum este singurătatea din perioada de doliu, de pe urma unei despărțiri sau a unei schimbări de cercuri sociale. Ca depresia, melancolia sau neliniștea, și ea poate deveni patologică - o boală în toată regula. S‑a tot spus apăsat că singurătatea nu are niciun scop, că este, așa cum afirmă Robert Weiss în principala lui lucrare specializată pe subiect, "o boală cronică fără caracteristici salvatoare"^[i]. Afirmațiile de acest gen sunt legate nu doar întâmplător de convingerea noastră că ne găsim sensul doar dacă ne cuplăm sau că fericirea poate sau ar trebui să ne aparțină permanent. Dar nu toată lumea are această soartă. Poate mă înșel, însă nu cred că o experiență atât de prezentă în viețile noastre este complet golită de sens, de valoare sau o oarecare bogăție.

În jurnalul ei din 1929, Virginia Woolf a descris un sentiment asemănător cu un lac de melancolie, spunând că ar fi revelator să îl analizeze: "Și, ca de obicei, am sentimentul că, dacă mă cufund mai adânc, am să ating adevărul. Este singura circumstanță atenuantă, un fel de noblețe. Solemnitate. Am să mă oblig să înfrunt realitatea că nu există nimic - absolut nimic - pentru niciunul dintre noi."^[ii] Este interesantă ideea că singurătatea ne face să avem experiențe, altfel inaccesibile, fără de care nu am înțelege realitatea.

Nu cu mult timp în urmă, am trăit o perioadă în New York City, insula aceea aglomerată de gnais, beton și sticlă, resimțind singurătatea zi de zi. Deși nu era sub nicio formă o experiență confortabilă, am început să mă întreb dacă Woolf nu avea dreptate, dacă orașul nu avea o parte mai profundă decât aparențele. Pe scurt, m‑am întrebat dacă nu cumva tocmai singurătatea ne face să luăm în considerare întrebările mai complicate despre ce înseamnă să fim în viață. Toate astea începuseră să mă macine nu doar individual, ci și din punctul de vedere al unui cetățean al secolului nostru, al erei pixelate. Ce înseamnă să fii singur? Cum trăim, dacă nu avem relații intime cu o altă ființă umană? Cum creăm legături cu alți oameni, mai ales dacă nu îi privim în ochi? Este sexul un remediu pentru singurătate și, dacă da, ce se întâmplă când sexualitatea sau corpurile noastre sunt considerate abateri de la normă sau demne de dispreț, dacă suntem bolnavi sau nu am fost binecuvântați cu frumusețe? Ne ajută tehnologia cumva? Ne apropie unii de alții sau ne blochează în spatele unor ecrane?

Sigur nu am fost singura care a încercat să înțeleagă aceste întrebări. Mulți scriitori, artiști, regizori și compozitori au explorat singurătatea într‑un fel sau altul, încercând să o descifreze și să abordeze problemele pe care le provoacă. Însă eu începusem în acele vremuri să mă îndrăgostesc de imagini, să găsesc în ele refugiul pe care nimic altceva nu mi‑l oferea, așa că majoritatea investigațiilor mele au fost făcute în domeniul artei vizuale. Eram obsedată de dorința de a găsi paralele, dovezi fizice că alți oameni trecuseră prin stările mele. Așa că, atât cât am stat în Manhattan, am început să găsesc opere de artă care păreau să scoată în evidență sau să fie dominate de singurătate, mai ales de cea apărută în orașele moderne și, mai aplicat, așa cum se manifestase în orașul New York în ultimii șaptezeci de ani.

Inițial, am fost atrasă de imaginile în sine, dar pe măsură ce le exploram, am început să întâlnesc oamenii din spatele lor, care ținuseră piept singurătății și urmărilor sale atât în viețile personale, cât și în muncă. Dintre numeroșii documentariști din orașul singuratic ale căror opere m‑au educat sau impresionat, și pe care îi voi aminti în următoarele pagini - printre care Alfred Hitchcock, Valerie Solanas, Nan Goldin, Klaus Nomi, Peter Hujar, Billie Holiday, Zoe Leonard, Jean‑Michel Basquiat -, m‑am apropiat cel mai mult de patru: Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger și David Wojnarowicz. Nu toți au suferit permanent din cauza singurătății, în niciun caz, ci au propus o multitudine de poziții și unghiuri de atac al acestui subiect. În schimb, toți au fost foarte atenți la distanțele dintre oameni, la cum este să te simți insular în mijlocul mulțimii.

Situația pare greu de crezut în special în cazul lui Andy Warhol, care a fost faimos pentru sociabilitatea sa necontenită. Nu se lipsea aproape niciodată de anturajul lui impresionant, și totuși, opera lui este surprinzător de grăitoare în privința izolării și a problemelor legate de atașament, chestiuni care i‑au pus bețe în roate toată viața. Arta lui Warhol marșează în spațiul dintre oameni, făcând o incursiune filozofică de amploare în subiecte ca apropierea și distanța, intimitatea și înstrăinarea. Ca mulți oameni singuratici, el a fost un colecționar maniac, făcând și înconjurându‑se de obiecte pe care le folosea ca bariere împotriva nevoii de intimitate umană. Terifiat de contactul fizic, părăsea rar casa fără o armură făcută din aparate de fotografiat și reportofoane, pe care le folosea ca să intermedieze și să diminueze interacțiunile - comportament care ne lămurește în privința felului în care folosim tehnologia așa‑zisului nostru secol de conexiune.

Omul de serviciu și artistul brut Henry Darger s‑a aflat la extrema opusă. Trăia singur într‑o pensiune din orașul Chicago, creând în acest spațiu lipsit de companie sau public un univers ficțional populat de ființe minunate și înfricoșătoare. Când a renunțat, împotriva voinței sale, la cămăruță, la optzeci și unu de ani, ca să își trăiască ultimele zile într‑un azil al Bisericii Catolice, i‑au fost găsite sute de picturi splendide și tulburătoare - pe care se pare că nu le arătase nimănui. Viața lui Darger scoate la iveală forțele sociale care atrag izolarea și felul în care imaginația formează o barieră împotriva lor.

Așa cum viața artiștilor a variat în materie de sociabilitate, și munca lor s‑a folosit sau a gravitat în jurul singurătății în moduri diferite, uneori analizând‑o direct și uneori punând în scenă subiecte - sex, boală, abuz - care erau de la început surse de stigmatizare și izolare. Edward Hopper, bărbatul acela deșirat și taciturn, era preocupat de manifestarea singurătății urbane în termeni vizuali, de transformarea ei în pictat, cu toate că dezmințea uneori asta. Astăzi, la aproape un secol distanță, imaginile cu oameni solitari zăriți prin geamurile cafenelelor părăsite, birourilor sau intrărilor în hoteluri sunt specifice izolării urbane.

Poți să exprimi cum arată singurătatea și poți să lupți împotriva ei, făcând lucruri care să fie explicit mijloace de comunicare împotriva cenzurii și tăcerii. Asta a fost și motivația principală a lui David Wojnarowicz, un artist, fotograf, scriitor și activist american încă abia cunoscut, a cărui extraordinar de curajoasă operă m‑a ajutat mai mult decât orice să mă eliberez de povara de a simți că eram rușinos de singură.

Am început să îmi dau seama că singurătatea era un loc populat - un oraș în sine. Și, când cineva locuiește într‑un oraș, fie el riguros și logic construit ca Manhattan, începe prin a se pierde. De‑a lungul timpului, îți construiești o hartă mintală, o colecție cu destinații și rute preferate: un labirint pe care nicio altă persoană nu l‑ar putea desluși sau reproduce cu precizie. Ce am construit în acei ani și ce urmează să vezi este o hartă a singurătății, apărută din interes și nevoie, și pusă cap la cap din experiențele mele și ale altora. Am vrut să înțeleg ce înseamnă să fii singur și cum funcționează asta în viețile oamenilor, am vrut să cartografiez relația complexă dintre singurătate și artă.

Cu mult timp în urmă, obișnuiam să ascult un cântec al lui Dennis Wilson. Era de pe albumul Pacific Ocean Blue, pe care l‑a înregistrat după ce s-a destrămat formația The Beach Boys. Avea un vers pe care îl iubeam: "Loneliness is a very special place"^[iii]. Ca adolescentă, stând întinsă pe pat în serile de toamnă, îmi imaginam acel loc ca pe un oraș scăldat în culorile apusului, atunci când lumea se întoarce acasă și lumina felinarelor pâlpâie a viață. Mă credeam încă de pe atunci o locuitoare a orașului solitar și îmi plăcea cum se raporta Wilson la el, cum îl făcea să sune pe cât de atrăgător, pe atât de înfricoșător.

Singurătatea este un loc tare special. Nu este întotdeauna ușor să vezi adevărul afirmației lui Wilson, dar eu am ajuns de‑a lungul călătoriilor să îi dau dreptate - singurătatea nu este nici pe departe o experiență total inutilă, ci una care pătrunde adânc în fibra lucrurilor pe care le apreciem și de care avem nevoie. Multe scenarii incredibile au apărut din orașul solitar, fie modelate de singurătate, fie ca remediu împotriva sa.

Capitolul 2

Pereți de sticlă

Nu am apucat niciodată să înot în New York. Am venit și am plecat, dar nu am rămas niciodată peste vară, și toate piscinele exterioare la care râvneam rămâneau goale, cu apele lor evaporate pe parcursul lungului extrasezon. Am locuit cel mai des pe partea estică a insulei, în centru, închiriind camere ieftine în locuințe din East Village sau în blocuri cu apartamente deținute de muncitori în confecții, unde zi și noapte se auzea zumzetul traficului de pe Williamsburg Bridge. Întorcându‑mă acasă de la joburile temporare pe care le găseam, mă abăteam din drum prin Hamilton Fish Park, unde existau o librărie și bazine exterioare pictate cu un albastru spălăcit. Eram singură pe atunci, singură, în derivă, iar spațiul acela albastru spectral, completat de apariția câtorva frunze maro suflate de vânt prin colțuri, mă înduioșa mereu.

Cum este să fii singur? Te simți flămând într‑un loc în care oamenii din jurul tău se pregătesc pentru un festin. Îți este rușine și te înspăimântă și, de‑a lungul timpului, sentimentele astea radiază în jurul tău, făcându‑te să te simți și mai izolat, și mai înstrăinat. Doare, așa cum se întâmplă cu emoțiile, și are efecte fizice care apar invizibil înăuntrul celor mai ascunse firide din corpul tău. Te cuprinde, asta vreau să zic, învăluindu‑te într‑o senzație glacială și o claritate sticloasă, acoperind și înghițind.

În cea mai mare parte a timpului, închiriam apartamentul unui prieten pe East 2nd Street, într‑un cartier împânzit de grădini publice. Era o locuință neconsolidată, zugrăvită cu verde-arsenic, care avea o cadă cu picioare în bucătărie, ascunsă în spatele unei perdele mucegăite. În prima seară în care am ajuns acolo, obosită după mersul cu avionul și cu ochii încețoșați, am simțit un miros de gaz din ce în ce mai pronunțat, pe măsură ce încercam să mă relaxez pe patul înalt. În cele din urmă, am sunat la urgențe și, câteva minute mai târziu, trei pompieri au dat buzna, au aprins un semnal luminos și apoi au zăbovit în mijlocul camerei, admirând podeaua de lemn. Exista un poster înrămat deasupra cuptorului dintr‑un spectacol de‑ale Marthei Clarke din 1980, numit Miracolo d'Amore. Înfățișa doi actori îmbrăcați în costume albe și purtând pălării ascuțite, parcă scoase din Commedia dell'Arte. Unul se îndrepta spre un coridor luminat, iar celălalt își ridica mâinile spre cer într‑un gest înfiorat.

Miracolo d'Amore. Eram în oraș pentru că mă îndrăgostisem până peste cap și prea grăbit, căzusem și mă aflam într‑o situație neașteptat de instabilă. În perioada falsei primăveri a dorinței, eu și tipul puseserăm la cale un plan nechibzuit privind plecarea mea din Anglia și mutarea cu el în New York. Când s‑a răzgândit brusc, exprimându‑și rezervele serioase printr‑o serie de telefoane de la hotel, m‑am trezit în derivă, izbită de grabnica sosire și chiar mai grabnica evaporare a tot ce crezusem că îmi lipsea.

În absența iubirii, m‑am agățat fără speranță chiar de oraș, de rețeaua complexă a bodegilor și clarvăzătorilor, de hurducăiala traficului, de homarii vii de pe Ninth Avenue și de aburii ieșind de sub șosele. Nu voiam să pierd apartamentul pe care îl închiriasem de aproape zece ani în Anglia, dar nu aveam nicio legătură cu nimeni, nicio obligație familială sau profesională care să mă țină pe loc. Am găsit un chiriaș și așa am economisit suficient pentru un bilet de avion, fără să știu atunci că intram într‑un labirint, o fortăreață în interiorul insulei Manhattan.

Bine, exagerez. Primul apartament pe care l‑am avut nu era deloc pe insulă. Era în Brooklyn Heights, la câteva străzi depărtare de locul în care aș fi putut trăi în realitatea alternativă a iubirii împărtășite, acea fantomă a vieții care m‑a bântuit aproape doi ani împliniți. Am ajuns acolo în septembrie, iar la biroul pentru imigrări, paznicul m‑a întrebat fără cea mai mică urmă de prietenie de ce îți tremură mâinile? Autostrada Van Wyck era neschimbată, sumbră și lipsită de perspectivă. Am încercat de mai multe ori să deschid imensa ușă cu cheile pe care prietenul meu mi le trimisese prin FedEx cu niște săptămâni în urmă.

Mai văzusem o singură dată apartamentul înainte. Era o garsonieră cu o bucătărie mică și o baie elegantă și masculină, cu faianță neagră. Mai exista și un poster pus ironic și deranjant pe alt perete, o reclamă retro pentru un fel de băutură îmbuteliată, cu o femeie radioasă, a cărei parte de jos a corpului era o lămâie strălucitoare, din care săreau stropi pe un copac plin cu fructe. Camera părea epitoma abundenței solare, însă lumina nu pătrundea niciodată în ea, dincolo de cărămida zidului de vizavi, și era clar că mă așezasem în partea greșită a casei. Exista și o spălătorie jos, dar ajunsesem de prea puțin timp în New York ca să știu ce lux însemna asta, așa că mergeam până acolo fără chef, speriată că ușa subsolului s‑ar putea trânti, prinzându‑mă astfel în întunericul umed și mirosind a detergent.

Zilele mele erau trase la indigo. Ieșeam să cumpăr ouă și cafea, apoi mă plimbam fără țintă printre minunatele străzi de piatră cubică sau admiram promenada de pe East River.

În fiecare zi mergeam tot mai departe, până ajungeam la parcul din Dumbo, unde în fiecare duminică puteai să urmărești cuplurile portoricane proaspăt căsătorite care veneau să își facă poze; femeile erau îmbrăcate în rochii de culoare verde‑gălbui sau fucsia, care le scoteau formele în evidență, făcând tot ce era în jur să pară obosit și sărăcăcios. Puteai zări și Manhattanul reflectându‑și în apă turnurile strălucitoare. Munceam, dar nu aveam suficiente lucruri de făcut, iar cele mai proaste momente erau serile, când mă întorceam în cameră, mă așezam pe canapea și priveam la viața de-afară, care se derula prin fereastră cu fiecare bec aprins.

Îmi doream enorm să nu mă aflu acolo. De fapt, o parte din problemă era faptul că nu mă aflam mai nicăieri. Viața mea părea searbădă și ireală, și îmi era rușine de subțirimea ei, așa cum îi e rușine unui om să poarte o haină ruptă sau pătată. Simțeam că sunt în pericol să dispar, chiar dacă sentimentele mele erau atât de crude și de copleșitoare, încât îmi doream uneori să găsesc o cale să îmi pierd urma, poate pentru câteva luni, până când aveau să mai scadă în intensitate. Dacă aș fi putut să exprim în cuvinte tot ce simțeam, ele ar fi semănat cu plânsetul unui copil - nu vreau să fiu singură, vreau să mă vrea cineva, sunt singură, sunt speriată, am nevoie să fiu atinsă, iubită și susținută. Nevoia mă speria cel mai mult, de parcă ar fi deschis cupola unui abis fără capăt. Nu prea mai mâncam și părul începuse să îmi cadă vizibil pe podeaua de lemn, adâncindu‑mi senzația de neliniște.

Mai fusesem singură înainte, dar niciodată astfel. Trăisem de una singură încă de pe la douăzeci și ceva de ani, uneori având relații, dar alteori, nu. Îmi plăcea solitudinea și, atunci când nu, eram destul de sigură că, mai devreme sau mai târziu, aveam să alunec spre o nouă legătură, altă iubire. Dar acum mi se revela singurătatea, sentimentul omniprezent de lipsă căruia nu îi găseam răspuns. Nu aveam ce le trebuie oamenilor și credeam că un cusur grav și ușor de observat din exterior cauza asta - toate incertitudinile se amestecaseră în ultima vreme și mă conduseseră spre concluzia că eram ușor de respins. Nu cred nici că nu avea legătură cu faptul că mă apropiam vertiginos de treizeci și ceva de ani, o vârstă la care singurătatea femeilor nu mai este sancționată social, ci este de‑a dreptul considerată stranie, un eșec și o abatere de la normă.

Priveam pe fereastră cum organizau oamenii mese festive. Vecinul de sus asculta jazz și musicaluri la maximum, acoperind holul cu fum de marijuana care cobora șerpește spre etajele inferioare. Uneori vorbeam cu chelnerul când beam cafeaua de dimineață. Mi-a dăruit odată un poem scris curat pe o bucată de hârtie albă și groasă. Dar de cele mai multe ori nu vorbeam. Eram prinsă în mine însămi și mă țineam la distanță sigură de oricine altcineva. Nu plângeam des, dar mi s‑a întâmplat să nu pot trage draperiile și atunci să cedez. Mi se părea oribilă ideea că ar trage cineva cu ochiul la cum mănânc cereale din picioare sau îmi răsfoiesc e‑mailurile, fața fiindu‑mi luminată de strălucirea laptopului.

Știam cum arăt. Arătam ca o femeie din tablourile lui Hopper. Poate fata din Automat, cu pălărie în formă de clopot și haină verde, privind spre o ceașcă de cafea, cu fereastra din spatele ei reflectând două rânduri de lumini înotând în întuneric. Sau femeia din Morning Sun care stă pe pat cu părul prins într‑un coc neglijent și privește pe fereastră spre orașul din depărtare. E o dimineață frumoasă și lumina ei scaldă pereții, dar în ciuda acestor lucruri, e ceva dezolant la privirea și mandibula ei, la încheieturile subțiri care îi îmbrățișează picioarele. Am stat de multe ori așa, pierdută în așternuturi boțite și încercând să nu simt nimic în afară de încercarea de a trage aer în piept.

Cel mai tare mă tulbura Hotel Window. Să o privești era ca și cum te‑ai fi uitat în oglinda unui clarvăzător în care zăreai viitorul și conturul lui nesigur ca neputința unei promisiuni. Femeia din tablou este mai matură, încordată și inabordabilă. Stă pe o canapea bleumarin, într‑un salon sau coridor gol. Este îmbrăcată pentru ieșit, cu o capă și o pălărie rubinie și elegantă. Se întoarce să arunce o privire către strada înnegurată, deși nu există nimic acolo în afară de veranda strălucitoare și fereastra stăruitor de întunecată a clădirii de vizavi.

Întrebat despre originea acestei picturi, Hopper a răspuns într‑o doară: "Nu e nimic clar, ci doar o improvizație bazată pe lucrurile pe care le‑am văzut. Nu e niciun hol al vreunui hotel cunoscut, dar s‑a întâmplat de multe ori să mă plimb prin anii '30 de pe Broadway până pe Fifth Avenue și acolo sunt multe hoteluri de prost gust. Probabil de acolo m‑am inspirat. Singuratică? Da, probabil este mai singuratică decât îmi propusesem."^[iv]

Ce e atât de special la Hopper? Uneori apare câte un artist care dă viață unei experiențe, nu neapărat conștient sau din proprie voință, dar cu atât de multă intensitate și vizionarism, încât asocierea cu el este imposibil de șters. Nu i‑a plăcut niciodată ideea că opera lui ar putea fi circumscrisă unui curent sau că singurătatea ar fi tema lui predilectă. "Treaba cu singurătatea este supralicitată"^[v], i‑a spus cândva prietenului său, Brian O'Doherty, în unul dintre puținele interviuri foarte lungi pe care se angajase să le ducă la capăt. Mai apoi, în documentarul Hopper's Silence, O'Doherty a întrebat: "Picturile tale reflectă izolarea vieții moderne?"^[vi] După o pauză, Hopper a răspuns scurt: "Ar putea și să fie, și să nu fie adevărat." Mai târziu, când a fost chestionat despre ce îl atrage către scenele sumbre, a răspuns vag: "Așa sunt eu."

---

[i] Robert Weiss, Loneliness: The Experience of Emotional and Social Isolation, MIT Press, 1975, p. 15.

[ii] Virginia Woolf, The Diary of Virginia Woolf, Anne Olivier Bell (ed.), Volume III 1925-1930, Hogarth Press, 1980, p. 260. Vezi și ediția în limba română: Jurnalul unei scriitoare, traducere din engleză de Anca Irina Ionescu, Herald, București, 2019, p. 191.

[iii] Dennis Wilson, "Thoughts of You", Pacific Ocean Blue, 1977.

[iv] Gail Levin, Edward Hopper: An Intimate Biography, Rizzoli, 2007, p. 493.

[v] Brian O'Doherty, American Masters: The Voice and the Myth, E.P. Dutton, 1982, p. 9.

[vi] Hopper's Silence, regizat de Brian O'Doherty, 1981.

Orbecăitorul

Káli István
Orbecăitorul
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din maghiară de Kocsis Francisko
 

***
Intro

Káli István s-a născut la 10 mai 1947 la Târgu-Mureș. A făcut studiile primare, generale și gimnaziale la Liceul Teoretic "Farkas Bolyai" din Târgu-Mureș între 1954 și 1965. A absolvit Facultatea de Chimie Industrială a Universității Tehnice din Timișoara, devenind inginer (1970).
 
În timpul anilor de studiu a fost membru fondator al grupului de teatru al studenților, Thalia, precum și redactor al revistei Diákszó (Vocea studentului), care apărea ca supliment al ziarului Szabad szó (Cuvântul liber). În 1970-1990 a lucrat ca inginer la diferite întreprinderi din Târgu-Mureș. În 1990-1992 a fost secretar de redacție al revistei literare Látó, în 1992-1993 a fost secretarul Fundației "Aranka György", în 1993-2009 a fost director executiv al editurilor Lyra și Mentor din Târgu-Mureș, unde a îngrijit peste 900 de volume. În 1994 a fost unul dintre membrii fondatori ai Breslei Cărții Maghiare din România (Romániai Magyar Könyves Céh), la a cărei ședință de constituire a fost ales președinte, fiind apoi reales la toate ședințele bianuale. Din 1995 a organizat, în calitate de președinte, Târgul Internațional de Carte de la Târgu-Mureș, care a avut 26 de ediții până în prezent.
 
A debutat la Editura Kriterion din București, în 1979, cu volumul de povestiri Mit tud az a nagy sárga gép? (Ce știe marea mașină galbenă?), după care au urmat mai multe romane, volume de nuvele și de poezii: Akinek megbocsátjátok (Cui îi dați iertarea), roman, Editura Kriterion, București, 1981; Tisztítótűz, Üres napok (Foc purificator, Zile pustii), microromane - Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; Közjáték (Interludiu), nuvele - Editura Kriterion, București, 1984; Századélet (Viață seculară), nuvele, Editura Zrínyi, Budapesta, 1994; Vasvirágok (Flori de fier), poezii, Editura Polis, Cluj-Napoca, 1997; Helyzetábécé (Abecedar de situație), poezii, Editura Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2007; Bíbor, avagy Hórusz szeme (Bíbor sau ochiul lui Horus), roman, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2012; Megvárom, amíg fütyül a feketerigó (Aștept până cântă mierla), nuvele alese, Editura Mentor Könyvek, Târgu-Mureș, 2017; A szemfényvesztett, roman, Editura Noran Libro-Mentor Könyvek, Budapesta-Târgu-Mureș, 2017 (Orbecăitorul, Curtea Veche Publishing, 2021); Bizony, csoda! (Zău că-i o minune!), dialog cu contesa Bethlen Anikó, Editura Mentor Könyvek, Târgu-Mureș, 2018; Áll az ördog, s csodálkozik (Stă Satana și se miră), Editura Mentor, Târgu-Mureș, 2020.

*

Kormos Albert, adică Berți, vine pe această lume la fel ca oricare dintre noi: fără voia lui. Și tot fără voia lui este azvârlit în vârtejul nestăvilit al vieții, o viață ca o veșnică piesă de teatru, dar mereu cu alți actori. Bucurie și durere, lumină și întuneric, pace și război, existența unui om le cuprinde pe toate, însă aceasta ajunge să fie (în)frântă tocmai din cauza acestei condiții de muritor.
 
Berți o cunoaște pe Magdus, împreună au doi copii, meseria lui de croitor le asigură un trai cât de cât bun pe fundalul unui context politic incert și volatil (Al Doilea Război Mondial, instalarea comunismului, naționalizarea, reforma monetară și Securitatea). Doar că suferința este inerentă vieții, la fel și incertitudinea, și fiecare alegere este o schimbare de macaz pe calea destinului. Iar destinul lui Berți, precum și al oamenilor din jur, este modelat încontinuu de schimbările din interiorul și din exteriorul său.
 
Ajuns la cincizeci și unu de ani, Berți suferă de insomnie cronică, iar întrebările la adresa sensului vieții îl chinuie constant. În ciuda sprijinului familiei și al prietenilor, în ciuda cunoștințelor și experienței dobândite, resimte prea dureros trecerea timpului și nu mai reușește să spere la nimic frumos pentru viitor.

"Káli István este un cunoscător profund al mediului despre care scrie, în care își duc existența frământată personajele romanului său, lăsând să se audă ecouri și din biografia personală și a familiei, totul integrat în istoria orașului transilvănean care găzduiește acțiunea zugrăvită cu extremă acribie și veridicitate, transformând romanul în vehicul al unui mesaj istoric și social. Tabloul larg surprinde un sfert de secol de istorie, începând chiar cu lunile de sfârșit ale războiului și continuând cu anii tulburi, brutali, de instalare a comunismului într-o lume cu relații tradiționale puternice, sudate în timp, o perioadă în care destinul personal a fost călcat în picioare de forțe iraționale, în care omul nu avea valoare ca ființă umană, ci doar într-o turmă care se supune voinței unei puteri ce domină prin teroare, aspect zugrăvit cu tușe groase, aproape terifiante. Romanul este o adevărată secțiune longitudinală în istoria tragică a unui burg și a biografiilor generice care s-au aflat la răscrucea exceselor ideologice." (Kocsis Francisko)

"Stilul lui Káli este direct, curgător, de povestitor, vocile naratorului și ale protagoniștilor alternează într-un ritm adecvat, iar [...] tema - aproape țâșnind din mâinile lui Káli - este descrisă universal, tratată etern uman." (Zsidó Ferenc)

"Autorul intră în pielea protagonistului său [...], universul lui Kormos Albert se transferă în propozițiile sale, în tentativa de a i-l reda propriului protagonist." (Tardos Enikő)

Fragment

Eh, așa-i viața asta, are și bune, și rele, omul s-a obișnuit cu frumosul, cu binele, și-apoi brusc începe să nu mai doarmă și nu se poate abține să nu se gândească la ce a fost și ce ar mai putea fi, pentru că-s acolo cei doi copii, niciunul încă nu-i aranjat, și-i acolo și Magdus, ea de ce o să se apuce... De ce-i omul atât de nevolnic, de-ar avea măcar atâta putere asupra lui însuși, încât să poată dormi, dacă vrea, dar nu, nici măcar atât, nici să vadă când vrea să vadă, să nu trebuiască să arunce praf în ochii nimănui, căci omul, dintr-odată, pur și simplu, nu mai vede, după ce toată lumea știe cât de bine a văzut, ce ochi buni a avut pentru frumos, pentru asortat, pentru potrivit, atunci n-ar fi trebuit să plătească stofa aceea argentiniană de lână mătăsoasă, atunci creta ar fi alunecat pe unde trebuia în timpul croielii, nu pe unde se nimerea, foarfecele la fel, și-atunci n-ar fi trebuit să asculte reproșurile doamnei Dombi, că regret, domnule Kormos, știți și dumneavoastră ce stofă scumpă și bună a fost, încă puțin, doar puțină vreme ar fi trebuit să mai vadă ca înainte, ca atât creta, cât și foarfecele să meargă pe unde trebuia și acul să zboare pe pista de ață cum trebuie, dar nu mai putea vedea în afară, pentru că nu mai exista lume în afară, totul s-a întors spre interior, se vedea numai ce reprezintă Berți, numai ceea ce-i el, și se vedea bine. Ce ar fi trebuit să facă, cum ar fi trebuit ca un astfel de el, acest Berți să nu se streseze pentru ce va urma, să stea acolo precum unul care știe că totul este indubitabil, că totul este în cea mai desăvârșită ordine, nu încape îndoială, zâmbet și luare la cunoștință, totul e o formalitate, dar acum nu are de unde ști asta, n-ar trebui să-și facă griji, chiar să se înspăimânte uneori, n-ar trebui decât să conștientizeze una câte una, fiecare zi, fiecare caz, fiecare întâmplare măruntă, fiecare cuvânt, tot ce-i gând, faptă, amânare...

Berți a analizat iar și iar dacă nu i-a scăpat ceva din vedere. Dar nu. A ținut seama de ce depindea de el. Între timp, și Magdus a avut certitudinea că se dezvoltă în ea o viață, iar Berți a prins aripi și mai mari. I-a căzut rău, totuși, că domnul Kuti n-a avut încredere în el, dar unastfel de eșec nu-l poate frânge, dacă e sortit pentru altceva, pentru mai mult.

Alege-o pe cea de care ai nevoie, dragă Berți, apoi ne vom înțelege, a spus domnul Kuti când Berți l-a căutat pentru că avea nevoie de o mașină de cusut bună, dar că nu are acum destui bani ca s-o plătească, oricum se socotea, nu-i ajungeau, și trebuia să se țină de cuvânt, soția lui Zsák Adolf i-a spus fără ocolișuri că îi smulge promisiunea, îi trebuie paltonul pe care l-a promis domnului Zsák, iar el voia să se țină de cuvântul dat, asta numai așa se poate, indiferent de ordinea lumii. Nu înțelegea, în fond, de ce-i atâta amărăciune în vocea domnului Kuti, de ce nu-și cheamă înapoi calfele de odinioară, de ce nu redeschide salonul, ar fi pentru cine să lucreze, începe să prindă viață elita, chiar dacă ținem cont numai de soțiile comercianților și funcționarilor, de cele vechi și cele noi, toate astea vor să se îmbrace, toate doresc să pară dame, astea trebuie mulțumite, se poate trăi de pe urma lor, dar dacă domnul Kuti nu vrea, atunci i-ar putea face un bine, să-i amintească din când în când numele, să le spună de Kormos Albert.

Așa va fi, dragă Berți, așa voi face. După marea vâlvă pe care am făcut-o, nu m-aș putea aștepta la nimic bun din partea ăstora. Eu vreau pace. Sunt prea bătrân pentru tot felul de hărțuieli. Și a dat din mână a renunțare.

Berți nu prea înțelegea cine sunt acei ăștia, dar nici nu-l prea interesa, nici n-ar fi avut timp, toate s-au aglomerat, au stabilit ziua cea mare pe 22 noiembrie, ca să pară cât mai puțin o naștere prematură, și așa numai cât că se vor încadra în cele șapte luni, au stabilit deja și cu parohul Jaross ca încă în după-amiaza aceea, după căsătoria civilă, să le dea sfânta binecuvântare a cununiei, și pentru ziua aceea au cerut zi liberă și Manci, și Verka de la fabrica de zahăr, ca s-o ajute pe Magdus. Cinstind atmosfera de sărbătoare, Berți s-a spălat în dimineața aceea din creștet până-n tălpi, a îmbrăcat costumul albastru-închis cu dungi cenușii la două rânduri de nasturi, pe care l-a făcut pentru această ocazie împreună cu Török Dénes, celălalt ajutor al lui Kuti, la care a pus o frumoasă cravată argintie, a îmbrăcat peste el paltonul cenușiu-închis și, invocând buchetul miresei, a ieșit dis-de-dimineață ca să aducă de la Medve Anikó mica pălărie pe care a comandat-o în secret pentru Magdus, și a prevăzut și micul buchet, pe care l-a comandat ca Magdus să nu stea cu mâinile goale în timpul ceremoniei. Se afla la colțul casei Haller, la câțiva pași de salonul de pălării, când s-a pomenit față-n față cu zdrahonul de muscal cu pufoaică murdară care i-a făcut semn cu țeava armei, zicând "davai, davai", și pentru că Berți îl privea nelămurit, a repetat "davai, davai", apoi a arătat spre coloana de oameni care făcea curba dinspre strada Tinoasă, în care atunci se împleticeau deja douăzeci și cinci, treizeci de oameni sub escorta altor zece soldați înarmați, nedumeriți, dar resemnați, se pare, în fața inevitabilului, pielea de pe fețele, frunțile unora era julită, tăiată, pleoapele însângerate, osul zigomatic lovit, tumefieri proaspete, urmele vizibile ale diversiunii violente.

Azi am cununia, omule, îi explica Berți celui cu pufoaică, și i-a arătat cum e îmbrăcat, dar pe muscal nu-l interesa nicio explicație, a făcut din nou semn, apoi, când a văzut că Berți nu-i dispus, a făcut brusc un pas în spate și l-a îmbrâncit cu putere. Berți s-a răsucit față-n față cu soldatul mai înalt cu o jumătate de cap, ca să se apere de îmbrânceli, dar acela l-a împuns cu arma în burtă și a urlat: "Pașli, iep tvoi mati!", apoi, întorcându-și iar arma de-a curmezișul, a început, cu mișcări rapide, să-l împingă pe Berți spre coloană. Berți a încercat să se opună, dar forța îmbrâncelilor îl obliga să dea câte un pas înapoi, și-a pierdut echilibrul, a vrut să se întoarcă pentru a evita să cadă, dar muscalul tocmai atunci i-a mai dat un brânci, de la care Berți s-a prăbușit.

Dumnezeii mă-tii, a strigat Berți și s-a străduit să se ridice, dar soldatul l-a înșfăcat de guler, l-a ridicat cu o mișcare bruscă și cu elanul acela l-a târât până la coloană, apoi l-a împins între ceilalți. Berți și-a înțeles situația, disperarea a pus stăpânire pe el, pentru că și-a adus aminte de legendele care circulau despre ruși, asemănătoare celei care i s-a întâmplat lui însuși în cazul cu davai ceasul. Să-i spună cineva acestui gunoi că astăzi am cununia, nu mă pot lua numai așa, se uita în jur implorator, dar niciunul dintre cei ce mergeau alături, în fața și în spatele său nu era dispus să-l ajute, ori pentru că nu voiau, ori pentru că nu știau rusește. Hei, a strigat din nou Berți către muscal și a încercat să iasă din rând, logodnic, și i-a arătat verigheta, și-a împreunat simbolic mâinile, dar acela l-a îmbrâncit cu atâta putere, că era cât pe ce să-l doboare pe cel ce mergea alături el. Curva de mă-ta, a urlat Berți către el și s-a uitat neputincios în jur, dar ăluia nici pleoapele nu i se mișcau.
- Dacă taci, poate scapi, i-a șoptit cel de care s-a lovit mai înainte, după îmbrânceala muscalului. Ne-au adunat pentru vreo muncă, dac-o facem, ne dau drumul.

Era un om subțire, tânăr, ochii îi luceau inteligent în timp ce-l privea cu mustrare aspră, dar înțelegătoare.
- Ce fel de muncă? a întrebat Berți.
- De unde să știu? O să vedem. Dar până atunci e mai bine să taci, amice! Ăstora nimic nu li-e prea scump. Uită-te în jur. Îți zdrobesc mutra, apoi te lasă în propria baltă de sânge ca să dai ortul.

Muscalii au mai băgat în coloană alți patru matinali nevinovați și nedumeriți ieșiți pe stradă. Au escortat coloana până la gară. Berți i-a numărat, erau treizeci și doi. Acolo, în fața rampei, i-au încolonat, un fel de ofițer cu epoleți le-a spus ce au de făcut, un tălmaci român le-a tradus că trebuie să încarce vagoanele cu făină, sunt șaisprezece, unul la fiecare doi oameni, sacii plini sunt în magazia gării, ăia trebuie încărcați, sunt saci de cincizeci de kilograme, în fiecare vagon trebuie să încarce două sute, când au terminat, pot pleca. Soldații i-au împins doi câte doi la vagoane, lângă Berți a ajuns un om scund ca pereche.

Era pe punctul de a-i spune tălmaciului care-i situația lui, dar scundul i-a luat-o înainte, l-a smucit puternic de braț.
- Ținte-ți gura, amice, dacă nu vrei să-ți faci necazuri! Și dezbracă-te, n-aș vrea să ne apuce seara aici!

În fond, se puteau considera norocoși, nu li se dăduse unul dintre vagoanele aflate la mai mare distanță de magazie. Numărând de la cele două aflate vizavi de ușa magaziei, era al treilea, să tot fi fost la vreo cincizeci de metri de ușă. Berți și-a dezbrăcat paltonul, l-a împăturit cu căptușeala în afară și se uita dezorientat unde ar putea să-l pună ca să nu se murdărească.
- Pune-l numai aici pe rampă, o să ținem ochii pe el! Hai să ne uităm care-i situația acolo înăuntru! Ne iau mizerabilii făina, a sâsâit printre dinți. Sunt Gárdos Imre, a spus și i-a întins mâna.

Și-a întins-o și Berți, și-a spus numele, și-au strâns mâinile.

Sacii, chiar de la prima vedere, erau mari și grei. Pe Berți l-a îngrozit și ideea celor cincizeci de kilograme. Nu era obișnuit cu ridicatul, căratul. Chiar și când era acasă la părinți, la treierat, nu putea decât să-i admire pe bărbații din Călușeri cum își păstrau echilibrul cu sacii aceștia imenși.
- Poți să duci unul pe umeri? l-a întrebat Imre.
- Nu știu, a spus Berți îngrozit de greutatea care îl aștepta, nu știu. Pot să-ncerc, dar nu cred. Nu sunt obișnuit cu așa ceva.
- O să te obișnuiești. Numai primul e greu. Scoate sacoul acela de pe tine, păcat de el! Eu te ajut să-l iei în spinare, tu îl duci, îl arunci în vagon, apoi schimbăm, tu mă ajuți să-l ridic, eu îl duc și-l arunc. După fiecare zece saci aranjăm ce am încărcat.
- Tu de unde știi că așa trebuie? l-a întrebat neîncrezător Berți, dar avea, pe lângă îndoială, și puțină mirare în glas că acest om scund se acomoda atât de repede cu situația.
- Sunt brutar, i-a spus Imre. Na, haide!

Berți a căutat și a găsit pe peretele magaziei o scoabă, și-a agățat sacoul, și-a scos cravata, a împăturit-o grijuliu și a băgat-o în buzunarul interior, apoi, punându-și pe umăr batista proaspăt călcată, s-a întors ca Imre să-i aburce primul sac în spinare. A auzit șira spinării trosnindu-i sub greutate, a crezut că se frânge pe loc sau că sacul îl îngroapă în pământ. Se clătina, își găsea cu greu echilibrul, simțea că se prăbușește cu el cu tot dacă nu-l aruncă.
- Apleacă-te un pic în față și dă-i drumul, ca să te ducă greutatea! i-a poruncit Imre, și Berți, spre marea lui mirare, a ajuns repede la vagon și a aruncat sacul fără să se fi prăbușit.
- Mai bine să-i ducem amândoi! Ar merge mai repede. Mie mi-e foarte greu, gâfâi Berți când a ajuns înapoi.
- O să te obișnuiești. Aburcă-mi-l pe spate! Imre a icnit o dată sub greutate, dar cu pași repezi a fugit cu sacul pe umeri până la vagon. Berți nici nu apucase să răsufle bine după efortul de mai înainte, că el deja se și întorsese, a apucat sacul următor, l-a ridicat și i l-a săltat pe umeri.

Primii zece i-au încărcat relativ repede. Imre îi aranja în vagon, Berți abia dacă avea cu ce să-l ajute, și totuși simțea că i se rup umerii, că își dă afară plămânii de gâfâială. Resimțea și frigul dezbrăcat numai la cămașă, dar îi părea rău pentru sacou.
- Treaba ta, i-a spus Imre când a văzut că Berți e scuturat de frig. Decide, tu sau sacoul! Dar așa sigur o să mori de aprindere de plămâni!

Dumnezeii mamii lor, a înjurat Berți printre buze, pui de târfe, dar apoi a strigat și cu voce tare, pentru că nu s-a mai putut stăpâni: dumnezeii mamii lor, dar cu asta nu rezolva nimic la supraveghetorii cu pufoaice, și-a luat sacoul de pe scoabă, l-a îmbrăcat și a întins batista deasupra lui.

Nici n-au mâncat, nici n-au băut, iar pe la amiază, când se aflau cam la al o sutălea sac, unul dintre soldați a trecut pe la fiecare cu o găleată zincată, fiecăruia revenindu-i circa o gamelă de apă.

Au terminat printre ultimii. Dar nu le-au dat drumul nici celor care au lucrat mai repede și isprăviseră deja treaba. A trebuit să stea acolo în fața vagonului, până au terminat toți. Atunci a venit iarăși ofițerul cu traducătorul, și-a aruncat ochii batjocoritor asupra oamenilor, apoi a spus ceva și a rânjit, traducătorul n-a prea înțeles, l-a întrebat din nou, apoi a tradus, de voie, de nevoie: cineva trebuie să și descarce ce ați încărcat, cine a încărcat o să și descarce, dar n-a spus unde și când, nici n-au mai avut timp să afle, soldații, al căror număr a sporit între timp, i-au împins deasupra sacilor, au închis ușile vagoanelor, le-au zăvorât cu cârligele.
- Na, bagă-ți pula, Berți! a spus Imre când s-a făcut întuneric. Na, fute-o!
- Acuma ce mai e? a întrebat Berți, pentru că totul se petrecuse atât de repede, că nici nu prea înțelesese în ce situație se afla.
- Asta înseamnă că ne duc. Până unde, n-avem de unde ști. Dacă avem noroc și dacă au nevoie de făină numai aici, la aprovizionarea armatei, poate scăpăm, dar dacă le trebuie dincolo, nu știu când ne vom întoarce, dacă ne vom mai întoarce.

Berți a fost cuprins de disperare. Înjura zgomotos de mamă și a început să izbească în ușa vagonului.
- Taci dracului din gură! a urlat Imre la el. Ține-ți gura! Vrei să-ți sloboadă o rafală în fund?! Gura! Gura! Nu-i totul pierdut. Ai noroc de nea Imre, amice. De nea Imre nu-și bate joc orice venetic de muscal. Nea Imre știe cum stă treaba la muscali! Știe că la ăștia ai nevoie întotdeauna de o cale de scăpare. Pe partea cealaltă am desfăcut cârligul. Așteptăm până se întunecă de tot, și-atunci dispărem în ceață. Nici așa nu pornesc până atunci garnitura asta. Așa că taci!

S-au pitit în tăcere. Berți nu se prea putea liniști, se gândea necontenit la Magdus și la cununie, care acum s-a amânat. Îi venea să urle de neputință, dar au rămas în tăcere, pentru că, nu știa nici el de ce, avea mare încredere în Imre. Nu putea decât să se mire și să-l admire pentru precauția de care a dat dovadă, că a putut să fie atent la toate. Tremura de frig. Paltonul i-a rămas împăturit pe rampă. N-a avut timp să-l ia înainte de a fi împinși în vagoane. Îi venea tot timpul să-i înjure de mamă, dar n-a făcut-o nici măcar o dată cu voce tare. Din când în când, de afară se strecurau până la ei voci și zgomote, apoi, peste ceva mai bine de-o jumătate de oră, cineva a desfăcut cârligul. A fost soldatul cu găleata cu apă, cu alți doi cu arme amenințătoare în spatele lui. Au primit câte o gamelă de apă, apoi au închis din nou ușa.
- Încă douăzeci și cinci, treizeci de minute până le dau tuturor să bea, să zicem. Până atunci se face beznă. Atunci o ștergem, a șoptit Imre.

Nu știau, doar bănuiau câtă vreme a trecut. De afară se auzea pufăitul unei locomotive, se ducea spre nord, apoi s-a făcut liniște.
- Îl îndreaptă spre Reghin. Deci făina nu le trebuie la aprovizionare. Acuma, că mai încolo va fi prea târziu!

Imre a tras, foarte încet, grijuliu, ușa vagonului și și-a scos capul.
- E liber, a șoptit, haide.
- Paltonul, a oftat adânc Berți la gândul posibilei pierderi.

A rămas pe rampă.
- Tâmpitule, i-a făcut Imre un semn inconfundabil, și l-a smuls de pe saci.

Îndoiți de mijloc, au încercat să se îndepărteze cât mai repede, fără zgomot, în sens invers față de direcția trenului. Când au ajuns în dreptul depoului, Imre s-a trântit la pământ, i-a făcut semn lui Berți să se lase jos și s-a târât peste prima pereche de linii. De acolo i-a făcut din nou semn. Pentru o clipă, lui Berți i-a trecut prin minte cât a lucrat cu Török Dini la el, dar acuma era totuna, după palton trebuia să sacrifice și sacoul. Ăsta era prețul salvării. După câteva minute de mers târâș și tras cu urechea, au găsit o gaură în gardul de sârmă al depoului. Au trecut dincolo.
- Tulește-o, amice! a spus Imre și a început să fugă în direcția cazărmilor.

Berți simțea că i s-a turnat plumb în picioare. A vrut să se miște, dar nu era în stare. Nu știa nici el cum s-a întâmplat, dar brusc și-a dat seama că aleargă. Și-a luat picioarele la spinare, gonea tot mai repede, nu știa în ce direcție se duce, dar fugea, singurul lucru important era să ajungă cât mai departe de gară. Ca un fluture amețit, se ducea în direcția luminii și s-a oprit la prima lampă din capătul străzii. Luminile erau deja aprinse și în casele mărginașe ale cartierului Oncsa. În afară de el, numai vântul jilav de noiembrie mai rătăcea la capătul străzii Andrássy. Simțea o oboseală de moarte în toate membrele, în viscere. Îi venea să se culce pe loc, acolo, pe stradă, dar și-a adus aminte de Magdus și de faptul că ziua de astăzi a pornit ca o zi mare. Disperarea l-a împins până acasă.

Trei minute de filozofie

 

Fabrice Midal
Trei minute de filozofie
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din franceză de Ioana Manolache
 

***
Intro

Fabrice Midal e filozof, istoric de artă, eseist și editor. În cele câteva zeci de cărți care îi poartă semnătura, scrie despre Socrate și Hristos, Caravaggio și Jackson Pollock, Donald Trump și Kim Kardashian.

Este unul dintre cei mai cunoscuți susținători ai practicii meditației în Franța, pledând pentru o abordare modernă a ei, care să răspundă nevoilor acute ale occidentalului contemporan. Din această perspectivă, se declară adept al budismului laic, iar în calitate de specialist în tipurile de violență specifice vieții cotidiene (burnout, manipulare, dependențele de mediul digital), a fondat în 2006 École occidentale de méditation (Școala occidentală de meditație). Scopul acestei organizații se îndepărtează de dezideratele budismului tradițional, propunând în schimb abordări și metode simple, care să îi ajute pe doritori să facă față violenței cotidiene într-un mod cât se poate de concret.

În vara anului 2019, Fabrice Midal a susținut o rubrică pe postul de radio național France Culture - 3 minutes de philosophie pour redevenir humain -, din care a luat naștere volumul omonim, tradus în 2021 la Curtea Veche Publishing cu titlul Trei minute de filozofie.

*

Filozofia are darul de a ne împinge nu atât să găsim răspunsuri, cât să formulăm întrebările potrivite. De câte ori nu am auzit în jurul nostru experți care ne recomandă ce să facem ca să ne îmbunătățim viața, calitatea timpului petrecut împreună sau alegerile personale? Or, căutarea filozofică este exact opusul acestei tendințe acaparatoare; ea ne îndeamnă să găsim sursele umanității din noi prin recursul la reflecție și curaj.

Fabrice Midal, un esprit libre prin excelență, ne propune în Trei minute de filozofie să renunțăm la ideile preconcepute și să analizăm, pas cu pas, patruzeci de citate din textele unor gânditori care au schimbat normele societății și au propus diferite definiții ale libertății. De la Socrate și Aristotel până la James Baldwin, Matisse sau Toni Morrison, cartea lui Midal este un periplu istoric și cultural pe cât de captivant, pe atât de folositor, încurajându-ne astfel să gândim și să simțim totul un pic diferit.

"Tatăl filozofiei binelui rupe din nou gura târgului! Cartea lui este o invitație la descifrarea a patruzeci de citate pline de inspirație, care le aparțin unor gânditori, prozatori, pictori și poeți a căror încurajare pentru cititori este să gândească. Diferit." (L'Express)

"Cu ajutorul a patruzeci de citate din operele unor gânditori, artiști și filozofi, Midal ne propune să facem față dificultăților de zi cu zi, îndrăznind să accesăm câteva experiențe originale și mai la îndemână decât am fi crezut." (Psychologies)

"Trăiască filozofia care ne face să ne simțim mai bine!" (Grazia)
 
 

Fragment

"E timpul ca piatra să se liniștească înflorind."^[i]
Paul Celan (pp. 23-27)

Cum poate fi deschis ceea ce este închis? Cum poate prinde viață ceva ce pare mort? Către o descoperire de acest fel ne momește Paul Celan, unul dintre cei mai efervescenți poeți ai secolului al XX-lea.

Această promisiune pare extraordinară, însă nerealistă. Imaginează-ți o piatră. E solidă, dură, nemișcată, complet incapabilă să înflorească. Nu suntem aici oare în fața unui exemplu flagrant de poezie care spune lucruri frumoase, ce-i drept, dar nu tocmai posibile? Totuși, să nu ne pripim. Paul Celan ne propune o experiență atât de profundă, încât ne cere un dram de atenție în plus.

O situație obișnuită: nu reușești să adormi

Ca să o înțelegi, gândește-te la somn. Ți s-a întâmplat vreodată să nu reușești să adormi? Ai avut cândva vreo insomnie? Dacă ai trăit asta deja, atunci știi prea bine că simplul fapt de a-ți dori să adormi nu este suficient. Ba mai mult, cu cât vrei mai tare să adormi, cu atât mai puțin reușești să o faci.

Ai, prin urmare, impresia că ești ca un soi de piatră pe care nimic nu o poate face să înflorească. Ca să te cuprindă somnul, este important să te încrezi în propriul corp. El nu vrea decât să doarmă, voința ta este cea care îl împiedică să o facă. Iată cheia!

Te înșeli însă dacă îți imaginezi că ai nevoie de un surplus de voință în acest caz! Dacă ești neliniștit, trebuie să faci ceva ca să nu mai fii. Dacă ai o dependență anume, o doză de voință te poate ajuta să o birui. Dacă suferi de tendința de a amâna, ești tentat să crezi că îți lipsește voința. Aceasta este o idee complet greșită.

Și tocmai fiindcă știa asta, Paul Celan ne îndemna spre o reconciliere cu viața cuprinsă acolo, în miezul tare al durerilor noastre, și care dăinuie în noi tainic, neștiută de nimeni. Această descoperire este valabilă în numeroase alte situații.

Multă vreme, Cézanne a pictat într-un stil tare greoi, stângaci. Peste ani, avea să numească acea perioadă a creației lui "perioada picturii cu curu'". Apoi, într-o bună zi, piatra a înflorit. Cézanne s-a lăsat pur și simplu în seama picturii.

Vine o vreme când piatra face imposibilul. Vine o vreme când viața trebuie să se întoarcă acolo unde s-a oprit. Vine o vreme când lucrurile închise sunt eliberate în sfârșit. Iar asta cere răbdare și încredere.

Meditație asupra încrederii

Vrei și tu să faci asta? Este simplu de tot. Acceptă pentru o clipă că nu mai știi nimic. Că nu mai faci nicio alegere. Acceptă să rămâi acolo unde te afli.

Acceptarea e un lucru nu foarte luat în seamă. Ea presupune să lași efectiv viața să își urmeze cursul, să vină către tine - ca atunci când te-ai tăiat și tot ce ai de făcut este să aștepți ca rana să se cicatrizeze. Asta este încrederea. În prima fază, poate părea un gest absurd.

Ca să descoperi acest atu care constă în a avea încredere într-un lucru de care nu poți fi întru totul sigur, trebuie mai întâi să încerci. Dacă eu am încredere în ceea ce-mi spui, este tocmai fiindcă nu am nicio certitudine. Iar aici rezidă întreaga frumusețe a vieții.

"Culoarea răscolește adâncurile intimității omenești."
Henri Matisse (pp. 83-87)

Ca să cuprinzi întreaga măsură a acestei afirmații, aș vrea să îți propun o experiență. Uită-te în jurul tău și încearcă să nu te oprești decât asupra culorilor pe care le percepi. Nu prea acordăm atenție acestui lucru. Ne uităm la lucruri și le identificăm: vedem un copac de culoare verde, dar nu vedem verdele în sine.

Privește acel verde, doar verdele, cu toate particularitățile sale. Lasă-l să îți apară în toată intensitatea lui. Lasă acel verde să răscolească fondul intim al existenței tale. Acum nu mai este separat de tine. Întreaga ta ființă este antrenată de acea vibrație. Ei bine, această experiență are mai multă importanță decât ar părea la o primă vedere.

O situație concretă: cum să fii emoționat de ceva anume

Când ai fost ultima dată mișcat de ceva, de un spectacol, de o melodie sau de o întâlnire? Ei bine, poți trăi acea experiență într-o manieră mult mai amplă și mai profundă. De cele mai multe ori, când suntem emoționați, avem o experiență care rămâne, într-o oarecare măsură, superficială. Mă simt mișcat de spectacolul apusului de soare, de acest dar pe care tocmai l-am primit. Este o impresie fugară, uneori chiar imperceptibilă.

Matisse ne invită la o explorare care ne poate transforma cu adevărat. Cu aerul că nu se întâmplă nimic special, el dinamitează întreaga structură filozofică pe care ne bazăm de secole întregi și care ne induce în eroare fără ca măcar să fim conștienți. În fond, am fost convinși să percepem culoarea accidental și secundar: nu contează dacă e albastru sau verde, contează cu adevărat ca obiectul să fie un ghiveci.

Nu contează emoțiile noastre, ci rațiunea. Or, această concepție ne împiedică să ne bucurăm de o dimensiune a fenomenelor care ne sunt la îndemână. Cu toate acestea, nu e vorba despre a aprecia o culoare pentru faptul că este agreabilă sau frumoasă. Nu asta vrea să ne învețe Matisse. El ne învață să ne lăsăm locuiți, transformați, traversați de aceste culori.

Meditație despre cum să îți alegi un pulover

Când te duci să îți alegi un pulover nou, o eșarfă, încearcă să fii atent la culorile lor. Să vezi ce anume te fac să simți. Lasă-le să te emoționeze. E o experiență aparte, căci nu e pe de-a-ntregul fizică și senzorială, nici cerebrală și intelectuală. Ea apelează mai degrabă la o altă dimensiune a ființei noastre, pe care o neglijăm.

Pot să îți spun acum în ce anume constă secretul afirmației lui Matisse. Dacă îi dai voie culorii să ajungă în adâncul sufletului tău, ea te va emoționa, te va pune în mișcare și te va face astfel să simți bucuria în cea mai pură stare. Dacă lași culorile înăuntrul tău, te lași umplut de viață. Ai găsit calea directă prin care să redescoperi bucuria de a fi.

Vorbele lui Matisse revelează sensul profund al acestei înțelepciuni pe care vreau să o apăr, o înțelepciune conform căreia nu ne protejăm de intensitatea vieții, ci o celebrăm.

"Inteligența se caracterizează printr-o neînțelegere naturală a vieții."^[ii]
Henri Bergson (pp. 113-117)

Dacă această propoziție nu i-ar aparține unuia dintre cei mai mari filozofi francezi, Henri Bergson, am crede că e o glumă. În ce sens nu putem înțelege viața prin inteligență? Pare o exagerare. Dimpotrivă, tocmai ea, inteligența, este cea care ne ferește de condiționările instinctelor primare și ale prejudecăților. Și tocmai de ea ducem atâta lipsă în lumea noastră.

Ce vrea să spună Henri Bergson prin "inteligența se caracterizează printr-o neînțelegere naturală a vieții"?

Ca să înțelegem, trebuie să pornim de la definiția inteligenței. Ea este cea care ordonează, care așază lucrurile la locul lor. În diversitatea fenomenelor, ea ne permite să descoperim invariabilele, regulile. Și tot ea ne permite generalizarea. Formidabil! Acest lucru ne dă posibilitatea să ne dezvoltăm cunoașterea cu privire la realitate.

Problema este că, operând astfel, inteligența suprimă durata, mișcarea, densitatea acelei experiențe personale pe care o avem punctual. Altfel spus, inteligența ne face să ratăm viața, propria viață!

O situație concretă: te plictisești adesea

Ți s-a întâmplat să te plictisești? Asta se întâmplă, fără îndoială, din cauza faptului că ești prea inteligent. Da, m-ai auzit bine.

Să luăm un exemplu. Trebuie să mergi la masă la socrii tăi. Odată ajuns acolo, deja știi ce vei mânca, știi despre ce veți vorbi, iar asta te apasă. Cu inteligența de care dispui, ești pe cale să supui acea masă unei judecăți generalizate.

Nu te bucuri de salata de roșii, ci de ideea abstractă de salată de roșii. Supusă inteligenței tale, acea salată a devenit "o salată" pe care o știi, nicidecum cea care se află chiar în fața ta, unică, incomparabilă, și care îți cere un anume timp ca să o deguști.

Dacă vrei ca viața ta să devină mai palpitantă, trebuie să îți lași inteligența deoparte și să revii la ceva particular, mai puțin mecanic: percepțiile tale, emoțiile, senzațiile... Desigur, e nevoie de ceva efort ca să poți trece de la inteligența obișnuită la această experiență densă și unică. Dar merită să o faci!

Meditație privind modul în care să te desprinzi de o inteligență sufocantă

Îți propun o meditație care să te ajute să lași deoparte această inteligență redutabilă, dar care tinde să pună etichete apriori oricărei experiențe. Iar acum deschide-te pur și simplu către întreaga bogăție de nuanțe a lucrurilor pe care tocmai le trăiești.

Probabil o să remarci cu ușurință un detaliu pe care nu l-ai observat vreodată înainte, de exemplu modelul abajurului sau al mochetei din fața ta. Ai văzut mereu acea veioză sau mocheta și, cu toate astea, este pentru prima dată în viață când le observi intenționat. Dacă vrei să fii fericit, trebuie să ai încredere în acest fel mereu nou de a privi.

"Cafeaua îți mai lasă un răgaz de gândire după ce ai terminat-o."
Gertrude Stein (pp. 125-129)

Ce ciudat! Cum anume îți oferă actul de a bea cafeaua un prilej de reflecție? Noi asociem gândirea cu intelectul. Preocupările vieții de zi cu zi, chiar dacă ne aduc un dram plăcere, rămân totuși destul de superficiale și banale.

Gertrude Stein, una dintre uimitoarele poete ale secolului al XX-lea, prietenă a lui Picasso, care i-a și făcut unul dintre cele mai cunoscute portrete pictate de el, credea exact pe dos. Acțiunile de zi cu zi au o semnificație profundă și ne permit să ne transformăm existența.

O situație concretă: ești stresat!

Ești stresat! Am o propunere pentru tine. Bea o ceașcă de cafea. Dacă nu-ți place cafeaua, o ceașcă de ceai sau o infuzie vor face o treabă la fel de bună. Este important să bei conținutul ceștii, pentru că îți schimbi raportul cu timpul chiar și numai făcând acest lucru.

Simți aroma extraordinară a cafelei, gustul ei unic. Și, în timp ce o savurezi, ești gata să ridici ancora și să pătrunzi densitatea timpului. Cu alte cuvinte, când îți bei cafeaua, faci ceva ce nu are nimic de a face în mod direct cu băutura în sine. Te desprinzi de preocupările tale obișnuite. Și tocmai de aceea, un astfel de moment poate aduce cu sine idei noi.

După ce ai terminat cafeaua, momentul acela mai stăruie pentru câteva clipe. Ce contează este că, făcând o pauză într-un mod atât de simplu, totul s-a schimbat. Ceva care te scotea din sărite cu câteva minute în urmă te enervează mai puțin acum. Și ești mai liber. Să nu confundăm totuși această experiență profundă cu micile plăceri ale vieții. Ideea nu este să te bucuri de aceste mărunțișuri, care sunt, de fapt, și ușor caraghioase, ci să îți eliberezi existența de la un capăt la celălalt.

Înainte să se mute la Paris, Gertrude Stein era una dintre cele mai pasionate studente ale lui William James. Acest filozof american a regândit conceptul de conștiință. Viața spiritului se compară cu pasărea care alternează între zbor și perioadele de repaus. În revenirea la acea alternanță se află bucuria omului de a trăi, spunea el.

Când te oprești să îți savurezi băutura, regăsești propriul spirit, a cărui mișcare nu este continuă, precum mersul unui tren, ci se aseamănă cu un dans al cărui ritm nu contenește să se schimbe.

Meditație la duș

Poți apela la acest exercițiu în orice împrejurare care îți permite să faci o pauză și să schimbi astfel raportul cu timpul. Eu ador meditația la duș. Când fac duș, mă las distras de plăcerea de a fi învăluit de apa caldă și astfel uit, pentru un moment, de toate grijile cotidiene. Iar când ies de la duș, am senzația că sunt altfel, că totul s-a schimbat. Care sunt pentru tine acele activități care îți permit un mic răgaz pentru reflecție după ce le-ai terminat?

"Când nu am albastru, adaug roșu."
Pablo Picasso (pp. 167-171)

Această afirmație a lui Pablo Picasso ar putea trece drept o formă de renunțare cumva facilă. În realitate, nu este deloc așa. Să adaugi roșu în loc de albastru nu înseamnă să pui o culoare în locul alteia, ci să accepți că trebuie să gândești totul de la capăt.

Picasso știa că să pictezi înseamnă să compui, cu alte cuvinte să descoperi cum să așezi împreună elementele care se potrivesc. Compoziția este un termen din vocabularul pictorilor, însă și noi facem asta în fiecare zi când trebuie să ajungem la alegeri ținând cont de o întreagă gamă de parametri. Alegem pe cine invităm la masă sau ce activitate le va plăcea copiilor noștri în funcție de cum va fi vremea în timpul zilei.

Dacă ne descurajăm și ne oprim din ceea ce facem atunci când nu mai avem albastru, se întâmplă din cauză că am devenit prea rigizi. Credem în mod greșit că nu există decât o singură soluție și că, dacă este indisponibilă, nimic nu mai e cu putință. În realitate, lucrurile nu stau niciodată așa. Mereu există posibilități pe care nu le-am luat în considerare.

O situație concretă: ți-ai propus să faci o călătorie de vară la niște prieteni care îți spun că nu te mai pot găzdui

Ți-ai pus în gând să mergi în vacanță la niște prieteni la vară. Totul este organizat, iar ei te sună, supărați nevoie mare, și te anunță că nu te mai pot primi - o țeavă de apă s-a spart pe neașteptate, au un copil bolnav ori un deces... Ești dărâmat. Ce e de făcut? Amintește-ți ce spunea Picasso. Când nu am albastru, adaug roșu.

Nu încerca să îți înlocuiești planul cu un altul, ci încearcă să îți recompui toată vara. Vei găsi o soluție care te va surprinde și pe tine. Din punct de vedere filozofic, e incitant să procedezi astfel, căci aici rezidă sensul uitat al libertății. În ziua de astăzi credem că libertatea înseamnă să facem ce vrem. Dacă strigi la cineva fiindcă ești iritat, îți manifești libertatea urlând? Nu.

Ești liber fiindcă ești eliberat de o suită de comportamente mecanice, obișnuite. Ești liber pentru că vezi cu adevărat situația în care te afli. Ești liber pentru că te pregătești să o recompui.

Meditație despre creativitate

Să încercăm să ne însușim acum această artă subtilă. Să ne gândim la o situație obișnuită: cina pe care vrei să o pregătești sau o prezentare pe care trebuie să o scrii.

Primul impuls este să cauți soluții noi, să îți storci creierul. Dar ajungi repede într-un punct mort. Nu reușești. Dacă ai urma pedagogia lui Picasso și ai învăța să compui?

Pentru asta, ai nevoie să privești situația cu atenție. Ce ai în bucătărie? Care sunt alimentele pe care le ai, dar condimentele? Poate că așa îți va veni o idee. Poți, de asemenea, să te duci la piață și să încerci să fii atent la produsele de sezon. Așa înveți să fii creativ, schimbând perspectiva, privind realitatea din unghiuri diferite. Când nu mai ai albastru, adaugi roșu. E minunat.

---

[i] "Corona", Poeme, traducere de Luminița Graur și Ion Papuc, Crater, București, 1998, p. 23. (N. trad.)

[ii] Evoluția creatoare, traducere din franceză de Vasile Sporici, Institutul European, Iași, 1998, p. 159. (N. red.)

În toate a fost frumusețe

 

Manuel Vilas
În toate a fost frumusețe
Editura Pandora M, 2022
traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Continuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.

*

"Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu." Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.

"Cea mai bună carte a anului 2018!" (El País / El Mundo / El Heraldo / El Cultural)

"O carte magnifică, sfâșietoare și plină de curaj." (Javier Cercas)

"Puternică, sinceră, pe alocuri foarte curajoasă, e o carte despre pierderea părinților, despre durerea cauzată de cuvinte niciodată spuse și despre nevoia de a iubi și de a fi iubit. Excelent scrisă. N-am fost deloc surprins de succesul ei." (Fernando Aramburu)

"Cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta." (Annie Ernaux)

"Cartea lui Manuel Vilas e pur și simplu splendidă! Sălbatică, dar și delicată, rănește și alină în același timp." (Isaa Crosa)

Fragment

La 1 octombrie 1991, după ce a luat un examen, bărbatul care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, lângă regele Spaniei, și va purta o cravată falsă, a primit un post de profesor de limba și literatura spaniolă la un liceu din nordul peninsulei, într‐un oraș de al cărui nume bărbatul care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, lângă regele Spaniei, nici nu vrea să‐și aducă aminte.

Din punct de vedere economic, a fost tot ce i s‐a întâmplat mai bun în viață acelui bărbat care sunt eu.

Am ajuns să mă gândesc până și la Dumnezeu, că se hotărâse să‐mi călăuzească pașii prin lume: urma să am un salariu stabil.

Era multă veselie în inima bărbatului care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, aproape, dar nu prea, dar nu foarte, de regele Spaniei, purtând la gât o cravată deprimată, la gâtul său rușinat, înroșit.

Pe atunci, bărbatul acela avea douăzeci și nouă de ani, bărbatul acela care a devenit ce sunt eu astăzi, adică un alt om. Un bărbat clădit pe un alt bărbat, sau pe mai mulți. Când ai douăzeci și nouă de ani ești cea mai tare mașină de ucis din lume. Nimeni care are douăzeci și nouă de ani nu știe. Era momentul să mă bucur de viață. Toți tinerii de vârsta aceea își doreau un serviciu stabil, era obsesia Spaniei care ieșea din tranziție.

Liceul la care am fost repartizat se numea Pablo Serrano, numele unui sculptor celebru. Mi‐am cumpărat o mașină: un Ford Fiesta. Cu mașina aceea mă duceam ca să‐mi țin orele la acel liceul, care mai există și astăzi. Avea, din fericire, o parcare cu mulți copaci, rezervată profesori‐ lor. Umbra copacilor cădea peste mașini. Îmi lăsam mașina la umbră. Toată viața avea să mă însoțească obsesia de a‐mi lăsa mașina la umbră. E o obsesie moștenită de la tata. Tata încerca mereu să lase mașina la umbră. Dacă nu reușea, se supăra. Nici mama, nici fratele meu și nici eu, când eram mici, nu înțelegeam obsesia aceea. Oriunde mergeam, o făceam cu condiția ca acolo să fie umbră pentru mașină. Când tata a avut ceva bani și ne ducea vara pe coastă - la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci - ne trezeam devreme pentru a merge la plajă, căci dacă ajungeam târziu nu mai găsea loc pentru a lăsa mașina sub niște eucalipți. Eram foarte mic și nu înțelegeam de ce trebuia să ne trezim la șapte dimineața, dacă tot eram în vacanță și nu mergeam la școală. Încercam să găsesc motivul. Iar motivul era umbra eucalipților, așa că mă uit lung la copacii aceia și în sinea mea am ajuns să consider umbra lor ca fiind o minunăție, de substanță divină. Dacă tata nu parca mașina la umbră, nu era fericit, se supăra și suferea. După mai mulți ani, au tăiat eucalipții și au lărgit promenada maritimă. Acei copaci nu mai există.

Astăzi înțeleg dorința de a lăsa mașina la umbră, pentru că această obsesie o am și eu, e în mine, în inima mea. Am grijă de obsesia asta pentru că e un testament al tatălui meu. Dacă mașina stătea în bătaia soarelui, tatăl meu era plouat. A fost un original în toate.

Am început să fac parte din legiunea educativă a Spaniei. Încă existau clase de școală profesională. Iar umbra acelor copaci din parcarea din 1991 îmi aducea aminte de eucalipții din 1971.

Pentru că eram începător, mi‐au dat cele mai slabe clase din liceu. S‐a nimerit să predau elevilor de la electricitate. Erau băieți de paișpe ani de care nimeni nu voia să știe; copilandri pe care Statul îi repartizase la niște presupuse studii profesionale, faimoasa școală profesională. Am mai predat și la o clasă de coafeze. Și la una de asistență administrativă. Pierdeam ziua explicându‐le ce înseamnă diacriticele. Toți spaniolii care au trecut prin școală sunt în stare să distingă pronumele "tú" de adjectivul posesiv "tu". Nu este același "tu" în "tú piensas" și în "tu pensamiento". În primul caz este pronume personal și are accent, în al doilea este adjectiv pronominal posesiv. Asta este ceea ce făceam. Mi‐am petrecut douăzeci și trei de ani din viață cu blestematul "tu" sau "tú". Pentru asta mă plăteau. Toată ziua le predam că nu e același lucru "tú vienes" cu "tu venida"^[i], era ridicol, mai ales că nu venea nimeni, nici de‐al dracului. Dar făceam asta, pentru că niciodată nu mai fusesem plătit la fel de bine cum aveam să fiu acolo. M‐au pus dirigintele unei clase de‐a noua de la electricitate. În sistemul învățământului public spaniol, diriginții răspund de problemele disciplinare și pedagogice ale unei clase. Mi‐am dat repede seama că era o farsă. Intram în clasă la jumătatea lui octombrie și încă era cald. Un elev dintr‐a unșpea m‐a întrebat despre ceva ce tocmai se petrecuse în Statele Unite. Am crezut că întrebarea fusese pusă la modul cel mai serios.

La 16 octombrie 1991, George Hannard a ucis douăzeci și trei de persoane în orașul Killeen, Texas.

Le‐am ținut o lungă teorie despre violență, dar nu mă ascultau. Elevii mei nu mă ascultau. Așa că i‐am lăsat pe ei să vorbească.
- Au dat la televizor capul explodat al unuia pe care‐l împușcase, avea o armă automată, tipul a tras o sută de gloanțe, ce tare, a zis Castro, elevul care obișnuia să vorbească cel mai mult. A omorât douăzeci și trei și până nu se asigura că omul era mort‐mort, nu trecea la altul.

Clasa a izbucnit în râs. Și atunci am auzit vocea, probabil că era printre primele dăți, dacă nu chiar prima dată când îmi vorbea: "Nu le cunosc pe victime, nu știu ce înseamnă să mori, nu știu ce este un asasinat, să tragi asupra altui corp, nu știu nimic și nici tu nu știi nimic. De fapt, nu știi nici măcar dacă‐ți pasă cu adevărat de cele douăzeci și trei de corpuri ciuruite de gloanțe. Condamni violența pentru că ești muritor de foame și ții de slujba asta pentru că primești un salariu la sfârșitul lunii. Și ești profesor. Trebuie să‐i înveți care sunt valorile rezonabile, trebuie să‐i faci să‐și dea seama că nu poți să omori așa, după cum te taie capul. Încerci să discuți problema la nivel moral și ei adorm. Ce mai profesor! Inventează și tu o poveste. Doar la salariu îți stă gândul. Dar te înțeleg. Crezi că dacă vorbești ca ei, te vor da afară și nu mai primești leafa la sfârșit de lună. De aici ți se va trage moartea. Oamenii obișnuiesc să creadă în munca lor. Sigur că asta e o tâmpenie, dar e util să crezi în ceva; asta îmbunătățește viața oamenilor. Dar în tine zace, încă de la început, virusul istoric și genetic al mamei tale: o nemulțumire care se extinde, constant și de neoprit, ca o pată de petrol în oceanele lumii".

Profesorul începător care eram (din nou se ițește spectrul) l‐a privit lung pe Castro. Apoi și‐a făcut degetele pistol.

A țintit spre Castro și a zis: "Pac, pac, pac".
- Castro, tocmai ți‐am zburat creierii, am zis.

Au amuțit cu toții.

Ora s‐a încheiat și am ieșit din clasă cu un aer triumfal. "Ia te uită, ai reușit", a spus vocea.

După câteva săptămâni, un elev dintr‐a noua de la electricitate, care absenta atât de des încât aproape nimeni nu știa cum arată, și‐a făcut apariția în ușa clasei. Profesorul începător care eram a rămas surprins.
- Nu, nu vin la oră, vreau doar să‐i trag două la fiul ăla de curvă, a zis și a arătat cu degetul spre unul dintre colegii săi.

Cel vizat era Maráez, poreclit "Conopidă".
- Boul de Conopidă a fost prins ieri furând din Corte Inglés și dobitocul i‐a spus agentului de pază că nu are buletinul la el, dar că le spune unde locuiește. Și a dat adresa mea, adresa mea și numele meu și sticleții au bătut ieri la ușa noastră întrebând de mine, și bătrânul meu mi‐a spart capul cu o oală, a zis și și‐a dus mâna la o rană supurândă de la cap.

Conopidă râdea. Toți râdeau. Profesorul începător care eram a rămas cu ochii la rană.

Încă îmi mai amintesc rana aceea, față de care am simțit un amestec de furie și de tandrețe melancolică. Acum îmi vine în minte un cuvânt solar: "clemență". Ar trebui să fim cu toții mai clemenți. Chiar m‐am gândit să scriu o carte intitulată Clement. Mi‐ar fi plăcut să‐mi vâr pumnul în rana aceea și să o fac și mai mare, până când băiatul ăla și‐ar fi pierdut tot sângele, iar apoi să beau cu gingășie acel sânge, ca într‐un ceremonial al disperării.

Genul acesta de disperări profunde m‐au însoțit de multe ori în viață. Nu știu de unde vin. Sunt sentimente amestecate, sunt violență și sunt melancolie. Mai sunt și euforie. Cred că aceste sentimente vin de la strămoșii mei cei mai îndepărtați. Trebuie să fie ceva în mine care m‐a făcut să rezist, în ciuda dezechilibrului și deteriorării mele emoționale; dacă nu ar fi fost așa, nu aș mai fi pe lume.

Rezistent la bacteriile biologice și la bacteriile sociale.
- Păi, dacă tot ai venit, intră în clasă, am zis.

Horcas, așa‐l chema pe băiat, a intrat în clasă, repetând: "În pauză îți mănânc ficații, Conopidă".
"Ai auzit, a spus vocea, vrea să‐i mănânce ficatul. Oare ce gust o fi având ficatul unui băiat de paișpe ani? Uite, ai în fața ta clasa de jos a societății spaniole, e un spectacol istoric la care puțini au bilet, bucură‐te; băieții ăștia sunt ca niște râuri de sânge tânăr și ieftin, locuiesc în apartamente sordide, dorm în paturi puturoase și părinții lor sunt niște neica nimeni. Mamele lor nu au trupuri atrăgătoare, iar tații nu știu să facă nimic. Nu toată lumea prinde bilet ca să vadă așa ceva. Tu ai bilet. Uite cum se omoară. Ai bilet la lojă. Ești scriitor, sau vei fi. E Spania care nu se lasă. Ești plătit pentru a le explica prostii gen diacritice, cum să nu‐l confunde pe Quevedo cu Góngora, zi și tu, cui naiba‐i pasă cine a fost Quevedo și cine Góngora. Cu siguranță lor nu, sunt morți și îngropați. Mai degrabă, cel care vrea să reproduci tâmpeniile astea și să‐i obligi pe elevi să le învețe pe de rost este o anume parte a aristocrației culturale spaniole, care nu are nimic de‐a face nici cu tine, nici cu nenorociții abandonați de societate. Însă chiar ar trebui să știe cine au fost Góngora și Quevedo, pentru că dacă vreodată cineva le va întinde o mână, atunci morții o vor face. De parcă Góngora și Quevedo ar fi un ONG, pentru că Istoria va sfârși prin a fi un ONG pentru cei mai defavorizați, adică pentru cei care nu au nimic, doar Istoria. Ar trebui să scrii o istorioară pentru cei care nu au nimic, în afară de Istorie".

După ani, am citit în presă știrea morții lui Conopidă. Se izbise cu mașina de un zid. O mașină veche, furată. Ar fi putut să fure o mașină nouă, dar Conopidă avea stil și, mai ales, avea simțul umorului. Sunt convins că șmecherul naibii i‐a furat mașina lui Horcas.
Conopidă a plecat din lumea asta la douăzeci și șapte de ani.

Bietul Conopidă, cel a cărui viață a durat un minut, despre care nimeni nu a știut, nici măcar el. Până și în asta există o candoare uluitoare. Candoarea și mizeria s‐au cununat în scurta viață a lui Conopidă cel prostuț.

Îmi place să mi‐l amintesc așa, drept Conopidă cel prostuț, unde cuvântul prostuț denotă pace, onoare și sfințenie.

L‐am recunoscut pe Conopidă pentru că în ziar apărea numele lui: Iván Maráez.
El era, Conopidă.
Se îngrășase mult, sărmanul Conopidă. Toți elevii mei au sfârșit prin a se îngrășa. Toți au ajuns niște grași.
Marele bastard spaniol al tuturor timpurilor: Conopidă.

Cu toate că părinții tăi, Conopidă, când te‐ai născut, ți‐au dat un nume frumos, care pare să fie rodul unei voințe. Adică s‐au gândit bine la numele tău, ceea ce nu e puțin lucru.
Te‐au numit Iván.

Probabil că a fost cea mai bună zi din viața ta, atunci când părinții tăi ți‐au dat nume. Dar este imposibil să‐ți amintești de ziua aceea. Nimeni nu‐și amintește ziua în care primește numele ales de părinții lui. Trebuie să fi fost cea mai bună zi din viața ta și nu ai știut, nu ai pipăit ziua aia, nu te‐ai bucurat de ea.

Măi, Conopidă, cred că în ziua în care ai fost botezat, ai fost și iubit. Nu știu, pare că faptul că te‐au numit Iván are ceva frumos în el, un pic de voință, de dorință ca tu să fii în lumea asta.

Sau poate că în ziua aceea părinții tăi s‐au certat.
Poate că te‐a botezat unul dintre bunicii tăi, dragul meu Conopidă. Și i‐a venit să te numească Iván dintr‐un motiv ridicol și neînsemnat.
Conopidă a dus cu el în mormânt originea numelui său.

Bă, Conopidă, hai să‐ți spun ceva tare: individul care ți‐a predat limba spaniolă în 1991 a ajuns să stea aproape - nu foarte aproape, e adevărat - de regele Spaniei. Ei, ce zici, Conopidă? Nu că asta ar avea cine știe ce importanță, căci nimic nu mai e important când ești mort și când ai fost un nenorocit toată viața.

Nu este important, dar este comic.
Da, chiar e comic și m‐am gândit că o să te facă să râzi. Pentru că, într‐o anumită măsură, tu ai fost victima unei orânduiri istorice, a unei structuri ierarhice, constatării că într‐adevăr există un determinism biologic, iar eu am fost vestitorul oficial al Statului spaniol, am fost poștașul, notarul. De aceea, după mulți ani, cineva m‐a așezat lângă regele Spaniei. E ca și cum toate ar căpăta sens, chiar dacă un sens rău.

Măi, Conopidă, bănuiesc că osemintele tale au ajuns acum la groapa comună; cred că s‐au scurs cinci ani de când ai murit. Și nu cred că părinții tăi, dacă or mai fi trăind, au mai plătit încă cinci ani pentru osemintele tale.

Conopidă, în timpul sărbătorilor de iarnă din 1991 i‐am vorbit tatălui meu despre tine. Tata a început să te placă. I‐am spus cum erai. I‐ai stârnit curiozitatea. Tata era ca un magnet pentru toți nenorociții de pe lumea asta. Îmi amintesc cât a mai râs tata de faza din Corte Inglés, când te‐au prins și le‐ai dat numele prietenului tău. Era prima mea slujbă mai serioasă și tatălui meu îi plăcea să‐i povestesc chestii. Conopidă, ai existat în gândurile tatălui meu. Știi ceva, Conopidă? În Barbastro, pe tata îl iubeau toți bolnavii, retardații, sărăcanii, nebunii, nenorociții. Era ca un magnet pentru nefericire. De unde avea acest har ciudat? Era un har ivit din adâncimile pământului care‐l văzuse născându‐se, de acolo, din pământul acela, din Somontano. Chiar că tata era un ciudat; de ce veneau toți nenorociții mereu la el și stătea de vorbă cu ei? Cred că din cauză că tata avea un suflet bun.

Bunătatea lui a fost legendară.
"Mai povestește‐mi despre Conopidă, ce băiat adevărat", mi‐a zis tata în 1991, de Crăciun, în fața unui pui de casă, gătit de mama.

Tata a ținut la tine, Conopidă.
Eu nu.

Atunci nu, acum da, Conopidă. Pentru că ochii tăi, pe care mi‐i amintesc în clipa asta, erau plini de bunătate, iar soarta rea nu ar trebui să intervină niciodată când vine momentul de a ne fixa privirea pe cer, înălțând osanale pentru că ni s‐a permis să contemplăm suspinele înșirate în aer ale tuturor oamenilor.

---

[i] Venirea ta (n.tr.).