Orbecăitorul

Káli István
Orbecăitorul
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din maghiară de Kocsis Francisko
 

***
Intro

Káli István s-a născut la 10 mai 1947 la Târgu-Mureș. A făcut studiile primare, generale și gimnaziale la Liceul Teoretic "Farkas Bolyai" din Târgu-Mureș între 1954 și 1965. A absolvit Facultatea de Chimie Industrială a Universității Tehnice din Timișoara, devenind inginer (1970).
 
În timpul anilor de studiu a fost membru fondator al grupului de teatru al studenților, Thalia, precum și redactor al revistei Diákszó (Vocea studentului), care apărea ca supliment al ziarului Szabad szó (Cuvântul liber). În 1970-1990 a lucrat ca inginer la diferite întreprinderi din Târgu-Mureș. În 1990-1992 a fost secretar de redacție al revistei literare Látó, în 1992-1993 a fost secretarul Fundației "Aranka György", în 1993-2009 a fost director executiv al editurilor Lyra și Mentor din Târgu-Mureș, unde a îngrijit peste 900 de volume. În 1994 a fost unul dintre membrii fondatori ai Breslei Cărții Maghiare din România (Romániai Magyar Könyves Céh), la a cărei ședință de constituire a fost ales președinte, fiind apoi reales la toate ședințele bianuale. Din 1995 a organizat, în calitate de președinte, Târgul Internațional de Carte de la Târgu-Mureș, care a avut 26 de ediții până în prezent.
 
A debutat la Editura Kriterion din București, în 1979, cu volumul de povestiri Mit tud az a nagy sárga gép? (Ce știe marea mașină galbenă?), după care au urmat mai multe romane, volume de nuvele și de poezii: Akinek megbocsátjátok (Cui îi dați iertarea), roman, Editura Kriterion, București, 1981; Tisztítótűz, Üres napok (Foc purificator, Zile pustii), microromane - Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; Közjáték (Interludiu), nuvele - Editura Kriterion, București, 1984; Századélet (Viață seculară), nuvele, Editura Zrínyi, Budapesta, 1994; Vasvirágok (Flori de fier), poezii, Editura Polis, Cluj-Napoca, 1997; Helyzetábécé (Abecedar de situație), poezii, Editura Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2007; Bíbor, avagy Hórusz szeme (Bíbor sau ochiul lui Horus), roman, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2012; Megvárom, amíg fütyül a feketerigó (Aștept până cântă mierla), nuvele alese, Editura Mentor Könyvek, Târgu-Mureș, 2017; A szemfényvesztett, roman, Editura Noran Libro-Mentor Könyvek, Budapesta-Târgu-Mureș, 2017 (Orbecăitorul, Curtea Veche Publishing, 2021); Bizony, csoda! (Zău că-i o minune!), dialog cu contesa Bethlen Anikó, Editura Mentor Könyvek, Târgu-Mureș, 2018; Áll az ördog, s csodálkozik (Stă Satana și se miră), Editura Mentor, Târgu-Mureș, 2020.

*

Kormos Albert, adică Berți, vine pe această lume la fel ca oricare dintre noi: fără voia lui. Și tot fără voia lui este azvârlit în vârtejul nestăvilit al vieții, o viață ca o veșnică piesă de teatru, dar mereu cu alți actori. Bucurie și durere, lumină și întuneric, pace și război, existența unui om le cuprinde pe toate, însă aceasta ajunge să fie (în)frântă tocmai din cauza acestei condiții de muritor.
 
Berți o cunoaște pe Magdus, împreună au doi copii, meseria lui de croitor le asigură un trai cât de cât bun pe fundalul unui context politic incert și volatil (Al Doilea Război Mondial, instalarea comunismului, naționalizarea, reforma monetară și Securitatea). Doar că suferința este inerentă vieții, la fel și incertitudinea, și fiecare alegere este o schimbare de macaz pe calea destinului. Iar destinul lui Berți, precum și al oamenilor din jur, este modelat încontinuu de schimbările din interiorul și din exteriorul său.
 
Ajuns la cincizeci și unu de ani, Berți suferă de insomnie cronică, iar întrebările la adresa sensului vieții îl chinuie constant. În ciuda sprijinului familiei și al prietenilor, în ciuda cunoștințelor și experienței dobândite, resimte prea dureros trecerea timpului și nu mai reușește să spere la nimic frumos pentru viitor.

"Káli István este un cunoscător profund al mediului despre care scrie, în care își duc existența frământată personajele romanului său, lăsând să se audă ecouri și din biografia personală și a familiei, totul integrat în istoria orașului transilvănean care găzduiește acțiunea zugrăvită cu extremă acribie și veridicitate, transformând romanul în vehicul al unui mesaj istoric și social. Tabloul larg surprinde un sfert de secol de istorie, începând chiar cu lunile de sfârșit ale războiului și continuând cu anii tulburi, brutali, de instalare a comunismului într-o lume cu relații tradiționale puternice, sudate în timp, o perioadă în care destinul personal a fost călcat în picioare de forțe iraționale, în care omul nu avea valoare ca ființă umană, ci doar într-o turmă care se supune voinței unei puteri ce domină prin teroare, aspect zugrăvit cu tușe groase, aproape terifiante. Romanul este o adevărată secțiune longitudinală în istoria tragică a unui burg și a biografiilor generice care s-au aflat la răscrucea exceselor ideologice." (Kocsis Francisko)

"Stilul lui Káli este direct, curgător, de povestitor, vocile naratorului și ale protagoniștilor alternează într-un ritm adecvat, iar [...] tema - aproape țâșnind din mâinile lui Káli - este descrisă universal, tratată etern uman." (Zsidó Ferenc)

"Autorul intră în pielea protagonistului său [...], universul lui Kormos Albert se transferă în propozițiile sale, în tentativa de a i-l reda propriului protagonist." (Tardos Enikő)

Fragment

Eh, așa-i viața asta, are și bune, și rele, omul s-a obișnuit cu frumosul, cu binele, și-apoi brusc începe să nu mai doarmă și nu se poate abține să nu se gândească la ce a fost și ce ar mai putea fi, pentru că-s acolo cei doi copii, niciunul încă nu-i aranjat, și-i acolo și Magdus, ea de ce o să se apuce... De ce-i omul atât de nevolnic, de-ar avea măcar atâta putere asupra lui însuși, încât să poată dormi, dacă vrea, dar nu, nici măcar atât, nici să vadă când vrea să vadă, să nu trebuiască să arunce praf în ochii nimănui, căci omul, dintr-odată, pur și simplu, nu mai vede, după ce toată lumea știe cât de bine a văzut, ce ochi buni a avut pentru frumos, pentru asortat, pentru potrivit, atunci n-ar fi trebuit să plătească stofa aceea argentiniană de lână mătăsoasă, atunci creta ar fi alunecat pe unde trebuia în timpul croielii, nu pe unde se nimerea, foarfecele la fel, și-atunci n-ar fi trebuit să asculte reproșurile doamnei Dombi, că regret, domnule Kormos, știți și dumneavoastră ce stofă scumpă și bună a fost, încă puțin, doar puțină vreme ar fi trebuit să mai vadă ca înainte, ca atât creta, cât și foarfecele să meargă pe unde trebuia și acul să zboare pe pista de ață cum trebuie, dar nu mai putea vedea în afară, pentru că nu mai exista lume în afară, totul s-a întors spre interior, se vedea numai ce reprezintă Berți, numai ceea ce-i el, și se vedea bine. Ce ar fi trebuit să facă, cum ar fi trebuit ca un astfel de el, acest Berți să nu se streseze pentru ce va urma, să stea acolo precum unul care știe că totul este indubitabil, că totul este în cea mai desăvârșită ordine, nu încape îndoială, zâmbet și luare la cunoștință, totul e o formalitate, dar acum nu are de unde ști asta, n-ar trebui să-și facă griji, chiar să se înspăimânte uneori, n-ar trebui decât să conștientizeze una câte una, fiecare zi, fiecare caz, fiecare întâmplare măruntă, fiecare cuvânt, tot ce-i gând, faptă, amânare...

Berți a analizat iar și iar dacă nu i-a scăpat ceva din vedere. Dar nu. A ținut seama de ce depindea de el. Între timp, și Magdus a avut certitudinea că se dezvoltă în ea o viață, iar Berți a prins aripi și mai mari. I-a căzut rău, totuși, că domnul Kuti n-a avut încredere în el, dar unastfel de eșec nu-l poate frânge, dacă e sortit pentru altceva, pentru mai mult.

Alege-o pe cea de care ai nevoie, dragă Berți, apoi ne vom înțelege, a spus domnul Kuti când Berți l-a căutat pentru că avea nevoie de o mașină de cusut bună, dar că nu are acum destui bani ca s-o plătească, oricum se socotea, nu-i ajungeau, și trebuia să se țină de cuvânt, soția lui Zsák Adolf i-a spus fără ocolișuri că îi smulge promisiunea, îi trebuie paltonul pe care l-a promis domnului Zsák, iar el voia să se țină de cuvântul dat, asta numai așa se poate, indiferent de ordinea lumii. Nu înțelegea, în fond, de ce-i atâta amărăciune în vocea domnului Kuti, de ce nu-și cheamă înapoi calfele de odinioară, de ce nu redeschide salonul, ar fi pentru cine să lucreze, începe să prindă viață elita, chiar dacă ținem cont numai de soțiile comercianților și funcționarilor, de cele vechi și cele noi, toate astea vor să se îmbrace, toate doresc să pară dame, astea trebuie mulțumite, se poate trăi de pe urma lor, dar dacă domnul Kuti nu vrea, atunci i-ar putea face un bine, să-i amintească din când în când numele, să le spună de Kormos Albert.

Așa va fi, dragă Berți, așa voi face. După marea vâlvă pe care am făcut-o, nu m-aș putea aștepta la nimic bun din partea ăstora. Eu vreau pace. Sunt prea bătrân pentru tot felul de hărțuieli. Și a dat din mână a renunțare.

Berți nu prea înțelegea cine sunt acei ăștia, dar nici nu-l prea interesa, nici n-ar fi avut timp, toate s-au aglomerat, au stabilit ziua cea mare pe 22 noiembrie, ca să pară cât mai puțin o naștere prematură, și așa numai cât că se vor încadra în cele șapte luni, au stabilit deja și cu parohul Jaross ca încă în după-amiaza aceea, după căsătoria civilă, să le dea sfânta binecuvântare a cununiei, și pentru ziua aceea au cerut zi liberă și Manci, și Verka de la fabrica de zahăr, ca s-o ajute pe Magdus. Cinstind atmosfera de sărbătoare, Berți s-a spălat în dimineața aceea din creștet până-n tălpi, a îmbrăcat costumul albastru-închis cu dungi cenușii la două rânduri de nasturi, pe care l-a făcut pentru această ocazie împreună cu Török Dénes, celălalt ajutor al lui Kuti, la care a pus o frumoasă cravată argintie, a îmbrăcat peste el paltonul cenușiu-închis și, invocând buchetul miresei, a ieșit dis-de-dimineață ca să aducă de la Medve Anikó mica pălărie pe care a comandat-o în secret pentru Magdus, și a prevăzut și micul buchet, pe care l-a comandat ca Magdus să nu stea cu mâinile goale în timpul ceremoniei. Se afla la colțul casei Haller, la câțiva pași de salonul de pălării, când s-a pomenit față-n față cu zdrahonul de muscal cu pufoaică murdară care i-a făcut semn cu țeava armei, zicând "davai, davai", și pentru că Berți îl privea nelămurit, a repetat "davai, davai", apoi a arătat spre coloana de oameni care făcea curba dinspre strada Tinoasă, în care atunci se împleticeau deja douăzeci și cinci, treizeci de oameni sub escorta altor zece soldați înarmați, nedumeriți, dar resemnați, se pare, în fața inevitabilului, pielea de pe fețele, frunțile unora era julită, tăiată, pleoapele însângerate, osul zigomatic lovit, tumefieri proaspete, urmele vizibile ale diversiunii violente.

Azi am cununia, omule, îi explica Berți celui cu pufoaică, și i-a arătat cum e îmbrăcat, dar pe muscal nu-l interesa nicio explicație, a făcut din nou semn, apoi, când a văzut că Berți nu-i dispus, a făcut brusc un pas în spate și l-a îmbrâncit cu putere. Berți s-a răsucit față-n față cu soldatul mai înalt cu o jumătate de cap, ca să se apere de îmbrânceli, dar acela l-a împuns cu arma în burtă și a urlat: "Pașli, iep tvoi mati!", apoi, întorcându-și iar arma de-a curmezișul, a început, cu mișcări rapide, să-l împingă pe Berți spre coloană. Berți a încercat să se opună, dar forța îmbrâncelilor îl obliga să dea câte un pas înapoi, și-a pierdut echilibrul, a vrut să se întoarcă pentru a evita să cadă, dar muscalul tocmai atunci i-a mai dat un brânci, de la care Berți s-a prăbușit.

Dumnezeii mă-tii, a strigat Berți și s-a străduit să se ridice, dar soldatul l-a înșfăcat de guler, l-a ridicat cu o mișcare bruscă și cu elanul acela l-a târât până la coloană, apoi l-a împins între ceilalți. Berți și-a înțeles situația, disperarea a pus stăpânire pe el, pentru că și-a adus aminte de legendele care circulau despre ruși, asemănătoare celei care i s-a întâmplat lui însuși în cazul cu davai ceasul. Să-i spună cineva acestui gunoi că astăzi am cununia, nu mă pot lua numai așa, se uita în jur implorator, dar niciunul dintre cei ce mergeau alături, în fața și în spatele său nu era dispus să-l ajute, ori pentru că nu voiau, ori pentru că nu știau rusește. Hei, a strigat din nou Berți către muscal și a încercat să iasă din rând, logodnic, și i-a arătat verigheta, și-a împreunat simbolic mâinile, dar acela l-a îmbrâncit cu atâta putere, că era cât pe ce să-l doboare pe cel ce mergea alături el. Curva de mă-ta, a urlat Berți către el și s-a uitat neputincios în jur, dar ăluia nici pleoapele nu i se mișcau.
- Dacă taci, poate scapi, i-a șoptit cel de care s-a lovit mai înainte, după îmbrânceala muscalului. Ne-au adunat pentru vreo muncă, dac-o facem, ne dau drumul.

Era un om subțire, tânăr, ochii îi luceau inteligent în timp ce-l privea cu mustrare aspră, dar înțelegătoare.
- Ce fel de muncă? a întrebat Berți.
- De unde să știu? O să vedem. Dar până atunci e mai bine să taci, amice! Ăstora nimic nu li-e prea scump. Uită-te în jur. Îți zdrobesc mutra, apoi te lasă în propria baltă de sânge ca să dai ortul.

Muscalii au mai băgat în coloană alți patru matinali nevinovați și nedumeriți ieșiți pe stradă. Au escortat coloana până la gară. Berți i-a numărat, erau treizeci și doi. Acolo, în fața rampei, i-au încolonat, un fel de ofițer cu epoleți le-a spus ce au de făcut, un tălmaci român le-a tradus că trebuie să încarce vagoanele cu făină, sunt șaisprezece, unul la fiecare doi oameni, sacii plini sunt în magazia gării, ăia trebuie încărcați, sunt saci de cincizeci de kilograme, în fiecare vagon trebuie să încarce două sute, când au terminat, pot pleca. Soldații i-au împins doi câte doi la vagoane, lângă Berți a ajuns un om scund ca pereche.

Era pe punctul de a-i spune tălmaciului care-i situația lui, dar scundul i-a luat-o înainte, l-a smucit puternic de braț.
- Ținte-ți gura, amice, dacă nu vrei să-ți faci necazuri! Și dezbracă-te, n-aș vrea să ne apuce seara aici!

În fond, se puteau considera norocoși, nu li se dăduse unul dintre vagoanele aflate la mai mare distanță de magazie. Numărând de la cele două aflate vizavi de ușa magaziei, era al treilea, să tot fi fost la vreo cincizeci de metri de ușă. Berți și-a dezbrăcat paltonul, l-a împăturit cu căptușeala în afară și se uita dezorientat unde ar putea să-l pună ca să nu se murdărească.
- Pune-l numai aici pe rampă, o să ținem ochii pe el! Hai să ne uităm care-i situația acolo înăuntru! Ne iau mizerabilii făina, a sâsâit printre dinți. Sunt Gárdos Imre, a spus și i-a întins mâna.

Și-a întins-o și Berți, și-a spus numele, și-au strâns mâinile.

Sacii, chiar de la prima vedere, erau mari și grei. Pe Berți l-a îngrozit și ideea celor cincizeci de kilograme. Nu era obișnuit cu ridicatul, căratul. Chiar și când era acasă la părinți, la treierat, nu putea decât să-i admire pe bărbații din Călușeri cum își păstrau echilibrul cu sacii aceștia imenși.
- Poți să duci unul pe umeri? l-a întrebat Imre.
- Nu știu, a spus Berți îngrozit de greutatea care îl aștepta, nu știu. Pot să-ncerc, dar nu cred. Nu sunt obișnuit cu așa ceva.
- O să te obișnuiești. Numai primul e greu. Scoate sacoul acela de pe tine, păcat de el! Eu te ajut să-l iei în spinare, tu îl duci, îl arunci în vagon, apoi schimbăm, tu mă ajuți să-l ridic, eu îl duc și-l arunc. După fiecare zece saci aranjăm ce am încărcat.
- Tu de unde știi că așa trebuie? l-a întrebat neîncrezător Berți, dar avea, pe lângă îndoială, și puțină mirare în glas că acest om scund se acomoda atât de repede cu situația.
- Sunt brutar, i-a spus Imre. Na, haide!

Berți a căutat și a găsit pe peretele magaziei o scoabă, și-a agățat sacoul, și-a scos cravata, a împăturit-o grijuliu și a băgat-o în buzunarul interior, apoi, punându-și pe umăr batista proaspăt călcată, s-a întors ca Imre să-i aburce primul sac în spinare. A auzit șira spinării trosnindu-i sub greutate, a crezut că se frânge pe loc sau că sacul îl îngroapă în pământ. Se clătina, își găsea cu greu echilibrul, simțea că se prăbușește cu el cu tot dacă nu-l aruncă.
- Apleacă-te un pic în față și dă-i drumul, ca să te ducă greutatea! i-a poruncit Imre, și Berți, spre marea lui mirare, a ajuns repede la vagon și a aruncat sacul fără să se fi prăbușit.
- Mai bine să-i ducem amândoi! Ar merge mai repede. Mie mi-e foarte greu, gâfâi Berți când a ajuns înapoi.
- O să te obișnuiești. Aburcă-mi-l pe spate! Imre a icnit o dată sub greutate, dar cu pași repezi a fugit cu sacul pe umeri până la vagon. Berți nici nu apucase să răsufle bine după efortul de mai înainte, că el deja se și întorsese, a apucat sacul următor, l-a ridicat și i l-a săltat pe umeri.

Primii zece i-au încărcat relativ repede. Imre îi aranja în vagon, Berți abia dacă avea cu ce să-l ajute, și totuși simțea că i se rup umerii, că își dă afară plămânii de gâfâială. Resimțea și frigul dezbrăcat numai la cămașă, dar îi părea rău pentru sacou.
- Treaba ta, i-a spus Imre când a văzut că Berți e scuturat de frig. Decide, tu sau sacoul! Dar așa sigur o să mori de aprindere de plămâni!

Dumnezeii mamii lor, a înjurat Berți printre buze, pui de târfe, dar apoi a strigat și cu voce tare, pentru că nu s-a mai putut stăpâni: dumnezeii mamii lor, dar cu asta nu rezolva nimic la supraveghetorii cu pufoaice, și-a luat sacoul de pe scoabă, l-a îmbrăcat și a întins batista deasupra lui.

Nici n-au mâncat, nici n-au băut, iar pe la amiază, când se aflau cam la al o sutălea sac, unul dintre soldați a trecut pe la fiecare cu o găleată zincată, fiecăruia revenindu-i circa o gamelă de apă.

Au terminat printre ultimii. Dar nu le-au dat drumul nici celor care au lucrat mai repede și isprăviseră deja treaba. A trebuit să stea acolo în fața vagonului, până au terminat toți. Atunci a venit iarăși ofițerul cu traducătorul, și-a aruncat ochii batjocoritor asupra oamenilor, apoi a spus ceva și a rânjit, traducătorul n-a prea înțeles, l-a întrebat din nou, apoi a tradus, de voie, de nevoie: cineva trebuie să și descarce ce ați încărcat, cine a încărcat o să și descarce, dar n-a spus unde și când, nici n-au mai avut timp să afle, soldații, al căror număr a sporit între timp, i-au împins deasupra sacilor, au închis ușile vagoanelor, le-au zăvorât cu cârligele.
- Na, bagă-ți pula, Berți! a spus Imre când s-a făcut întuneric. Na, fute-o!
- Acuma ce mai e? a întrebat Berți, pentru că totul se petrecuse atât de repede, că nici nu prea înțelesese în ce situație se afla.
- Asta înseamnă că ne duc. Până unde, n-avem de unde ști. Dacă avem noroc și dacă au nevoie de făină numai aici, la aprovizionarea armatei, poate scăpăm, dar dacă le trebuie dincolo, nu știu când ne vom întoarce, dacă ne vom mai întoarce.

Berți a fost cuprins de disperare. Înjura zgomotos de mamă și a început să izbească în ușa vagonului.
- Taci dracului din gură! a urlat Imre la el. Ține-ți gura! Vrei să-ți sloboadă o rafală în fund?! Gura! Gura! Nu-i totul pierdut. Ai noroc de nea Imre, amice. De nea Imre nu-și bate joc orice venetic de muscal. Nea Imre știe cum stă treaba la muscali! Știe că la ăștia ai nevoie întotdeauna de o cale de scăpare. Pe partea cealaltă am desfăcut cârligul. Așteptăm până se întunecă de tot, și-atunci dispărem în ceață. Nici așa nu pornesc până atunci garnitura asta. Așa că taci!

S-au pitit în tăcere. Berți nu se prea putea liniști, se gândea necontenit la Magdus și la cununie, care acum s-a amânat. Îi venea să urle de neputință, dar au rămas în tăcere, pentru că, nu știa nici el de ce, avea mare încredere în Imre. Nu putea decât să se mire și să-l admire pentru precauția de care a dat dovadă, că a putut să fie atent la toate. Tremura de frig. Paltonul i-a rămas împăturit pe rampă. N-a avut timp să-l ia înainte de a fi împinși în vagoane. Îi venea tot timpul să-i înjure de mamă, dar n-a făcut-o nici măcar o dată cu voce tare. Din când în când, de afară se strecurau până la ei voci și zgomote, apoi, peste ceva mai bine de-o jumătate de oră, cineva a desfăcut cârligul. A fost soldatul cu găleata cu apă, cu alți doi cu arme amenințătoare în spatele lui. Au primit câte o gamelă de apă, apoi au închis din nou ușa.
- Încă douăzeci și cinci, treizeci de minute până le dau tuturor să bea, să zicem. Până atunci se face beznă. Atunci o ștergem, a șoptit Imre.

Nu știau, doar bănuiau câtă vreme a trecut. De afară se auzea pufăitul unei locomotive, se ducea spre nord, apoi s-a făcut liniște.
- Îl îndreaptă spre Reghin. Deci făina nu le trebuie la aprovizionare. Acuma, că mai încolo va fi prea târziu!

Imre a tras, foarte încet, grijuliu, ușa vagonului și și-a scos capul.
- E liber, a șoptit, haide.
- Paltonul, a oftat adânc Berți la gândul posibilei pierderi.

A rămas pe rampă.
- Tâmpitule, i-a făcut Imre un semn inconfundabil, și l-a smuls de pe saci.

Îndoiți de mijloc, au încercat să se îndepărteze cât mai repede, fără zgomot, în sens invers față de direcția trenului. Când au ajuns în dreptul depoului, Imre s-a trântit la pământ, i-a făcut semn lui Berți să se lase jos și s-a târât peste prima pereche de linii. De acolo i-a făcut din nou semn. Pentru o clipă, lui Berți i-a trecut prin minte cât a lucrat cu Török Dini la el, dar acuma era totuna, după palton trebuia să sacrifice și sacoul. Ăsta era prețul salvării. După câteva minute de mers târâș și tras cu urechea, au găsit o gaură în gardul de sârmă al depoului. Au trecut dincolo.
- Tulește-o, amice! a spus Imre și a început să fugă în direcția cazărmilor.

Berți simțea că i s-a turnat plumb în picioare. A vrut să se miște, dar nu era în stare. Nu știa nici el cum s-a întâmplat, dar brusc și-a dat seama că aleargă. Și-a luat picioarele la spinare, gonea tot mai repede, nu știa în ce direcție se duce, dar fugea, singurul lucru important era să ajungă cât mai departe de gară. Ca un fluture amețit, se ducea în direcția luminii și s-a oprit la prima lampă din capătul străzii. Luminile erau deja aprinse și în casele mărginașe ale cartierului Oncsa. În afară de el, numai vântul jilav de noiembrie mai rătăcea la capătul străzii Andrássy. Simțea o oboseală de moarte în toate membrele, în viscere. Îi venea să se culce pe loc, acolo, pe stradă, dar și-a adus aminte de Magdus și de faptul că ziua de astăzi a pornit ca o zi mare. Disperarea l-a împins până acasă.