duminică, 20 martie 2022

Cred că voi greși toată viața mea cât voi lucra

 Alice Veliche e genul de om care e activ aproape tot timpul. Pare că deține un elixir al energiei pozitive. Atrage proiecte coregrafice, se odihnește destul de puțin, își simte și acceptă epuizarea, fie ea și psihică, se regenerează doar de sărbătorile mari sau când își ia concediu. Dansează, repetă și circulă. Îi vin tot felul de idei, își face planuri, e o fire artistică și pragmatică în același timp. Colaborează cu coregraful Radu Alexandru de cele mai multe ori. Se acceptă, se simt, se contrariază, dar, cel mai important, învață constant unul de la celălalt! Dar, mai multe, vă las să descoperiți pe parcursul interviului pe care l-am realizat într-o zi de februarie!

Alice Veliche (foto: Mălina Moncea)
Lavinia Lazăr: Alice, au trecut aproximativ doi ani de la ultimul nostru interviu. De atunci, linia ta profesională a decurs lin, cu multe proiecte artistice, cu toate că perioada pandemică a fost un impediment pentru mulți dintre artiști, și implicit, s-au amânat multe. Care este secretul tău? Atragi propunerile profesionale? Le cauți?
Alice Veliche (hotărâtă în voce și în atitudine): Cred că trebuie să le faci pe amândouă. Adică, mai întâi, trebuie să cauți proiecte, ca apoi să le poți atrage. Eu din 2019 am început să lucrez la câteva examene de regie, la câteva examene coregrafice, unde eram, cumva, singura dispusă să meargă și să lucreze în cinci părți în același timp sau să îl ajute și pe unul dintre colegi. Probabil, văzând și celelalte persoane că mă implic și că îmi doresc să ajut și să fac lucrul ăsta, s-a apelat la mine din ce în ce mai des. Le-am zis că de câte ori au nevoie de cineva care să-i ajute, eu sunt acolo și sunt dispusă să fac asta!

L.L.: Pe lângă disponibilitate, bănuiesc că e vorba și despre talent. Mă gândesc că degeaba ești implicat, dacă lipsește talentul. Ce zici despre capitolul ăsta? Poate ai cunoscut persoane care își doresc să participe la realizarea unor spectacole, dar parcă le lipsește sclipirea care îi diferențiază!
A.V. (atentă): În cazul meu, faptul că sunt implicată și mă dedic, îmi oferă și o creativitate, poate. Vin pe parcurs și îmi doresc să devin din ce în ce mai bună și să învăț din greșelile pe care le fac, să învăț de la oamenii cu care lucrez și să acumulez cât mai multe.


L.L. (surâd la răspunsul ei diplomatic): Se întâmplă să greșești, Alice?
A.V.: Mereu se întâmplă să greșesc (zâmbește). Cred că voi greși toată viața mea cât voi lucra. Iau greșeala ca pe o oportunitate de a învăța, iau greșeala ca pe un plus. Nu există un om care să nu greșească. Cel mai important e să înveți din ce ai greșit sau dacă nu, să încerci să modelezi greșeala, astfel încât să nu pară că ea există acolo.

L.L.: Te supără criticile, mai ales când simți că sunt adevărate?
A.V. (hotărâtă): Nu, nu. Atunci când există critici care sunt fondate pe ceva concret, sunt și eu conștientă de ele. Simt și îmi asum, și așa cum am zis și adineauri, e firesc să greșești și nu cred că ar trebui să fie un lucru rău. Mereu vor exista critici. Oriunde te-ai afla și orice ai face.

L.L.: Te-ai gândit vreodată la oamenii din breaslă care te invidiază, nu neapărat într-un sens bun? Ce facem cu ei?
A.V.: Nu am observat asta sau poate nu am vrut să observ / nu am dat o importanță anume, dar majoritatea colegilor se sfătuiesc cu noi, ne cer opinii în legătură cu examenele la care mergem. Bineînțeles că și eu în momentul în care lucrez cu un alt coleg, cer păreri, încerc să observ viziunea lui, să înțeleg cum vede din exterior ceea ce eu am creat. Nu ar trebui să existe concurență neapărat între noi, ci un ajutor reciproc. Atunci când cineva face ceva mai curajos, nu neapărat mai bun, ceilalți ar trebui să învețe, așa și eu, la rândul meu învăț de la alții, chiar și de la colegii mei mai mici.

L.L.: FEmale este unul dintre spectacolele concepute de tine. Acum îl citez pe criticul de teatru Călin Ciobotari, care era de părere că "Alice Veliche și al ei FEmale, o minuțioasă cercetare coregrafică asupra feminității dintr-un timp al obsesiei pentru egalitatea de gen și pentru abordarea unui «profile» tradițional considerat perimat. Concret, Alice părăsește discursul feminist. (...)" Părăsește Alice Veliche discursul feminist?
A.V.: Am încercat să evit acest subiect, deoarece mi se pare unul destul de controversat și conflictual. Bineînțeles că el există, chiar dacă eu încerc să mă îndepărtez cât de mult pot, nu cred că ai să faci un spectacol doar cu femei și despre femei, fără să integrezi măcar o nuanță subtilă de feminism. Fără să vrem sau nu, asta ne definește ca femei. Repet, am încercat să nu mă duc în zona aceea, dar sunt conștientă că nu am reușit, dar consider că nu am adus atât de mult în privirea spectatorului această idee. Nu a fost forțată.


L.L.: Mai vrei să regizezi spectacole coregrafice? Cum te responsabilizează?
A.V.: Fiind la început de drum, trebuie să facem orice pentru crearea unui spectacol. Trebuie să te gândești și la costume și la coregrafie și la regie, la toată povestea din spatele spectacolului pe care vrei să-l realizezi. La început de carieră trebuie să ne descurcăm pe propriile noastre forțe. "Regia" pe care tu o gândești pentru spectacol, cred că este un lucru care te responsabilizează mai mult decât ar putea face orice alt lucru. Nu ai de făcut doar mișcarea. Chiar vorbeam într-o zi cu colegul meu Radu Alexandru și am spus că nouă nu ne mai este frică să facem coregrafie, ci ne este frică în spectacol să ne gândim la toate celelalte lucruri, inclusiv la regie. E posibil ca din cauza unui story pe care nu-l faci corect, să se rupă absolut tot spectacolul. Degeaba ai o coregrafie curată, dacă nu ai regia din spate care să-ți fie foarte clară. Din punctul meu de vedere e un lucru destul de greu. Nu trebuie să ne "aruncăm" în lucruri mărețe, la început. Cred că e mai bine să faci un lucru simplu, curat, corect, decât să te "arunci" către lucruri greșite.

L.L.: O altă colaborare notabilă rămâne și Ivan, în regia Antonellei Cornici. Era o distribuție mixtă. Cum ai colaborat? Vârsta în artă e mereu un indiciu de credibilitate sau nu e o regulă?
A.V.: Coregrafia la spectacolul Ivan am făcut-o împreună cu Radu Alexandru și nu cred că vârsta contează așa mult. Există dansatori de dans contemporan care au o vârstă destul de înaintată și care au de un milion de ori cunoștințe mult mai vaste, decât cunoștințele noastre și care se mișcă mult mai bine decât noi, sunt persoane de vârste înaintate care își doresc să afle mai multe decât o persoană de vârsta noastră sau un student la început de drum, sunt persoane mature care au răbdarea necesară de a învăța și sunt alți interpreți tineri care sunt mereu agitați. Același lucru se poate inversa. Pot exista și studenți foarte răbdători care își doresc să învețe. Așadar, vârsta nu cred că este vreun impediment sau un factor atât de important.

L.L.: Prezența la "Romanian Creative Week" cu performance-ul de dans contemporan improvizat Body in light and motion din cadrul expoziției "New Media Alley" organizată în perioada 2-6 iunie 2021, a fost o altă experiență pentru tine alături de Radu Alexandru, cu care colaborezi în majoritatea proiectelor coregrafice de ceva timp încoace. Cum a fost trăirea ta în cadrul acelui eveniment?
A.V.: Acolo a fost diferit. Atunci când lucrezi cu Radu Alexandru sau improvizezi și faci diverse exerciții la facultate, este un spațiu neutru, un spațiu unde am mai fost, avem destul loc, suntem confortabili unul cu celălalt, sunt niște lucruri care îți dau o stabilitate. În cadrul acestui proiect, noi ne-am întâlnit pentru prima dată cu spațiul respectiv în acea seară. Nu știam exact ce distanță e între un led și celălalt, unde mă pot duce eu în spațiu, de unde poate intra Radu, cum să ne facem traseul, ceea ce și pentru noi a fost o provocare, dar una benefică, cu siguranță. O experiență pe care o vom repeta. Plus de asta, mai e vorba și de energia unui public pe care nu-l vezi la spectacole. E un public nou, un public fragil. Îți dă o altfel de energie acest tip de public. E ceva diferit.

L.L.: Cum ai reușit să împarți spațiul cu partenerul tău de scenă? Vă simțiți? Vă completați?
A.V.: Cu Radu Alexandru am avut o chimie aparte pe scenă încă din primii ani de facultate. Ne înțelegem telepatic (râde puțin), deși e puțin ciudat. Ne dăm seama imediat de locul în care celălalt urmează să se deplaseze, suntem foarte atenți la detalii, astfel încât să nu ne ciocnim într-un spațiu sau să nu ne pornim către aceeași zonă și mereu colaborările cu el au fost plăcute și sigure. Atunci când îți cunoști foarte bine partenerul, nu îți mai este frică să faci nimic nou. Știi că are încredere în el și că este acolo să te ajute în cazul în care tu greșești sau invers și asta am învățat de la conf. univ. dr. Lorette Enache. Ea ne-a zis de la început că trebuie să existe o concurență, dar nu una care să provină din răutate sau gelozie. Mereu trebuie să existe o concurență benefică și mereu avem de învățat unul de la celălalt. Asta ne face să fim mereu aproape unul de celălalt, să învățăm în continuare, să ne ascultăm și să ne simțim.

L.L.: Ai participat la atelierul din cadrul festivalului D.A.M. (Dans, artă, multidisciplinaritate), organizat de conf. univ. dr., coregraf Lorette Enache în perioada 22-30 iunie 2021 și anume "Echilibru în Dezechilibru - improvizația în dans ca formă de practică performativă", coordonat de coregrafa și performerul Virginia Negru. Cum ai privit acel stil? Te-ai regăsit?
A.V.: Mi s-a părut un lucru uimitor faptul că cei doi (Virginia și cu partenerul său) aveau o conexiune pe care rar am întâlnit-o vreodată. Aveau o încredere extraordinară unul în celălalt, corpul se simțea cumva în neant, ca și cum ai pluti, nu avea o greutate, nu aveau încordare în mușchi. Totul era foarte relaxat și ei pluteau la propriu, în spațiu. După exercițiile pe care le-am făcut împreună cu ei, m-am gândit că ar trebui să avem mai multă încredere în partenerii noștri atunci când lucrăm, pentru că așa cum ei au lucrat în cadrul atelierului, eu nu am mai întâlnit persoane cu asemenea stil. Și am rămas un pic dezorientată, dar în sensul bun al cuvântului. Toate exercițiile pe care le-am realizat cu ei, bineînțeles că le-am folosit și în cadrul coregrafiilor pe care le-am făcut după, la spectacole. Nu există un workshop la care să particip și să nu extrag măcar un lucru de acolo pe care să-l folosesc mai târziu. A fost o experiență benefică pentru noi.
Atelier D.A.M.
L.L.: Rămânem deocamdată în jurul subiectului D.A.M - "Săptămâna dansului contemporan în Iași", pentru că acolo, spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă este o altă producție coregrafică care v-a pus în valoare și care vă reprezintă. Pe tine și pe Radu Alexandru. Îl simți ca un sprijin sau e o concurență pentru tine? Descrie puțin temele performance-ului.
A.V.: În momentul în care realizezi un spectacol alături de un alt partener, vă completați, vă expuneți ideile, le amestecați și formați o temă extraordinară, dacă s-ar putea, sau foarte bună. Nu cred că este vorba de concurență între noi. Avem momente în care ne contrazicem, dar e și potrivit, pentru că având idei diferite, le poți combina și poți realiza o altă idee pe care nu a mai făcut-o nimeni în Iași, la momentul respectiv. Așa că ideile și părerile diferite sunt binevenite în cadrul unui spectacol, atunci când vorbim de prezența a doi coregrafi. Legat de temele performance-ului, am plecat de la reîncarnare. Aveam o perioadă în care credeam că atunci când mori, e posibil să revii pe pământ sub o altă formă, în alt corp și noi credem în teoria sufletelor pereche care s-au întâlnit în viața lor anterioară. Și spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă a fost despre asta, despre două suflete care se întâlnesc mereu în alte vieți, în alte spații, uneori, poate trec fugitiv unul pe lângă celălalt, uneori, poate chiar interacționează. Sunt diverse contexte.
Spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă (foto: Răzvan Contu)

L.L. (curioasă): În ce ai vrea să te reîncarnezi?
A.V.: Aș vrea să fiu reîncarnată. În ce? Nici nu mai contează. Important e să fac lucruri și în acel context.

L.L.: Cine cedează când e vorba de un conflict de idei / conflict profesional?
A.V.: Depinde de la cine a început discuția. De obicei, cine stârnește conflictul, cam și repară la final. De cele mai multe ori, amândoi, în cazul în care greșim sau ne certăm. Ne cerem scuze la final. Știm că niciodată certurile astea nu sunt cu răutate, ci spre binele nostru.

L.L.: Performance-ul SKALSKI, a fost prezent în cadrul festivalului D.A.M. Ce te-a impresionat la acel spectacol?
A.V.: Gabriel Scalschi, colegul nostru este foarte talentat. E o persoană foarte expresivă, și aici nu mă refer doar la nivel facial, ci și corporal. Din păcate, nu am reușit să vedem repetiții, ci premiera pentru noi a fost chiar când a avut loc spectacolul. M-a surprins atât Scalschi, cât și Aurel Asanache, artistul vizual cu care a colaborat. Un artist, de altfel, foarte talentat. Am fost curioasă de la început până la final, ce ar putea picta pe pânză, încercam să-mi găsesc argumente, să caut o relație între Scalschi care dansa și el care picta. Îmi conturam o imagine finală și cred că ăsta e un lucru foarte bun pentru spectator că te pune să muncești puțin, chiar dacă privești. Tu ești mereu concentrat și cauți explicații, cauți validări pentru ceea ce vezi. Mi se pare foarte interesant. A fost o apariție.

L.L.: În interviul pe care mi l-ai acordat ultima oară, afirmai că vei încerca mai mult să te îndrepți spre zona de dans contemporan, pentru că tu ai practicat mai mult street-dance-ul. Colaborările de la Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, mai precis, semnătura coregrafică pentru spectacolul Teoria maimuțelor infinite, regizat de Antonella Cornici și coregrafia spectacolului de la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași, regizat de Radu Afrim te-au ajutat în planul tău, de a te îndrepta spre dansul contemporan?
A.V.: Da. Din 2019 până acum cred că am reușit să mă apropii de zona dansului contemporan, dar nu l-am atins. Încă sunt în căutare. Eu mă duc către el și el se îndepărtează din ce în ce mai mult. Atunci când descoperi lucruri, îți dai seama că sunt și mai multe pe care trebuie să le descoperi și îți dai seama că nu ai să ajungi niciodată la un rezultat final, dar sunt mult mai departe de punctul în care am plecat și asta e un lucru bun. La Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, am lucrat împreună cu Radu pe dans contemporan, dar, spre surprinderea mea, s-au regăsit foarte multe elemente din zona street-dance-ului despre care îți spuneam în 2019. A fost un show în care erau prezenți dansatori. Fiind vorba despre un spectacol dinamic, am încercat să îmbin câteva elemente de dans contemporan cu elemente de street-dance. A fost ceva foarte, foarte fain.
În spectacolul pe care-l regizează Radu Afrim acum, mă îndrept mai mult spre zona dansului contemporan, chiar foarte mult. Aici, nu prea se întâlnesc elemente de street-dance.

L.L.: Cum ai simțit repetițiile din cadrul celor două colaborări? Cu ce te-ai confruntat? Bănuiesc că mai sunt zile fără inspirație sau se întâmpla ca oamenii să nu te înțeleagă...
A.V.: Atu-ul meu e faptul că reușesc să mă integrez foarte bine în echipă prin energia pozitivă pe care o eman și prin felul meu sincer de a fi. Am avut noroc la Giurgiu, pentru că am lucrat împreună cu Radu. Practic, am fost doi coregrafi. În momentul în care sunt doi, e mult mai ușor să lucrezi. În cazul în care unul cedează, rămâne celălalt în picioare care "te trage" după el și așa ne putem susține unul pe altul. Dacă rămâi fără o idee, vine celălalt cu o idee și ne echilibrăm. Atunci când lucrezi singur, e puțin mai greu, dar nu am avut până acum niciun impediment. A fost foarte, foarte bine. Chiar neașteptat de bine. Am reușit să mă mobilizez, m-am mișcat destul de rapid. În cazul în care nu mai am vreo idee, încerc să gândesc dinainte, pentru că ăsta e modul meu de a construi, nu vin niciodată fără vreun plan. Am întotdeauna ceva schițat în minte. La repetiții îmi place să vin pregătită, ca actorii sau interpreții să nu stea după mine să mă gândesc la ce mișcări aș putea să le dau. Sunt momente în care te blochezi, ești obosit, simți că ai nevoie de o pauză, dar reușesc să o duc la capăt.
Spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă (foto: Răzvan Contu)

L.L.: Înțeleg că preferi să vii cu temele făcute de acasă la repetiții. Ce faci când planul tău nu se potrivește cu tipologiile interpreților? Poate că nu toți au o anumită elasticitate... Ești o adeptă a improvizației?
A.V.: În momentul în care vii cu o schiță, să presupunem că ai 70% pregătit. 30% sunt doar posibilități sau îți iei o marjă de eroare în cazul în care coregrafia pe care tu ai realizat-o nu se potrivește total cu tipologia corporală a actorului, se schimbă. Coregrafia nu se schimbă în totalitate, ci modul în care este realizată. Nuanțele ei. Așadar, ai o bază și în momentul în care lucrezi, adaugi ceea ce poate actorul să facă. E o strategie (râde). Ăsta este modul meu de a construi. Sunt persoane care nu pot face asta. Sunt persoane care sunt mai libere și în clipa în care vin în sală, creează pe moment sau poate nu sunt la fel de matematici. Eu mă consider o persoană care gândește matematic și fix. Îmi structurez totul și vin cu lecția învățată. Pur și simplu, aici e vorba de cum lucrează fiecare mai bine.

L.L.: Tot în cadrul interviului anterior, afirmai că doreai să mai extinzi spectacolul tău de licență Out of the blue. Ai mai lucrat la structura lui?
A.V.: Am abandonat planul ăsta din cauza pandemiei pentru că mi-am dat licența în ianuarie. Am luat o pauză foarte scurtă în februarie pentru a putea începe cu forțe proaspete. Aveam o altă idee de spectacol pe care am și început să o pun în practică în primele zile din luna martie. Teoretic, ar fi trebuit să încep spectacolul nou și să continui licența, dar pandemia mi-a oprit ambele proiecte.


L.L.: Celălalt proiect era numit Astă seară mixăm ouă?
A.V.: Da! Din cauza pandemiei, am fost nevoită să-l stopez.

L.L.: Abandonul celor două a venit cu alte idei...
A.V.: Da, dar nu am uitat aceste idei. Mi-au rămas undeva în subconștient și sunt convinsă că la un moment dat voi relua spectacolul deoarece cred că are potențial.

L.L.: De curând, în cadrul emisiunii Scena, împreună cu Radu Alexandru, spuneați că aveți ideea unui spectacol care să conțină toate greșelile voastre. Când o puneți în aplicare?
A.V.: Mai întâi, așteptăm să terminăm cu spectacolul de dizertație, Micul Prinț, o adaptare după Saint-Exupéry. Probabil, vom lua o scurtă pauză energetică. Probabil, va fi următorul proiect.

L.L.: De ce Micul Prinț? Ce v-a inspirat?
A.V.: E cartea mea preferată pe care am citit-o de foarte multe ori. Țin minte, prima oară când am citit-o, eram în clasele primare, m-am dus la bibliotecă și am văzut o carte foarte mică. Era varianta aceea, dreptunghiulară, foarte, foarte mică și mi s-a părut interesantă, doar așa ca mărime, ca aspect. Era colorată. Am citit-o. Nu am înțeles atunci mare lucru. Era doar o poveste drăguță cu un prinț, cu niște animăluțe, după care am recitit-o și mi-am dat seama că ea devine din ce în ce mai complicată. Cred că acum, dacă aș citi-o din nou, mi s-ar părea mai complicată decât acum o lună. Este un text care îți dă posibilitatea să te joci, atât din punct de vedere coregrafic, cât și regizoral. Este un text care poate fi vesel, poate fi și trist. Îl poți redirecționa așa cum ți-l dorești. Cred că ăsta e cel mai benefic lucru în momentul în care lucrezi cu textul Micul Prinț.

L.L.: E destinat tuturor spectatorilor?
A.V.: Da! Spectacolul pe care noi îl vom realiza, va fi la fel. Îl pot privi atât copiii cât și adulții. Fiecare va înțelege câte ceva.

L.L.: Cum arată o zi obișnuită din viața coregrafei Alice Veliche?
A.V.: În perioada aceasta, mă trezesc în jur de 7:00-7:30. Aproximativ, la ora 9:00-9:30 sunt la repetiții, deja. Am repetiții în prima parte a zilei până la 12:00. După care, plec în altă parte, la alte repetiții până la 14:30. Apoi, am o mică pauză cât stau în mașină și mă duc la sala la care lucrez sau, mai opresc să-mi iau un covrig sau ceva de mâncare. Apoi, la ora 16:00-16:30, încep deja munca pentru sală până la ora 20:30. Mai fac și repetiții pentru dizertație. Ajung acasă, mai și gătesc, mai spăl și niște haine pentru repetiții.

L.L. (o ascult admirativ și mă gândesc cât de activă poate fi într-o singură zi): Hainele le speli, tot așa, în pași de dans? (râd)
A.V. (râde și ea): Nu, stau și mă uit în gol. Apoi, mănânc, probabil fac un duș, mă pun în pat și adorm destul de târziu, după miezul nopții. Activitățile astea se cam repetă în ultima perioadă.

L.L.: Toate aceste activități te țin în "priză" sau simți că apare și epuizarea la un moment dat?
A.V.: Deja a apărut epuizarea. Cumva, corpul se învață, se adaptează. El știe deja că la ora 7:00 te trezești, el știe când ajungi acasă. Încearcă să-și distribuie resursele în mod egal, astfel încât să faci față. Am observat că avem niște corpuri extraordinar de inteligente. Mai inteligente decât noi sau decât am crede noi, dar la un moment dat apare epuizarea psihică și asta e mai grea puțin; nu neapărat că nu mai ai resurse în a crea, ci pur și simplu apar întrebările: cât o să mai poți fizic?, îți faci anumite probleme, cedezi, ești mult mai stresat.

L.L.: Cum ai descrie zilele fără dans sau fără antrenamente?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut astfel de zile. De obicei, zilele în care sunt sărbătorile, Crăciunul / Paștele/ o săptămână în timpul verii, atunci când îmi iau concediu. Sunt odihnitoare, te încarci, nu te mai gândești neapărat la ce ai de făcut sau la ce ai făcut sau la ce urmează să vină, dar te simți un pic vinovat.

L.L.: Apare sentimentul de vinovăție...
A.V.: Da. Sau cel puțin la mine. Simt că nu am mai lucrat și am impresia că mușchii mei nu mai sunt în formă. Mă simt mai grea, nu mă mai simt atât de ușoară, parcă mă mișc cu dificultate. Apar tot felul de gânduri, chiar dacă, cel mai probabil nu e așa, dar apare sentimentul ăsta de vinovăție și nu ar trebui.

L.L.: Care sunt metodele prin care te încarci? Ai vreo modalitate de relaxare?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut timp nici de plimbări. Singura metodă prin care mă încarc e somnul, deși nu e îndeajuns de mult, dar când mă trezesc dimineața deja mă gândesc că abia aștept să adorm, abia aștept să vină din nou seara să mă pun în pat. E puțin trist dacă stau să mă gândesc la ce spun acum, dar nu mă plâng neapărat. Au fost momente în care nu am avut nimic de făcut în pandemie și a fost mult mai rău. Prefer să fiu ocupată toată ziua, să nu am timp de mine, uneori, dar să nu stau. În rest, o simplă plecare, cum a fost acum, premiera de la Giurgiu. Chiar dacă am fost și am văzut un spectacol, am făcut o încălzire cu ei, pentru mine a fost o minivacanță de o zi. Am stat, am fost spectator, nu m-am implicat în mod direct.

L.L.: Cărțile, filmele, spectacolele care au inspirat-o pe Alice Veliche în ultima vreme?
A.V.: În ultima perioadă, cărțile pe care le-am citit au fost pentru dizertație, asta înseamnă că am citit mult despre Pina Bausch, despre tehnici de dans contemporan și despre dansatorul și coregraful Merce Cunningham (părintele dansului contemporan). Nu pot să spun că în ultima vreme am citit o carte care să mă facă extraordinar de mult să mă gândesc foarte mult la ea, în afară de Micul Prinț, despre care am vorbit. Nu am mai citit de mult cărți de plăcere, ci doar cărți necesare, de specialitate.
Am văzut un documentar despre viața de după moarte, fiindcă în cadrul dizertației avem și tema aceasta a morții și eu sunt pasionată de subiect. Am văzut, când am avut timp, toate filmele din seria Marvel și mi-a luat foarte mult timp, pentru că mă uit la un film destul de rar. Nu prea am timp, dar este o modalitate prin care te poți detașa puțin de lucrul pe care îl ai de făcut.
Am mai văzut un film - Platforma în regia lui Galder Gaztelu-Urrutia. Este vorba de niște persoane care intră într-un joc. Singurul lucru pe care îl aveau de făcut era să zică felul preferat de mâncare și apoi erau repartizați într-o celulă. Pentru fiecare etaj câte o altă celulă. Este o platformă plină de mâncare care coboară de la primul nivel și niciodată nu rămâne destulă mâncare pentru cei prezenți. Încep să se omoare, să existe conflicte, doar de la faptul că ei nu știu cum să managerieze toată acțiunea asta. Este un singur fel de mâncare pentru fiecare persoană, dar sunt prea lacomi și încep să mănânce unul de la altul.

L.L.: Pentru ce fel de mâncare te-ai lupta?
A.V.: În 2019 ți-am spus că în top sunt cartofii prăjiți. S-au mai schimbat planurile. Îmi plac în continuare cartofii prăjiți, dar am găsit o pasiune pentru salata de vinete cu maioneză și ceapă. Dacă mai sunt și roșii, e superbă. Cu toate că nu ar trebui să zic, în ultima perioadă beau destul de multă Cola.

L.L.: Ce mai mănâncă un coregraf, Alice?
A.V.: Depinde. Eu pot să zic că mănânc cam tot ce îmi doresc. Fac destul de mult efort ca să nu se depună absolut nimic și nici nu am timp să mănânc foarte mult. Mănânc foarte mult o dată-n zi și e ca și cum aș fi mâncat pentru absolut toată ziua și am ars caloriile respective.

L.L.: Acum, să revenim și la spectacolele pe care le-ai văzut recent. (Pot fi și online)
A.V.: Teorema maimuțelor infinite de la Teatrul "Tudor Vianu" din Giurgiu. În pandemie am văzut foarte multe spectacole online: Xenos, cu dansatorul Akram Khan. De asemenea, am revăzut spectacolele de la Dimitris Papaioannou, care din punctul meu de vedere este unul dintre cei mai buni coregrafi din lume. Pe lista spectacolelor online, mai adaug și Play de Alexander Ekman.
Mai sunt spectacolele pe care le-am văzut în Iași. Spectacolele regizate de Radu Afrim. Avem nevoie și de spectacole de teatru, nu neapărat coregrafice. Când s-a ivit ocazia, am fost și la București. Am văzut spectacolul regizat de Andreea Gavriliu, M de la Murphy și probabil sunt mult mai multe, dar nu îmi aduc acum aminte. Când prind ocazia și am timp liber și văd un spectacol, indiferent ce spectacol e sau unde e, încerc să-l vizionez.

Nota bene: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri! Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați!

Poeticitatea din spectacolele regizate de Radu Afrim ajunge să te macine și în organe

 Pe Diana Raluca Amitroaie am remarcat-o încă de când a fost admisă la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte "George Enescu" din Iași. De ce? Vă veți lămuri pe parcursul acestui interviu! Vă spun doar atât: a câștigat Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual de la Gala HOP 2021, a avut deja două colaborări importante cu Radu Afrim, s-a implicat în rezidențe de creație și mai nou, tatonează și zona de canto! V-am convins? Vă fac cunoștință și mai bine cu tânăra actriță!

Diana Amitroaie (foto: Adi Bulboacă)

Lavinia Lazăr: Diana, te-ai născut în Botoșani. Sunt foarte mulți actori / artiști remarcabili care provin din acea zonă. Cum explici acest fenomen?
Diana Raluca Amitroaie (zâmbește): Totul a început de la Atelierul de Teatru, care e format dintr-o trupă de liceeni din Botoșani de la Colegiul Național "Mihai Eminescu". Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca au fost cei care au conceput această trupă și sunt cei care ne-au inspirat foarte mult și ne-au încurajat să facem teatru în continuare. Au crezut în noi, iar asta a contat enorm pentru mine. Am avut norocul de a trăi într-un oraș unde au fost trupe de teatru de liceeni. Pe lângă Atelier, mai era și DramaClub de la Colegiul Național "A.T. Laurian".

L.L.: Activitățile din acel cadru au pregătit / premeditat drumul tău să optezi pentru programul de studii de teatru?
D.A.: Știam că vreau să dau la Facultatea de Teatru, dar nu știam exact de ce. Simțeam foarte tare că asta vreau să fac și atunci am apelat la Lenuș-Teodora Moraru să mă ajute în direcția asta. Am lucrat împreună la pregătirea pentru admiterea la facultate. După ce am fost admisă, mi-am dat seama că asta vreau să fac.
Diana Amitroaie (foto: Adi Bulboacă)

L.L.: În interviul de pe LiterNet spuneai că ești o persoană care pune multă pasiune și suflet în actorie și ești descurajată când nu simți la fel din partea celorlalți. Cine ești de fapt? Ai mai învățat despre asta?
D.A.: Eu sunt o persoană foarte, foarte empatică. De cele mai multe ori mă implic mult și, mai ales în poveștile oamenilor. Poate fi ceva rău sau poate fi ceva bun. Eu încerc să iau cea mai bună parte din empatie. Sincer, acum, când stau și mă gândesc nu mai sunt atât de revoltată în situațiile în care oamenii nu sunt atât de implicați. Încerc să-i înțeleg, dar, într-adevăr, îmi place foarte mult să văd când e implicare și energie la repetiții. La asta mă refer. Sunt și zile în care lumea e mai low și atunci avem nevoie să ne adaptăm unul după celălalt.

L.L.: De ce crezi că nu mai există aceeași determinare, poate ca în alte generații? Ce s-a întâmplat?
D.A. (pusă pe gânduri): Am observat oricum că de când a început pandemia (atunci eram în anul al II-lea de facultate), ne-am demoralizat și sunt unii colegi care au renunțat / care au luat pauză. Nu pot să îi judec și nici nu am de ce, pentru că e nevoie și de asta; eu nu am simțit. Cred că ne-a afectat pe unii dintre noi pandemia, deși eu am încercat cumva să rămân, să mă prind de orice pot. În același timp, avem foarte multe informații, dar cred că suntem și o generație care așteaptă să fie împinsă de la spate și asta ne dezavantajează.
Gala HOP (foto: Andrei Gîndac)

L.L.: Ai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la secțiunea individual la Gala Tânărului Actor HOP 2021, ediția a 24-a. Ai prezentat momentul Andrisantul necunoscut, după Cum se înțeleg țăranii și O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale. În interviul pe care l-ai acordat pentru Adevărul afirmai faptul că participarea la concurs a fost un pariu cu tine, că ți-a plăcut libertatea de acolo și că nu vi s-a impus un text anume. Ce ai mai învățat din acea experiență? Cum s-a modificat dimensiunea ta umană și profesională?
D.A. (surâde): Pregătirea pentru Gala HOP a fost oricum mai intensă pentru că nu eram foarte familiarizată cu teatru-dans și în clipa în care am ajuns acolo și am lucrat la moment, m-am simțit foarte, foarte împlinită. În viața personală am prins mai multă încredere în mine și în corpul meu și în ceea ce fac, nu doar în teatru. M-am schimbat destul de mult, organic, vorbind. Pe partea profesională, nu a influențat ceva anume. Cumva, lucrurile au continuat să fie așa cum au fost și până acum. Adică, nu am fost căutată de regizori care să lucreze cu mine, dar nu cred că e o chestie rea, pentru că eu în continuare caut și mă înscriu la castinguri.

L.L.: De ce crezi că se întâmplă asta?
D.A.: Ediția de anul trecut a fost oricum mai complicată pentru că nici nu a venit multă lume să ne vadă live. Poate, mai multă online. Spun asta, pentru că înainte de pandemie, la Gala HOP veneau participanți numeroși.
Gala HOP (foto: Andrei Gîndac)

L.L.: Tot din mărturisirile tale, am aflat că repetai pentru momentul de la Hop de dimineață până seară în Sala Studio a UNAGE. "Munca însăși devine un fel de vacanță activă, ai zis." Ce înseamnă asta?
D.A.: Am realizat un lucru despre mine când lucram pentru momentul de la Gala HOP. Atunci când vreau să lucrez la ceva și vreau să fac din toată inima mea, și e destul de intens, îmi dau seama că era vară, deci, normal era vacanță, dar pentru mine, nu se simțea ca un stres, se simțea ca ceva plin de adrenalină. Îmi plăcea să îmi petrec timpul la repetiții. Asta simt mereu când sunt într-un proiect și acum, la fel, lucrez și în weekend și în timpul săptămânii și nu simt oboseala. Sunt și zile în care ajung foarte obosită, dar a doua zi îmi încarc bateriile și o iau de la capăt.

L.L.: Cine a fost sprijinul tău în acele momente? Ai avut vreun mentor?
D.A.: Da. Beatrice Volbea a fost cea care a fost lumina mea (zâmbește) în lucrul pentru Gala HOP și nu a fost singura dată când am lucrat cu ea. Am mai lucrat și la un alt proiect care se numește OCD (Organic Creative Dance), dar poate vorbim mai încolo.

L.L.: Vom vorbi și despre acel proiect.
D.A.: Îi sunt foarte recunoscătoare că mi-a fost alături în timpul repetițiilor și în timpul Galei și după. M-a luminat complet în legătură cu teatru-dans. Eu știam teoretic, dar foarte puțin practic. Dacă nu era ea, nu știu cum ieșea, dar am construit împreună. Nu a venit cu un scenariu fix.

L.L.: De ce te sperie mediul pe care l-ai ales? Ai spus asta în urmă cu ceva timp în cadrul unui material. Este în continuare așa? Și de ce apare frica?
D.A.: Sincer, nu mai simt atât de multă frică. Cred că frica e oricum ceva organic. Uneori e bine să știm de sentimentul ăsta, dar nu să-l lăsăm să ne conducă. Simt că am mai multă încredere în mine și că sunt puțin mai sigură pe ceea ce fac, pentru că totul e step by step. Oricum, cred că mai am foarte multe de învățat, dar acum simt că am mai crescut puțin.

După acest răspuns, Diana m-a rugat să o scuz câteva clipe, pentru că mieuna pisica ei gri, sprintenă și curioasă. Revenim...

L.L.: În materialul video marca Timpul, afirmai că experiența ta cu Radu Afrim te-a făcut să-ți depășești limitele și că ai avut curajul de a te lăsa cu totul într-un spectacol. Cu toate că ai pășit cu frică în primul tău proiect de la teatrul național ieșean, ai reușit să-ți descoperi nebunia. Să vorbim puțin despre această formă de nebunie! Te naști cu ea, o procuri, se transformă? Cum e?
D.A.: E clar că nebunia despre care vorbeam era în mine, doar că nu eram conștientă de ea, până să-l cunosc pe Radu Afrim. Am mai experimentat la facultate, dar cred că e total altceva. La Trei piese triste, mi-am dat seama mai tare de nebunie pentru că de fiecare dată când joc, simt că mă transpun în alt corp și simt că ceva animalic este în mine și simt că mă transform. Experiența asta nu am mai avut-o nicăieri și cred că de asta, spuneam și atunci că am reușit să descopăr asta cu el. E ceva magic ce se întâmplă la repetiții și la spectacolele lui. Nu știu exact cum să explic, dar se simte aici, în dreptul inimii. Uneori, când joc, simt că îmi amorțește tot corpul. E total altceva, parcă de pe altă lume.
Trei piese triste (foto: arhivă)

L.L.: Colaborarea cu regizorul Radu Afrim la spectacolul Trei piese triste, ai spus că te-a scos din anxietatea pe care ai acumulat-o la începutul pandemiei. În ce fel te-a mai modificat experiența asta profesională?
D.A.: Față de primul an în care am lucrat, am simțit că sunt mai relaxată pentru că am trecut și prin alte experiențe care m-au învățat să nu mai fiu atât de stresată la fiecare lucru care se întâmplă. Am simțit că e o gură de aer pe care am luat-o. Până atunci, parcă îmi ținusem respirația și nu mai știam unde să merg și ce să fac. Proiectul Trei piese triste a însemnat foarte mult pentru mine și am simțit că fac ceva cu mine, pentru că stagnasem de ceva timp și pe lângă asta am început să privesc și altfel oamenii din jurul meu, și nu că înainte îi priveam într-un sens rău, dar simțeam că lumea pe care o privesc are și mai multe culori. M-a făcut să fiu și mai deschisă către această nebunie și să merg și mai departe cu ea. Nu neapărat să mă controleze, dar descopăr multe lucruri la mine fără să mă gândesc "vai, cum va fi? / cum arată"?
Trei piese triste (foto: Radu Afrim)

L.L.: Cum ai perceput nuditatea în această reprezentație?
D.A.: În principal, nu am o problemă cu nuditatea, cât timp este justificată. Nu prea sunt de acord cu nuditatea în teatru care e pusă doar să arate frumos, dar în Trei piese triste și în Orașul cu fete sărace era foarte justificată și Radu Afrim are o tehnică de a pune nuditatea nu chiar în fața spectatorului direct, și mai ales că nu o face oricum, ci într-un mod vizual plăcut și misterios.

L.L.: Ai văzut spectacolul Orașul cu fete sărace o continuare a producției Trei piese triste? Cum a fost rolul tău?
D.A.: Nu, iar personajul pe care l-am avut în spectacolul Orașul cu fete sărace e total diferit de cel din Trei piese triste și îmi place lucrul ăsta pentru că am descoperit lucruri noi. Iubesc ambele personaje la fel de mult.
Orașul cu fete sărace (foto: Radu Afrim)

L.L.: E riscantă iubirea asta față de un personaj? Există riscul de a lua câteva trăsături din acel rol și să le transpui inconștient în viață?
D.A.: Cred că noi transpunem lucruri din viața noastră în personaj. Mie nu mi se pare ceva neapărat rău și nici nu sunt genul care să trăiască cu personajul de dimineață până seară. Poate încă nu am descoperit asta, dar nu cred că e sănătos. Plec foarte des de la repetiții cu gândul la personaj pentru că îmi place să mă gândesc, să descopăr și eu găsesc multe lucruri care mă ajută în viața mea pentru că privesc oamenii din jur. Și o simplă conversație din casă sau autobuz mă poate inspira pentru ceea ce fac pe scenă. E important pentru mine să iau câte ceva din lumea în care trăiesc.

L.L.: Poeticitatea din ambele spectacole te-a schimbat? Te-a ajutat?
D.A.: La început, la Orașul cu fete sărace, nu prea înțelegeam, pentru că nici nu am descoperit în facultate poeticitate, adică nu am fost îndrumați spre zona asta de teatru. Știu că eram la casting și mi-a dat un text care era scris tot așa, în zona poeticului, iar eu nu știam deloc să-l citesc. Mi-am dat seama că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă. Apoi, când am intrat în spectacol, m-am îndrăgostit de genul ăsta de teatru pentru că e nevoie de foarte multă atenție și dăruire când vine vorba de un astfel joc. Iar, bineînțeles, Radu Afrim știe foarte bine cum să conducă un actor către acest univers. În Trei piese triste, trecând deja de o experiență afrimiană, clar am înțeles mai mult. Încercând să-l cunosc mai bine pe regizor și pe ce își dorește de la un actor, mi-am dat seama că poeticitatea asta e așa importantă, încât ajunge să te macine și în organe.

L.L.: Cum explici disponibilitatea lui Radu Afrim de a colabora de cele mai multe ori cu studenții Facultăților de Teatru?
D.A.: Cred că e un exercițiu foarte bun pentru o trupă de teatru. În fiecare an se întâmplă să aleagă tineri diferiți și atunci, actorii angajați descoperă viitori actori. Eu apreciez foarte mult că alege tineri pentru spectacole. Sincer vorbind, dacă nu ne-ar selecta el, nu știu dacă am avea vreun contact cu un teatru de stat. Cred că el e foarte conștient de lucrul ăsta și în luna ianuarie sau februarie, toți studenții de la Teatru din Iași știu că e casting. Suntem toți foarte entuziasmați, ne dăm mesaje și cred că asta înseamnă enorm de mult. E ca o sărbătoare în care studenții așteaptă să afle ziua și ora la care e castingul. Anul ăsta a fost la fel. E minunat sentimentul ăla când știi sigur că vine un regizor. Indiferent dacă mergi la casting și nu ești ales, tot ești fericit. E chestia aia că cineva chiar vrea să te cunoască.

L.L.: Întrebată fiind cu ce personalitate dorești să te întâlnești, ai răspuns că Aglaja Veteranyi ar fi una dintre persoanele cu care ai avea ce discuta. Ce te aseamănă cu ea? Întâmplător și pe mine mă fascinează. A avut o viață tristă și un final tragic. A fost crescută în lumea circului. Te-ar tenta zona asta?
D.A.: Da, clar sunt deschisă la colaborări. Știu că sunt niște cursuri de circ la București. Mi-ar plăcea să fac acrobații, poate să învăț să scuip foc. Mi-aș dori în viața asta de artist să învăț cât mai multe lucruri, indiferent dacă țin sau nu de actorie. Cred că sunt atrasă de Aglaja Veteranyi pentru că o parte din viața ei se aseamănă cu o întâmplare a unei persoane foarte dragi mie. Mi-o imaginam ca pe o persoană foarte blândă.

L.L.: În emisiunea Scena, în care ai fost invitată ai spus printre altele că "Aici (adică în UNAGE) nu e la fel ca la teatru"! Ce lucruri separă aceste două spații de creație?
D.A. (râde): Sunt total diferite spațiile. Oricât de mult ai încerca să-ți imaginezi când ești în facultate, ce o să faci dacă ai să fii angajat într-un teatru, nu cred că poți să prezici exact. Mai bine mergi fără așteptări. Ce mi se pare dificil când ești student și ajungi să colaborezi într-un teatru, rămâne efortul de a ține pasul cu actorii. Ei au răbdare foarte multă cu noi, studenții, mai ales dacă e primul proiect, dar e frica aia să nu superi pe nimeni, să încerci să fii acolo și mai ales dacă joci cu actori cu foarte multă experiență (care știm cu toții că sunt foarte buni). De exemplu, țin minte când am început colaborarea la Trei piese triste și știam că va juca și Emil Coșeru, mereu mă întrebam ce înseamnă să joci cu el. A fost foarte răbdător cu noi, ne dădea și sfaturi. Mi-a plăcut foarte mult experiența și repet, sunt mari diferențele dintre Facultate și Teatru. Cred că e important ca atunci când ești student și lucrezi într-un teatru să nu uiți că e diferit. Sunt unii care zic: "gata, am jucat în Teatru, sunt actor. De acum, voi învățați mai mult de la mine". Nu mi se pare în regulă.

L.L.: Ai remarcat cazuri?
D.A.: Printre colegii mei, care au mai avut proiecte în teatru, nu am sesizat asta. Iar lucrul acesta mă bucură.

L.L.: Cu ce regizori ți-ar mai plăcea să colaborezi?
D.A.: Hmm. Tocmai am aplicat la un casting de la Răzvan Mazilu și mi-ar plăcea foarte tare să colaborez cu el. Am menționat numele lui, pentru că aș dori să experimentez partea de musical. În general, mi-ar plăcea să experimentez cât mai multe colaborări. Dacă ar fi să aleg pe cineva din teatru, da, ar fi Eugen Jebeleanu. Îmi place mult ce subiecte abordează în spectacolele lui. Important e să joc, să am proiecte și să mă implic în ceea ce fac. Dacă ar veni acum un student de la regie, să-mi zică: "hey, vrei să joci la mine?". Aș zice: "da!" De curând, m-am apucat și de canto. Am experimentat zona asta de cântat, clar la Radu Afrim în cadrul celor două spectacole în care am jucat. Vocea mea nu sună atât de rău, dar mai trebuie conturată puțin.
OCD (foto: Mălina Moncea)

L.L.: În 2021, ai făcut parte din proiectul de rezidență de creație, inițiat de Teatru FIX din Iași, numit Placebo* OCD (Organic Creative Dance), coordonat de coregrafa Beatrice Volbea. Un produs de tip work in progres care propunea poate altceva decât producțiile unui spațiu instituționalizat. Cum a fost rezultatul acestui proces? Cum ai simțit publicul?
D.A.: Mi-a plăcut mult, mult de tot. Noi nu l-am numit spectacol, l-am numit rezultat și încă e work in progres, chiar dacă nu ne vedem face to face, mai vorbim despre. A fost foarte intens pentru că la început au fost patru/șase săptămâni de casting, adică ne întâlneam mai multe persoane care au venit la această rezidență, iar Beatrice ne-a spus că după această perioadă, va alege câțiva oameni dintre noi, dar asta nu însemna că în viitorul spectacol vor fi excluși. În decursul acestor săptămâni abordam subiectul de Tulburare Obsesiv Compulsivă la un nivel atât de serios, încât ne-am dat seama că nu e o simplă glumă, sau joacă. În final, fiecare dintre noi a făcut un moment de improvizație pe tema OCD și în tot acel timp, coregrafa ne-a tot analizat, apoi, cu lacrimi în ochi ne-a ales pentru că ea voia să fim toți, dar nu se putea și atunci am rămas doar șase. Eu, Sebastian Munteanu, Alexandra Cantemir, Robert Agape, Flavia Sandu, Ioana Aciobăniței, dar în final în locul Alexandrei (care s-a lovit la picior), a jucat Diana Apopei. Stanca Jabenițan a avut un moment la început și la final. Ne-am întâlnit din ce în ce mai des să lucrăm și așa am reușit să ne cunoaștem mai bine. Apoi, au mai urmat cam trei săptămâni de lucru. Cred că e important ca în mediul independent să cunoști partenerii de scenă. Publicul mi s-a părut deschis, deși, unii dintre ei nefamiliarizați cu teatru-dans, nu înțelegeau neapărat conceptul. "Mi-a plăcut mult, dar de ce trebuia să dansați?" mi-a zis un prieten. Asta a fost un caz unic.

L.L.: Au fost două reprezentații pe 4 și 5 decembrie 2021?
D.A.: Da, la HAISUS, unde a fost foarte frig, iar fetele din echipă au jucat în bustiere și pantaloni scurți și băieții aproape la bustul gol și tot așa, în pantaloni scurți, dar ne-am întâlnit cu adrenalina. Culmea, nu a fost atât de rău, ne-am încălzit și nu am răcit! Am experimentat și zona asta de teatru independent, puțin de sacrificiu.
OCD (foto: Mălina Moncea)

L.L.: Ai avut un îndemn pentru toți oamenii. El sună așa: "Oamenii să nu-și piardă joaca din suflet și copilul care e mereu în sufletul lor. Lăsați-l să plângă când simte să plângă, să râdă cu gura până la urechi, să danseze până nu mai are suflu, să viseze (...). Nu-i pedepsiți cu lumea oamenilor mari". Cum arată lumea oamenilor mari?
D.A. (se gândește): Mereu spun de lumea oamenilor mari pentru că Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry e cartea mea preferată. Acolo se vorbește foarte mult de oameni mari și îi văd peste tot. Îmi pare rău când îi văd așa întunecați, de parcă ar avea un nor negru deasupra lor, plin de fulgere. Mi-aș dori să am puterea să mai șterg din negreala aia. Pentru mine e chiar fundamental să mă uit la cer și să zic "ce frumos e cerul azi!" Oamenii mari nu prea mai fac asta, ei se uită la cifre zilnic, se uită la știri foarte mult și sunt din ce în ce mai triști și îmi pare rău că văd din ce în ce mai mulți oameni așa. Nu știu dacă sunt influențați și de perioada pe care o traversăm, dar mai trebuie să privim și partea plină a paharului.

L.L.: Reprimarea sentimentelor crezi că a devenit din ce în ce mai întâlnită mai ales în urma perioadei pandemice?
D.A.: Cred că cel mai trist mi se pare că oamenii care au sau care trec prin Covid-19, sunt priviți ca ceva foarte, foarte, foarte rău și ne îndepărtăm de ei. Azi suntem prieteni cu ei și mâine își aduc aminte că s-au văzut cu tine. Am trecut prin asta în ianuarie și aveam impresia că oamenii de lângă mine gândeau ca și cum aș fi luat o boală incurabilă. S-a creat o frică în noi, de care, nu știu dacă vom scăpa prea curând. Cred că ar fi bine în timpul acesta să fim alături de cei dragi și să-i ajutăm și cu un video call de 10 minute în care să-i facem să zâmbească. Contează enorm. Eu încerc să nu mă atașez de ea, nu-mi place starea asta de panică.

L.L.: Schimbând puțin registrul... Ce ne mai pregătești, profesional?
D.A.: Abia am început repetițiile la Micul Prinț, spectacolul de disertație realizat de Alice Veliche și de Radu Alexandru. Nu stau mai mult de o oră jumătate. Vin cu temele făcute și se adaptează după fiecare. Au grijă ca fiecare să înțeleagă și dacă tu nu poți să faci ceva, adaptează după tine. Îmi place că nu e un scenariu fix. Cred că va fi o producție foarte bună.
Voi mai fi și în distribuția lui Gabriel Scalschi, tot într-un spectacol de disertație. Montează Hamlet, iar rolul meu este Ofelia. Și voi juca cu cinci băieți (Gabriel Scalschi, Andrei Tcaciuc, Juan Cruz Luque, Flavius Ștefan Grușcă, Sebastian Munteanu), iar asta va fi foarte interesant pentru că voi fi singura fată. Mereu mi s-a zis că nu voi juca Ofelia pentru că sunt înaltă, dar uite, că acum a venit momentul să am acest rol.

L.L.: În final, recomandă, te rog, trei spectacole, trei cărți și trei filme în care te-ai regăsit / Care ți-au atras atenția!
D.A.: Spectacole: Pădurea spânzuraților regizat de Radu Afrim, Humans | Bodies | Images în regia Ioanei Marchidan, Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, realizat de Eugen Jebeleanu.
Cărți: Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, Un cal într-o mare de lebede de Raluca Nagy, Parohia de Dan Coman.
Filme: Cast Away / Naufragiatul regizat de Robert Zemeckis, Soul (animație Disney) regia Pete Docter, La strada în regia Federico Fellini.

P.S.: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri. Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați.

Actoria e să aprinzi o lumină în încăperi din minte și din suflet în care s-a așternut întunericul - 10 ani după 10+2 pentru Film la TIFF (2012-2022)

 În București de câteva ore, căutam un loc de cafea și de sesiune foto cu Mădălina. Într-o primăvară friguroasă, în vremuri tensionate, după o perioadă extinsă de interacțiuni minore între oameni, simțeam că posibil să fie greu să mă conectez cu cineva cu care nu mă mai întâlnisem față în față. Mai ales cu cineva obișnuit cu scena, cu camerele, cunoscut din filme și din spectacole de teatru. Simțeam o anumită timiditate și încercam să mi-o ascund. Nu aveam încă un spațiu de sesiune foto, veniserăm pe grabă, într-un moment în care lumea era din nou dată peste cap. Și totuși: Mădălina răspunde rapid, are ea o idee de spațiu pentru foto și deja avem o direcție - la Eden. Și Eden a fost, într-o întâlnire caldă și umană, cu un om deschis și integru, responsabil și conștient, cu o aură maternă și fermă, în jurul unui talent evident. Găsind conexiunea umană și primind-o cu bucurie și empatie, Mădălina era ea însăși, nu cea din De ce eu? de Tudor Giurgiu, Gardenia lui Zoltán Balázs sau din Delirium-ul lui Vlad Massaci. Vorbind despre a fi uman, a fi mamă și actriță, despre dorința de a ajuta alte femei și despre absurdul războiului, Mădălina are o privire intensă, de om viu. În plus, știe să dea.

 

Manu Anghelescu: Cum ești tu, ca persoană, cea de acum față de cea de acum zece ani?
Mădălina Ciotea: Cred că Mădălina de acum e mai responsabilă, mai curajoasă și mai liberă. E drept că îmi place și de Mădălina de acum zece ani, naivă, copilăroasă, încrezătoare în viitor și cu mult timp înainte.

M.A.: Ce a făcut actrița Mădălina Ciotea în acești zece ani?
M.C.: În acești zece ani am crescut mult și ca vârstă, ca experiență și ca om. Am făcut teatru, nu la fel de mult film pe cât mi-am dorit, am trecut printr-o schimbare majoră de convingeri, am picat și m-am adunat de mai multe ori, am depășit unele frici, am călătorit, am mai lăsat în urmă niște oameni, am cunoscut alții, dar cel mai important: am devenit mamă.

  

M.A.: Cum au fost ultimii doi ani pentru tine?
M.C.: Cu multe încercări și pe plan personal și profesional. Am trecut printr-o pandemie... ceva străin pentru mine, dar am reușit să găsesc echilibru într-un haos. Mi-am dat seama că frica face mai multe victime decât orice, inclusiv un virus. Așa că m-am dus la polul opus ei și am încercat să o înlocuiesc cu iubire. Rezultatul a fost peste așteptări. Încă este.

 

M.A.: Cum te-a afectat perioada pandemică? (personal / profesional)
M.C.: Perioada pandemică a coincis cu "un concediu de maternitate" pe care nu mi l-am luat, dar l-am primit bonus, se pare, de la Univers. Știu că pentru mulți a fost o încercare grea și poate dureroasă, dar pentru mine a fost o perioadă în care am renăscut, am reînvățat să trăiesc și să mă bucur și toate astea pentru că am fost pusă în situația minunată, dar și foarte dificilă, de a crește un pui de om. Poate pentru restul lumii nu am fost cineva important, dar pentru el sunt un întreg Univers, așa că ăsta da job. Pe plan profesional am încercat să-mi aduc aportul cât am putut de bine și cât mai profi în contextul dat. Mi-a lipsit mult să fiu pe scenă, publicul, colegii, oamenii, să lucrez așa cum eram obișnuită. Inițial am vrut să scriu "cum era normal", dar cred că acest cuvânt "normal" nu mai e potrivit. Până la urmă, ce înseamnă "normal"? Trebuie să te adaptezi vremurilor în care trăiești, să fii capabil să reacționezi și să refaci acest "normal", nu să te lași mereu influențat de trecut. E trecut, nu mai revine, a dispărut deja. Prezentul e tot ce ai! Așa că fă din el cel mai bun prezent pentru tine.

 

M.A.: Ce înseamnă pentru tine actoria, teatrul, filmul?
M.C.: Probabil că până acum doi ani aș fi spus că actoria înseamnă totul. Acum spun că e o parte din mine. Am avut momente în viață când am zis: gata renunț, nimic nu se leagă, mai mult sufăr și sunt mai mult decepționată decât împlinită. Dar nu am putut. Pur și simplu nu mă vedeam făcând altceva și nici astăzi nu mă văd făcând altceva, la nivel de chemare.
La un moment dat am crezut că actoria mă va ajuta în rolul de mamă, dar e fix invers. Am descoperit emoții de care nu știam că există, orizonturi care erau puse sub cheie și un mod de a privi viața cu mai mult umor. Eram prea mult serioasă și încrâncenată, prea voiam să corespund, uitând cine sunt eu, prea puneam orice altceva în prim plan și mai puțin pe mine. Poate și de asta am și avut așa mult de pierdut. Eu credeam că sunt liberă, dar de fapt mă băgăm singură în cușcă. Dar indiferent de ce și cum, actoria pentru mine este un mod constant de a mă reinventa, de a trăi mereu și mereu în alte vieți, alte povești. E ca o călătorie în Universuri paralele pe care altfel nu le pot accesa. Teatrul e Fundația, dar tare îmi doresc să decorez lumea asta a mea cu roluri în filme. Filmul e ca o iubire din aia care stă acolo în inimă și te doare când te respinge sau trece pe lângă tine și nu te bagă în seamă, iar tu faci tot felul de trucuri că poate poate o să faci un eye-contact mai mult de 2 minute :)

 

M.A.: Ce roluri ți se potrivesc cel mai bine?
M.C.: Toate. Eu vreau să mi se potrivească toate!

M.A.: În ce roluri simți că trebuie să faci un efort pentru a putea juca?
M.C.: Nu am simțit niciodată că fac un efort să joc, mai degrabă fac un efort să nu joc, atunci când sunt obligată să stau pe tușă.

M.A.: Care a fost frustrarea ta cea mai mare în ultima perioadă? Dar cea mai mare bucurie?
M.C.: Frustrarea este așteptarea. Așteptarea să-mi vină rândul să joc, să fiu într-o distribuție nouă, să nu fiu cea mai bună variantă a mea în ceea ce privește rolul de mamă.
Bucuria cea mai mare este să lucrez și să fiu conștientă de ce lucruri minunate mi se întâmplă zi de zi.

 

M.A.: Ce înseamnă pentru tine sens?
M.C.: Să trăiești în prezent și să realizezi că ești exact acolo unde trebuie să fii, în fiecare moment.

M.A.: Când ai simțit în viața profesională prima oară că are sens ceea ce faci și că acest lucru poate da sens și altora?
M.C.: Probabil acest gând m-a traversat chiar de când m-am apucat de actorie. Pentru mine această meserie nu înseamnă să ies pe scenă și să spun un text, înseamnă să îi faci pe ceilalți să vadă ceva ce singuri nu reușesc, să le aprinzi o lumină în încăperi din minte și din suflet în care s-a așternut întunericul. Unii vor vedea ceva, alții vor rămâne cu ochii închiși, dar menirea mea ca actor este să continui mereu să aduc lumină.


M.A.: Povestește-ne puțin când te-ai simțit "regină" la cârma unui regat?
M.A.: Eu "regină" mă simt când am reușit să adorm copilul în 20 minute sau când am reușit să nu o scot pe Lady Macbeth din mine când îi repet de o mie de ori un lucru și el face fix invers. Profesional nu știu, nu prea reușesc să mă mulțumesc eu pe mine... așa că nu am un răspuns concret. Dar sigur au fost momente când m-am surprins eu pe mine într-un mod foarte plăcut. Rar, dar s-a întâmplat.

M.A.: Care sunt perspectivele tale de viitor?
M.A.: Mă văd jucând mult, mai ales în filme, călătorind.
Și mai văd un vis devenit realitate, acela de a pune bazele unei asociații care să ajute copiii din medii defavorizate, fete sau femei, care nu au acces la educație (în toate formele ei). Între timp m-am implicat în tot felul de campanii care atrag atenția asupra abuzurilor asupra copiilor, femeilor. Dar simt că nu e suficient. Am în minte ceva și vreau să fac acest lucru posibil. Aș vrea să pot să ajut fără ca cei în cauză să fie stresați financiar. Vreau ca eu să-mi fac meseria, să fiu plătită și din asta să îi pot ajuta pe ceilalți. Asta e cea mai mare bucurie a mea, când văd că am putut să îi fac cuiva o bucurie, că i-am adus un zâmbet, un moment de liniște, o sclipire de speranță.

 

M.A.: Ce a însemnat 10 pentru Film pentru tine?
M.C.: A fost un vis devenit realitate. Un moment în timp în care am crezut că totul poate fi posibil.

M.A.: Cum te raportezi la acel moment acum?
M.C.: Mă face să zâmbesc. Am învățat multe atunci și de atunci. A fost o lecție necesară și a venit la momentul potrivit. Sunt recunoscătoare pentru tot.

M.A.: Ce sfat ai da unui actor la început de cariera?/ Ce sfat ai da unei femei / actrițe / mame, în general?
M.C.: Să nu uite cine e și motivul pentru care a ales să facă asta.

Prin Mădălina, în acea după-masă de Eden, mi-am reamintit de Heroes: "And you, you will be queen / Though nothing will drive them away / We can beat them, just for one day..." Putem să-i învingem și putem fi eroi și eroine, fiecare pe scena sa, luptând pe mai multe fronturi: pe scena teatrului și pe scena vieții. Asta când nu bate viața filmul. Mulțumim, Mădălina. Și pe curând...


Foto: Adrian Danciu (site)

luni, 14 martie 2022

Prefață la Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022

Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu




Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață
de Caitlin Roper

În martie 2020, librăriile au scos la vânzare o carte din secolul al XIV-lea - Decameronul lui Giovanni Boccaccio, o antologie de povestiri în ramă spuse de și pentru un grup de femei și bărbați care și-au găsit refugiul la marginea Florenței pe când ciuma făcea ravagii în oraș. În Statele Unite, era perioada când începeam să ne autoizolăm, când învățam ce înseamnă să intri în carantină, și mulți cititori căutau îndrumare în paginile acestei cărți de demult. În timp ce coronavirusul pornea să se răspândească pe tot cuprinsul lumii, romanciera Rivka Galchen lua legătura cu The New York Times Magazine ca să ne spună că i-ar plăcea să scrie o povestire cu trimitere la Decameronul lui Boccaccio, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă ce se întâmplă în prezent. Ne-a plăcut mult ideea, dar ne-am întrebat ce-ar fi dacă, în loc de o povestire, am face un Decameron al nostru, cu ficțiune nouă-nouță, scrisă în timpul carantinei.

Am început să contactăm scriitori, solicitându-le să ne ofere propunerile lor - ca să ne facem o idee despre ce fel de povești speră să spună. Câțiva lucrau la romane și nu aveau timp. Unul avea copii mici și nu-și dădea seama cum și dacă ar fi în stare să scrie în aceste condiții. Altul ne-a scris: "Mă tem că acea parte a creierului meu care scrie ficțiune nu se poate inspira deloc din criza actuală". L-am înțeles. Nici noi nu eram convinși că ideea are șanse de reușită.

Dar mai apoi, pe măsură ce virusul înșfăca New Yorkul, iar noi cădeam pradă spaimei și suferinței, am început să auzim și altceva, ceva dătător de speranță - interes pentru proiect și idei de povestiri atrăgătoare. Romancierul John Wray spunea că-și dorește să scrie "despre un tânăr din Spania care își închiriază câinii ca să-i ajute pe oameni să evite restricțiile de circulație pretinzând că-și plimbă animalele de companie". Ideea Monei Awad începea așa: "În ziua când împlinește 40 de ani, o femeie se duce la un spa exclusivist ca să i se facă, drept cadou de ziua ei, unul dintre celebrele lor tratamente faciale. Acolo i se oferă un tratament complet experimental care implică înlăturarea anumitor amintiri neplăcute pentru ca tenul să devină cu adevărat luminos, elastic și neted...". Charles Yu ne-a spus că are câteva idei, "dar cea care mă provoacă cel mai tare e o povestire spusă din două puncte de vedere: al virusului și-al algoritmului de căutare Google". Prezentarea făcută de Margaret Atwood pentru povestirea pe care dorea s-o scrie suna așa: "Ea le este spusă unor pământeni aflați în carantină de un extraterestru originar de pe o planetă îndepărtată, care a fost trimis pe Pământ ca parte dintr-un pachet de ajutoare interstelare". Atât, asta era toată prezentarea. Cum am fi putut să refuzăm? Ne doream să citim toate aceste povești. Ba chiar am ales prea multe proze ca să încapă într-un număr de revistă. Ne-am dat seama rapid, cu durere în suflet, că trebuie să ne oprim din contactat scriitori.

Când au început să sosească povestirile, deși eram afundați până-n gât într-una dintre cele mai terifiante experiențe din viața noastră, am înțeles că scriitorii fac artă. Nu ne așteptaserăm la o asemenea îndemânare de-a transforma oroarea prezentului nostru în ceva atât de puternic. Ne-a făcut să ne amintim că cea mai bună ficțiune e în stare deopotrivă să te transporte departe de tine însuți, dar și să te ajute, într-un fel, să-ți înțelegi exact situația.

Revista a apărut în 12 iulie, pe când virusul cunoștea un nou val de răspândire pe teritoriul Statelor Unite. Reacția cititorilor a fost rapidă și entuziastă. Ni s-au umplut inboxurile cu mesaje pentru editor care mărturiseau ce mângâiere au oferit aceste povestiri. Nu credem că poate exista un țel mai înalt pentru cartea de față - în oricare dintre avatarurile lui, cel original sau cel de acum, sub forma cărții pe care o țineți în mâini - decât acela de-a oferi încântare și consolare în vremuri sumbre și nesigure. Sperăm s-o citiți sănătoși.

 *

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

Premiul Academiei Române pe anul 2019, conferit în decembrie 2021- Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019


 

Citiți un fragment din această carte.

***
O introducere

Am în mână cele două volume Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor, semnate de muzicologul Carmen Stoianov - fostă colegă de Conservator și totodată prietenă apropiată - și nu vreau să vă ascund că sunt copleșită de emoție și admirație.

Nu de mult, în prima decadă a lunii decembrie 2021, volumele i-au adus autoarei prestigiosul premiu al Academiei Române pe anul 2019, premiu ce se poate obține o singură dată în viață. Primise înainte, pentru aceste volume, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, tot pe anul 2019, pentru Cercetare Muzică Sacră.


Cu un CV remarcabil, despre care nu am spațiu să vorbesc acum, Carmen Stoianov este doctor în muzicologie, dar are și un masterat valoros în Studii Culturale Ebraice de la Facultatea de Litere a Universității din București. Conducătorul Disertației de Masterat, regretatul prof. dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, a fost cel care i-a sugerat o idee, aceea de a căuta în Psalmi numitorul comun privind numele instrumentelor în conformitate cu originalul ebraic.

Zis și făcut! Carmen nu este omul care să stea pe gânduri, nu este omul care să refuze o provocare și a pornit imediat la drum. Dar, ideea inițială s-a transformat încetul cu încetul într-un amplu demers de studiere a Psalmilor dintr-o nouă perspectivă, aceea a muzicologului.

Drumul a fost lung, ani de zile de muncă, de căutări. Văzând cât de bogată este bibliografia parcursă (peste 400 de titluri la primul volum, chiar mai multe la cel de-al doilea, am numărat eu... de curiozitate), nu știu dacă cititorul va intui acel ceva, care pe mine m-a fascinat. Vorbesc despre modul în care a privit autoarea Psalmii, căutând să își golească mintea (este un fel de-a spune!), ca să poată primi o nouă frumusețe, necunoscută, intuită, căutată și găsită. Îmi spune Carmen: Știi care e ideea... despre Psalmi s-a scris mult și, cu siguranță, de profesioniști străluciți, cu multă știință de carte (filosofie, poezie, teologi, rabini) dar eu i-am citit simplu, ca și cum n-aș ști nimic din ce se știe deja (deși știam eu ceva-ceva...), așa ca un muzicolog uimit de dărnicia informațiilor, de frumusețea lor. Și muzicologul a găsit ce căuta: adevărul dramaturgiei muzicale din Psalmi.

Cercetarea este amplă, acoperind Tehillim (cele cinci Cărți ale Psalmilor ebraici canonici). Aceste prime volume studiază Psalmii 1-41 (volumul I) și 42-72 (volumul II).

Viziunea este nouă, pertinentă și argumentată "la sânge", socotită de autoare doar o punere în discuție, semne de întrebare, posibile viitoare trasee de cercetare, opinie enunțată, de altfel, chiar în subtitlul ambelor volume: Introducere și direcții de cercetare în studiul Psalmilor biblici.

M-aș fi mirat de cuvântul Introducere, pentru o lucrare ce va putea atinge 3.000 de pagini, după estimarea mea - de vreme ce primele două volume din cinci numără deja peste 1.100 -, dar înțeleg bine la ce fel de introducere s-a referit Carmen Stoianov. În lungul, milenarul șir al cercetărilor și interpretărilor ce au constituit o adevărată Filieră a Psalmilor - cum o numește autoarea -, noutatea punctului de vedere deschide calea unor noi și noi interpretări, Filiera fiind, practic, fără sfârșit.

Deși nu face din asta un secret, cercetând și comparând diferitele traduceri, Carmen Stoianov remarcă unele neconcordanțe, lipsuri ori chiar adăugiri ce nu se regăsesc în textul original și, în căutarea științifică pe care o dorește cât mai realistă și totodată obiectivă, traduce ea însăși. Iată ce găsesc într-o notă de subsol:
Este rațiunea pentru care, căutând precizia, coerența de limbaj și abordare mai ales în planul indicilor sonor-muzicali, am realizat și unele traduceri ale formulărilor / indicațiilor aflate pe frontispiciul sau în corpul unora dintre Psalmi, mai ales atunci când am considerat că acestea se impun, fiind vorba despre posibile indicații de formă sonor-muzicală, instrumente, modalitate de emisie sonoră, registre de cântare, efecte vocale, etc.

Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor
nu sunt romane, nici măcar romane de aventuri, cu toate că ceea ce găsim în ele poate fi o aventură în sine. O aventură ce străbate veacurile, istoria, mai ales istoria muzicii care își are rădăcinile bine înfipte acolo, în Psalmi. Carmen îi citește și recitește cu ochii celui care, uimit de oferta generoasă, află prin ei și ne împărtășește "ceva din istoria istoriei muzicii".

Muzicologul a găsit în Psalmi informația sonoră, Starea de Cântec - cum o numește.

Încerc să dau un sumar exemplu și mă uit la Psalmul 13 (potrivit numerotării originalului ebraic canonic). Fiecare Psalm are o fișă descriptivă și atotcuprinzătoare. Autoarea afirmă că Psalmul 13 este învăluit între ambele coperte de cântare. Îmi place termenul ce arată prezența cântării încă de la primele cuvinte - Către mai-marele cântăreților -, readucând ideea la ultimul verset - Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine. Din analiza acestui Psalm mai primim o informație deosebită, aceea că întâlnim în el pentru prima dată decizia de tip "angajament de credință" a lui David: aceea de a face o cântare vocală adresată Domnului.

Nu intru în amănuntele analizei poetico-sonor/muzicale sau în alte considerații foarte bine conturate în discursul autoarei, ci merg direct la un alt criteriu privind Psalmul 13, criteriu prezent, desigur, la analizele tuturor Psalmilor (deocamdată în număr de 72). Mă refer la o adevărată muncă de Sisif, aceea de a urmări, de a găsi în toată evoluția componisticii lucrări ale compozitorilor ce au la bază textele psalmice. Iată cum autoarea a identificat acest Psalm în creația unui mare număr de compozitori, începând cu secolele XV-XVI ale școlii franco-flamande și trecând prin istoria muzicii până în zilele noastre. Apar nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, de la francezul Josquin des Prez sau venețianul Adrian Willaert, la germanul Thomas Stolzer, periplul continuând și acoperind și alte zone geografice și de timp. Nu îi menționez pe toți, dar nu pot să trec de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Georg Friedrich Händel (1685-1759), de Benedetto Marcello (1686-1739), de Felix Mendelsson-Bartholdy (1809-1847), de Johannes Brahms (1833-1897) sau Franz Liszt (1811-1886). Lista continuă cu nume de compozitori ai secolului XX și chiar XXI, dar Carmen Stoianov nu se oprește aici, ci investighează mai departe, găsind acest Psalm și în creațiile unora dintre compozitorii români. Este citat Ștefan Niculescu (1927-2008) pentru monumentala lucrare dedicată unui ansamblu de șase voci bărbătești intitulată Psalmus, apoi compozitorul Theodor Grigoriu (1926-2014) cu o suită pentru cor mixt, care cuprinde 33 de Psalmi. Nu în ultimul rând, Psalmul 13 se oglindește și în creația compozitoarei Carmen Petra Basacopol, căreia, ca și celorlalți compozitori citați, Carmen Stoianov îi face un mini portret. Cum am afirmat de la început, muncă grea, de mare migală, muncă de adânci căutări.

Tot în căutările sale, autoarea a mai urmărit o idee foarte interesantă, aceea a CÂNTĂRII NUMELUI DOMNULUI și a CÂNTĂRII INSTRUMENTALE A NUMELUI DOMNULUI, acel NUME sacru, de nerostit. Dacă în multe traduceri s-a trecut cu vederea diferența dintre cântare vocală și cântare instrumentală, iată că textul ebraic arată clar și stă mărturie faptului că NUMELE DOMNULUI apare întotdeauna însoțit de instrument sau doar instrumental (cele două instrumente tradiționale fiind o harpă, posibil cu zece coarde, care acompania un alt instrument cu coarde a cărui denumire în limba română apare ca alăută, chitară, etc., dar poate fi și lira).

Concluziile ce se află în finalul fiecărui volum ne spun din nou foarte multe. Eu, una, citindu-le, am avut senzația unei veritabile sinteze, o esență plină de substanță, care, pe alocuri, pune noi întrebări, deschizând calea unor noi și noi răspunsuri.

Să vă mai spun un secret: "Mi-a șoptit o viorea" că volumele trei și patru sunt gata și le vom avea în anul 2022.

Și nu trebuie să uit să semnalez că soțul lui Carmen, compozitorul Petru Stoianov, este autorul coperților ce se definesc prin simplitate și simboluri: lira și numărul 1 (cu simbolul ebraic Alef) - pentru primul volum și numărul 2 (cu simbolul ebraic Bet) - pentru volumul secund.

Formăm testudo. După patruzeci de ani - Cenaclul de Luni. Viața și opera

 

Cosmin Ciotloș
Cenaclul de Luni. Viața și opera
Editura Pandora M, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***** 
Formăm testudo. După patruzeci de ani

 Înainte de a se numi, jucat călinescian, Cenaclul de Luni. Viața și opera, cartea aceasta a purtat un alt titlu. Unul "de lucru", cum se spune, care i-a însoțit scrierea și sub protecția căruia a stat inclusiv folderul în care am păstrat toate fotocopiile pe care urma să le topesc aici. Îi spusesem Formăm testudo, cu o sintagmă, recunosc, un pic prețioasă, dar extrem de sugestivă. Romanii numeau așa, testudo, adică "țestoasă", o formație tipică de luptă la care infanteria recurgea destul de frecvent: la un ordin scurt, scuturile se lipeau unul de altul, în prima linie, pe flancuri și deasupra capetelor, atât cât să rezulte un fel de paralelipiped impenetrabil și mobil. Imaginea e impresionantă coregrafic și cred că nu există film istoric în care ea să nu se regăsească măcar în trecere. Am aflat de curând că i s-a dedicat inclusiv un joc LEGO. Există, în plus, pe YouTube-ul nostru de fiecare zi, pasionante simulări care compară eficacitatea acestei dispuneri cu, de exemplu, aceea a falangei macedonene. Asta ca să nu-l invoc numai pe Plutarh sau să nu trimit, previzibil, la Columna lui Traian.

Mi se păruse potrivit să recurg la această metaforă, împrumutată dintr-un splendid poem al unuia dintre autorii de care mă ocup în carte, ca să rezum în două cuvinte (exact două) istoricul și morfologia unui fenomen de o aiuritoare complexitate. Cum altfel să fi explicat mai plastic solidaritatea generoasă, spiritul camaraderesc, lealitatea polemică, voluntarismul tineresc pe care poeții "optzeciști" le-au întruchipat în primul rând prin scrisul lor? Cum să le fi redat mai bine curajul (nu lipsit de angoase) de a înainta umăr la umăr într-un mediu nu o dată ostil? Sigur, nu le-au lipsit aliații, sigur, câțiva dintre criticii de primă importanță ai momentului i-au adoptat și, după puteri, i-au protejat. Dar mă tem că nicio altă generație înaintea lor n-a fost întâmpinată cu atâtea rezerve și n-a fost șicanată cu atâta consecvență. Ar fi nedrept să n-o recunoaștem. Și probabil că dacă numele unui Traian T. Coșovei, de exemplu, spune astăzi mai puțin decât spuneau părinților noștri numele unor poeți semnificativi ai anilor '60 e și pentru că, vorba unei faimoase butade, din calomniile lui Eugen Barbu tot a rămas ceva. Cel puțin o anumită mefiență care vizează întreaga generație. Nici Alexandru Mușina nu e mai frecventat, nici Ion Stratan, nici Mariana Marin, nici, odată cu ei, mulți alții. În definitiv, până și Mircea Cărtărescu e cunoscut și admirat la scară largă mai degrabă ca prozator decât ca autor al unor volume ca Faruri, vitrine, fotografii sau Poeme de amor. Am fost surprins să observ, de pildă, câtă lume a aflat de emblematicul său poem "Căderea", citit la Cenaclul de Luni și publicat în 1980, abia din romanul Solenoid, care-l ia, cum se știe, ca pretext.

N-am de gând să transform introducerea aceasta într-un "curs scurt" de poezie optzecistă. S-a scris mult pe subiect și, cum e firesc, le sunt recunoscător celor care au făcut-o înaintea mea, chiar atunci când se întâmplă să văd lucrurile (fundamental) diferit. Cei interesați și de alte abordări vor găsi, în note, destule trimiteri pe care să le urmeze. Ca unul care a parcurs sistematic manuscrise, volume de versuri, colecții de reviste și, nu în ultimul rând, multă literatură secundară, mi-am îngăduit să urmez aici un decupaj propriu și să tranșez preliminar câteva puncte nevralgice, evitând, de exemplu, să mă împotmolesc în discuții teoretice legate de postmodernismul pe care această poezie l-ar ilustra (sau nu). Ori întrebându-mă la nesfârșit dacă nucleul dur al optzecismului nu e mai degrabă unul difuz, dispersat egalitar în toate centrele universitare și chiar mult dincolo de granițele lor. Cineva propunea ca epicentru Becleanul. Hilar! Altcuiva i se părea că ea s-ar fi născut mai degrabă la Târgu Neamț. Fără să fie diplomatic, răspunsul meu la chestiune este, îmi place să cred, unul echilibrat: poezia acestei generații înseamnă, în primul rând, poezia bucureșteană lunedistă, care a reușit să atragă de partea ei, asimilându-le și acomodându-le (nu fără inerente asperități) formule de expresie dintre cele mai diverse. De altfel, luat repede, nu găsesc un tânăr autor promițător al deceniului al nouălea care să nu fi trecut pe la Cenaclul de Luni.

Acolo s-a închegat spiritul cu totul particular și irepetabil al unei poezii care se visa (au spus-o mai mulți) "cea mai bună poezie din lume", acolo s-au trăit, în grupuri fluctuante, confruntările și emoțiile competiționale, acolo s-au încasat marile lovituri, culminând cu aceea a dizolvării lui; în fine, de acolo s-au revendicat elanurile nostalgice care au condus, în cazul unora dintre foștii membri, la reveniri spectaculoase, ani buni după fatidicul moment 1983. Titluri astăzi atașante, ca Ruleta rusească, Mutilarea artistului la tinerețe, Regele dimineții, Aerostate plângând, Nimic, Arta războiului și altele, despre care va fi vorba în secțiunea a treia a cărții, de aici vin: din recuperarea, malgré tout (în ciuda însingurării, în ciuda distanței, în ciuda vârstei, în ciuda slăbiciunilor fizice), a unui moment auroral, trăit cândva fără program, dar având o formidabilă coerență emoțională. E motivul pentru care, repet, ca unul care a citit în mai multe etape această poezie, n-am cum să mă limitez la reducțiile ei publicistice sau didactice și la etichetele, uneori îndreptățite, care i s-au atașat. Dincolo de biografism, de emoție cotidiană, de minimalism, de amplori baroce, de dispoziție ludică, de ironism, de autoreferențialitate, de livresc sau, pe celălalt versant, de conștiința abisală a unei crize (poate politică, poate individuală, poate stilistică), rămâne ceva inelucidabil, o sensibilitate profund particulară.

Neputând-o defini rapid, am încercat s-o descriu metodic. Și anume, printr-o investigație în trei pași, corespunzând celor trei secțiuni ale cărții. Cea dintâi, Marile speranțe, urmărește "ecosistemul" care a condus, începând cu mijlocul anilor '70, la cristalizarea unei atitudini literare comune în rândul, ca să zic așa, neofiților, la acea dată încă studenți, majoritatea (dar nu exclusiv) ai Literelor bucureștene. Un rol decisiv l-a avut, se înțelege, Cenaclul de Luni, singurul loc unde aceștia s-au putut produce constant, în deplină libertate și cu succes pe măsura așteptărilor lor. Nu e vorba însă de un monopol. Anticipându-l, dublându-l sau străduindu-se să-l continue, au existat și alte cenacluri favorabile acestor poeți in statu nascendi. În primul rând Amfiteatru, veritabil poligon de încercare pentru destui dintre cei care aveau să strălucească mai târziu sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Dar nu numai atât: având în spate o revistă, cei de la Amfiteatru au oferit, vreme de mai bine de un deceniu, un spațiu tipografic semnificativ tinerilor ca Mircea Cărtărescu, Ion Stratan sau Magda Cârneci, publicându-le poemele și recenziile, comentându-le primele cărți, întreținând, în general, o atmosferă binevoitoare (chiar dacă naiv-paternalistă), cu atât mai prețioasă, cu cât singulară. Spre comparație, cu toată statura lui de cronicar en titre, Nicolae Manolescu n-a reușit să le deschidă decât sporadic și cu mari dificultăți paginile mult mai prestigioasei Românii literare. Nu insist. Cazuistica e, cred, suficient de bogată.

Secțiunea a doua, Impactul cu realul, vine să dezamorseze o legendă: se știe, s-a scris de nenumărate ori despre agresivitatea campaniei antioptzeciste întreținute de Săptămâna, revista-fanion a capriciilor lui Eugen Barbu și, nu mai puțin, ale Securității comuniste. Cu documentele pe masă, adică recurgând la colecția hebdomadarului, amintirile "victimelor" se confirmă în bună măsură. Nu până la capăt, însă. În orice caz, comparația cu postdecembrista România Mare (care o moștenește) nu se susține. Departe de mine intenția de a-l disculpa pe Barbu. Trebuie admis totuși că, în cei zece ani cât i-a mitraliat pe lunediști, umorile lui s-au manifestat mai degrabă satiric decât veninos. Și că, analizate astăzi la rece, ele revelează o strategie subtilă de discreditare, cu pași laterali și cu tăceri uneori mai semnificative decât atacul direct.

În sfârșit, a treia parte a cărții, cea mai consistentă cantitativ, conține o serie de studii de caz pe care le-am grupat sub un titlu, sper, elocvent, din același regim militar: Situații tactice. Îmi fac datoria de a preciza de la bun început că nu e vorba de o selecție valorică și nici, cu atât mai puțin, de o dispunere ierarhică a autorilor. Numărul de pagini rezervat fiecăruia nu e, deci, un criteriu. După cum absențele (câte vor fi fiind) nu reprezintă o formă de a-mi camufla eventuale îndoieli estetice. M-am ocupat și de asta la locul cuvenit și la timpul cuvenit în cei peste zece ani cât am ținut cronică literară săptămânală. Nu e cazul, aici, să încurc borcanele. M-a interesat mai curând să reconstitui un ansamblu dinamic, nu un catalog. Într-un fel, exercițiul meu are ceva din acele historical reenactments în care oameni de azi reorchestrează, cu tot echipamentul de rigoare, bătălii de-acum câteva secole. În cazul de față, e vorba doar de patruzeci de ani, cât au trecut de la pragul convențional al debutului acestei generații. Scopul, repet, este acela de a reanima o sensibilitate de grup, la care fiecare dintre cei de aici contribuie cu date care-i sunt temperamental proprii. Pentru asta, e adevărat, aveam nevoie să descopăr câte o amprentă distinctă și o sumă de posibili lianți, prin intermediul cărora șirul de medalioane monografice să lase locul unei rețele de relații. În foarte puține cazuri, acestea mi s-au oferit de-a gata. De cele mai multe ori a fost nevoie să apelez la instrumente istorice și detectivistice (de care m-am folosit cu o satisfacție pe care n-are rost s-o ascund), cercetând memoriale necitite de nimeni, verificând în paginile revistelor data și mai ales semnificațiile câte unui debut uitat, colaționând amintiri la prima vedere lipsite de relevanță. Mi-a surâs, recunosc, și șansa. Așa se face că o parte dintre demonstrațiile de aici includ și documente până acum inedite, unele dintre ele revelatorii.

Trăgând linie și legând nodurile, a rezultat în final un model discret, care nu mai păstrează prea mult din precedentele aliniamente critice. Nu l-am detaliat în cuprins pentru a nu vicia inginerește ceea ce mi se pare că trebuie să rămână implicit. Menționez doar că e vorba mai degrabă de tendințe decât de categorii și că important e întregul: există, așadar, între cei paisprezece autori la care m-am oprit, nostalgici restitutivi (Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Romulus Bucur), autotelici (Florin Iaru, Ion Stratan), reactivi, citindu-se unii pe alții și adaptându-se din mers (Alexandru Mușina, Marta Petreu, Bogdan Ghiu), proactivi (Ion Mureșan, Ion Monoran, Viorel Padina), mitologizanți (Daniel Pișcu), wannabees (cazul-școală al Ilenei Zubașcu, împărtășit de mulți alții dintre marginalii acestei generații) și, în sfârșit, centrifugali (Mircea Cărtărescu, în Levantul). Asta, încă o dată, în raport cu poziția în contingent, nu cu realul, nu cu limbajul sau cu transcendența. Un ultim capitol, coloidal, privitor la dedicațiile pe care optzeciștii și le împart între ei cu larghețe, va clarifica, sunt sigur, această distribuție relativă în front.

*
În septembrie 2013 îmi susțineam, la Facultatea de Litere a Universității din București, teza de doctorat care stă la originea acestei cărți și a cărei secțiune finală conținea doar câteva dintre studiile de caz care alcătuiesc acum Situațiile tactice. Mă bucur că nu m-am grăbit s-o public atunci (așa cum îmi sugerase îndrumătorul lucrării, într-o ediție pe înțelesul celor care citesc a Istoriei sale): aș fi privat-o de câteva observații în lipsa cărora întregul ar fi fost debalansat. Țin să-i mulțumesc, deci, profesorului Nicolae Manolescu pentru minuția cu care mi-a parcurs lucrarea și pentru cuvintele calde pe care le-a scris despre ea. Sper ca această formă definitivă să-i amintească fidel perioada în care a condus Cenaclul de Luni. Le sunt recunoscător doamnei profesoare Ioana Pârvulescu, domnului profesor Ion Vartic și regretatului profesor Andrei Bodiu, ale căror sugestii și încurajări m-au făcut, atunci ca și acum, să mă simt critic literar. Nici mai mult, dar, vorba cuiva, nici mai puțin de atât.

Nu pot încheia fără un gând către echipa editurii Pandora M. Fără profesionalismul lor, fără generozitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și fără grija fraternă a lui Alin Croitoru, cartea aceasta ar fi sfârșit acolo unde a început: în laptopul meu.

Să îți măsori puterile cu Moartea - Trenul spre Samarkand

 

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021

 traducere din rusă de Luana Schidu


Citiți un fragment din această carte.

***

Să îți măsori puterile cu Moartea

Întâmplarea a făcut să citesc Trenul spre Samarkand la scurt timp după Confiteor, carte scrisă de Jaume Cabré și apărută în excelenta serie Anansi a editurii Pandora M. S-a dovedit o alegere bună pentru că cele două s-au completat reciproc într-un mod surprinzător și binevenit. Dacă în Confiteor personajul principal este preocupat printre altele de esența Răului, în Trenul spre Samarkand de la Humanitas este vorba despre Bine care se poate naște dintr-o conștiință prea încărcată, una care știe ce înseamnă să faci Rău. Putem fi buni sau răi la modul absolut? Compensează binele făcut, răul produs anterior? Sunt ispășirea și iertarea posibile? Acestea sunt întrebările pe care le ridică scriitoarea rusă fără a avea, însă, intenția sau pretenția de a ne da un răspuns tranșant și definitiv.

Subiectul cărții nu este unul ușor. Este vorba despre foametea din provinciile rusești de pe Volga din anii 1921-1922. Deși acțiunea romanului începe în octombrie 1923, pe drumul de la Kazan spre Turkmenistan, drum de patru mii de verste, personajele cărții și, implicit cititorii, se lovesc la fiecare pas de consecințele foametei. Poate mai puțin cunoscută decât foametea din Ucraina (Holodomor) din anii 1932-1933, foametea povolgă a ucis nu mai puțin de cinci milioane de suflete. Cauzele ei au fost multiple: războiul și revoluția rusă, rechizițiile nemiloase făcute de armata roșie, seceta îndelungată. Fenomenul a avut o asemenea amploare încât Lenin și scriitorul Maxim Gorki au lansat un apel de ajutor către Europa și Statele Unite. Mândria și ideologia au fost lăsate de o parte și vapoare cu alimente au fost primite de ruși de la americani. Chiar și așa, problema nu a avut o rezolvare rapidă pentru că era extrem de dificil de împărțit hrana. Trenurile rămâneau cu lunile pe șine din simplul motiv că nu mai avea cine să le conducă. Cei pricepuți muriseră în război sau fuseseră împușcați de bolșevici. În unele regiuni existau încă conflicte între partizani și armata roșie, unele trenuri erau prădate și hrana nu mai ajungea la destinație.



Ca în fiecare război, catastrofă sau conflict, principalele victime ale foametei au fost copiii. Mii de copii au rămas singuri, fie pentru că au fost abandonați, fie pentru că părinții le muriseră de foame sau în război. Mulți s-au organizat în bande, alții au fost culeși de autorități și duși în centre speciale, toți erau subnutriți, nespălați, zdrențuiți și plini de purici. Acești copii sunt, de fapt, în mod colectiv, unul dintre personajele principale din cartea lui Guzel Iahina. Pentru că, după cum spune Deev la un moment dat: "copiii sunt viața". Chiar dacă cititorul nu va reține numele real sau imaginat al multor dintre copii, poveștile lor cu siguranță îi vor rămâne întipărite în memorie. Eu îmi voi aminti cu siguranță de Senea-Ciuvașul și de păduchele care-l urmărește, mai ales că știu că este vorba despre un copil real care a avut nenorocul să se nască în acele vremuri crunte.

Cartea se construiește în jurul trenului care duce 500 de copii în Turkmenistan și a adulților care primesc această misiune. Deev și Belaria, comandantul și comisarul sunt două figuri puse cumva în antiteză la început. Forțați să colaboreze pentru binele copiilor și succesul misiunii, cei doi au experiențe de viață diferite și moduri de a rezolva lucrurile total opuse. Cu toate acestea, de-a lungul poveștii, Belaria devine pentru Deev, cel care călătorește prin Infern și încă mai speră că poate fi izbăvit, călăuză și sprijin. Belaria este o femeie dură, lipsită de sentimentalisme și care are experiența misiunilor și pierderilor anterioare. Deev are conștiința încărcată și caută ca odată cu copiii să se salveze și pe sine. Deev se luptă cu Moartea în încercarea de a-i smulge din gheare câți mai mulți copii.

Într-o lume care pare să-și fi pierdut busola și umanitatea, ce înseamnă să fii bun? Mai există oameni buni? Aceste întrebări și le pun cei doi pe parcursul cărții. Pentru Belaria să fii bun "nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. (...) Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești...". Bug, felcerul, mai speră încă într-o bunătate adevărată, curată, nepătată de păcatele vieții dinainte. Pentru Deev acest fel de bunătate este întruchiparea unui vis. Bunătatea din jurul lor, spune el, "este strâmbă și murdară, ca ghetele mânjite cu balegă. Și o fac cu mâinile murdare cei care au ucis și furat." Și aceștia sunt buni pentru că visează încă la bunătatea aceea curată, ideală și fără pată. Bunătatea aceasta pătată le apare în drum atunci când pare a nu mai exista nici o speranță și este întruchipată de un comandant cekist sau de către un partizan aprig și nemilos în lupta cu soldații armatei roșii. Bunătatea aceasta care caută să răscumpere păcate grele, salvează vieți de copii nevinovați.

Deși pe alocuri puțin prea romanțată, cartea aceasta are puterea de a atinge profund cititorul. Poate pentru că este vorba despre copii, poate pentru că Iahina știe să nu-și judece personajele, poate pentru că pur și simplu are talent și știe să ne spună și transpună în poveste. Mereu am considerat că literatura are această putere: de a face cititorul obișnuit să înțeleagă dimensiunile uneori monstruoase ale unor evenimente tratate sec în cărțile de istorie. În cartea Iahinei copiii din fotografiile epocii prind viață, râd, au porecle, speranțe și povești care-i individualizează și îi fac să nu mai fie numere ci destine, vieți trăite. Poreclele lor - pe unele Iahina le-a descoperit în arhive - vorbesc despre experiența de viață și sufletul copilului. Există, de exemplu, porecle ca Maraton - cel care căuta prin stații monede căzute de la călători, Mormântar - cel care se hrănea din pomenile lăsate de oameni pe morminte sau Lingurar - cel care supraviețuia cântând din linguri cioplite de propria-i mână.

Și spune Iahina atât de frumos că acești copii aveau un singur lucru: limba. "Ea era bogăția lor, patria și memoria lor." O limbă pe care și-o construiau singuri, un univers din care adulții erau excluși. Limba nu putea fi pierdută, furată și nici nu se tocea sau zdrențuia ca hainele. Limba se îmbogățea mereu și nu-și trăda stăpânul. Copiii făceau versuri, jocuri de cuvinte, își dădeau porecle, creau ritualuri și superstiții pentru cel mai mărunt gest.

Ce-i pot reproșa acestei cărți? Poate faptul că autoarea este un pic prea blândă cu bolșevicii. Pentru că așa cum dă chip și suflet victimelor, așa dă chip și suflet și călăilor. Dar este de înțeles având în vedere că Rusia nu s-a desprins încă de istoria ideologizată și probabil că nici nu o va face prea curând. Iahina, ea însăși urmașa unuia dintre copiii salvați de foamete, speră doar că prin fiecare poveste va putea să scoată măcar un pic din stalinismul din oameni.

Dincolo de toate aceste gânduri iscate de această carte, este cert că trăim într-o lume care a uitat ce înseamnă foametea. Și nici măcar nu înțelegem cât suntem de norocoși. Nu știm ce înseamnă să mănânci iarbă și troscot sau chiftele de pământ. Nu știm ce înseamnă alimentele surogat. Nu știm cum este să-ți mănânci păduchii sau un membru al familiei. Nu știm cum doare foamea, cum poate ea să omoare. De aceea Amélie Nothomb poate scrie: "Cunosc multe feluri de foame: foamea de ciocolată, foamea de scris, foamea de viață. Foamea e cel mai bun lucru care există." Este și suntem norocoși. Și e bine să citim pentru a învăța să prețuim (și) asta.

Formăm testudo. După...


Între apolinic și dionisiac - Ia o piersică. Memoriile unui chef

 

David Chang cu Gabe Ulla
Ia o piersică. Memoriile unui chef
Editura Publica, 2021

 traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu



Citiți un fragment din această carte.

***
Între apolinic și dionisiac - Ia o piersică. Memoriile unui chef

Editura Publica ne propune în Colecția Narator volumul de memorii al chef-ului David Chang. Poate mai puțin cunoscut la noi, David Chang este celebru în lumea anglo-saxonă pentru conceptul său original de restaurant, rețeta de ramen, emisiunile de pe Netflix (Ugly Delicious) și temperamentul său exploziv. Chef-ul cu origini coreene povestește în Ia o piersică despre viața în bucătăriile de lux new yorkeze, despre provocările deschiderii unui nou restaurant, dar mai ales, despre cum să-ți cauți și să îți găsești locul în lume. De aceea cartea aceasta nu este dedicată doar celor care își doresc o carieră în domeniul culinar, ci tuturor celor care de-a lungul anilor nu s-au potrivit într-un loc anume, nu s-au integrat și adaptat din cauza modului lor diferit de a vedea lumea.

Mâncarea și restaurantele asiatice au devenit o obișnuință pentru cei mai mulți oameni, din colțuri diferite ale lumii. Pe vremea când David Chang și-a început ucenicia ca bucătar, ramenul și restul preparatelor cu specific asiatic lipseau de pe piața americană. Lipseau, de asemenea, restaurantele mai puțin scorțoase și cu o aplecare spre experimental. Chef-ul în devenire și-a dat seama la timp că bucătăria clasică nu este pentru el așa încât a riscat și a creat Momofuku. În câțiva ani s-a extins, creând o rețea apreciată de restaurante cu specific asiatic care include Momofuku Noodle Bar, Momofuku Ssäm Bar în Statele Unite, dar și Momofuku Seiōbo în Australia și Momofuku Noodle Bar în Toronto, Canada. Inspirația și-a găsit-o în street food-ul asiatic pe care l-a îmbinat fericit cu cerințele consumatorului american. Au fost ani de experimente, eșecuri și ridicări din propria cenușă. Chang recunoaște că a avut și o doză incredibilă de noroc, ceea ce merită apreciat pentru că reprezintă o raritate printre declarațiile oamenilor de succes.

De-a lungul cărții, David Chang nu mi-a devenit simpatic. I-am citit memoriile cu interes și curiozitate, dar cred că dacă aș fi avut ocazia să mă întâlnesc cu omul Chang nu mi-ar fi plăcut. De altfel, recunoaște că de-a lungul anilor a fost extrem de nesuferit și indiferent la nevoile celorlalți, că a trăit de multe ori la limită și că s-a purtat absolut oribil cu angajații și clienții săi. Personalitatea sa nu este una dintre cele mai simpatice probabil din cauza bipolarității de care suferă și care-l poartă emoțional dintr-o extremă în cealaltă. Se mai adaugă la acest aspect și faptul că are origini coreene, o minoritate care este considerată de multe ori "adiacentă albilor". După cum el însuși declară: "Am crescut străduindu-mă al naibii de tare să mă integrez în societatea albă." Situat între două lumi, este ceea ce numește el un "twinkie", adică galben pe dinafară, alb pe dinăuntru... și pentru o lungă perioadă de timp a avut și un munte de frustrări din această cauză.

Ceea ce nu i se poate nega lui Chang este pasiunea pentru bucătărie și inovație. Pentru el, bucătăria este o artă care se naște din îmbinarea ordinii, frumuseții, adevărului și perfecțiunii cu imprevizibilul și extazul dionisiac. Și exemplifică această filozofie printr-o povestire din restaurantul Seiōbo unde după rutina clasică a felurilor de mâncare urma o surpriză exact în momentul în care clienții cereau nota. Li se serveau bucăți rupte cu cleștele dintr-un umăr de porc care se frăgezise șu rumenise în fața lor pe durata întregii mese. Bucătarul recomanda să fie mâncate cu mâna.

Cartea lui Chang mi-a mai exemplificat și ce poate face un coach adevărat. Mi-am dat seama cât de ușor și greșit este folosit acest termen la noi și cât de facilă, stupidă sau inutilă poate părea această meserie când cei care o practică nu au experiență reală în lumea afacerilor. Coach-ul lui Chang a fost Marshall Goldsmith care se situează între primii 10 experți din lume în leadership și coaching pentru schimbarea atitudinii în afaceri. Ce aveau să facă împreună? "O să te privesc cum înghiți la boluri de căcat tot timpul pe care îl vom petrece împreună", i-a spus Goldsmith într-una dintre primele lor întâlniri. Ce înseamnă exact asta vă las să descoperiți singuri. Oricum, paginile din carte legate de perioada în care l-a ajutat pe David Chang mi s-au părut excelente.

În concluzie, Ia o piersică este una dintre cele mai sincere mărturii ale unui antreprenor de succes. Singurul meu regret este faptul că nu am avut ocazia să-i și gust preparatele și că unele dintre ingredientele sau produsele finite despre care vorbește în carte îmi sunt cvasi-necunoscute (încă, sper). Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că bucătăria și implicit mâncarea sunt printre cei mai importanți ambasadori și că dialogul între culturi diferite se poate duce cu succes și prin intermediul lor.