În București de câteva ore, căutam un loc de cafea și de sesiune foto cu Mădălina. Într-o
primăvară friguroasă, în vremuri tensionate, după o perioadă extinsă de
interacțiuni minore între oameni, simțeam că posibil să fie greu să mă
conectez cu cineva cu care nu mă mai întâlnisem față în față. Mai ales
cu cineva obișnuit cu scena, cu camerele, cunoscut din filme și din
spectacole de teatru. Simțeam o anumită timiditate și încercam să mi-o ascund. Nu aveam încă un spațiu de sesiune foto, veniserăm pe grabă, într-un
moment în care lumea era din nou dată peste cap. Și totuși: Mădălina
răspunde rapid, are ea o idee de spațiu pentru foto și deja avem o
direcție - la Eden. Și Eden a fost, într-o
întâlnire caldă și umană, cu un om deschis și integru, responsabil și
conștient, cu o aură maternă și fermă, în jurul unui talent evident.
Găsind conexiunea umană și primind-o cu bucurie și empatie, Mădălina era ea însăși, nu cea din De ce eu? de Tudor Giurgiu, Gardenia lui Zoltán Balázs sau din Delirium-ul lui
Vlad Massaci. Vorbind despre a fi uman, a fi mamă și actriță, despre
dorința de a ajuta alte femei și despre absurdul războiului, Mădălina
are o privire intensă, de om viu. În plus, știe să dea.
Manu Anghelescu: Cum ești tu, ca persoană, cea de acum față de cea de acum zece ani?
Mădălina Ciotea: Cred că Mădălina de acum e mai responsabilă, mai curajoasă și mai liberă. E drept că îmi place și de Mădălina de acum zece ani, naivă, copilăroasă, încrezătoare în viitor și cu mult timp înainte.
M.A.: Ce a făcut actrița Mădălina Ciotea în acești zece ani?
M.C.: În acești zece ani am crescut mult și ca vârstă, ca experiență și ca om. Am făcut teatru, nu la fel de mult film pe cât mi-am dorit, am trecut printr-o schimbare majoră de convingeri, am picat și m-am adunat de mai multe ori, am depășit unele frici, am călătorit, am mai lăsat în urmă niște oameni, am cunoscut alții, dar cel mai important: am devenit mamă.
M.A.: Cum au fost ultimii doi ani pentru tine?
M.C.: Cu multe încercări și pe plan personal și profesional. Am trecut printr-o pandemie... ceva străin pentru mine, dar am reușit să găsesc echilibru într-un haos. Mi-am dat seama că frica face mai multe victime decât orice, inclusiv un virus. Așa că m-am dus la polul opus ei și am încercat să o înlocuiesc cu iubire. Rezultatul a fost peste așteptări. Încă este.
M.A.: Cum te-a afectat perioada pandemică? (personal / profesional)
M.C.: Perioada pandemică a coincis cu "un concediu de maternitate" pe care nu mi l-am luat, dar l-am primit bonus, se pare, de la Univers. Știu că pentru mulți a fost o încercare grea și poate dureroasă, dar pentru mine a fost o perioadă în care am renăscut, am reînvățat să trăiesc și să mă bucur și toate astea pentru că am fost pusă în situația minunată, dar și foarte dificilă, de a crește un pui de om. Poate pentru restul lumii nu am fost cineva important, dar pentru el sunt un întreg Univers, așa că ăsta da job. Pe plan profesional am încercat să-mi aduc aportul cât am putut de bine și cât mai profi în contextul dat. Mi-a lipsit mult să fiu pe scenă, publicul, colegii, oamenii, să lucrez așa cum eram obișnuită. Inițial am vrut să scriu "cum era normal", dar cred că acest cuvânt "normal" nu mai e potrivit. Până la urmă, ce înseamnă "normal"? Trebuie să te adaptezi vremurilor în care trăiești, să fii capabil să reacționezi și să refaci acest "normal", nu să te lași mereu influențat de trecut. E trecut, nu mai revine, a dispărut deja. Prezentul e tot ce ai! Așa că fă din el cel mai bun prezent pentru tine.
M.A.: Ce înseamnă pentru tine actoria, teatrul, filmul?
M.C.: Probabil că până acum doi ani aș fi spus că actoria înseamnă totul. Acum spun că e o parte din mine. Am avut momente în viață când am zis: gata renunț, nimic nu se leagă, mai mult sufăr și sunt mai mult decepționată decât împlinită. Dar nu am putut. Pur și simplu nu mă vedeam făcând altceva și nici astăzi nu mă văd făcând altceva, la nivel de chemare.
La un moment dat am crezut că actoria mă va ajuta în rolul de mamă, dar e fix invers. Am descoperit emoții de care nu știam că există, orizonturi care erau puse sub cheie și un mod de a privi viața cu mai mult umor. Eram prea mult serioasă și încrâncenată, prea voiam să corespund, uitând cine sunt eu, prea puneam orice altceva în prim plan și mai puțin pe mine. Poate și de asta am și avut așa mult de pierdut. Eu credeam că sunt liberă, dar de fapt mă băgăm singură în cușcă. Dar indiferent de ce și cum, actoria pentru mine este un mod constant de a mă reinventa, de a trăi mereu și mereu în alte vieți, alte povești. E ca o călătorie în Universuri paralele pe care altfel nu le pot accesa. Teatrul e Fundația, dar tare îmi doresc să decorez lumea asta a mea cu roluri în filme. Filmul e ca o iubire din aia care stă acolo în inimă și te doare când te respinge sau trece pe lângă tine și nu te bagă în seamă, iar tu faci tot felul de trucuri că poate poate o să faci un eye-contact mai mult de 2 minute :)
M.A.: Ce roluri ți se potrivesc cel mai bine?
M.C.: Toate. Eu vreau să mi se potrivească toate!
M.A.: În ce roluri simți că trebuie să faci un efort pentru a putea juca?
M.C.: Nu am simțit niciodată că fac un efort să joc, mai degrabă fac un efort să nu joc, atunci când sunt obligată să stau pe tușă.
M.A.: Care a fost frustrarea ta cea mai mare în ultima perioadă? Dar cea mai mare bucurie?
M.C.: Frustrarea este așteptarea. Așteptarea să-mi vină rândul să joc, să fiu într-o distribuție nouă, să nu fiu cea mai bună variantă a mea în ceea ce privește rolul de mamă.
Bucuria cea mai mare este să lucrez și să fiu conștientă de ce lucruri minunate mi se întâmplă zi de zi.
M.A.: Ce înseamnă pentru tine sens?
M.C.: Să trăiești în prezent și să realizezi că ești exact acolo unde trebuie să fii, în fiecare moment.
M.A.: Când ai simțit în viața profesională prima oară că are sens ceea ce faci și că acest lucru poate da sens și altora?
M.C.: Probabil acest gând m-a traversat chiar de când m-am apucat de actorie. Pentru mine această meserie nu înseamnă să ies pe scenă și să spun un text, înseamnă să îi faci pe ceilalți să vadă ceva ce singuri nu reușesc, să le aprinzi o lumină în încăperi din minte și din suflet în care s-a așternut întunericul. Unii vor vedea ceva, alții vor rămâne cu ochii închiși, dar menirea mea ca actor este să continui mereu să aduc lumină.
M.A.: Povestește-ne puțin când te-ai simțit "regină" la cârma unui regat?
M.A.: Eu "regină" mă simt când am reușit să adorm copilul în 20 minute sau când am reușit să nu o scot pe Lady Macbeth din mine când îi repet de o mie de ori un lucru și el face fix invers. Profesional nu știu, nu prea reușesc să mă mulțumesc eu pe mine... așa că nu am un răspuns concret. Dar sigur au fost momente când m-am surprins eu pe mine într-un mod foarte plăcut. Rar, dar s-a întâmplat.
M.A.: Care sunt perspectivele tale de viitor?
M.A.: Mă văd jucând mult, mai ales în filme, călătorind.
Și mai văd un vis devenit realitate, acela de a pune bazele unei asociații care să ajute copiii din medii defavorizate, fete sau femei, care nu au acces la educație (în toate formele ei). Între timp m-am implicat în tot felul de campanii care atrag atenția asupra abuzurilor asupra copiilor, femeilor. Dar simt că nu e suficient. Am în minte ceva și vreau să fac acest lucru posibil. Aș vrea să pot să ajut fără ca cei în cauză să fie stresați financiar. Vreau ca eu să-mi fac meseria, să fiu plătită și din asta să îi pot ajuta pe ceilalți. Asta e cea mai mare bucurie a mea, când văd că am putut să îi fac cuiva o bucurie, că i-am adus un zâmbet, un moment de liniște, o sclipire de speranță.
M.A.: Ce a însemnat 10 pentru Film pentru tine?
M.C.: A fost un vis devenit realitate. Un moment în timp în care am crezut că totul poate fi posibil.
M.A.: Cum te raportezi la acel moment acum?
M.C.: Mă face să zâmbesc. Am învățat multe atunci și de atunci. A fost o lecție necesară și a venit la momentul potrivit. Sunt recunoscătoare pentru tot.
M.A.: Ce sfat ai da unui actor la început de cariera?/ Ce sfat ai da unei femei / actrițe / mame, în general?
M.C.: Să nu uite cine e și motivul pentru care a ales să facă asta.
Prin Mădălina, în acea după-masă de Eden, mi-am reamintit de Heroes: "And you, you will be queen / Though nothing will drive them away / We can beat them, just for one day..." Putem să-i învingem și putem fi eroi și eroine, fiecare pe scena sa, luptând pe mai multe fronturi: pe scena teatrului și pe scena vieții. Asta când nu bate viața filmul. Mulțumim, Mădălina. Și pe curând...
Foto: Adrian Danciu (site)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu