Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021

Citiți o cronică a acestei cărți.

***** 
Intro

 Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă "ScurTiuk"; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul "Cercul Literar de la Sibiu" al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul "Cartea anului" acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul "Cea mai îndrăgită carte a anului - alegerea liceenilor" la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile "Sofia Nădejde") și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor).

În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul "Antoaneta Ralian" pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

*

Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.

"Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță - lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând." (Veronica D. Niculescu)

Fragment

17 iunie

O liniște extraordinară seara, noaptea, dimineața. Uneori sunt toți cinci aici, întreaga familie, alteori rămâne cel puțin un părinte alături de pui. Noaptea, văd unul dintre părinți luminând ca un far pe parapetul terasei, cuibărit acolo, pe graniță, în zona de plecare, alb fosforescent în lumina felinarului din curtea bisericii, păzind puii.

La 8 dimineața, un stol de pescăruși dă roată pe aici. Sunt cel puțin opt păsări, în afară de Grégoire și Fiona, adulți tineri, juvenili dantelați pe la coadă - familia extinsă. Zboară jos, salutând puii noi, așteptându-i să li se alăture. Puii sunt cumințenia întruchipată, cu mămica alături. Grégoire se avântă, rachetă cu însemne pe aripă, sparge stolul, alungă intrușii, gonește după câte-un păsăroi tânăr care chirăie nemulțumit. O escadrilă de drepnele se rotește în tot acest timp în sens invers, la același nivel. Puncte albe, puncte negre rotindu-se într-un spațiu unde fiecare-și găsește loc suficient. Se sparge și stolul de drepnele, două păsări țâșnesc ca săgeata și dispar înghițite de zidul bisericii - sub streșini, la cuib. Un maț de ierburi fine, uscate, cenușii, se revarsă dintr-un asemenea cuib altfel invizibil.

Ceva mai departe, în cuibul vânturelului roșu, puii își leapădă puful alburiu; sunt mai greu de văzut în întunericul nișei, dar li se distinge forma atunci când se mișcă - au crescut, în curând nu vor mai avea loc acolo, vor ieși în crăpăturile din fața geamlâcului, deja privesc pe acolo uimiți la lumea în care vor trebui să se lanseze cât de curând.


Puii taie diagonale de terasă în zbor. E un zbor în care de cele mai multe ori nu se înalță mai sus de jumătate de metru, totuși un zbor, fiindcă pământul nu e atins deloc cu picioarele. Jack face un salt remarcabil: de pe chepeng, zboară direct în vârful hornului. Nu e un zbor mai lung de doi metri, dar e de la o oarecare înălțime la și mai mare înălțime. Chirăie, uluit și el de ispravă, apoi, alunecând pe acoperișul țuguiat al hornului, se pune pe țipat: "Frate, cum te mai dai jos de aici?!". Străduindu-se să se țină cu tălpile de tabla în pantă, se uită în jos și țipă. Fiona vine în goană, la picior, până la baza turnului. Puiul îndrăznește și coboară. "Ați văzut ce-am făcut?!"


Doi porumbei gulerați, sălbatici, poposesc în dud. Mari, plumburii, cu penaj impecabil, cu "branhiile" albe și cu acele irizații verzui, roz, violacee la gât, stau în crengile de sus, la vedere. Reușesc să îi fotografiez, deschizând fereastra cu mișcări lente și executând apoi toate gesturile încet. Păsările reacționează înainte de toate la mișcare. Grégoire e singura pasăre din lume care mă cunoaște și care nu se sperie când apar. Dar dacă aș apărea din altă parte, la altă fereastră, atunci probabil că nu așmai fi eu - doar un om, un străin, un pericol.


O pasăre cântătoare, mică, pe care încă n-am reușit să o văd, a poposit de câteva zile aici. E în teiul bătrân, în dreapta. Cântă de cum se apropie seara, cât încă mai e lumină, uneori și dimineața. Un tril lung, ca un susur de apă, fără început diferit, fără final diferit. Nu e privighetoare, nu e sticlete, nu e pițigoi, nu e țiclean, nici pănțăruș nu e, nu e silvie. Cine ești?


Seara, când plapuma de nori plumburii e spartă la apus, deșirată în franjuri cu pene de flamingo, Grégoire stă pe turnul lui de pe blocul-potcoavă, de peste stradă. În casa lui de zi. E singur acolo. Îl fotografiez, o siluetă de pasăre, un profil neclintit. Aripa lui ciufulită, care nu se lipește bine de corp. O sută de metri între noi, valuri-valuri de aer. Iar eu știu cine e: e singura pasăre din lume care mă cunoaște și pe care-o cunosc. Cât de cât.

18 iunie

Părinții coboară tot mai puțin pe terasă. Stau sus, de jur-împrejur, pe hotel, pe bloc, însoțiți de alți pescăruși din familia extinsă. De jos, de pe terasă, puii țârâie, piuie la ei, după ei. Sunt lăsați mult timp așa. "Trebuie să urcați. Ușor, zilele astea, va trebui să urcați."

Exercițiile de zbor sunt tot mai complicate și precise. Zboară de-a lungul și de-a latul terasei, fără să se înalțe mult, dar învățând să aterizeze la punct fix. Știu să traseze o curbă, dacă e nevoie. De câteva ori, câte un pui s-a cocoțat pe parapet, pe marginea dinspre vița japoneză și hotel. A privit dincolo, a coborât la loc. Și iarăși s-a suit, fără grabă, fără poticneli. Aripile deschise, un mic salt. Și alt salt, înapoi pe terasă. Cu calm. Fără țipete.

În ziua asta își lua zborul cel dintâi pui, din prima serie de pui ai lui Grégoire (2017). Cu patru zile mai devreme, făcea primul zbor mai înalt, dincolo de terasă, chirăia uluit în aer și reușea să se întoarcă aici. Poate cam asta a făcut și Jack acum trei zile, numai că Jack a nimerit pe jos, în curtea bisericii.


Uneori se aude un stol întreg cântând, chirăind. Ca acum. Ascult, aud pescărușii venind de dincolo de bloc, din spate. Trec peste bloc, apar aici și se îndepărtează un timp, apoi cotesc și se duc undeva în dreapta, poate vor da o roată largă și vor reveni de unde au plecat. Sunt păsările din colonie, Colonia Enescu, însoțind gălăgios vreun pui care zboară pentru prima oară. E un cor pe care n-ai cum să-l confunzi.


Deodată, zboruri înalte. E incredibil progresul făcut nu de la o zi la alta, ci de la o repriză de mișcare la alta. Puii dorm ceasuri în șir, când se trezesc se întind - un picior, o aripă - și cască, iar se întind - cu tot trupul aplecat înainte, cu fundul în sus, cu aripile ușor depărtate de corp, ușurându-se, trimițând în spate un jet alb. Apoi încep să vâneze pietricele, brichete, să fugă cu ele în cioc, să și le fure unul altuia și, tot jucându-se așa, ajung să se ridice în zbor. Primele lor zboruri sunt ca firele întinse pe deasupra terasei, la o înălțime relativ constantă și mică - jumătate de metru. Treptat, uită de pietricele și de joacă. Isa trasează cinci asemenea fire consecutive, unul după altul, neobosită. Jack și Victor o urmează. Zboară toți trei, se intersectează, se reped la câte un porumbel care se aventurează să poposească pe terasă tocmai în timpul orei de zbor, iarăși țes trasee, atenți la marginea terasei.

Astăzi, la prânz, i-am văzut croind trasee mai complicate. Când își termină diagonala cotesc, ca să lungească drumul, își continuă zborul și se înalță la doi metri, poate chiar un pic mai mult. Zborurile care urmează nu mai sunt fire drepte, ci au formă de cocoașă. Cocoașă după cocoașă și strigăte entuziaste. Uneori, zăbovesc în punctul cel mai înalt, bătând din aripi, cu picioarele atârnând, verticale. Continuă cocoașa, coboară, aterizează, țipă și o iau de la capăt.

A plouat mult astăzi, ore în șir. Puii s-au retras pe latura de aici, dinspre bloc: unul în cuib - mare cât Fiona, ocupa integral cuibul -, altul alături, sub crengile dudului, unde a crescut iarbă cu fire late, proaspătă și tăioasă, și altul pe aleea cu dale, cuibărit pe un petic pătrat de cauciuc. Apa ploii nu le mai pătrunde la piele, ca atunci când erau boboci. Picături sclipesc pe spinările lor bine acoperite de pene. Rotunde, cu strălucire de sticlă, captând lumina zilei în ele, alunecă la mișcările din somn, se unesc și se sparg.

Un ciclon care ieri se afla deasupra Mării Negre a ajuns azi-noapte aici. O umezeală de peste nouăzeci la sută în aer. E de parcă norul, translucid, torsionat, ar fi coborât pe pământ și-am respira acum chiar în el. Ciclonul ăsta cuminte - nu bate vântul puternic, doar plouă întruna - a adus aici ceva din marea pe care ei n-o vor vedea niciodată.


Ploaia. E atâta liniște în jur: muncitorii au dispărut, schela de pe hotel a fost strânsă zilele trecute, turiști nu se văd.

Puii de pescăruș s-au bălăcit îndelung în băltoaca uriașă formată lângă stâlpișor. Vreo șase metri pătrați de apă adâncă de patru, cinci centimetri în zona centrală. Dansul tălpilor, repetat iar și iar, stârnind cercuri concentrice largi, vălurele intersectându-se la suprafața apei limpezi. Și, pentru prima oară de când îi observ, acest dans, executat într-o apă care le ajunge mai sus de primul tronson al picioarelor, mă duce cu gândul la o lopătare. Trebuie să fie dorința de-a lopăta pe sub ape, o mișcare atât de firească, în fond, pentru ei, cum e bătaia din aripi. Niciodată n-au dansat mai mult pe loc ca astăzi, toți trei deodată, în apa cea mai adâncă, adusă de ciclonul venit de la mare.


În casa vânturelului, puii se ivesc la "ferestre" - adică în crestăturile din zid. Sunt cel puțin trei. Se mișcă în cuib ca oamenii prin camerele de hotel. Fac câțiva pași către margine, în lumină, își arată trupurile acoperite de pene pestrițe, pătate pe alocuri de ultimele insule de puf alb. Se uită afară. Au silueta omului îmbrăcat în frac, cu mâinile la spate, care se apleacă din ușă, ieșind doar un pic, cu partea superioară a trupului, ca să verifice dacă afară mai plouă. Cât de curând, vor trebui să se arunce în gol. Primul lor zbor va fi un pas în gol, însoțit imediat de deschiderea aripilor, prima fâlfâire adevărată, totală, care va trebui să-i salveze. Unii vor reuși.

19 iunie

Sâmbătă. A plouat toată noaptea. I-am văzut făcând exerciții de zbor și târziu, după miezul nopții. Fâlfâirile lor, largi, agitate, adunând în ele și luminile, și umbrele nopții, sunt însoțite de sunete - aș ști că zboară și dacă nu i-aș vedea. Dar îi văd.


Ce a adus ciclonul în dar, la 8 dimineața? Un curcubeu. Îl văd întreg, spre apus, cu un picior dincolo de podul alb de la gară, trecând peste "Vapor", peste casa lui Grégoire, peste turnul bisericii, și cu celălalt picior dispărând dincolo de blocuri. E senin deasupra noastră, un petic de albastru atât de improbabil zilele astea, și e nor cenușiu, dens, compact, acolo, departe, unde e curcubeul. Durează câteva minute; nori învolburați, joși, ca un fum de incendiu, se ivesc de după hotel, înaintează rapid și-l acoperă.

Pe terasă, puii țârâie după mama care stă sus, pe aripa din față a hotelului, apoi pleacă - pe drumul de plecare, spre curcubeu, spre apus. Jack și Vicky se dau jos de pe chepeng, privesc lung după ea, țipă (țipete roz, trupuri gri), apoi se pun pe zburat. Două diagonale remarcabile, cum n-au mai făcut. Una după alta, trase la indigo. Se înalță de la primele fâlfâiri, câștigă imediat înălțime, iar către finalul traseului urcă sus, la trei, patru metri. Cocoșați, uluiți, privind în jos, zăbovesc o clipă prelungă acolo, la apogeu, ca niște sfincși colibri, apoi se lasă să cadă în spațiul sigur al terasei. Isa picotește pe chepeng, cu capul strâns între umeri - blândă imitație de șoim.


O păsăruică maronie străbate terasa la orele amiezii, dinspre colțul dudului și al teiului, și poposește pe parapet, lângă vârful nucului. O săgeată. N-are cum să fie o vrabie. Binoclul îmi arată un codroș de munte. O femelă, fiindcă e maronie cu coada cărămizie. Cercetează zarea, neliniștită, și dispare în câteva clipe. Îmi amintesc, am mai văzut-o și-n alte veri. O apariție rară. Un fulger discret. Și mă întreb: oare ar putea fi cântecul bărbătușului ei, acel cântec pe care-l aud de câteva zile? Pe el nu l-am zărit niciodată. Nici anul ăsta, nici altădată.

N-am avut mult de așteptat. Peste trei ore, abia ce mă ridicasem în picioare și mă apropiasem de fereastră, că mi-a atras atenția zborul săgetat, frânt în fragmente orizontale - mai sus, mai jos -, al unei păsăruici întunecate. A poposit pe un brâu decorativ de pe turnul bisericii. Fără să-mi iau ochii de la pasăre, am întins mâna, am apucat binoclul. Și l-am văzut bine: codroșul, masculul. Fumuriu pe spinare, negru-cărbune pe la gușă, cu coada roșie-portocalie. A stat câteva clipe, a cercetat zarea, a pornit agitat mai departe, către copacii de peste drum.


Ciclonul încă își face de cap pe deasupra noastră. Nori joși trec în viteză, straturi, straturi, din când în când se ivește câte-un petic de senin, și iarăși nori, și iarăși ploaia fină, o burniță de vară.

Un pui pe chepeng, cu o brichetă verde în cioc. O lasă să-i scape, iarăși o apucă, iarăși o lasă să-i scape. Clinchete, clinchete. Alt pui e pe pietriș. Se înalță în zbor, parcurge o lungime de terasă, cotește și continuă pe lățime, cotește din nou și străbate iarăși lungimea. A parcurs un U lin, înalt, a aterizat cu precizie. Apoi se suie pe parapet, la copaci, și umblă pe acolo, în sus și în jos, fără grabă, fără țipete. Al treilea pui nu se vede. Nici părinții. E liniște. Doar poc, poc, sunetul brichetei lăsate să cadă pe tăblia chepengului.


Ce aduce, ce aduce Grégoire bun, când își strigă puii și ei ies, pe rând, toți trei, de sub dud? Ce aduce? Puii se strâng în jurul lui pe poteca din dale, și așteaptă, și cer, clătinând capetele, toți mari aproape cât tatăl și, prin urmare, flămânzi de trei ori cât el. "Ce ne-ai adus? Ce ne-ai adus?" Și, din nou: "Ce ne-ai adus?". Grégoire, cu gâtul alungit la maximum și încordat, cu gușa și ceafa umflate, se străduiește, se opintește și, în cele din urmă, prin ciocul larg căscat, revarsă pe jos nemaipomenita captură: capul imens al unui pește oceanic. Un cap perfect tăiat cu cuțitul de-o mână de om. Triunghiul de carne strălucește câteva clipe, alb-negru-argintiu, unul dintre pui îl înhață și fuge cu el în cioc, cu aripile deschise. Jack, tu ești? Da, însuși Jack. Și fuge, și fuge, cu ceilalți doi frați după el. Capul de pește e prea mare ca să fie înghițit din mers, dar până la urmă inevitabilul se petrece: acum Jack are o ceafă groasă, cu pene zburlite, și s-a retras lângă chepeng. Neclintit. O statuie. Frații piuie pe lângă tată. "Altceva mai ai?" Nu mai are. Căpățâna uriașă rezistă însă doar pentru scurt timp în gâtul lui Jack. Cine știe de ce, puiul decide să o ejecteze. Și-o varsă acolo unde se retrăsese, lângă chepeng. Începe o nouă bătălie. Trei pui și un tată se luptă, își trag prada unul altuia din cioc. Câștigă tatăl. Grégoire înghite iarăși capul. Mai stă un pic cu puii, surd la milogelile lor, apoi pleacă în zbor. Puii rămân piuind. Își plâng de milă o vreme. Și apoi, ce să facă, se apucă să zboare. E și asta ceva. Și-ncă cum!

Pe înserat, iarăși apare codroșul de munte, bărbătușul. Poposește pe marginea terasei, privind spre apus. Îi fac două fotografii, repede, prin geam. Ce frumusețe aparte, în douăzeci de grame de viață: sunt acolo și focul, și scrumul!

Prefață și introducere la Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață

(de Ambasadoare Halka Kaiserová^[i])

"Probabil că așa ceva ar trebui trăit abia după moarte", a exclamat Václav Havel pe când traversam podul Brooklyn în octombrie 2006 și îi prezentam programul și acțiunile care urmau să se desfășoare în onoarea sa la New York. În toamna anului 2006, University of Columbia i-a pregătit un program de rezidență de șapte săptămâni. Era anul în care la universitățile americane își începea studiile prima generație de studenți născuți în 1989, așadar o generație care, după căderea Cortinei de Fier, nu cunoscuse lumea împărțită bipolar între Est și Vest. Lui Havel i-au fost dedicate workshopuri, seminare și conferințe care îi examinau personalitatea artistică polivalentă - dramaturg, cugetător, eseist și lider politic al transformărilor din țara sa și de pe scena internațională. Toate piesele sale (una dintre ele în premieră mondială) au fost puse în scenă în cadrul grandiosului Havel Festival la teatrele de pe Broadway, dar și din afara lui. Dezbaterea comună a celor doi foști președinți Václav Havel și Bill Clinton de la University of Columbia a fost dedicată temei Provocările democrațiilor emergente.

Această rememorare ar trebui să amintească atenția pe care au suscitat-o opera și viața remarcabilă ale lui Václav Havel atât printre experți, cât și în rândul publicului larg, nu doar în SUA, ci practic în toată lumea. A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central-europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a devenit un fel de purtător de cuvânt al Europei de Est. Jacques Rupnik^[ii] a spus despre el că, tocmai datorită textelor sale în care descrie mecanismele regimului totalitar, Occidentul a putut înțelege în timpul Războiului Rece cum funcționează societățile în regimurile comuniste și a putut surprinde declinul și descompunerea lor. În același mod, mai târziu, i-a ajutat cu sugestiile sale pe partenerii din Vest să înțeleagă necesitatea și stadiul integrării ulterioare a Europei.

Václav Havel a fost ales președintele țării noastre de patru ori în vremuri de transformări radicale. Prima oară ca reprezentant al Forumului Civic, în care s-au reunit indivizi sau grupuri care militau pentru schimbări politice fundamentale în Cehoslovacia anului 1989. Václav Havel a devenit în mod firesc liderul mișcării și a fost ales de către parlamentul comunist - Adunarea Federală - drept candidat care intenționa să aducă țara la primele alegeri libere. Viteza schimbărilor petrecute în Cehoslovacia de atunci și în blocul comunist, precum și contextul acestora sunt cuprinse în discursul rostit la adunarea comună a ambelor camere ale Congresului SUA. În cartea sa Pe scurt, vă rog!^[iii] a declarat, plin de modestie: "Am fost primul reprezentant de rang înalt al unei țări din blocul comunist care a adus în Congres vestea fără echivoc a destrămării comunismului, a căderii Cortinei de Fier, a finalului împărțirii bipolare a lumii și a Războiului Rece și despre necesitatea construirii unei noi ordini politice pe această planetă. Un mesaj de o asemenea amploare nu se recepționează în fiecare zi. De aici probabil și ecoul imens, aproape de neînțeles pentru mine."

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe și Slovace demisionând în iulie 1992, justificând că nu poate continua să-și îndeplinească obligațiile care decurg din jurământul de credință față de republica federală într-un mod adecvat caracterului, convingerilor și conștiinței sale. În acel moment, reprezentanții politici aleși cehi și slovaci nu mai reușeau să cadă de acord asupra unei ordini constituționale unitare și se îndreptau spre divizarea statului comun - Cehoslovacia. În ianuarie 1993, Václav Havel a fost ales ca primul președinte democratic al Republicii Cehe și în 1998 a fost reales pentru încă un mandat. Din punct de vedere politic, perioada primei președinții a lui Václav Havel a fost extraordinar de agitată, atât pe plan intern, cât și extern. A început să își îndeplinească obligațiile de șef al statului conform noii Constituții și să confirme continuitatea relațiilor diplomatice bilaterale cu statele lumii. Datorită abilităților sale, Cancelaria Prezidențială a avut o particularitate pe toată durata mandatelor sale de președinte - nu a angajat niciun speechwriter. Václav Havel și-a scris singur toate discursurile pentru a le putea rosti, cum spunea el însuși. În această perioadă s-a preocupat intens în principal de două subiecte de politică externă. Primul a fost propagarea intensă a extinderii NATO către Est și al doilea, lărgirea Uniunii Europene. Percepea Europa ca pe o singură entitate politică, deși structurată intern în mod complex. Perioada postbelică, în care Europa a încercat să-și construiască ordinea politică internă pe o bază justă și democratică, pe principiul egalității, al voluntariatului și al respectului pentru toți, prin discuții și nu prin violență, el a considerat-o ca fiind unică din punct de vedere istoric și extrem de importantă nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume.

Întrebat care este cel mai important rezultat politic obținut cu aportul său activ, răspundea fără ezitare: desființarea Tratatului de la Varșovia la Praga în 1991 și extinderea NATO la Praga în 2002.

Unele dintre primele sarcini ale lui Václav Havel și ale noii diplomații a anilor '90 au fost asigurarea plecării armatei sovietice de pe teritoriul Cehoslovaciei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, compus la acea oră din șapte membri (URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și RDG). Planul ministrului sovietic de Externe de atunci, Eduard Șevarnadze, era transformarea pactului în organizație politică cu componentă militară. În pofida tuturor recomandărilor politicienilor și diplomaților occidentali de a nu se grăbi dizolvarea Tratatului de la Varșovia, la propunerea părții cehe, Conferința de Afaceri Externe a Pactului de la Varșovia din martie 1990 de la Praga a căpătat un alt conținut decât cel pregătit de către delegația sovietică. Dizolvarea s-a produs un an mai târziu, în iulie 1991, la Praga, la ultima ședință a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

Summitul NATO din 2002 de la Praga avea loc pentru prima dată într-o țară din fostul bloc est-european. Václav Havel, care acordase o atenție și o grijă considerabilă pregătirilor, a văzut evenimentul și ca pe o "serată de adio" la funcția sa de președinte. L-a considerat de asemenea finalul luptei sale de zece ani pentru extinderea NATO spre Est. Era convins că, prin extinderea NATO și asigurarea garanțiilor de securitate pentru țările din Est, se va crea un climat mai liniștit și stabil pentru pregătirea aderării acestor state la Uniunea Europeană. La Praga au primit invitația de aderare la NATO șapte țări: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia și Slovenia. În discursul său la Summit a menționat în legătură cu extinderea: "... este un semnal clar nu numai pentru toți europenii, ci pentru toată lumea, că era împărțirii forțate a lumii în sfere de influență, sau chiar a subjugării celor slabi de către cei puternici, a apus definitiv. Extinderea cu cei șapte noi membri va fi un act de mare încredere în dreptul popoarelor de a alege liber din ce parte a lumii doresc să facă parte și ce relații vor să stabilească și să cultive." În mod simbolic, la Praga au fost redesenate granițele organizării postbelice a Europei, iar sferele de influență stabilite de fosta Cortină de Fier au încetat.

Václav Havel a rămas activ în sfera publică și după ce a părăsit funcția de președinte. În cadrul Forumului 2000, a invitat la Praga, la discuții despre provocările globale, oameni politici remarcabili, gânditori și personalități temerare, care încercau să promoveze în lume valorile democrației și ale respectului față de drepturile omului și care încurajau toleranța religioasă și etnică. Forumul 2000 a fost fondat împreună cu scriitorul, umanistul și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

La 18 decembrie 2011, când s-a răspândit vestea că Václav Havel a încetat din viață, mass-media din toată lumea a reacționat, personalități marcante publicând amintiri și transmițând condoleanțe. Acasă, în Cehia, în marile piețe unde în 1989 avuseseră loc manifestații pentru căderea regimului comunist, oameni din toate generațiile s-au adunat din nou și au citit pe rând din textele lui Václav Havel. Cred că pentru omul politic și scriitorul secolului al XXI-lea nu există o mai mare apreciere.

Text introductiv (fragment)

(de Jirí Přibáň^[iv])

Coduri în anticoduri: despre gândirea lui Havel între sens și absurd

Cu mai mult de o sută de ani în urmă, când a apărut statul cehoslovac, întemeietorii lui au decis ca pe drapelul prezidențial să fie scrisă propoziția "Adevărul învinge".

Astfel, mitul renașterii naționale a poporului care continua învățăturile medievale ale Maestrului Jan Hus și ale mișcării husite se conecta la politica modernă și la metafizica morală la care ținea atât de mult primul președinte, Tomáš Garrigue Masaryk^[v].

Într-un stat împovărat încă de la bun început de adevăr, de la care, în plus, nu se așteaptă nimic mai prejos de biruință, nu este ușor să guvernezi, dar nici să fii supus guvernării. Așteptările sunt mari, iar dezamăgirile profunde.

Același motto polisemantic și l-au însușit și comuniștii, acești deținători aroganți ai adevărului istoric prezumtiv și obiectiv, deși aceeași propoziție de pe drapelul guvernului lor a servit drept componentă doar a unui limbaj automat de propagandă și a ascuns cele mai oribile minciuni, crime politice, inechități și nedreptăți. Cu atât mai curajos este impactul retroactiv al cugetării lui Václav Havel despre "viața în adevăr", așa cum a formulat-o în eseul său Puterea celor fără de putere și în care este surprins tocmai acest automatism al limbii și al comportamentului ca sursă de represiune politică și de umilire morală.

Puterea celor fără de putere

Eseul amintit nu este doar o reflecție intelectuală asupra Cartei 77, asupra drepturilor omului, asupra situației generale din lumea bipolară de atunci și asupra civilizației moderne în general. Nu reprezintă doar radicalizarea îndemnului lui Soljenițîn, "să nu trăim în minciună", despre care se discuta la jumătatea anilor '70 în ambele părți ale lumii divizate. În el se reflectă totodată expresiile verbale și ideatice care continuă să rezoneze în cultura cehă ca tradiție vie a acesteia, a căror forță eliberează și angajează în același timp.

Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc care a propulsat un spectacol de neuitat și paradoxal ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului.

La zece ani de la moartea lui Havel și la aproape două decenii după încheierea mandatelor sale prezidențiale, în propria țară oamenii îl citează din ce în ce mai des, dar îl citesc din ce în ce mai puțin. La nivel mondial lucrurile stau exact invers. Opera lui este citită în special în țările în care nu poate fi citat în mod public.

Păstrez încă vie amintirea discuțiilor despre libertate și drepturile omului purtate cu studenții egipteni care îmi povesteau că Puterea celor fără de putere le-a servit drept inspirație esențială pentru proteste și cum își împrumutau unul altuia traducerile din Havel și discutau cu pasiune despre ideile lui în timpul Primăverii Arabe. M-au întrebat dacă este posibil ca realitatea politică să nu siluiască idealurile pentru care își riscaseră viețile, iar eu am avut un profund sentiment de prăbușire conștientizând că lupta lor pentru libertate și demnitate fusese mai întâi confiscată de islamiști cu pretențiile lor de exclusivitate asupra adevărului doar pentru ca mai apoi, cu sprijin popular masiv, să fie strivită de tancurile militare fără a se ține cont dacă în piețele respective se spusese sau nu vreun adevăr.

Conversațiile cu studenții aceia m-au întristat și pentru că eu, spre deosebire de ei, exact la vârsta lor, am putut trăi bucuria acelorași clipe revoluționare în care ordinea existentă s-a dovedit nesustenabilă, iar viitorul oferea diferite posibilități de dezvoltare a societății, toate prezentând însă o anumită formă de scindare politică. Pe atunci, în noiembrie 1989, mi-a fost teamă când mie și unui prieten din comitetul studențesc de grevă ne-a fost încredințată misiunea de a-i convinge pe membrii miliției comuniste să nu atace mulțimile de protestatari și amândoi am răsuflat ușurați când administratorul stadionului de fotbal pe care se presupunea că urmează să se strângă milițienii ne-a asigurat că aceștia primiseră ordin de retragere și că vom ieși învingători din acea revoluție.

Mulți ani la rând, eu și prietenul respectiv, care între timp a devenit un organizator de succes al unor festivaluri de film, am râs de naivitatea noastră și ne-am imaginat că pentru administratorul acelui teren probabil am părut niște tineri neîndemânatici din comediile timpurii ale lui Forman, dar vărsarea de sânge care a avut loc atunci în România ne va aminti întotdeauna că acea "catifelare" a revoluției cehoslovace a fost mai degrabă excepția care confirmă regula violenței revoluționare. [...]

Cuvânt despre sens

Îmi vin în minte propozițiile din discursul Cuvânt despre cuvânt în care Havel, în seara din ajunul revoluțiilor democratice din 1989, avertiza cu privire la ambiguitatea, lipsa de transparență și violența conținută în cuvinte, astfel că "merită întotdeauna să suspectezi cuvintele și să fii atent la ele". Iar avertismentul se referea și la ceea ce un scriitor sau un dramaturg stăpânește cel mai bine, și anume puterea cuvântului în sine!

Această vigilență și, într-o anume măsură, și scepticismul umanistic îl apropie pe Havel de un alt scriitor și dramaturg ceh, Karel Čapek, care a scris în perioada Primei Republici Cehoslovace, care, datorită prieteniei cu președintele Masaryk, a modelat viața culturală și intelectuală a acesteia, și care avertiza și el cu privire la despotismul mișcărilor totalitare și descria conflictele interne ale civilizației moderne tehnologice și ale omului care, dorind să facă bine, reușește să stârnească cele mai oribile războaie și distrugerea totală.

Tema autodistrugerii omului și civilizației care în numele propriului progres și-a pierdut controlul și care sub stindardul umanității săvârșește cele mai mari atrocități leagă opera și gândirea lui Havel de umanismul lui Čapek. Dacă pentru Čapek simbolul amenințării omenirii a devenit robotul ca produs artificial al tehnologiei care duce omenirea la pierzanie, Havel a văzut această amenințare în limba artificială ptydepe, care duce la pierderea sensului. Și pentru că simbolurile și cuvintele vin din exterior, nu întâmplător cuvântul "robot" i-a fost sugerat lui Karel Čapek de fratele lui, Josef, în timp ce ideea de limbă neinteligibilă a expresiilor goale, "ptydepe", a fost născocită de fratele mai mare al lui Havel, Ivan.

Dacă după Primul Război Mondial oamenii se temeau pe bună dreptate că civilizația modernă se îndreaptă cu pași repezi spre colaps, după cel de Al Doilea Război Mondial era deja clar că prăbușirea amenință chiar limba și comunicarea umană. Cursa pentru o viață pură a devenit astfel o cursă pentru păstrarea sensului limbii și al vieții înseși. Și tocmai această cursă este ceea ce leagă textele lui Havel de contextele lor politice și ceea ce îl așază printre cele mai semnificative personalități nu doar din politica, ci și din cultura și gândirea cehă modernă.

---

[i] Halka Kaiserová este ambasadoare a Republicii Cehe în România. Între anii 1993 și 1996 a lucrat pentru președintele Václav Havel, iar în 2000-2002 a fost purtător de cuvânt al TASK FORCE de la Praga al Summitului NATO 2002. Ulterior a fost consul general al Republicii Cehe la New York și ambasadoare a Republicii Cehe la UNESCO. (N. red.)

[ii] Specialist în științe politice și consilier al lui Václav Havel (1990-1992) în perioada prezidențială. (N. red.)

[iii] Traducere de Helliana Ianculescu, Curtea Veche Publishing, București, 2009. (N. red.)

[iv] Jiří Přibáň (născut în 1967) este academician ceh, intelectual de marcă și eseist, specializat în filosofia dreptului, sociologie și politologie. În prezent este director al Centre of Law and Society din cadrul Cardiff University și contribuie regulat cu articole în presa cehă și internațională. (N. red.)

[v] Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937) a devenit, în 1918, primul președinte al Cehoslovaciei. A fost reales în funcție de trei ori și nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace. (N. trad.)

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021

Citiți o cronică a acestei cărți.

***** 
Intro

 Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă "ScurTiuk"; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul "Cercul Literar de la Sibiu" al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul "Cartea anului" acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul "Cea mai îndrăgită carte a anului - alegerea liceenilor" la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile "Sofia Nădejde") și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor).

În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul "Antoaneta Ralian" pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

*

Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.

"Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță - lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând." (Veronica D. Niculescu)

Fragment

17 iunie

O liniște extraordinară seara, noaptea, dimineața. Uneori sunt toți cinci aici, întreaga familie, alteori rămâne cel puțin un părinte alături de pui. Noaptea, văd unul dintre părinți luminând ca un far pe parapetul terasei, cuibărit acolo, pe graniță, în zona de plecare, alb fosforescent în lumina felinarului din curtea bisericii, păzind puii.

La 8 dimineața, un stol de pescăruși dă roată pe aici. Sunt cel puțin opt păsări, în afară de Grégoire și Fiona, adulți tineri, juvenili dantelați pe la coadă - familia extinsă. Zboară jos, salutând puii noi, așteptându-i să li se alăture. Puii sunt cumințenia întruchipată, cu mămica alături. Grégoire se avântă, rachetă cu însemne pe aripă, sparge stolul, alungă intrușii, gonește după câte-un păsăroi tânăr care chirăie nemulțumit. O escadrilă de drepnele se rotește în tot acest timp în sens invers, la același nivel. Puncte albe, puncte negre rotindu-se într-un spațiu unde fiecare-și găsește loc suficient. Se sparge și stolul de drepnele, două păsări țâșnesc ca săgeata și dispar înghițite de zidul bisericii - sub streșini, la cuib. Un maț de ierburi fine, uscate, cenușii, se revarsă dintr-un asemenea cuib altfel invizibil.

Ceva mai departe, în cuibul vânturelului roșu, puii își leapădă puful alburiu; sunt mai greu de văzut în întunericul nișei, dar li se distinge forma atunci când se mișcă - au crescut, în curând nu vor mai avea loc acolo, vor ieși în crăpăturile din fața geamlâcului, deja privesc pe acolo uimiți la lumea în care vor trebui să se lanseze cât de curând.


Puii taie diagonale de terasă în zbor. E un zbor în care de cele mai multe ori nu se înalță mai sus de jumătate de metru, totuși un zbor, fiindcă pământul nu e atins deloc cu picioarele. Jack face un salt remarcabil: de pe chepeng, zboară direct în vârful hornului. Nu e un zbor mai lung de doi metri, dar e de la o oarecare înălțime la și mai mare înălțime. Chirăie, uluit și el de ispravă, apoi, alunecând pe acoperișul țuguiat al hornului, se pune pe țipat: "Frate, cum te mai dai jos de aici?!". Străduindu-se să se țină cu tălpile de tabla în pantă, se uită în jos și țipă. Fiona vine în goană, la picior, până la baza turnului. Puiul îndrăznește și coboară. "Ați văzut ce-am făcut?!"


Doi porumbei gulerați, sălbatici, poposesc în dud. Mari, plumburii, cu penaj impecabil, cu "branhiile" albe și cu acele irizații verzui, roz, violacee la gât, stau în crengile de sus, la vedere. Reușesc să îi fotografiez, deschizând fereastra cu mișcări lente și executând apoi toate gesturile încet. Păsările reacționează înainte de toate la mișcare. Grégoire e singura pasăre din lume care mă cunoaște și care nu se sperie când apar. Dar dacă aș apărea din altă parte, la altă fereastră, atunci probabil că nu așmai fi eu - doar un om, un străin, un pericol.


O pasăre cântătoare, mică, pe care încă n-am reușit să o văd, a poposit de câteva zile aici. E în teiul bătrân, în dreapta. Cântă de cum se apropie seara, cât încă mai e lumină, uneori și dimineața. Un tril lung, ca un susur de apă, fără început diferit, fără final diferit. Nu e privighetoare, nu e sticlete, nu e pițigoi, nu e țiclean, nici pănțăruș nu e, nu e silvie. Cine ești?


Seara, când plapuma de nori plumburii e spartă la apus, deșirată în franjuri cu pene de flamingo, Grégoire stă pe turnul lui de pe blocul-potcoavă, de peste stradă. În casa lui de zi. E singur acolo. Îl fotografiez, o siluetă de pasăre, un profil neclintit. Aripa lui ciufulită, care nu se lipește bine de corp. O sută de metri între noi, valuri-valuri de aer. Iar eu știu cine e: e singura pasăre din lume care mă cunoaște și pe care-o cunosc. Cât de cât.

18 iunie

Părinții coboară tot mai puțin pe terasă. Stau sus, de jur-împrejur, pe hotel, pe bloc, însoțiți de alți pescăruși din familia extinsă. De jos, de pe terasă, puii țârâie, piuie la ei, după ei. Sunt lăsați mult timp așa. "Trebuie să urcați. Ușor, zilele astea, va trebui să urcați."

Exercițiile de zbor sunt tot mai complicate și precise. Zboară de-a lungul și de-a latul terasei, fără să se înalțe mult, dar învățând să aterizeze la punct fix. Știu să traseze o curbă, dacă e nevoie. De câteva ori, câte un pui s-a cocoțat pe parapet, pe marginea dinspre vița japoneză și hotel. A privit dincolo, a coborât la loc. Și iarăși s-a suit, fără grabă, fără poticneli. Aripile deschise, un mic salt. Și alt salt, înapoi pe terasă. Cu calm. Fără țipete.

În ziua asta își lua zborul cel dintâi pui, din prima serie de pui ai lui Grégoire (2017). Cu patru zile mai devreme, făcea primul zbor mai înalt, dincolo de terasă, chirăia uluit în aer și reușea să se întoarcă aici. Poate cam asta a făcut și Jack acum trei zile, numai că Jack a nimerit pe jos, în curtea bisericii.


Uneori se aude un stol întreg cântând, chirăind. Ca acum. Ascult, aud pescărușii venind de dincolo de bloc, din spate. Trec peste bloc, apar aici și se îndepărtează un timp, apoi cotesc și se duc undeva în dreapta, poate vor da o roată largă și vor reveni de unde au plecat. Sunt păsările din colonie, Colonia Enescu, însoțind gălăgios vreun pui care zboară pentru prima oară. E un cor pe care n-ai cum să-l confunzi.


Deodată, zboruri înalte. E incredibil progresul făcut nu de la o zi la alta, ci de la o repriză de mișcare la alta. Puii dorm ceasuri în șir, când se trezesc se întind - un picior, o aripă - și cască, iar se întind - cu tot trupul aplecat înainte, cu fundul în sus, cu aripile ușor depărtate de corp, ușurându-se, trimițând în spate un jet alb. Apoi încep să vâneze pietricele, brichete, să fugă cu ele în cioc, să și le fure unul altuia și, tot jucându-se așa, ajung să se ridice în zbor. Primele lor zboruri sunt ca firele întinse pe deasupra terasei, la o înălțime relativ constantă și mică - jumătate de metru. Treptat, uită de pietricele și de joacă. Isa trasează cinci asemenea fire consecutive, unul după altul, neobosită. Jack și Victor o urmează. Zboară toți trei, se intersectează, se reped la câte un porumbel care se aventurează să poposească pe terasă tocmai în timpul orei de zbor, iarăși țes trasee, atenți la marginea terasei.

Astăzi, la prânz, i-am văzut croind trasee mai complicate. Când își termină diagonala cotesc, ca să lungească drumul, își continuă zborul și se înalță la doi metri, poate chiar un pic mai mult. Zborurile care urmează nu mai sunt fire drepte, ci au formă de cocoașă. Cocoașă după cocoașă și strigăte entuziaste. Uneori, zăbovesc în punctul cel mai înalt, bătând din aripi, cu picioarele atârnând, verticale. Continuă cocoașa, coboară, aterizează, țipă și o iau de la capăt.

A plouat mult astăzi, ore în șir. Puii s-au retras pe latura de aici, dinspre bloc: unul în cuib - mare cât Fiona, ocupa integral cuibul -, altul alături, sub crengile dudului, unde a crescut iarbă cu fire late, proaspătă și tăioasă, și altul pe aleea cu dale, cuibărit pe un petic pătrat de cauciuc. Apa ploii nu le mai pătrunde la piele, ca atunci când erau boboci. Picături sclipesc pe spinările lor bine acoperite de pene. Rotunde, cu strălucire de sticlă, captând lumina zilei în ele, alunecă la mișcările din somn, se unesc și se sparg.

Un ciclon care ieri se afla deasupra Mării Negre a ajuns azi-noapte aici. O umezeală de peste nouăzeci la sută în aer. E de parcă norul, translucid, torsionat, ar fi coborât pe pământ și-am respira acum chiar în el. Ciclonul ăsta cuminte - nu bate vântul puternic, doar plouă întruna - a adus aici ceva din marea pe care ei n-o vor vedea niciodată.


Ploaia. E atâta liniște în jur: muncitorii au dispărut, schela de pe hotel a fost strânsă zilele trecute, turiști nu se văd.

Puii de pescăruș s-au bălăcit îndelung în băltoaca uriașă formată lângă stâlpișor. Vreo șase metri pătrați de apă adâncă de patru, cinci centimetri în zona centrală. Dansul tălpilor, repetat iar și iar, stârnind cercuri concentrice largi, vălurele intersectându-se la suprafața apei limpezi. Și, pentru prima oară de când îi observ, acest dans, executat într-o apă care le ajunge mai sus de primul tronson al picioarelor, mă duce cu gândul la o lopătare. Trebuie să fie dorința de-a lopăta pe sub ape, o mișcare atât de firească, în fond, pentru ei, cum e bătaia din aripi. Niciodată n-au dansat mai mult pe loc ca astăzi, toți trei deodată, în apa cea mai adâncă, adusă de ciclonul venit de la mare.


În casa vânturelului, puii se ivesc la "ferestre" - adică în crestăturile din zid. Sunt cel puțin trei. Se mișcă în cuib ca oamenii prin camerele de hotel. Fac câțiva pași către margine, în lumină, își arată trupurile acoperite de pene pestrițe, pătate pe alocuri de ultimele insule de puf alb. Se uită afară. Au silueta omului îmbrăcat în frac, cu mâinile la spate, care se apleacă din ușă, ieșind doar un pic, cu partea superioară a trupului, ca să verifice dacă afară mai plouă. Cât de curând, vor trebui să se arunce în gol. Primul lor zbor va fi un pas în gol, însoțit imediat de deschiderea aripilor, prima fâlfâire adevărată, totală, care va trebui să-i salveze. Unii vor reuși.

19 iunie

Sâmbătă. A plouat toată noaptea. I-am văzut făcând exerciții de zbor și târziu, după miezul nopții. Fâlfâirile lor, largi, agitate, adunând în ele și luminile, și umbrele nopții, sunt însoțite de sunete - aș ști că zboară și dacă nu i-aș vedea. Dar îi văd.


Ce a adus ciclonul în dar, la 8 dimineața? Un curcubeu. Îl văd întreg, spre apus, cu un picior dincolo de podul alb de la gară, trecând peste "Vapor", peste casa lui Grégoire, peste turnul bisericii, și cu celălalt picior dispărând dincolo de blocuri. E senin deasupra noastră, un petic de albastru atât de improbabil zilele astea, și e nor cenușiu, dens, compact, acolo, departe, unde e curcubeul. Durează câteva minute; nori învolburați, joși, ca un fum de incendiu, se ivesc de după hotel, înaintează rapid și-l acoperă.

Pe terasă, puii țârâie după mama care stă sus, pe aripa din față a hotelului, apoi pleacă - pe drumul de plecare, spre curcubeu, spre apus. Jack și Vicky se dau jos de pe chepeng, privesc lung după ea, țipă (țipete roz, trupuri gri), apoi se pun pe zburat. Două diagonale remarcabile, cum n-au mai făcut. Una după alta, trase la indigo. Se înalță de la primele fâlfâiri, câștigă imediat înălțime, iar către finalul traseului urcă sus, la trei, patru metri. Cocoșați, uluiți, privind în jos, zăbovesc o clipă prelungă acolo, la apogeu, ca niște sfincși colibri, apoi se lasă să cadă în spațiul sigur al terasei. Isa picotește pe chepeng, cu capul strâns între umeri - blândă imitație de șoim.


O păsăruică maronie străbate terasa la orele amiezii, dinspre colțul dudului și al teiului, și poposește pe parapet, lângă vârful nucului. O săgeată. N-are cum să fie o vrabie. Binoclul îmi arată un codroș de munte. O femelă, fiindcă e maronie cu coada cărămizie. Cercetează zarea, neliniștită, și dispare în câteva clipe. Îmi amintesc, am mai văzut-o și-n alte veri. O apariție rară. Un fulger discret. Și mă întreb: oare ar putea fi cântecul bărbătușului ei, acel cântec pe care-l aud de câteva zile? Pe el nu l-am zărit niciodată. Nici anul ăsta, nici altădată.

N-am avut mult de așteptat. Peste trei ore, abia ce mă ridicasem în picioare și mă apropiasem de fereastră, că mi-a atras atenția zborul săgetat, frânt în fragmente orizontale - mai sus, mai jos -, al unei păsăruici întunecate. A poposit pe un brâu decorativ de pe turnul bisericii. Fără să-mi iau ochii de la pasăre, am întins mâna, am apucat binoclul. Și l-am văzut bine: codroșul, masculul. Fumuriu pe spinare, negru-cărbune pe la gușă, cu coada roșie-portocalie. A stat câteva clipe, a cercetat zarea, a pornit agitat mai departe, către copacii de peste drum.


Ciclonul încă își face de cap pe deasupra noastră. Nori joși trec în viteză, straturi, straturi, din când în când se ivește câte-un petic de senin, și iarăși nori, și iarăși ploaia fină, o burniță de vară.

Un pui pe chepeng, cu o brichetă verde în cioc. O lasă să-i scape, iarăși o apucă, iarăși o lasă să-i scape. Clinchete, clinchete. Alt pui e pe pietriș. Se înalță în zbor, parcurge o lungime de terasă, cotește și continuă pe lățime, cotește din nou și străbate iarăși lungimea. A parcurs un U lin, înalt, a aterizat cu precizie. Apoi se suie pe parapet, la copaci, și umblă pe acolo, în sus și în jos, fără grabă, fără țipete. Al treilea pui nu se vede. Nici părinții. E liniște. Doar poc, poc, sunetul brichetei lăsate să cadă pe tăblia chepengului.


Ce aduce, ce aduce Grégoire bun, când își strigă puii și ei ies, pe rând, toți trei, de sub dud? Ce aduce? Puii se strâng în jurul lui pe poteca din dale, și așteaptă, și cer, clătinând capetele, toți mari aproape cât tatăl și, prin urmare, flămânzi de trei ori cât el. "Ce ne-ai adus? Ce ne-ai adus?" Și, din nou: "Ce ne-ai adus?". Grégoire, cu gâtul alungit la maximum și încordat, cu gușa și ceafa umflate, se străduiește, se opintește și, în cele din urmă, prin ciocul larg căscat, revarsă pe jos nemaipomenita captură: capul imens al unui pește oceanic. Un cap perfect tăiat cu cuțitul de-o mână de om. Triunghiul de carne strălucește câteva clipe, alb-negru-argintiu, unul dintre pui îl înhață și fuge cu el în cioc, cu aripile deschise. Jack, tu ești? Da, însuși Jack. Și fuge, și fuge, cu ceilalți doi frați după el. Capul de pește e prea mare ca să fie înghițit din mers, dar până la urmă inevitabilul se petrece: acum Jack are o ceafă groasă, cu pene zburlite, și s-a retras lângă chepeng. Neclintit. O statuie. Frații piuie pe lângă tată. "Altceva mai ai?" Nu mai are. Căpățâna uriașă rezistă însă doar pentru scurt timp în gâtul lui Jack. Cine știe de ce, puiul decide să o ejecteze. Și-o varsă acolo unde se retrăsese, lângă chepeng. Începe o nouă bătălie. Trei pui și un tată se luptă, își trag prada unul altuia din cioc. Câștigă tatăl. Grégoire înghite iarăși capul. Mai stă un pic cu puii, surd la milogelile lor, apoi pleacă în zbor. Puii rămân piuind. Își plâng de milă o vreme. Și apoi, ce să facă, se apucă să zboare. E și asta ceva. Și-ncă cum!

Pe înserat, iarăși apare codroșul de munte, bărbătușul. Poposește pe marginea terasei, privind spre apus. Îi fac două fotografii, repede, prin geam. Ce frumusețe aparte, în douăzeci de grame de viață: sunt acolo și focul, și scrumul!

Trenul spre Samarkand

 

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din rusă de Luana Schidu

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc.

În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015, Bolșaia Kniga (Marea Carte): Premiul întâi și Premiul cititorilor - Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger.

Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat, în anul 2019, Bolșaia Kniga: Premiul al treilea și Premiul cititorilor - Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. În 2020 a primit, în Italia, Premiul Literar Internațional Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în 2021 fiind, la rândul său, finalist la Premiul Médicis Étranger.

Cel mai recent roman al lui Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand (Eșelon na Samarkand; Humanitas Fiction, 2021), apărut în martie 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale - bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste douăzeci de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile sale sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

*

"Un fel de Arcă a lui Noe", după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță - într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

"Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final." (Elena Kostiukovici)

"Misiunea terapeutică pe care și-o ia asupra sa Guzel Iahina în acest roman este, într-un anumit sens, aceeași pe care și-au asumat-o Ahmatova și Soljenițîn în Rusia, dar și autori care au abordat tema sclaviei în America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea față de astfel de teme este în sine marca unui mare scriitor." (gorky.media)

"Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre "trenurile lui Dzerjinski". Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii, și este similară chiar cu a lor. Și poate că, răspunzând la întrebările mele, răspund și la ale celorlalți." (Guzel Iahina)

"Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea și­nelor de tren. Și se naște o realitate artistică foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare?" (Procitenie)

Cărțile lui Guzel Iahina, apărute în colecția Raftul Denisei, colecție coordonată de Denisa Comănescu, s-au vândut în peste 80.000 de exemplare în România.

Fragment

Noaptea au apărut călăreții.

Au apărut de niciunde - din aerul uscat al stepei, din mirosul de pelin și pojarniță - și au înconjurat trenul, umbre negre pe ceața neagră, tropot răsunător de copite pe pământul moale. Trei? Patru?
- Cine-i acolo?

Deev a întins mâna cu revolverul în direcția sunetelor.

De la apusul soarelui, el și Belaia adunaseră ierburi pentru infirmerie: câțiva dintre cei bolnavi erau deja vlăguiți și încetaseră să mai dea fuga afară să-și facă nevoile - așternutul de fân de pe podea trebuia schimbat continuu. Cei care încă mai aveau putere stăteau pe vine nu departe, cu cămășile sumese. Călăreții ar fi putut să nu-i observe și să-i calce.
- Ieșiți! a strigat în întuneric. Acuși trezesc paza!

N-au răspuns și nu s-au oprit din mers - își jucau caii în frâu, fără grabă, ba apropiindu-se foarte mult de garnitură și uitându-se pe ferestre, ba îndepărtându-se cu câțiva pași. Copitele loveau scurt pământul, caii erau sătui și vioi: nu erau cai de țărani, și nici de oameni ai stepei, ci de soldați. Sau de bandiți.
- În caz de ceva, să știți că am un pluton întreg în eșalon!

În vagoanele de pasageri ardeau lămpi de gaz - oaspeții puteau vedea cu ușurință populația trenului: nici un pluton, ba nici măcar jumătate de pluton, ci numai copii amuțiți de boală, apărați de o duzină de femei în vârstă.
- Au revolvere, baionete și o mitralieră Lewis! Și două lăzi de dinamită!

Reflexiile luminilor din vagoane au căzut pe "fugarii" care se îngrămădeau afară, cu fundurile dezgolite - aceștia nu se putuseră întrerupe nici măcar la apariția oaspeților neașteptați, și acum se târau pe pământ apropiindu-se de vagoane, ca să se ascundă la adăpostul lor.

Crupele cailor și profilurile călăreților scânteiau și ele în reflexiile luminoase, dar foarte rapid, era greu să le deslușești. Parcă bărbi și tunici, săbii și cizme. Parcă halate kârgâze matlasate. O adunătură de oameni pestriți de diferite proveniențe. Of, câtă dreptate avusese inspectorul de la Orenburg! Ar fi trebuit să aibă pază.
- Așa să-i transmiteți atamanului vostru!

Nou-veniții au trecut pe lângă el, unul câte unul, parcă înadins apropiindu-se de Deev și amețindu-l cu răsuflarea fierbinte a cailor.
- Numai să-și arate nasul, că-l legăm fedeleș și-l trimitem cu drezina la Orenburg, cei de-acolo au obosit așteptând!

Unul dintre călăreți nu s-a mai putut abține și a izbucnit într-un râs gros, și în aceste hohote răsunătoare cavalcada și-a încetat rotirea, s-a adunat și s-a pierdut în noapte...
- Să plecăm imediat, a propus Deev. Să băgăm cărbuni și să-i dăm drumul, pe urmă n-au decât să ne caute prin stepă.
- Nu, s-a împotrivit felcerul. Dacă-i încuiem pe bolnavi în infirmerie, se umple de rahat până la ferestre. Cu o asemenea concentrație de bacterii îi omorâm pe toți, până la unul. De aceea, câtă vreme fie și un singur bolnav poate să dea fuga afară pe propriile-i picioare, nu ne mișcăm din loc.
- Ăștia nu sunt proști, a zis Belaia. Sunt bandiți, dar nu sunt proști. Au văzut cu ochii lor cum stau lucrurile aici, a doua oară nu mai vin.

Comisarul avea dreptate: holera oprise mersul eșalonului, dar tot holera avea să le fie și zid de apărare.

A doua oară nu mai vin, a întărit în sinea lui Deev, în timp ce culegeau iarbă din stepă. Colilie, sovârf, pojarniță - tulpinile erau tari, ca făcute din sârmă, le făceau palmele să sângereze și miroseau amar. Duceau brațele de fân în infirmerie, iar Memelea le scotea de acolo pe cele mursărite - nu cu mâinile, ci cu o țepușă lungă de lemn; le târa cât mai departe și le arunca într-o ravenă.

Nu mai vin - când au umplut saci cu aceeași iarbă, și cu acești saci i-au învelit pe bolnavi: unora le era tot mai rău, erau scuturați de frisoane.

Nu mai vin - când au dus în infirmerie apă fiartă pentru hidratarea suferinzilor: n-au dus-o prin vagoane, care gemeau din toate glasurile "ne e seteeeeee!", ci pe afară, cu capac pe găleata aburindă.

Nu mai vin - când spre răsărit bolnavii de holeră erau deja atât de mulți, încât au hotărât să le aloce un vagon de pasageri întreg, comasându-i pe cei sănătoși în celelalte.

Nu mai vin...

Dar bandiții au venit.

Îndată ce soarele galben s-a ridicat deasupra stepei înroșite de zori, din ceața dimineții s-a întrupat o cămilă - uriașă, tot galbenă, cu buze răsfrânte și păr des pe tot corpul. Călare pe ea ședea un om în manta și cu o căciulă mițoasă ușor dată pe-o parte, în spate se zărea căruța la care era înhămată. Călărețul mergea singur, legănat tihnit de pasul larg al cămilei și ținând doar hamul în mâinile întinse. De departe, după atitudinea relaxată, l-ai fi putut lua drept un nomad al stepei, dar de aproape i-au devenit vizibili ochii deschiși la culoare și părul blond - era un cazac.

La brâu avea o șașka^[i] în teacă. Prinsă în centură, o armă de foc scurtă, în mod vădit mai bătrână decât stăpânul ei (astfel de țevi erau numite cu dispreț trancane și se întâlneau mai ales în Turkestan, unde ajunseseră armele deja depășite din țările Antantei).
- Atamanul Iablocinik vă salută! a strigat el, apropiindu-se de tren. Și vă cere o favoare.
- Iar eu îi urez atamanului să-și dea duhul cât mai repede, a răspuns Deev, fără să ridice glasul și fără să-i pese dacă vorbele îi sunt auzite de interlocutor. Și n-am de gând să-l îndatorez cu nimic.

Stătea pe platforma vagonului (ieșise acolo împreună cu Bug când îl văzuseră pe fereastră pe matinalul oaspete), dar nu avea de gând să coboare, și cu atât mai puțin să poarte conversații lungi: infirmeria era plină de copii slăbiți și scuturați de frisoane, care trebuiau hidratați, iar în lipsă de apă, măcar liniștiți.
- Rugămintea nu-i mare, a continuat oaspetele, conducându-și cămila lângă vagonul cu bolnavi. N-o să vă fie greu s-o îndepliniți. Harnașamentul animalului era elegant, după moda orientală, cu ornamente metalice și bucăți de sticlă colorată. Atamanul vrea să se roage împreună cu ortacii săi în biserica de campanie.
- Iar eu vreau să te duci de-aici! Deev se uita la botul buzat al cămilei, ca și cum ei i s-ar fi adresat. Asta nu e biserică, e infirmerie. Mai exact, un lazaret pentru holeră.
- Atamanul știe, a dat din cap mesagerul. Și de aceea v-a trimis un butoi cu var cloros pentru dezinfectarea tuturor vagoanelor și a locomotivei.

Deev nici să clipească n-a apucat, că felcerul a și sărit jos de pe platformă, aproape fără să atingă treptele, și s-a repezit ca o vijelie la căruță, unde într-adevăr se afla un butoi. I-a scos capacul și a ridicat spre Deev o față cu o expresia ciudată, contorsionată de mirosul înțepător și de o bucurie aprigă.
- Și o să vă mai trimită, a rânjit cazacul. Ce porunciți și cât porunciți.
- Suntem de acord, a răspuns repede Bug în locul comandantului. Mai cerem sare și săpun. Mult săpun, foarte mult, cât se poate! Deev îl vedea pentru prima dată atât de grăbit pe bătrân. Și apă, tot multă! Câtă puteți să aduceți.

Cazacul a dat din cap: s-a înțeles.

Promisiunea era greu de crezut (cine știa mai bine decât Deev cât de greu era de găsit săpun în aceste vremuri?). Dar și butoiul cu var cloros era un mic miracol - și iată, aproape că le căzuse din cer! Nerăbdător, Bug deja îl târa în infirmerie, cuprinzându-l cu brațele și strângându-l la piept, ca pe un om drag.
- Da' ce, n-aveți destule biserici în Orenburg? s-a stropșit Deev, oarecum fără rost. S-au construit puține pe vremea țarului?
- Și un butoiaș de oțet, a aruncat Bug din mers. Două butoiașe!

Privirea de obicei severă a felcerului devenise aproape ca a unui martir: pesemne bătrânul tria în gând tot ce ar fi vrut să ceară de la norocul care le surâdea pe neașteptate, și această alegere îi pricinuia durere.
- S-au construit destule, dar au fost distruse în ultimii ani. Cazacul continua să rânjească, amuzându-se vădit de tulburarea felcerului. Și atamanul s-a rugat vreme de cincisprezece ani într-o biserică din asta, de campanie, când a fost pe frontul german. De aceea, pentru el nu e doar o biserică ambulantă, ci o amintire.
- Și nu se teme atamanul tău că ia ca amintire și holera din biserică?
- E credincios, a devenit brusc serios cazacul. De aceea nu se teme. Noi toți credem și nu ne e frică.

Și s-a uitat la Deev, de-ai fi zis că-l înjunghie cu privirea.
- Și niște lemne sau cărbuni, nu se potolea felcerul. O să fierbem multă apă, și fără combustibil...
- Lasă târguiala! s-a răstit Deev atât de tare, încât cămila până atunci liniștită și-a smucit capul, zăngănindu-și ornamentele de pe ham. În infirmerie sunt mulți bolnavi. Dacă atamanul tău nu poate și nu poate, n-are decât să vină și să-și rostească rugăciunile lângă ei, dar încet și fără să-i deranjeze. N-o să-l alungăm.

Și iar a rânjit cazacul: alt răspuns nici nu aștepta. Chipul lui bronzat trecea repede de la asprime la amuzament și înapoi. Ah, pentru rânjetul ăsta te-aș trage de picior din spinarea cămilei și te-aș tăvăli cu fața-n țărână, în scârna plină de holeră!
- Tot ce ați promis, aduceți înainte, a încheiat Deev.

Na, să vedem ce mai zici!
- Am adus deja. Zâmbetul cazacului a devenit și mai larg. Doi saci de sare. Restul, mai târziu.

Felcerul tocmai era gata să lase butoiul cu var cloros pe platforma vagonului, la picioarele lui Deev, dar, auzind de sare, s-a întors din nou spre oaspete. Acesta a zâmbit cu bunătate, gata să râdă de-a binelea: ei, da, unchiașule!

Bug s-a repezit iar la căruță. Acolo se aflau într-adevăr doi saci nu prea mari, plini până la refuz. I-a desfăcut, a luat între degete câte un praf din fiecare și l-a pus pe limbă: era sare!

Cazacul și-a ridicat sprâncenele și și-a încrețit nasul, dar, abținându-se, n-a izbucnit în hohote de râs.
- Și dacă nu sunt de acord? a întrebat cu ură Deev.
- Păi ai fost deja!
- Ce, ați lua infirmeria cu forța și ați azvârli copiii din ea?

Surâsul oaspetelui s-a transformat pe loc în rânjet. Fără grabă și fără să se mai uite la interlocutor, cazacul a dezlegat în tăcere hamurile de pe hulube și le-a aruncat pe jos, apoi a întors cămila și s-a îndepărtat. Mersul animalului era lin, și în scurt timp bătaia copitelor și zornăitul ornamentelor nu s-au mai auzit, s-a mai văzut doar un zid de praf galben. Căruța a rămas lângă felcer.
- Eu am luptat cu ei, cu cazacii ăștia, a zis Deev. Și acum, poftim, m-am vândut. Pe săpun.

În afară de sacii cu sare, în căruță mai era și o boccea făcută dintr-o pătură militară veche. Bug a băgat mâna înăuntru și a scos un pumn cu ceva mărunt, viu colorat - bomboane învelite în staniol. Într-o boccea voluminoasă - vreo cincizeci de pfunzi, nu mai puțin.
- Bomboane, nu i-a venit să creadă felcerului. Dropsuri.
- Nu pot să sufăr dulciurile, a scuipat Deev. Mi se întoarce stomacul pe dos.

*
"Iablociniștii" s-au dovedit a fi puțini - doar vreo două duzini. La început, Deev a crezut că asta e doar o parte a detașamentului, dar mai târziu a înțeles că se adunaseră toți flăcăii.

Mohorâți, cu bărbile până la ochi, părea foarte greu să le ghicești vârsta. Dar printre bărbile dese erau și unele pline de fire albe, și unele bogate, tinerești. Pe cap purtau căciuli mițoase uzate, căciuli de fetru cu apărători pentru urechi, turbane kârgâze. Pe umeri, mantale, caftane sau halate matlasate. O gloată pestriță.

Toți erau călare. Stăteau relaxați în șa: nu se ridicau în scări, precum cavaleriștii începători, ci păreau a crește direct din crupa calului, revărsându-se peste ea - cu picioarele, cu mâinile, cu întregi trupurile lor flexibile -, răspunzând la fiecare pas al animalului și în același timp ghidându-l. Oamenii aceștia învățaseră să călărească înainte de a învăța să meargă: cazaci, toți până la unul. Mai precis, cazaci albi. Și mai exact, bandiți.

Stând pe platforma vagonului, Deev urmărea sosirea bandei. În acest timp, număra și armele inamicului - puștile din spinare, pumnalele și săbiile, revolverele de la brâu -, atât de multe, că de fapt nu avea rost să le numeri. Iar în căruța acoperită cu piei de animale, trasă de cămila cunoscută, oricum se putea ascunde orice: un obuzier sau chiar un lansator de bombe.

Era mai bine ca Deev să nu-i întâmpine pe oaspeți și să nu se afle în infirmerie în timpul rugăciunii, căci în ultima vreme se mânia prea ușor. Dar cum altfel? "Dacă încep să urlu și să-mi flutur arma, mă apuci de braț și mă tragi în stepă, îi poruncise mai devreme felcerului. Îmi iei revolverul. Dacă mă împotrivesc, mă lovești tare, îți dau voie." Acesta îi promisese.

Încă de departe, când au zărit biserica ambulantă, călăreții și-au făcut cruci peste cruci. Acum, apropiindu-se și grăbind pasul, se cruceau din nou, de mai multe ori (Deev, în ușa vagonului, a început să se simtă stânjenit, de parcă i se închinau chiar lui). Nu și-au priponit caii, nici nu le-au legat picioarele, ci doar le-au aruncat frâurile pe ceafă, și aceștia s-au dat ascultători într-o parte, să pască.

Care o fi fost atamanul Iablocinik? Deev ar fi pariat pe unul - un bărbat înalt, în caftan și cizme -, dar acesta s-a dovedit a fi preotul: a scos dintr-un sac legat la șa o sutană prăfuită și a îmbrăcat-o direct peste caftan. A mai scos două cruci - una la gât, cealaltă în mână - și o boccea zdrăngănitoare, pesemne cu obiecte bisericești.

Ceilalți se pregăteau și ei: își ștergeau praful de pe față cu mâinile, pe care apoi le scuturau de pantaloni. Își scoteau căciulile, netezindu-și părul cu degetele.

Oare se pregăteau să se roage cu toții, la grămadă?
- Oțet, au anunțat scurt, scoțând din căruță și punând jos câteva butelci din sticlă groasă, din cele în care de obicei se ține basamacul.

Lichidul dinăuntru era transparent ca lacrima - chiar ar fi putut fi oțet. Dar putea să fie la fel de bine și apă chioară.

Deev nu s-a repezit la cadou, să-l ducă nerăbdător la nas, cum făcuse felcerul dimineața.
- Săpunul unde-i? a întrebat el aspru.
- Pe urmă, i s-a răspuns la fel de aspru.

Și s-au îndreptat spre biserică. Primul pășea preotul, ceilalți, după el. Au urcat treptele vagonului - sprinteni, ca niște tineri - și s-au oprit o clipă în fața intrării, și-au făcut cruce, apoi au intrat pe ușa deschisă. Pe Deev nu l-au observat - s-au scurs pe lângă el, atingându-l cu coatele și umerii, dar nu cu privirea. Parcă veniseră la ei acasă, neobrăzații. Unul singur s-a uitat la el și l-a întrebat: "Căzăcime este în tren?" "Du-te și caută!" s-a stropșit Deev.

Chipurile aspre cunoscuseră și soarele dogoritor al stepei, și soarele ucigător al deșertului. Mustățile și sprâncenele erau grele de praf. Ochii - luminați de așteptare.

După un minut, toți erau înăuntru, nu mai rămăsese nimeni lângă tren. Doar căruța mai scârțâia în vânt și se mai scremeau alături câțiva "fugari", cei care mai erau în stare să meargă pe propriile picioare după noaptea nedormită. Nu ghicise Deev care era atamanul, sau nu se afla printre cei sosiți?

A intrat în infirmerie, strecurându-se cu greu pe ușa care abia se mai putea deschide, atât de tare o împingeau dinăuntru spinările puternice ale bărbaților.

Spațiul fostei biserici, umplut cu priciuri pe trei niveluri, cu greu mai putea adăposti o asemenea mulțime, dar o făcea: oamenii se împrăștiaseră printre lavițe și pe coridorul îngust, nelăsând nici o palmă de loc liberă. Toți își întindeau gâturile înainte, spre fostul altar, din care încă de la Kazan jumătate fusese distrusă de tâmplari și jumătate rămăsese întreagă, decorațiunile și frescele acoperind peretele din spate al vagonului. Draperia care de obicei ascundea rămășițele altarului și totodată patul felcerului, era trasă: un Dumnezeu slab și bărbos privea adunarea cu degetele ridicate pentru binecuvântare, priveau și Fecioara cu pruncul (reușiseră să scoată icoanele din rame, dar să curețe pictura murală, nu; râcâiseră un pic cu cuțitul și îi lăsaseră așa, zgâriați).

Lângă icoane, preotul își făcea de lucru cu obiectele de cult și pe umerii largi ai cuiva strălucea o burcă albă. Deasupra umerilor se înălța un cap mare, cu bucle cărunte, iar în jur era loc - cazacii se înghesuiau în spate, neîndrăznind să se apropie prea tare de burcă. Atamanul?

Deev știa precis: pe lângă el nu trecuse această burcă, și nici capul cu bucle cărunte - și acum, poftim, Iablocinik e în biserică, în primul rând. Iar preotul oastei deja aprinde lumânările pentru rugăciunea care urmează, deja își leagănă gospodărește candela în toate părțile, umplând vagonul de mirosul dulceag al tămâii. Cazacii își trec lumânările unii altora, și unul, din greșeală sau intenționat, îi întinde una lui Deev.
- Ține-o tu.

Aproape lovindu-l cu umărul pe cel care i-o dăduse, Deev se strecoară prin mulțime și se duce în fundul vagonului: rugăciunea-i rugăciune, dar holera din infirmerie n-o lua nimeni, și el avea să facă acum același lucru ca și noaptea trecută: o să aibă grijă de bolnavi. Tot așa și felcerul, și comisarul, și surorile - ei n-au timp de mătănii și de rugăciuni pentru iertarea păcatelor.

Murmurând și îngânând ceva, preotul zăbovește îndelung lângă altar și își flutură sfeștocul peste capetele celor prezenți - împrăștie generos apa sfințită, străduindu-se să ajungă până în cotloanele cele mai îndepărtate. Câteva picături cad pe fața lui Deev - e nevoit să-și șteargă fruntea cu mâneca. Și să șteargă și fețele copiilor, și lavițele de lângă el. O să se termine teatrul ăsta, și măcar o să poată dezinfecta totul cu var cloros!

Și iată că se aprind lumânările. Mirosul de ceară topită se amestecă cu cel dulceag de tămâie. Cu aroma ierburilor presărate pe podea, sub priciuri. Cu mirosul tare al trupurilor și al răsuflărilor de bărbați. E sufocant, te ustură ochii. Dar e cald.

Căldura e bună. Bolnavii de holeră au nevoie de căldură. Holera secătuiește organismul de puteri și îți răcește atât de tare extremitățile, că bolnavii sunt mereu înghețați. Poate că de la flacăra lumânărilor și răsuflarea atâtor guri se vor încălzi?
- Învelește-mă, îi cere de pe o laviță un sac cu iarbă.

Sub sac e cineva mititel, abia vizibil, tremurând de frisoane: Cenghiz Mamo.
- Învelește-mă, Deev, învelește-mă!

Deev se așază lângă el, proptindu-se cu genunchii în picioarele cuiva. Îl înfășoară mai bine pe băiețel în sac, băgând marginile dedesubt. Așa e mai bine? I-ar da lui Cenghiz tunica lui - dar aceasta deja o încălzește pe una din fete.

Peste sac se lasă ceva mare, păros. Un șal? Un bașlîk^[ii] ponosit - unul dintre cazaci și-l scosese și i-l dăduse copilului înghețat. Altădată, Deev ar fi azvârlit darul înapoi, dar acum îl ia. Strânge din dinți și îl ia. Îl înfășoară pe Cenghiz în lâna moale - acum e mai bine? - și ridică ochii să-l identifice pe stăpânul bașlîkului. Dar în jur sunt mulți bărbați, și toți privesc numai la altar, unde preotul murmură și îngână rugăciuni - nu mai are cum să-și dea seama cine a făcut darul.
Binecuvântaaaaată fie împărăția taaaa! exclamă preotul cu voce tare.
Gurile cazacilor se deschid pe neașteptate - toate odată, ca una singură - și rostesc cântat: Aaaaamiiiin!

---

^[i] Un fel de spadă cu o lamă cu un singur tăiș, ușor curbată, fără gardă, purtată deseori de cazaci.

^[ii] Un fel de glugă de lână ascuțită, cu laturile lungi, care pot fi înfășurate în jurul gâtului ca un fular, purtat de turci, caucazieni, iranieni și cazaci.