luni, 14 februarie 2022

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu