Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica
 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

TJ Klune (Travis John Klune) este scriitor bestseller în topurile New York Times și USA Today, câștigător al premiului Lambda Literary Award și autor al romanelor Casa de la marea azurie, The Extraordinaires și altele. El însuși queer, Klune crede că e important - acum mai mult ca niciodată - să există o reprezentare queer cât se poate de autentică în povești și romane.

*

O insulă magică.
O misiune periculoasă.
Un secret arzător.

O poveste încântătoare, spusă cu multă măiestrie, Casa din marea azurie are în centru experiența descoperirii unei familii improbabile, într-un loc neașteptat - și momentul în care îți dai seama că acea familie e a ta.

Linus Baker duce o viață liniștită și singuratică. La patruzeci de ani, locuiește într-o casă mică, împreună cu o pisică țâfnoasă și discurile lui vechi. Ca asistent social la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, își petrece mai toate zilele ocupându-se de bunăstarea copiilor din orfelinatele de sub tutela ministerului.

Când Linus este convocat pe neașteptate de Conducerea Extrem de Superioară, primește o misiune ciudată și cât se poate de secretă: trebuie să meargă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși. Linus trebuie să lase fricile deoparte și să vadă dacă cei șase vor provoca sau nu sfârșitul lumii.

Dar copiii nu sunt singurul secret de pe insulă. Cel care are grijă de ei este fermecătorul și enigmaticul Arthur Parnassus, care face orice îi stă în putere să îi ferească de orice pericol. Pe măsură ce Arthur și Linus devin tot mai apropiați, secrete vechi sunt scoase la iveală și Linus trebuie să facă o alegere: să distrugă un cămin sau să privească cum lumea este alunecă în haos.

"Mi-a plăcut la nebunie. E de-a dreptul perfectă (V.E. Schwab, autoarea romanului Viața secretă a lui Addie LaRue)

"Îți va reda încrederea în omenire." (Terry Brooks, autorul seriei Shannara)

"Un roman fantasy inteligent și liniștitor, care sigur o să vă umple sufletele de bucurie." (The Washington Post)

"Casa de la marea azurie este un basm modern despre momentul în care descoperi cine ești cu adevărat, pe cine iubești și pe cine vrei să protejezi. E o carte minunată." (Charlaine Harris, autor bestseller #1 New York Times)

"1984 întâlnește The Umbrella Academy, cu o urmă de Douglas Adams. Emoționant, tandru și de-a dreptul încântător, romanul Casa din marea azurie este o poveste fascinantă despre toleranță, familie și înlăturarea birocrației." (Gail Carriger, autoarea romanului Soulless)

"Oare te poți îndrăgosti de imaginația cuiva? Dacă da, sunt de-a dreptul captivat. TJ Klune dă naștere unei lumi unde frica și amenințările pot fi învinse prin blândețe și unde o inimă queer tandră este mai valoroasă decât orice armă sau putere." (David Levithan)

Fragment

 
Capitolul I

- O, Doamne! a spus Linus Baker, ștergându-și transpirația de pe frunte. Asta e cât se poate de neobișnuit.

Puțin spus. Se uita șocat la o fetiță de 11 ani pe nume Daisy, care făcea niște cuburi de lemn să-i leviteze deasupra capului. Obiectele se învârteau lent, în cercuri concentrice. Daisy era încruntată de concentrare și avea vârful limbii ieșit puțin printre dinți. A durat mai bine de un minut până ce cuburile au început să coboare încet pe podea. Nivelul ei de control era fantastic.
- Înțeleg, a zis Linus, în timp ce mâzgălea frenetic în carnetul lui.

Erau în biroul directoarei, o încăpere ordonată, cu un covor maro dat de guvern și cu mobilă veche. Pe pereți era plin de tablouri îngrozitoare, cu lemuri în tot felul de poziții. Directoarea se lăudase cu ele, spunându-i lui Linus că pictura era pasiunea ei și că, dacă nu ar fi condus acest orfelinat, ar fi plecat cu circul ca dresoare de lemuri sau poate chiar și-ar fi deschis o galerie în care să arate lumii creațiile sale. Linus a considerat că lumii i-ar fi fost mai bine dacă tablourile ar fi rămas în camera aceea, dar nu a zis nimic. Nu era acolo ca să emită opinii de critic de artă amator.
- Și cât de des, ăăă, știi tu... faci lucruri să plutească?

Directoarea orfelinatului, o femeie îndesată, cu părul creț, i-a luat-o fetei înainte.
- A, foarte rar, a zis repede, frecându-și palmele și uitându-se agitată în jur. Poate o dată sau de două ori pe... an?

Linus a tușit.
- Pe lună, a rectificat femeia. Ce tontuță sunt. Nu știu de ce am zis pe an. Mi-a scăpat. Da, o dată sau de două ori pe lună. Știți cum e. Pe măsură ce cresc, copiii încep să... facă diverse chestii.
- Așa e? a întrebat-o Linus pe Daisy.
- O, da. O dată sau de două ori pe lună, nu mai des de atât, i-a spus fata, zâmbindu-i lingușitor, moment în care Linus s-a întrebat dacă nu cumva i se spusese dinainte ce răspunsuri să dea.

Nu ar fi fost prima dată și sigur nu avea să fie nici ultima.
- Bineînțeles, a spus el.

Au așteptat toți în timp ce stiloul lui a continuat să zgârie hârtia. Simțea privirile tuturor ațintite la el, dar a continuat să se concentreze pe cuvintele scrise. Precizia necesita atenție. Era mereu extrem de minuțios, iar vizita la acest orfelinat fusese cel puțin edificatoare. Trebuia să ia notițe cât mai detaliate ca să poată scrie raportul final, odată întors la birou.

Directoarea a început să se agite pe lângă Daisy, să-i dea pe spate părul negru și ciufulit și să i-l prindă cu agrafe de plastic cu fluturași. Daisy se uita amărâtă la cuburile de pe podea, de parcă și-ar fi dorit să le facă iar să plutească, în timp ce sprâncenele stufoase îi zvâcneau de nerăbdare.
- Poți să te controlezi? a întrebat-o Linus.

Înainte ca Daisy să apuce să deschidă gura, directoarea a intervenit repede:
- Bineînțeles că poate. Nu i-am permite niciodată să...

Linus a ridicat mâna:
- Doamnă, aș aprecia dacă mi-ar răspunde Daisy. Deși nu mă îndoiesc că îi vreți binele, găsesc că unii copii ca Daisy tind să fie mai... direcți.

Directoarea a dat să mai zică ceva, dar Linus a ridicat o sprânceană. Femeia a oftat și a încuviințat din cap, apoi a făcut un pas în spate.

După o ultimă notiță, Linus a pus capacul stiloului și l-a băgat în servietă, alături de carnetul de lucru. S-a ridicat de pe scaun și s-a aplecat în fața lui Daisy, moment în care genunchii i-au trosnit.

Daisy își tot mușca buza de jos și se uita la el cu ochii mari.
- Daisy? Poți să te controlezi?

Fetița a dat ușor din cap.
- Cred că da?! Nu am rănit pe nimeni de când am fost adusă aici.

Apoi buza de jos a început să-i tremure.
- Nu de când cu incidentul cu Marcus. Nu-mi place să rănesc oamenii.

Linus aproape putea crede asta:
- Nimeni nu a spus asta. Dar uneori nu putem controla... darurile cu care am fost înzestrați. Și nu e neapărat vina celor care sunt înzestrați.

Asta nu a părut că o face să se simtă mai bine.
- Atunci a cui e vina?

Linus a clipit.
- Ei bine, bănuiesc că sunt tot felul de factori. Cercetările moderne sugerează că stările emoționale extreme pot declanșa situații precum a ta. Tristețea. Furia. Chiar și fericirea. Se poate să fi fost așa de bucuroasă, încât ai aruncat un scaun în prietenul tău Marcus?

Ăsta era motivul pentru care băiatul fusese trimis aici de la bun început. Fusese spitalizat ca să i se poată îngriji coada. I se îndoise într-un unghi ciudat, iar spitalul făcuse imediat o sesizare la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, așa cum și trebuia să facă. Asta a demarat o investigație și așa a ajuns Linus să fie trimis la orfelinatul ăsta.
- Da, a spus Daisy. Exact așa a fost. Marcus m-a făcut așa de fericită când mi-a furat creioanele de colorat, încât am aruncat din greșeală cu un scaun în el.
- Înțeleg, a spus Linus. Ți-ai cerut scuze?

Fata s-a uitat din nou în jos, la cuburile ei, și a început să dea din picioare:
- Da. Și mi-a zis că nu s-a supărat. Chiar mi-a ascuțit creioanele înainte să mi le dea înapoi. Se pricepe la asta mai bine decât mine.
- Ce drăguț din partea lui, a spus Linus.

S-a gândit să se întindă și să o mângâie pe umăr, dar nu se cuvenea.
- Și știu că nici tu nu ai vrut să-i faci rău. În viitor poate ne vom opri și ne vom gândi puțin înainte să lăsăm emoțiile să preia controlul. Cum ți se pare?

Fata a dat repede din cap.
- A, da. Promit să mă opresc și să mă gândesc înainte să mai arunc cu scaune în oameni prin puterea minții.

Linus a oftat.
- Nu cred că asta am vrut să...

De undeva, din clădirea aceea veche, s-a auzit un clopoțel.
- Biscuiți! a exclamat Daisy, după care a fugit pe ușă.
- Doar unul, a strigat directoarea după ea. Altfel o să-ți strici pofta de mâncare!
- Nu o să mi-o stric! a spus Daisy grăbită, înainte să trântească ușa în urma ei.

Linus i-a auzit tropăitul pașilor mici pe hol, în timp ce alerga spre bucătărie.
- Ba o să și-o strice, a bombănit directoarea, trântindu-se în scaunul din spatele biroului. Mereu face asta.
- Cred că merită câțiva biscuiți, a spus Linus.

Directoarea și-a frecat fața cu palmele, apoi s-a uitat la el obosită.
- Acestea fiind spuse, cred că ne oprim aici. Ați chestionat toți copiii. Ați inspectat clădirea. Ați văzut că Marcus e bine. Și în ciuda... incidentului cu scaunul, e clar că Daisy nu vrea să facă rău nimănui.

Linus considera că avea dreptate. Marcus părea mai interesat să-l facă pe Linus să-i semneze ghipsul de pe coadă, decât să o bage pe Daisy în bucluc. Bărbatul s-a fofilat, spunându-i că nu se cădea. Marcus a fost dezamăgit, dar și-a revenit imediat. Linus s-a mirat - așa cum mai făcea uneori - cât de ușor trec copiii peste orice.
- Așa e.
- Bănuiesc că nu o să-mi spuneți ce veți scrie în raport...

Linus s-a zbârlit tot.
- În niciun caz. Veți primi un exemplar odată ce îl depun, așa cum bine știți. Atunci veți afla ce scrie în el, nicio secundă mai devreme.
- Bineînțeles, a spus directoarea în grabă. Nu voiam să sugerez că dumneavoastră ați putea să...
- Mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă, a spus Linus. Și sunt sigur că și DERETIMA va aprecia.

Apoi a început să-și facă de lucru cu servieta, rearanjând ce era înăuntru până când a fost mulțumit de rezultat. După aceea a închis-o și a strâns cataramele.
- Dacă asta a fost tot, eu o să mă retrag și vă doresc...
- Copiii vă plac.
- Și eu îi plac pe ei Nu aș face asta dacă nu ar fi așa.
- Nu același lucru se poate spune despre alții ca dumneavoastră, a spus directoarea, dregându-și vocea. Sau, mai bine zis, despre alți asistenți sociali.

Linus s-a uitat cu jind la ușă. Fusese atât de aproape să evadeze. Cu servieta la piept, ca un scut, s-a întors spre directoare.

Femeia s-a ridicat de pe scaun și a venit în fața biroului. Linus a făcut un pas înapoi, mai degrabă din obișnuință. Directoarea nu s-a mai apropiat, ci s-a sprijinit de birou.
- Au fost și... alții, a spus ea.
- Da? Adică era de așteptat, firește, dar...
- Ei nu îi văd pe copii, a spus directoarea. Nu îi văd cu adevărat, ci se uită doar la ce pot să facă.
- Toți copiii ar trebui să primească o șansă. Cum ar putea să spere că o să fie adoptați dacă sunt tratați ca niște creaturi care inspiră teamă?
- Adoptați! a pufnit directoarea.

Linus a mijit ochii:
- Am zis ceva amuzant?

Femeia a scuturat din cap:
- Nu, iertați-mă. Sunteți ca o gură de aer proaspăt, în felul dumneavoastră. Optimismul dumneavoastră e molipsitor.
- Sunt cu siguranță o rază de soare, a zis Linus sec. Așadar, dacă asta a fost tot, vă rog să mă scuzați...
- Cum puteți să faceți asta? l-a întrebat ea și a tresărit, de parcă nici ei nu-i venea să creadă ce l-a întrebat.
- Nu știu la ce vă referiți.
- Să lucrați pentru DERETIMA.

Linus a simțit cum încep să i se prelingă broboane de sudoare pe sub gulerul cămășii. Era groaznic de cald în birou. Pentru prima dată în multă vreme, ar fi vrut să iasă afară, în ploaie.
- Și care, mă rog, e problema cu DERETIMA?

Directoarea a ezitat:
- Nu am vrut să vă supăr.
- Așa și sper.
- Doar că..., a continuat ea, ridicându-se și ținând brațele încrucișate. Nu vă puneți întrebări?
- Niciodată, a răspuns Linus prompt. Despre ce?
- Despre ce se întâmplă cu un loc ca ăsta după ce depuneți raportul final. Despre ce se alege de copiii ăștia.
- Dacă nu sunt chemat să revin, bănuiesc că își continuă existența de copii veseli și fericiți, până când ajung niște adulți veseli și fericiți.
- Și monitorizați în continuare de guvern, din cauza naturii lor.

Linus s-a simțit încolțit. Nu era pregătit pentru asta:
- Nu lucrez pentru Departamentul Responsabil cu Adulții Magici. Dacă aveți vreo problemă în sensul ăsta, vă sugerez să vă adresați DEREAM. Eu mă concentrez exclusiv pe bunăstarea copiilor, atât și nimic mai mult.

Directoarea a zâmbit cu tristețe:
- Nu rămân copii, domnule Baker. În cele din urmă, toți cresc.
- Și fac asta folosind uneltele pe care oamenii ca dumneavoastră li le oferă în cazul în care cresc în orfelinat, nefiind adoptați, a spus Linus făcând un pas spre ușă. Vă rog să mă scuzați, însă trebuie să prind autobuzul. Am mult de mers până acasă și nu vreau să-l ratez. Vă mulțumesc pentru ospitalitate. Și, din nou, odată ce predau raportul, veți primi un exemplar pe care să-l puneți la dosar. Vă rugăm să ne spuneți dacă o să aveți întrebări.
- De fapt, aș mai avea o...
- Vă rog să o adresați în scris, a zis el repede, deja ieșit pe ușă. O aștept cu interes.

A închis ușa în urma lui și a auzit sunetul zăvorului. Apoi a inspirat adânc și a expirat încet.
Acum chiar c-ai făcut-o de oaie, bătrâne. O să-ți trimită sute de întrebări.
- Vă aud, s-a auzit directoarea prin ușă.

Linus a tresărit, apoi a mărit pasul de-a lungul holului. Se pregătea să iasă pe ușa din față, când un hohot de râs din bucătărie l-a făcut să se oprească. Deși nu ar fi trebuit, a mers tiptil pe urma sunetului. A trecut pe lângă niște afișe agățate de perete, care conțineau aceleași mesaje ca în fiecare orfelinat în care mai fusese trimis de DERETIMA. Acestea înfățișau copii zâmbind, iar sub poză era scris SUNTEM CEI MAI FERICIȚI CÂND ÎI ASCULTĂM PE CEI DE LA CONDUCERE sau UN COPIL TĂCUT E UN COPIL SĂNĂTOS ori CE NEVOIE AI DE MAGIE CÂND AI IMAGINAȚIE?

Și-a băgat capul pe ușa de la bucătărie.

Un grup de copii stătea la masa mare de lemn.

Printre ei era un băiat căruia îi creșteau pene albastre pe brațe.

Și o fată care chicotea ca o vrăjitoare; avea sens, din moment ce în dosar scria că asta și e.

Mai era și o fetiță mai mare, care putea să cânte atât de seducător, încât ar fi atras vapoarele marinarilor la mal. Linus ignorase aspectul ăsta când îi citise dosarul.

Mai era și un selkie, un băiat tânăr cu o haină de blană pe umeri.

Și, bineînțeles, nu lipseau Daisy și Marcus. Stăteau unul lângă celălalt, Daisy făcând comentarii despre coada lui pusă în ghips și cu gura plină de biscuiți, Marcus zâmbind cu fața lui ca un câmp de pistrui arămii și cu coada așezată relaxat pe masă. Linus l-a auzit când a întrebat-o dacă nu vrea să-i mai deseneze ceva pe ghips, cu unul dintre creioanele ei colorate. Daisy a fost imediat de acord.
- O floare, i-a zis fata. Sau un gândac cu dinți ascuțiți și cu ac.
- Ooo, a exclamat Marcus. Gândacul. Trebuie să desenezi gândacul.

Linus i-a lăsat în pace, mulțumit de ce a văzut.

Apoi s-a îndreptat din nou spre ușă. A oftat când și-a dat seama că își uitase iar umbrela.
Din toate...
A deschis ușa și a pășit în ploaie, pe drumul lung spre casă.

Capitolul II

- Domnule Baker!

Linus a oftat adânc. Ziua de azi mergea așa de bine. Oarecum. Își mânjise puțin cămașa albă cu sosul portocaliu de la salata zoioasă de la cantină, o pată rezistentă, care n-ar fi făcut decât să-i păteze cămașa și mai tare dacă ar fi încercat s-o șteargă. Și ploaia răpăia pe acoperiș fără să dea vreun semn că s-ar domoli curând. Își uitase din nou umbrela acasă.

Dar, în afară de asta, ziua lui mergea binișor.
În mare parte.

Sunetul tastelor de calculator care se auzea în jurul lui s-a oprit când s-a apropiat domnișoara Jenkins. Era o femeie aspră, cu părul strâns atât de tare la spate, încât îi ridica până la mijlocul frunții sprâncenele unite. Linus se întreba uneori dacă zâmbește vreodată. Probabil că nu. Domnișoara Jenkins era o femeie încrâncenată, cu temperamentul unui șarpe țâfnos.

În plus, mai era și supraveghetoarea lui, astfel că Linus Baker nu îndrăznea s-o calce pe coadă.

Linus a înghițit în sec și și-a lărgit puțin gulerul cămășii când a văzut că domnișoara Jenkins se apropie de el, croindu-și drum printre birouri, tropăind cu tocurile pe podeaua rece, de piatră. Asistentul ei, un broscoi deplorabil pe nume Gunther, venea în urma ei, ținând în mână un carnet și un creion ion obscen de lung, cu care ținea evidența celor care păreau că nu pun osul la treabă. Lista era centralizată la final de zi și fiecare avertisment se aduna la situația săptămânală. La finalul fiecărei săptămâni, celor cu cinci sau mai multe avertismente li se adăugau la dosarul personal. Nimeni nu voia asta.

Cei pe lângă care treceau domnișoara Jenkins și Gunther țineau capul plecat, prefăcându-se că muncesc, dar Linus știa cum stăteau lucrurile - trăgeau cu urechea să vadă ce făcuse greșit și cum avea să fie pedepsit. Poate că urma să fie trimis acasă mai devreme și să i se taie din salariu. Sau poate să fie pus să stea peste program și să i se taie din salariu. În cel mai rău caz, avea să fie concediat, iar viața lui profesională să se sfârșească, nemaiavând niciun salariu care să i se taie.

Nu-i venea să creadă că e de-abia miercuri.

Și totul a devenit și mai rău când și-a dat seama că e de fapt marți.

Nu putea înțelege ce făcuse greșit, poate întârziase puțin în pauza de prânz de 15 minute sau poate că ultimul raport fusese nesatisfăcător. Mintea i-a luat-o razna. Oare pierduse prea mult timp încercând să scape de pată? Sau mâncase vreo literă în raport? Sigur nu. Era impecabil, ceea ce nu se putea spune și despre cămașă.

Dar domnișoara Jenkins avea o privire ciudată, una care nu îi transmitea nimic bun lui Linus. Mereu i se păruse frig în birou, dar acum se făcuse brusc incomod de cald. Chiar dacă era curent - vremea mizerabilă nu făcea decât să agraveze lucrurile -, transpirația tot îi picura pe ceafă. Lumina verde de la monitor îi părea prea strălucitoare și nu reușea deloc să respire cum trebuie. La ultimul control, doctorul îi spusese că are tensiunea prea mare și că trebuie să elimine factorii de stres.

Domnișoara Jenkins era un factor de stres.

A ținut gândul ăla pentru el.

Biroul lui mic de lemn era plasat aproape în mijlocul încăperii: rândul L, biroul 7, într-o cameră cu 26 de a câte 14 birouri fiecare. Nu era aproape deloc spațiu între birouri. O persoană slabă n-ar fi avut nicio problemă să se strecoare, dar cum rămâne cu una care are câteva kilograme în plus (mă rog, vorba vine câteva)? Dacă ar fi avut voie să aibă obiecte personale pe birou, sigur ar fi fost un dezastru pentru cineva ca Linus. Dar, din moment ce asta nu era permis, de cele mai multe ori doar se lovea de câte un birou cu șoldurile lui late și își cerea scuze rapid când vreun coleg îi arunca o privire tăioasă. Era unul dintre motivele pentru care, de cele mai multe ori, aștepta să se golească toată camera înainte să plece și el. Asta și faptul că împlinise recent 40 de ani și se putea lăuda doar cu o casă micuță, o pisică ursuză, care probabil avea să-i îngroape pe toți, și o talie din ce în ce mai lată, de care doctorul îl ciupise și în care îl înghiontise cu o voioșie cel puțin ciudată, în timp ce perora despre beneficiile curelor de slăbire.

De unde și salata zoioasă de la cantină.

Deasupra capetelor aveau agățate afișe oribil de vesele, cu mesaje care îți spuneau că FACI O TREABĂ BUNĂ și AI GRIJĂ LA FIECARE MINUT DIN ZI, PENTRU CĂ UN MINUT PIERDUT ESTE UN MINUT RISIPIT. Linus le ura.

Și-a pus mâinile pe birou, doar ca să nu-și înfigă unghiile adânc în palme. Domnul Tremblay, care stătea pe rândul L, biroul 6, i-a zâmbit cu amărăciune. Era un bărbat mult mai tânăr, căruia părea să-i placă meseria lui.
- Acum chiar că ați dat de necaz, a spus pe sub barbă.

Când a ajuns la biroul lui, domnișoara Jenkins avea buzele subțiri ca o linie. Ca de obicei, părea să se fi machiat la întâmplare, pe întuneric, fără să se ajute de vreo oglindă. Pe obraji era dată cu mult blush magenta, iar pe buze, cu un ruj sângeriu. Purta un costum negru, ai cărui nasturi erau închiși până sub bărbie. Era slabă ca un vis, o adunătură de oase ascuțite, acoperite de o piele întinsă prea mult.

Gunther, pe de altă parte, era la fel de rumen în obraji ca domnul Tremblay. Se zvonea că era băiatul Cuiva Important, cel mai probabil al unei persoane din Conducerea Extrem de Superioară. Deși Linus nu prea vorbea cu colegii lui, tot mai auzea bârfe care se șopteau. A aflat de mic că, dacă nu vorbea, oamenii uitau adesea că era acolo sau că măcar exista. Când era mic, mama lui i-a spus odată că se confunda cu vopseaua de pe pereți, care devine memorabilă doar când cineva își aduce aminte că e acolo.
- Domnule Baker, a zis domnișoara Jenkins iar, scuipându-i practic numele.

Gunther stătea lângă ea, zâmbindu-i de sus. Nu era un zâmbet prea drăguț. Dinții lui erau perfect albi și pătrați și avea gropițe în barbă. Era chipeș, dar într-un mod înspăimântător. Zâmbetul ar fi trebuit să fie frumos, dar nu îi ajungea și în priviri. Singurele dăți când lui Linus chiar i se părea că zâmbește sincer erau când făcea inspecții pe nepusă masă, cu creionul lung scrijelind de zor pe carnet, notând avertisment după avertisment.

Poate chiar asta era. Poate Linus era pe cale să primească primul lui avertisment, ceva ce reușise să evite în mod miraculos de când venise Gunther cu ideea măreață a sistemului de puncte. Știa că sunt monitorizați în permanență. De tavan atârnau niște camere mari, care înregistrau tot. Dacă cineva era prins făcând ceva rău, boxele mari de pe pereți prindeau viață și urlau despre avertismentele pentru rândul K, biroul 2 sau pentru rândul Z, biroul 13.

Linus nu fusese niciodată prins gestionându-și prost timpul. Era prea deștept pentru asta. Și prea temător.

Totuși poate că nu era suficient de deștept sau de temător.

Urma să primească un avertisment.

Sau cinci avertismente și asta înseamnă că avea să i se consemneze în dosar, o pată care i-ar fi mânjit cei șaptesprezece ani de muncă în serviciul Departamentului. Poate văzuseră pata de sos. Erau reguli stricte cu privire la ținuta de birou. Erau descrise în detaliu la paginile 242-246 din REGULI ȘI REGLEMENTĂRI, manualul angajatului în Departamentul Responsabil de Tineretul Magic. Poate cineva văzuse pata și îl raportase. Asta nu l-ar fi surprins deloc pe Linus. Oare nu fuseseră dați afară oameni și pentru mai puțin de atât?

Linus știa că se întâmplase asta.
- Domnișoară Jenkins, a zis cu vocea slabă ca o șoaptă. Mă bucur să vă văd astăzi.

Era o minciună. Nu se bucura niciodată să o vadă pe domnișoara Jenkins.
- Cu ce vă pot ajuta?

Zâmbetul lui Gunther s-a lărgit și mai mult. Deci probabil zece avertismente. La urma urmei, sosul era portocaliu. Nici nu o să aibă nevoie de o cutie maro. Singurele lui lucruri erau hainele de pe el și covorașul de mouse, o poză ștearsă cu o plajă cu nisip alb și cel mai albastru ocean din lume. Deasupra scria NU AI VREA SĂ FII ȘI TU AICI?

Ba da. În fiecare zi.

Domnișoara Jenkins n-a catadicsit să-i răspundă la salut.
- Ce-ai făcut? l-a întrebat, cu sprâncenele aproape de linia părului, ceea ce ar fi trebuit să fie practic imposibil.

Linus a înghițit în sec.
- Îmi cer scuze, nu cred că știu la ce vă referiți.
- Mi-e greu să cred.
- O. Îmi... pare rău?

Gunther a scrijelit ceva pe clipboard. Probabil îi dădea lui Linus un alt avertisment pentru petele evidente de transpirație de la subraț. Nu avea ce să facă în legătură cu asta acum.

Domnișoara Jenkins nu părea să-i accepte scuzele.
- Sigur ai făcut ceva.

Era foarte insistentă.

Poate ar trebui să mărturisească toată povestea cu pata de sos. Ar fi ca atunci când smulgi un bandaj. Mai bine să o faci brusc, decât să te lungești.
- Da. Păi, vedeți dumneavoastră, încerc să mănânc mai sănătos. Un fel de regim.

Domnișoara Jenkins s-a încruntat.
- Un regim?

Linus a dat repede din cap.
- La recomandarea doctorului.
- Avem câteva kilograme în plus, nu? a întrebat Gunther, cam prea bucuros.

Linus a roșit.
- Probabil.

Gunther a scos un sunet compătimitor:
- Am observat. Bietul de tine. Mai bine mai târziu decât niciodată, bănuiesc, a spus și s-a bătut ușor pe abdomenul lui plat cu marginea carnetului.

Gunther era odios. Linus nu a spus asta cu voce tare.
- Absolut minunat.
- Răspunde-mi la întrebare, s-a răstit domnișoara Jenkins. Ce ai fi putut să faci?

Hai să se termine odată cu tot bâlciul ăsta.
- O greșeală. Am fost neîndemânatic. Încercam să mănânc salata, dar se pare că varza kale are voință proprie și mi-a alunecat din...
- Nu știu ce tot zici acolo, a spus domnișoara Jenkins, aplecându-se spre el și punându-și mâinile pe birou.

Avea unghiile date cu ojă neagră. Nici una, nici două, a început să bată cu degetele în birou. Scoteau un sunet ca un zăngănit de oase:
- Taci din gură!
- Da, domnișoară.

Apoi l-a fixat cu privirea.

Lui Linus i s-a strâns stomacul.
- S-a solicitat, a continuat ea încet, să participi la întâlnirea de mâine dimineață a Conducerii Extrem de Superioare.

Nu se așteptase la asta. Deloc. De fapt, dintre toate lucrurile pe care ar fi putut să le spună Bedelia Jenkins în momentul acela, asta era cea mai puțin probabilă variantă.

Linus a clipit.
- Poftim?

Domnișoara Jenkins s-a ridicat și și-a încrucișat brațele pe piept, strângându-se tare de coate.
- Ți-am citit rapoartele. Sunt, în cel mai bun caz, aproape adecvate. Așa că îți imaginezi ce surprinsă am fost când am primit un mesaj prin care mi se zicea că Linus Baker este chemat.

Lui Linus i s-a făcut brusc frig. Nu fusese niciodată chemat la o întâlnire a Conducerii Extrem de Superioare. Singura dată când chiar îi văzuse pe cei din Conducerea Extrem de Superioară fusese de sărbători, când avea loc prânzul anual și cei din Conducerea Extrem de Superioară stăteau într-un rând la intrarea în birouri și puneau șuncă presată și niște cartofi cam uscați, copți în tăvi mari de aluminiu, zâmbindu-le angajaților și spunându-le cum merită masa asta bogată, după toată munca grea. Firește, au trebuit să mănânce la birou, pentru că pauza de masă de 15 minute s-a dus stând la coadă, dar în fine.

Era septembrie. Mai erau câteva luni până la sărbători.

Acum, potrivit domnișoarei Jenkins, îl voiau pe el personal. Nu mai auzise niciodată de ceva de genul ăsta. Nu avea cum să fie ceva de bine.

Domnișoara Jenkins se uita la el de parcă aștepta un răspuns. Linus nu știa ce să-i spună, așa că a început:
- Poate e doar o greșeală.
- O greșeală, a repetat și domnișoara Jenkins. O greșeală.
- Ăăă, da?!
- Conducerea Extrem de Superioară nu face greșeli, i-a tăiat-o Gunther.

Da, asta așa era.
- Atunci nu știu.

Domnișoara Jenkins nu era mulțumită de răspuns. Linus și-a dat seama că nici ea nu știe mai mult decât îi spune și, din cine știe ce motiv pe care nu voia să-l exploreze, oricât de meschin ar suna, simpla idee îl făcea să se bucure puțin. Firește, era combinată cu o teroare de neimaginat, dar oricum. Nu își putea da seama ce spunea asta despre el.

O, Linus, îi spusese mama lui cândva. Nu e politicos să te bucuri de necazul altora. Ce lucru îngrozitor.

Niciodată nu își permitea să se bucure.
- Nu știi, a spus domnișoara Jenkins, de parcă era gata de atac. Cumva ai înaintat vreo plângere? Poate că nu apreciezi tehnicile mele de supervizare și ai crezut că te poți duce pe la spatele meu? Așa ai făcut, domnule Baker?
- Nu, domnișoară.
- Îți plac tehnicile mele de supervizare?

În niciun caz.
- Da.

Gunther a mâzgălit ceva cu creionul de-a lungul carnetului.
- Ce anume îți place la tehnicile mele de supervizare? a continuat domnișoara Jenkins.

Problemă. Lui Linus nu-i plăcea să mintă despre nimic. Chiar și micile minciuni nevinovate îi provocau dureri de cap. În plus, odată ce începi să minți, devine din ce în ce mai ușor, până când ajungi să fii nevoit să ții evidența a sute de minciuni. E mai ușor să fii sincer.

Dar să nu uităm de momentele de maximă necesitate, precum cel de acum. Nu era musai să mintă. Un adevăr putea fi manipulat, astfel încât să semene cu un adevăr.
- Sunt foarte autoritare.

Sprâncenele domnișoarei Jenkins s-au ridicat și mai mult.
- Măi să fie, chiar așa sunt?
- Foarte.

Femeia a ridicat o mână și a pocnit din degete. Gunther a început să umble prin niște hârtii, după care i-a dat o foaie crem. Domnișoara Jenkins a apucat-o cu două degete, de parcă simplul gând că i-ar fi putut atinge altă parte a corpului îi provoca o infecție cu bășici.
- La 9 fix, mâine dimineață, domnule Baker. Să te ferească sfântul să întârzii. Firește, vei recupera după program timpul pierdut. Chiar și în weekend, dacă e nevoie. Nu mai ai nicio deplasare până săptămâna viitoare.
- Bineînțeles, a aprobat Linus repede.

Femeia s-a aplecat iar spre el și i-a vorbit atât de încet, încât aproape i-a șoptit:
- Și dacă aflu că te-ai plâns de mine, o să-ți fac viața un adevărat calvar. Mă înțelegi, domnule Baker?

O înțelegea.
- Da, domnișoară.

Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Un volum aparte de lirică, izvorât din sufletul unui creator îndrăgostit de mecanica vieții, ascunsă în tot ceea ce este frumos și înnobilează sufletul omului.

O poezie care îmi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimină nici inspirația, nici democrația lexicală, iar dacă poemul o cere, nici asperitățile. (Liviu Antonesei)

Ludic, imprevizibil și în același timp îngîndurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapără flama poeziei în nopțile lungi, fără lună. Uitat de zgomotul prost al lumii, el stă de vorbă cu bucoavnele vechi, cum o făcea Petru Creția în eseurile sale morale, și ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu dărnicie, fără zgîrcenia cu care poeții își apără proprietatea. Julien este generos și face operă barocă, doar de cîțiva gustată, dar cu atît mai prețioasă. Orfevru subtil, el visează la o rasă de oameni, poate argonauți, care se va întoarce cîndva să își salveze limba captivă. El e Memoratorul, cel sedus de singurătate, și ne invită într-o cameră unde-l vedem înconjurat de cuvintele-mamă, ca într-un cocon de aur prin care întrevedem "insula zîmbetului dintîi" pe care ne-o dăruie cu sfială. Toate continentele poeziei atunci se redesenează frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu "ochelari de samovar". (Nicolae Coande)

Fragmente

O insulă se face neapărat lângă mal, la distanță de o arcă și o șea de cal pentru mulțimi, Unde floarea lunii se întețește până la incendiul depărtărilor Vecinătățile se călesc în univers ca fierul, Ea n-are putrezirea festivă de grădini Și nu-i bomboana pe colivă Ori căpătâi de la finalul săptămânii, Spre adormiri în apele călâi, spre-a regăsi și plumbul și veninul, O insulă mi-i zâmbetul dentâi, Ni-i adeverul, viața și seninul.
(Predică rostită spre dimineață, ușor înfrigurat, pisicilor)

Și eu am trimis corăbioare (de la cheul întunecat și igrasios) Albe, după ce îmi învățau mofturi și viață, De s-au pierdut în ape și ceață, Altele ajunse în fine la porturi Prosoape așterneau peste minarete Suflare de viață dăruiau la geamale Ori în cartierul Crăciunului instalau cutioare poștale Cel ce ca surâsul mereu ni-i aproape. Mă întorceam în negre mahalale pe jos, Dispăruse a guzganilor ceată Sub murdare pavele politicos. Dar eu o țineam pe-ndelete spre câmpuri, Unde un pospai, alb mucegai întâia ninsoare Oferea sfios așteptare.
(De frică scriem noi, mă)

Într-o țară îndepărtată, în cea mai îndepărtată țară de pe lume, pe o insulă fermă ca speranța, deși aflată sub nivelul mării, cocori cu piciorul stâng înfășurat într-un bandaj alb păstrează toate scrisorile mele trimise acasă.
(Duminica post-restant)

Erau mulți - scrâșneau din spice, Ca și o gară infelice, Ori șarg deșert, trăpaș, dintru scrisori, Sau, dintru brazda-ngenuncheată lângă mori, Câinii asurzitori cu limbi de bice, spre gardul fulgeratelor ninsori; Cutremurul de val ce în țeastă-l dă absintu, Că la ieșirea mecită din tunel Mi s-așezase peste ochi un văl, Nu mai speram s-ajung cumva în larg, Blestemu mahalălii să îl sparg Și să-ți apipii tivul fin al rochiței de oraș.
(Felinar jumate cu alcohol)

Dimineață posomorâtă, Un butuc taman la decapitatul orătăniilor (dintre cele pe care fetele vâlvoi ale pădurii îl folosesc drept fântână, oglindă și complet de judecată), Îl acoperise pospai de la moara diavolului, Întâia ninsoare, deși vinovată, îmi lua amprenta oriunde, criminal de lux, trăisem prea mult, Pe urmă, vântul mă căuta, bocind ca un orb ce și-a pierdut câinele, Orice copil înțărcat prea devreme are nevoie să fie sacrificat cineva în locul părinților săi, în speță copilăria mea, Două scrâncioabe goale, din tăria cerească, s-au legănat scârțâind balamale, o vreme, în contratimp, Apoi totul a tăcut.
(Căutând la un radio vechi Europa liberă)

Veneam cu doi fluturi în mână, Două găleți pline cu înserare pală și lună, Aripi fine, gulere de cămeși chitite în lada de zestre, Pleoape albe lipite de fereste, Ninsori ovine, pale făine, Din țoală scoală, afară ieși, Se-ntoarce mortul, revine taica, Vesel răsune după gard balalaica.
(Zi de târg)

Întins în pat, pregătindu-te nu pentru scris/citit, ci pentru mai dreapta reconsiderare a hoitului tău, îți potrivești ochelarii, prelungire a sensului în inutilitate, Ei se transformă în doi cai de apă răsuciți trăgându-te, șlep lung, pe suprafața indolentă și mornă a unui fluviu mărginaș, În două torșoane de curățat hogeacul unei case bătrânești date c-o secundă în urmă, Amintirea unui bal de odinioară, eșarfă, luminiș uitat pe genunchii bunicii, Eviți privirea celor buni și umanitari, ori a celor cu nasuri lungi, uscate și obraji de iască și, în general, pe toți cei ce au credința că vom servi micul dejun la colectiva din cer.
(Pomană de bunăvoie)

Vizitiul iar, pe un cal agale - cal cu ochii mari (de catapetesme) și cu cătări goale, ca a mea, a ta -, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneșe miresme) - cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoș alb atelajul rar.) Și în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie. Mânuri delicate, mânuri domnișoare, rânduie-n rotula zilei uzuale oșșcioarele mele, oșșcioarele tale.
(Techno pentru camionagii. Ștergătoare de parbriz cosind ploaia)

Pisică, amare ca salcia sunt rotocoalele tale, Cauciucuri ale unei autobaze ce din aula depărtărilor evadând În groapa târziului și-au construit o acasă, Tu torci ca marea în tivul rochiei de mireasă. De o geometric mângâioasă artificialitate undulările, perioade agale. Acolo ș-acia. Toți cădem pe rând. Pisică, frunză galbenă, ai toată știința somnului. Tu ne deschizi porți mai tinere decât ne-o făcut (our mother) muma noastră. Pisică, antinevralgic uitat într-o glastră.
(Peisagiu cu cracă bleu ce nu lasă păr)

Venea vântul, de braț cu fecioara inundației, toartă a unui urcior de seară, Când pe o uliță, când pe alta, Mire cu păr de aramă înspicată, conducând alaiul unei nunți morganatice, Fetele ce voiau să se căsătorească în curând le traversau calea chiuind, pasăre de curte prin fața trenului, Altele aruncau pești vii în matca instituției acvatice, Sperau într-un baby-boom până și sătenii jerpeliți care-și editau în bodegă ziarul, Totuși, câteva case au căzut.
(Tangou woodoo)

Câteva amintiri fac o patrie, cu toate minciunile aferente, O lama sud-americană de zăpadă decupată distinct în noapte, se vede cărare de pași în ea, Îți pipăi tresărind obrazul și constați că e nebărbierit, Te plimbi cu mâinile întoarse la spate, din ele ciugulesc cocoși, Pe sub ușă curge și se profilează afară o hartă de sânge, aproape topește cubul de zahăr, Te poți destitui pe tine însuți din locurile unde ai consimțit, Fericirea e o linie frântă de rouă.
..................
O, la-mà, la-mà,
piramidă domestică,
cerbice de lână și nea,
șatră-n taiga
fum alb în Anzii de piatră
artificialitate, sacrificiu
și zorilor lectică.
O, Eli Lama...
(Cronica unei scurte plimbări)

Tu porți ochelari de samovar în penumbra lunară, Când râzi în izba de la marginea mării înghețate Pare că te amuzi de prăpăstii uitate, Tu ești o greutate pe piept pe care n-o ridic să nu se creadă că sunt pretutindeni, Tu ești o lunecoasă trădare prin metaforă, ca orice electrocardiogramă, Tu ești un cablu întins sârmă de rufe peste o trecătoare montană, Să ne apere de porumbei (Dar cine-a mai văzut - A-mirare-i! - porumbei care să ne răstignească?) Și încălțările tale sunt pururi sălcii, Tu ne ești binecuvântare și pedeapsă cerească.
(Tutuială de circumstanță)

Orologii destinse ca un arc de luptă asirian Ale femeii sprâncene caligrafiate Tropotul inimii de-a lungul râului Spuma zăpezii lingând seninul întrebării Înfrânând în oglinde chipul tău Liziera pădurii Iar eu îți cânt cam așa un alt cântec Dimineața de toamnă Din aur veniră și se adăpară întâi leii cu coamă bogată pe urmă gazelele Întâi automobilele pe urmă chipul tău Tropotul inimii pe un drum mărginaș Și dincolo de bariera finală Autogara de iarbă cu trădările ninse
(Atracția irezistibilă a rătundului)

Și tot miroase magazinu-a bun, Batistă de pe-un dirijabil, pe care-o voisem pictată cu un chip în chip cum n-aș putea să spun, Furou apretat cu colivă, Păpușă moale, care pare vie, Un magazin din alt oraș, din altă țară, din altă lume, ce, Fiind odată, n-ar mai putea nicicând să fie.
(Bucuria unei presupuse crime)

O butelcă având, nici intim nici protector, de culoarea leucoplastului, un dop dintr-o rețea de panglici împletite, Câinii, și cel mare și cel mic, i-am găsit mai târziu la subsol, haleau ceva, nici că le păsa de gravitatea tărășeniei, făceau, deși cel puțin ăl mare era impunător, un simplu act de prezență, Dormisem într-o cameră de la etaj, poate în hol, becul cu lumină chioară, În vis locuințele au cu totul altă conformație, Poate cu un mâț adăpostit sub cuvertură, Mama se odihnea într-un pat înalt și curat, Probabil că tata, când a auzit gălăgie, s-a dus alarmat afară, fără să mai tragă ceva peste indispensabilii cu genunchi ieșiți, Mi-am dat seama rapid că în curte era un hoț, nu aveam însă - cuțit furcă bâtă, sau măcar emondorul încovoiat și ruginit cumpărat din târg, stranie halebardă - vreo armă la îndemână, așa că, parte paralizat de spaimă, n-am părăsit învelișul cuverturii, tâlharul nu părea a se sinchisi de toate acestea, îngrămădise lemnele noastre, cu trudă strânse și depozitate în curte pentru iarnă, într-un convoi mărunt ca un trenuleț de bâlci, buturugi sparte și cu forme contorsionate, Viața noastră era în pericol, Cuvintele, pietroase și greoaie, refuzau a mi se naște din gură, Întregul dramatism al vorbirii ce, vie trebuind să fie, face parte vulnerabilă din emitent, Am reușit totuși, să articulez, ba chiar, poticnit însă luând cunoștință de mine însumi, într-un târziu, să țip, "Băă! Du-te băă, de-aici!", Și atunci m-am trezit de-a binelea, Din visul din vis și din somnul real, Tata și mama sunt morți de mult, Locuința are cu totul altă conformație. (Caracatițe)

Orice pasăre, în diminețile de toamnă, poartă (vestimentație oarecum paradată și răsfăț civilizat prin temperanță, prin însemnele familiare ale grațiosului) o coleretă mică de nori, Ca schimbul unor rețete de bucătărie din cărți cu grijă păstrate în saliva cămărilor sublinguale, În periodicele migrații ele știu că zborul nu înseamnă desfrâul înălțimilor, ci trebuie cercetate în permanență reperele terestre, Să auzim câinii care latră verde, Memoria verilor trecute. (Inutilitatea torturilor)

Vin unii iar, Să-i pui în capul pomenii tale (arcă de piatră, pe pajiște, printre ierbi, cu prova relativ scufundată) Când tu, în aiurare, privești zburătăcirea dezolantă a păsărilor ce-au uitat să fie migratoare - Vechi generații translucide, tot mai mici, care, în lut cătând misterul, uitară că-n înalt există cerul. (Și încă în orbite le pâlpâie omide, și se vor efasa complect, curând d-aici.) Atavic vin tăunii, revendicându-ți pomișorul; strâng baierile plasei... Ca printr-un ziar costeliv Vezi cum în piept inimă saltă de val spinare, latră... Pe când în ierbi mucegăite și umide Se tot scufundă arca cea de piatră... Seară înalț și ape, de-ntemeierea casei.
(Compoziție la patru mâini cu domnul Noe)

O plantație de file veline, moi ca bumbacul și permisive ca laptele matern Ședea la un capăt de noapte - Cât încă zorii nu ni-i dăruie dracul Și pe buze o brumă de fapte nu se aștern.
(Puținătatea lucrurilor genuine)

Opercule, Fierăstraie moi, dinți de prăpăstii, zgârciuri de gingii extrase din pește, Generozitatea de mecanism jocular a cui nu mai este, Stai nu mă mânca, lupule, Ți-am adus un cal în dar, Fulgere de seu, palpitare finală când se întunericește, Noroiul ne-o alegea, C-ai venit în valea rea, Năzuit în sat la noi, Și poate în curând plouă de ne prăpădește, Măi lupule, dumneata, Colți de fierăstraie moi, Tragicul sărut, Răscolită clisa de lut din copaie.
(Cimitir de instrumente muzicale. N-ai ce-alege)

O sârmă de cupru, lucitoare (Sclipiciul e seu de deochi pentru metale, Tenebrelor bici, Cauciucate, despletite, dehămate, iepe sirepe să nu năvale pe-aici) leagă orașul sub genunchi, cartierele noi, proletare, Adolescentin semn al lumii reale (mărțișor indemn). Iar câini de-ntors oi Când venim de la lucru bâjbâind cărarea, Ca matca un roi, involucru floarea, Ne mână spre cină. Binecuvântată fie sârma de cupru, Ea n-are rugină, Lampa lui Ilici Ne-aduce lumină.
(Miros de cârpă arsă. În grădină.)

Unde în locul rarilor călători așezatu-s-au pe scaune boccele palide (amieze turistice), La miezul nopții ești depus într-un tramway spre a fi expulzat din vârsta de lux, Deși ai rămas unica ființă umană alive, Totuși orășelul (batâr că așezările acestea de provincie sunt amplasate întotdeauna pe un loc mai înalt decât cuviința) va fi iminentamente inundat, digurile sale mohorâte sunt asediate de mârâitul răbdător al apelor fluviale, Certitudinile nu se grăbesc, Culpa ta (specially efectele ei, uriașa rușine care te apasă) este că nerespectând (voit, sau poate din stângăcie nativă) conveniențele vestimentare, ai ratat reconstituirea adolescenței, Elementele, substanțele pure (regimurile dictatoriale criminale) sunt întotdeauna dense și posomorâte, Hibridările, improvizațiile - inconsistente, În ochiul prăpastiei s-au cuibărit păsări moarte, Bocceaua ta-i o fântână cu apă uzată.
(Trădările n-au nicio logică)

Focul - coajă de dovleac turcesc, uitat în ierburi, o Vinere Mare a toamnei, cu îndrăzneli de vulpe, O, tălpile groase cu care, desculți, pășeam odinioară prin arătură, Copii fiind, mergeam spre copilăria viitoare...
(L'Annonce faite à Marie)

Liternet - de scris, de citit, de văzut - 1.000 de săptămâni

 Ca orice loc familiar pe care-l frecventezi de atât de mult timp încât povestea lui se împleteşte printre firele propriei poveşti, mi-a fost greu să mă gândesc obiectiv şi cronologic la LiterNet.

Mi-a venit în minte o întâmplare veche din vara fabuloasă când am împlinit 18 ani, am dat bacul, admiterea la facultate şi m-am îndrăgostit. Privind retrospectiv, mi se pare că atunci eram şi eu la fel de minunată ca vara aceea şi la fel de fără griji ca vacanţa care preceda o viaţă nouă. Ieşisem cu bine din examene, terminasem relaţia care ţinuse cât o ploaie cu ropot, deşi continuam să sufăr cu intenţie, poetic şi stupid şi, încărcată cu acest bagaj invizibil de bucurie şi durere, mă întorsesem în oraşul meu, autobuzul mă lăsase într-o staţie din centru. La coborâre, l-am întâlnit pe profesorul de română de la şcoala unde făcusem clasele mici, l-am salutat şi am dat să trec mai departe. M-a prins de braţ, un pic cam strâns şi m-a întrebat ce fac:
- Bine, bine! Dumneavoastră?
- Nu era o întrebare de politeţe. Ce ai făcut cu facultatea? Unde te-ai dus?
- La Politehnică! i-am răspuns cu seninătate şi am aşteptat obişnuitele felicitări.
- Politehnică! Politehnică? Dumnezeule, ce caută o fată ca tine la Politehnică??

Rostea "politehnică" ascultând fiecare silabă, rostogolea sunetele cu oroarea de a pronunţa numele vreunui gândac bizar cu care urma să intru orbeşte în simbioză, era surprins neplăcut, mă ţinea de braţ de parcă aş fi vrut să fug şi părea primul om care nu se bucura pentru mine. Nu-i plăcea alegerea mea şi nu pricepeam ce drept are, a continuat să mă certe pe un ton exaspera(n)t, m-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine, dacă m-am oprit din citit, unde şi de ce m-am pierdut, a căutat vinovaţi printre profesorii de la liceu, s-a autoacuzat că nu am ţinut legătura, deşi i-ar fi venit uşor, fiind prieten cu bunicul meu. Abia am scăpat de bătrânul profesor, m-a eliberat după ce mi-a spus pe un ton trist, dar sigur pe el, ca o sentinţă: "Faci o mare greşeală, ai să vezi că nu poţi scăpa de ceea ce eşti. Ce eşti te va urmări o viaţă întreagă, iar tu ai luat-o pe un drum greşit, trebuia să rămâi la citit, la scris, la cuvânt. Îmi pare rău pentru tine!"

Am plecat, lăsându-l să aştepte următorul autobuz, cu o stare de disconfort pe care am încercat să o anulez printr-un superior "o fi luat-o razna săracul de el, cât patetism deplasat", şi am intrat în cafeneaua rockerilor din orăşelul de provincie unde ne născusem toţi şi făceam pe grozavii, pe unicii şi irepetabilii. Proprietarul ne lăsa să ne punem muzica, cumpărasem de la Romană o casetă nouă şi gaşca m-a întâmpinat în urale, gândul la bătrânul profesor m-a mai sâcâit puţin, apoi l-am uitat complet.

Douăzeci de ani mai târziu, vârful de succes însemna să culc amândoi copiii în acelaşi timp, iar eu să obţin o oră sau măcar câteva minute numai pentru mine. Un Everest rizibil şi greu de atins, dar minunea chiar s-a întâmplat într-o bună zi. M-am aşezat la computer şi am scris o poveste pe care o plimbam prin minte de câteva zile. Întotdeauna am plimbat poveşti prin minte, dar de scris nu mi se mai întâmplase, dacă nu pun la socoteală un episod copilăresc din clasele primare, când am umplut cu poveşti un caiet întreg. Chiar aşa se numea "caiet de poveşti", şi eroina mea era o Haricleea, mi se păruse un nume potrivit pentru o prinţesă care nu-şi căuta prinţ şi nu dorea să se mărite.

Aveam deci o poveste pe care acum o numeam modern "short story" şi, inspirată de Simona Marcu, o prietenă de pe Facebook care scrisese pe LiterNet, mi-a venit ideea să îi dau aceeaşi destinaţie. Cunoşteam site-ul ca cititor, mi-a luat însă mult să găsesc o adresă de e-mail, copiii s-au trezit şi am amânat. Îndrăzneala nu-mi lipsea, cu ani în urmă scrisesem de câteva ori la Dilema şi scrisorile mele, iniţial trimise pe hârtie, în plic, apăruseră pe pagina cititorilor. În cămin aveam un 486, internet nu exista la scară largă, îmi făcusem un cont de e-mail la GDS care oferea ore gratuite pentru studenţi. Mă duceam acolo şi încercam să mă prind ce mare brânză e cu internetul ăsta, trimiteam câte un e-mail şi citeam cu mult interes toate spamurile, altceva nici nu primeam. Aşa cred că am aflat prima dată de LiterNet, dintr-un e-mail în care se anunţa intenţia de a porni acest proiect şi se căutau voluntari. L-am citit cu atenţie încercând să mă dumiresc despre ce este vorba, l-am catalogat ca trimis din greşeală, dar am reţinut numele care mi s-a părut foarte inspirat.

Aveam o poveste, aveam îndrăzneala, aveam un destinatar, a mai rămas doar de apăsat click-ul. "Merge", mi-a răspuns Răzvan, "intră joi", iar eu am chiuit. N-am recitit de atunci prima poveste, mi-e şi frică să fac asta. Au urmat alte câteva, scrise episodic şi leneş, pe parcursul a 3-4 ani, apoi o rubrică săptămânală începută în plină pandemie. LiterNetul s-a rotunjit de la "ceva de citit", la "ceva de scris", a devenit provocare, luptă şi încântare.

Provocarea vine din a găsi timpul necesar. Noaptea este perfectă prin linişte şi imperfectă prin oboseală, dar alţii o fructifică foarte bine, mi s-a întâmplat să trimit textul la trei noaptea şi să primesc mail de răspuns după o oră, astfel încât îmi imaginez că LiterNet-ul se fabrică mai ales în liniştea şi catifelarea întunericului, în puncte îndepărtate unite de ţăcănitul tastaturilor, de ferestrele luminate albastru-slab de monitoare. Tot provocare e să mut totul măcar cu un pas în faţa altor datorii şi treburi zilnice, multe şi mărunte, pentru care englezii au termenul "chores", mă încurajez că pot, scormonesc după răspunsuri la întrebări pe care nu mi le-am mai pus până acum. Cât e decent să pun din mine într-un text, din experienţele şi amintirile mele, cât de la alţii şi cât de groasă să fie haina de ficţiune? Care să fie vocea potrivită: mai neutră, a povestitorului, sau mai implicată, la persoana I? Mi s-a întâmplat ca după o ficţiune spusă la persoana întâi, să primesc mesaje de consolare şi empatie, oamenii au crezut că este vorba de mine, eu sunt personajul principal şi, cum povestirea se numea "Zsuzsika" - nume pe care l-am scris greşit atunci - cineva chiar şi-a exprimat surprinderea că aş fi o unguroaică rătăcită în sudul extrem, la fel ca eroina mea.

Din lupta cu cuvintele mi se pare că ies adesea şifonată şi încercarea mea de a le domestici, de a le potrivi, corectând versiuni multiple ale aceluiaşi text, cu gândul obsesiv la forma finală, este cronofagă şi frustrantă, dimensiune pe care înainte nici nu o bănuiam.

Vocea cu poveşti a primit cu încântare libertate şi loc de joacă, se aude mai clar, nu mai încerc să o ignor, poate la asta se referea bătrânul meu profesor.

La 1.000 de săptămâni de existenţă, pentru mine LiterNet încă este un loc de descoperit, am devenit mai atentă la secţiunea de fotografie şi sper să crească, la fel cum sper că, în vreun timp nu prea îndepărtat, într-o eră post-covid, toate vocile LiterNet-ului vor prinde chipuri.

*

Pe 31 decembrie 2020, LiterNet a împlinit 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa razvan.penescu@gmail.com, până pe 15 ianuarie 2021. 

Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din coreeană de Diana Yüksel
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Cho Nam-joo s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune.

În 2011 a câştigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligenţă extraordinară, care, deşi suferă de autism, reuşeşte să îşi găsească locul în lume. În 2016 a câştigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, îşi imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci.

Apărut în 2016, bestsellerul internaţional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experienţa personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul "Scriitori de azi", a fost votat "Cartea anului" de către librarii coreeni, iar în 2018 depăşise deja un milion de exemplare vândute. La sfârşitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 şi Editors' Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărţi ale anului de TIME Magazine şi NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian şi Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun (Numele ei) şi romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

*

Apărut în toamna lui 2016, romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost dublu premiat în Coreea, obţinând în 2017 Premiul "Scriitori de azi" şi fiind votat "Cartea anului" de reţelele de librării. Întâmpinat cu entuziasm de critică şi lăudat de staruri K-pop, bestseller în Coreea (unde a declanşat o dezbatere la nivelul întregii societăţi), S.U.A. şi Japonia, cu vânzări internaţionale de peste 1,8 milioane de exemplare, a devenit o carte-cult. În 2020, romanul a fost nominalizat, în S.U.A., la National Book Award for Translated Literature, iar în Franţa, la Prix Émile-Guimet de littérature asiatique. Este tradus în peste 20 de ţări. A fost ecranizat în 2019, filmul fiind la rândul lui un succes de box office.

*

Kim Jiyeong are 33 de ani şi o viaţă normală, un soţ iubitor şi o fetiţă adorabilă. Locuieşte într-un apartament modern, într-un cartier rezidenţial nou din Seul. S-a născut într-o epocă în care fetele au dobândit dreptul să meargă la şcoală, la facultate, să aibă o carieră. Ar trebui să fie fericită. Şi totuşi, într-o bună zi, tânăra începe să se poarte ciudat. La început, soţul crede că glumeşte imitându-şi mama sau fostele colege de facultate. Dar în curând Jiyeong ajunge la psihiatru, iar răceala clinică a consemnării specialistului ne dezvăluie o dramă care nu este doar personală.

Ca atâtea alte fete, Kim Jiyeong nu ar fi trebuit să se nască. Pentru că era fată, şi-a dezamăgit părinţii în clipa când a venit pe lume. Pentru că era fată, la şcoală şi la facultate a fost tratată altfel decât colegii săi, exact cum i s-a întâmplat după absolvire, când şi-a căutat şi găsit o slujbă. Mai târziu şi-a asumat rolul de mamă şi s-a dedicat copilului, sacrificându-şi cariera. Şi atunci, să fie "nebunia" lui Kim Jiyeong o exprimare exacerbată a ceea ce simt toate celelalte femei?

"Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil pentru că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere şi, într‑o bună măsură, şi cu mine. Pe tot parcursul cărţii am zugrăvit‑o pe Jiyeong frustrată şi nemulţumită, dar n‑am avut încotro, căci ştiu sigur că aşa a crescut şi aşa a trăit. Poate că şi eu am fost la fel." (Cho Nam-joo)

"Când romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost publicat în Coreea în 2016, a fost primit ca o chemare culturală la arme. Cartea a fost considerată deopotrivă un tratat despre societate şi o operă de artă, întocmai ca filmul lui Bong Joon-ho, Parasite, care a stârnit dispute aprinse despre discrepanţele sociale din Coreea." (New York Times)

"Cel de-al treilea roman al lui Cho Nam-joo a fost aclamat ca unul care dă glas fiecărei femei neauzite. [...] Cartea a atins un nerv la nivel global." (The Guardian)

"Cho Nam-joo iniţiază un dialog universal despre discriminare, deznădejde şi frică." (Time)

"Mărturia unei generaţii." (La Vanguardia)

"Emoţionant, inteligent şi puternic." ( Daily Telegraph)

Fragment

Kim Jiyeong ieşi la prânz purtând la gât ecusonul firmei. Ceilalţi angajaţi păreau să-şi fi lăsat din nepăsare ecusoanele să le atârne la gât, dar ea o făcuse intenţionat. La prânz, în zona aceea cu multe clădiri de birouri, vedea adesea în drumul ei oameni care aveau la gât panglici imprimate cu numele firmei, la capătul cărora atârna un plic mic din plastic, în care era pus cardul de acces în firmă. Ăsta era visul ei: să se vadă pe drum într-un grup de tineri cu ecusoane la gât, ţinându-şi portofelul şi telefonul în aceeaşi mână şi discutând despre ce aveau să mănânce la prânz.

Cu cei cincizeci de angajaţi ai săi, firma la care lucra Jiyeong era una destul de mare pentru domeniul respectiv. Deşi procentul bărbaţilor creştea cu cât te uitai mai sus în ierarhia companiei, în general, erau mai multe femei decât bărbaţi. Angajaţii erau potrivit de individualişti, dar şi de raţionali, aşa încât atmosfera din firmă era foarte bună, dar era mult de lucru şi se întâmpla frecvent să rămână peste program sau să lucreze în weekend, fără să fie plătiţi în plus. Cu tot cu Jiyeong erau patru noi angajaţi - două femei şi doi bărbaţi. Jiyeong, care abia terminase facultatea şi nici nu îşi îngheţase vreodată studiile, era nu doar proaspăt angajată, dar şi cea mai tânără. În fiecare dimineaţă, ea era cea care pregătea cafeaua pentru toată echipa şi le punea ceştile în faţă fiecăruia, tot ea aranja tacâmurile pe masă când ieşeau să mănânce împreună, făcea comanda umblând cu meniul pe la fiecare dacă decideau să mănânce la birou şi la final tot ea aduna farfuriile. Sarcina mezinei echipei era să urmărească presa în fiecare dimineaţă, să găsească posibili clienţi şi să întocmească un scurt raport. Într-o zi, şefa de echipă s-a uitat în grabă peste raportul ei şi a chemat-o în sala de şedinţe.

Kim Eunsil era singura femeie între cei patru şefi de echipă. Lumea zicea că avea o fetiţă la şcoala primară, dar, cum mama ei locuia împreună cu ea, aceasta se ocupa de copil, iar Eunsil se dedica numai slujbei ei. Unii o admirau, alţii ziceau că era dură, iar alţii puneau succesul ei pe seama soţului invizibil. Cu siguranţă era un om extrem de cumsecade, de vreme ce acceptase să o ia la ei pe soacra lui, căci se ştie doar că e mai dificil pentru un bărbat să trăiască în casă cu rudele soţiei decât invers şi că disputele dintre ginere şi soacră deveniseră o problemă în societatea coreeană. Jiyeong s-a gândit la mama ei, care trăise cu soacră-sa timp de şaptesprezece ani. Bunica ei îi ţinea companiei fratelui mai mic când era plecată mama lor să tundă pe cineva, în perioada în care era coafeză ambulantă, dar niciodată nu se ocupase cu adevărat de ei să îi hrănească, să îi spele ori să îi pună la culcare. Nici alte treburi nu prea făcea prin casă. Mânca ceea ce gătea mama lor, se îmbrăca în hainele spălate de mama lor şi dormea în încăperea în care tot mama lor făcea curat, dar nimeni nu spusese vreodată despre mama lor că era cumsecade.

Şefa de echipă o lăudă pe Jiyeong pentru raportul ei. Îi spuse că alesese bine articolele din ziar, făcuse comentarii pertinente şi o îndemnă să o ţină tot aşa. Era prima ei sarcină la prima ei slujbă şi obţinuse acum şi primele laude. Jiyeong era convinsă că vorbele şefei ei aveau să-i fie de mare ajutor de câte ori avea să se lovească de un obstacol în cariera ei. Mulţumită şi mândră de ea, dar atentă să nu lase să i se vadă încântarea, Jiyeong îi mulţumi şefei. Aceasta îi spuse zâmbind:
- De-acum înainte nu trebuie să îmi mai aduci cafeaua. Nu trebuie nici să-mi aşezi lingura în faţă la restaurant şi nici să aduni farfuria după ce termin de mâncat.
- Vă rog să mă iertaţi dacă v-am creat neplăceri.
- Nu mi-ai creat nici un fel de neplăceri. Pur şi simplu nu e treaba ta să faci asta. Am văzut de-a lungul timpului că fetele proaspăt angajate se înhamă la tot soiul de treburi din astea, fără să le ceară nimeni. Bărbaţii nu fac aşa ceva. Nu contează că sunt proaspăt angajaţi sau că sunt cei mai tineri din echipă, pur şi simplu nu fac decât ceea ce li se cere. De ce oare femeile simt nevoia să facă toate astea?

Jiyeong auzise că doamna Kim Eunsil lucra acolo încă de pe vremea când firma avea doar trei angajaţi. Afacerea crescuse sub ochii ei, şi-a văzut colegii avansând şi asta i-a dat încredere şi respect de sine. Colegii ei bărbaţi care intraseră în firmă odată cu ea erau acum manageri sau se mutaseră în echipe de marketing la companii mai mari ori începuseră să lucreze pe cont propriu, deschizându-şi propriile firme. În orice caz, continuau să lucreze, în timp ce nici una dintre colegele ei nu mai rămăsese la companie.

Ca să nu i se spună că se poartă ca o muiere, Kim Eunsil pleca mereu ultima de la petrecerile firmei, se oferea să meargă în delegaţii şi să lucreze peste program, iar când născuse, se întorsese la muncă după o lună. La început era mândră că reuşea toate astea, dar se simţea prost de fiecare dată când o femeie din subordinea ei îşi dădea demisia, iar în ultima vreme chiar îi părea rău. De fapt, toate acele ieşiri la cină cu colegii nu erau deloc necesare, iar munca până noaptea târziu sau peste weekend şi delegaţiile frecvente semnalau problema lipsei de personal. Teoretic, orice angajat avea dreptul la concediu de maternitate sau de creştere a copilului, dar, în realitate, acest drept le era negat. Primul lucru pe care l-a făcut Kim Eunsil după ce a ajuns manager a fost să renunţe la cinele oficiale, excursiile cu angajaţii şi tot soiul de workshopuri şi să garanteze obţinerea concediului de maternitate sau de creştere a copilului atât pentru angajaţii bărbaţi, cât şi pentru femei. I-a povestit lui Jiyeong cât de mândră s-a simţit când a aşezat un buchet de flori pe biroul unei subordonate la întoarcerea acesteia la muncă după ce îşi luase, în premieră pentru firma lor, un an de concediu pentru creşterea copilului.
- Despre cine e vorba?
- O angajată care şi-a dat demisia după câteva luni.

Renunţarea la munca peste program şi în weekend nu era în puterea doamnei manager. Angajata ei îşi dădea cea mai mare parte a salariului pentru plata unei bone pentru copil, dar chiar şi aşa, mereu era în căutarea unei persoane cu care să lase copilul în ultima clipă şi se certa zilnic cu soţul ei la telefon. Într-un weekend, a trebuit să vină în grabă la muncă şi a apărut cu copilul în spinare. După asta a renunţat la slujbă. Kim Eunsil n-a ştiut ce să îi spună femeii când aceasta şi-a cerut iertare că pleca.

*
Jiyeong a primit primul ei proiect la muncă. Trebuia să scrie un comunicat pe baza rezultatelor unui studiu despre poluarea cu fibre textile, realizat de o firmă producătoare de lenjerie de pat organică. Pentru că voia să facă o treabă extraordinar de bună, a lucrat mai multe nopţi la rând pentru cele două pagini de comunicat. Şefa ei i-a spus că textul era bine scris, dar că era ca un articol de ziar. I-a spus că ei acolo nu scriau articole de ziar, ci înştiinţări care să îi facă pe reporteri să-şi dorească să scrie articole despre subiectele acelea, aşa că a rugat-o să-şi revizuiască raportul. Jiyeong a făcut încă o noapte albă la muncă. Doamna manager a lăudat-o că scrisese bine. Comunicatul ei a fost lansat fără vreo modificare majoră şi a fost preluat de mai multe ziare, ba chiar şi de o revistă pentru femei şi, bineînţeles, de televiziunea publică. Jiyeong nu mai aducea cafeaua dimineaţa şi nu mai aşeza tacâmurile pe masă la prânz. Nimeni n-a zis nimic.

Munca era interesantă şi colegii îi plăceau. Pe de altă parte, reporterii, clienţii şi membrii echipelor interne de promovare a produselor îi făceau viaţa grea. Nici trecerea timpului, nici experienţa acumulată şi nici familiarizarea cu munca n-au ajutat-o să treacă prăpastia dintre ea şi aceştia. Reprezentanţii agenţiilor de marketing se credeau cei mai grozavi, căci erau în mare parte bărbaţi trecuţi de o anumită vârstă, care ocupau posturi destul de înalte şi care aveau un cod umoristic al lor. Glumele nesărate curgeau la nesfârşit, iar Jiyeong habar n-avea când era cazul să râdă sau dacă trebuia să răspundă la astfel de glume. Dacă râdea, indivizii continuau cu glumele, căci se credeau amuzanţi, dacă nu râdea, o întrebau întruna dacă a păţit ceva.

O dată, Jiyeong a mers la un prânz oficial cu clienţii la un restaurant coreean şi, când a comandat o tocăniţă cu pastă de soia, reprezentantul unei firme-client a spus:
- Ia te uită, o tânără care cere pastă de soia! Deci aşa, domnişoară Kim, eşti o "fată de soia"! Ha ha ha!

Asta se întâmpla tocmai în perioada în care erau la modă expresiile nou-apărute, de tipul "fată de...", folosite dispreţuitor la adresa femeilor. Jiyeong nu putea şti dacă individul spusese asta ca pe o glumă, dacă râdea de ea sau dacă ştia măcar ce însemnau cuvintele acelea. Pentru că el râdea, au început şi subalternii lui să râdă, aşa că Jiyeong şi colegii ei n-au avut încotro şi au zâmbit şi ei încurcaţi, schimbând subiectul. Aşa se petreceau lucrurile atunci.

Altă dată a avut loc o cină festivă cu echipa de marketing a unei firme de mărime medie. Jiyeong şi şefa ei, Kim Eunsil, se ocupaseră de tot procesul, de la realizarea planului de acţiune şi supravegherea punerii lui în practică, până la lansarea comunicatului de presă. Reprezentanţii firmei le-au invitat la cină în semn de mulţumire pentru o treabă bine făcută. În taxi, pe drum spre restaurantul specializat în fripturi, aflat într-o zonă universitară, unde angajaţii firmei-client erau deja adunaţi, Kim Eunsil a repetat apăsat că nu-şi dorea să meargă.
- Dacă ne sunt recunoscători, puteau să trimită un cadou sau bani. Parcă n-ar şti cât de neplăcut e pentru noi să ne aflăm în situaţia asta. Treaba asta cu mâncatul şi băutul împreună e o insultă pe faţă! Vor să ne arate pentru ultima oară că ei sunt şefii. Of, cât detest asta! Doar azi mai suport şi gata.

Din echipa de marketing a firmei-client veniseră la cină şase persoane: directorul diviziei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, un director adjunct la vreo patruzeci de ani, un manager de vreo treizeci şi ceva de ani şi trei angajate care aveau puţin peste douăzeci de ani. Jiyeong şi şefa ei erau însoţite de un coleg, care le ajutase în timpul campaniei de promovare. De cum a văzut-o pe Jiyeong, directorul diviziei, care începuse consumaţia de ceva vreme judecând după cât de roşu era la faţă, şi-a exprimat bucuria zgomotos, iar directorul-adjunct, care era aşezat lângă el, s-a ridicat în picioare, luându-şi halba de bere şi tacâmul şi făcându-i semn lui Jiyeong să se aşeze în locul lui. Râzând cu gura până la urechi, directorul decretă că adjunctul Han îi citise gândurile, iar Jiyeong se trezi pusă într-o situaţie stânjenitoare şi umilitoare şi n-ar fi vrut nici moartă să se aşeze lângă el. A spus de mai multe ori că vrea să rămână lângă colegii ei, dar directorul adjunct şi managerul firmei aproape că au luat-o pe sus, împingând-o alături de director. Colegul ei privea neliniştit, fără să poată interveni, iar şefa ei, care se oprise la toaletă, ajunse la masă abia după ce totul se hotărâse. Jiyeong a rămas lângă directorul firmei şi a sfârşit prin a bea mai multe halbe de bere la insistenţele acestuia.

Individul, care fusese numit director al diviziei de marketing în urmă cu doar trei luni, după ce înainte activase în cadrul diviziei de dezvoltare a noilor produse, nu mai contenea să îi dea sfaturi din "propria-i experienţă". A ţinut-o tot aşa, apucându-se să-i analizeze trăsăturile şi să-i spună că având forma feţei frumoasă şi nasul drept, cu o operaţie estetică la pleoape ajungea de nota zece. A întrebat-o dacă avea un iubit, apoi a început să se lanseze într-o serie de glume nesărate şi fără perdea, de genul "e mult mai spectaculos un gol pe care îl înscrii cu portarul în poartă" sau "se mai găsesc femei care n-au făcut-o niciodată, dar nu e una care s-o fi făcut-o doar o singură dată". Mai mult decât atât, o tot îndemna să mai bea. Deşi a spus că nu mai putea, că avea să fie periculos când se întorcea acasă şi protesta că nu mai vrea să bea, directorul îi spunea că n-are nici un motiv de îngrijorare cu atâţia bărbaţi în jur. "Tocmai din cauza voastră sunt îngrijorată", îi răspunse Jiyeong în gând, golindu-şi pe furiş paharul în cănile abandonate şi în bolurile de tăieţei rămase pe masă.

Era deja trecut de miezul nopţii când directorul îi umplu cu vârf paharul lui Jiyeong şi se ridică în picioare împleticindu-se. Discută la telefon cu şoferul, urlând de parcă voia să-l audă tot localul, apoi se întoarse către subalternii săi:
- Fiică-mea studiază la universitatea de vizavi. A rămas la bibliotecă să studieze, dar acum vrea să plece acasă, şi pentru că se teme, m-a chemat să o conduc. Regret, dar trebuie să plec. Domnişoară Kim Jiyeong, trebuie să dai pe gât tot paharul ăsta.

Jiyeong simţi cum şi ultimul fir fragil de speranţă se rupe. "De vreme ce tu te porţi aşa cu mine, e posibil ca peste câţiva ani şi scumpa ta fiică să ajungă exact în aceeaşi situaţie." Simţind brusc că se ameţise, îi trimise un mesaj pe telefon iubitului ei, dar nu primi răspuns.

După plecarea directorului, atmosfera s-a schimbat. Cei rămaşi au început să discute doi câte doi, câţiva au ieşit să fumeze, iar fata din echipa de marketing a dispărut pe furiş, de nici nu şi-a dat nimeni seama că nu mai era acolo. Unii au sugerat că era momentul să se mute la alt local, dar, din fericire, Kim Eunsil a pus piciorul în prag şi astfel a reuşit să-şi scoată colegii de acolo. Ea s-a urcat prima într-un taxi, spunând că se grăbea să ajungă acasă, căci mama ei era bolnavă. Jiyeong şi colegul ei au băut câte o cafea, aşezaţi pe scaunele de plastic din faţa unui mic magazin. Jiyeong sugerase să mai rămână, gândindu-se că o cafea rece ar putea să o trezească din ameţeală, dar acum, că scăpase din situaţia aceea stânjenitoare şi se mai relaxase, i se făcuse foarte somn. Până la urmă adormi cu capul pe masa din plastic plină de pete de la supa de tăieţei la pachet, care se găsea în magazin, şi nu se mai trezi oricât trase colegul ei de ea.

Tocmai atunci se găsi prietenul ei să o sune. Jiyeong dormea buştean. Colegul ei se gândi să răspundă şi să-i spună iubitului ei să vină după ea, dar asta se dovedi a fi o greşeală.
- Bună seara. Sunt coleg cu Jiyeong la firmă...
- Jiyeong unde e?
- A adormit, de aceea am răspuns eu, ca să...
- A adormit? Cum? Cine naiba eşti?
- Nu! Nu! Nu e vorba de asta! N-aş vrea să înţelegeţi greşit, Jiyeong a băut...
- Dă-mi-o pe Jiyeong la telefon! Acum!

Jiyeong a ajuns cu bine acasă, cărată în spinare de iubitul ei, dar relaţia lor s-a destrămat.

*
Spre norocul ei, în compania pentru care lucra Jiyeong erau mulţi oameni de treabă, aşa încât ea s-a adaptat bine vieţii de la firmă, unde slujba ei nu era nici foarte dificilă, nici stresantă, nici extenuantă. Evident, l-a scos de multe ori la masă pe prietenul ei. I-a mai cumpărat şi o geantă, haine, un portofel nou, iar uneori îi plătea taxiul. Prietenul ei, în schimb, avea din ce în ce mai mult de aşteptat. Aştepta ca Jiyeong să se întoarcă de la muncă, să aibă o zi liberă, să-şi ia concediu. Cum Jiyeong era proaspăt angajată, nu-şi putea decide de una singură programul de muncă, aşa că prietenul ei era nevoit să aştepte confirmarea ei pentru orice schimbare. Aştepta mereu un telefon sau un mesaj de la ea. După ce Jiyeong a început să lucreze, au vorbit din ce în ce mai puţin la telefon şi şi-au trimis tot mai puţine mesaje. Prietenul ei o întreba adesea de ce nu îi trimitea măcar un mesaj când lua metroul, când mergea la toaletă, după masa de prânz, când era încă la restaurant, ori când prindea un moment liber între şedinţe. Problema nu era că Jiyeong nu avea timp, pur şi simplu nu avea chef să-i scrie. Multe dintre cuplurile formate dintr-un partener care lucra şi unul care încă studia erau la fel, indiferent dacă era angajată ea sau el.

Lui Jiyeong îi părea rău că nu-l putea ajuta pe prietenul ei, care, ajuns în ultimul an de facultate, începuse pregătirile pentru găsirea unei slujbe. Nu uitase cât de mult o susţinuse el în perioada în care căuta ea să se angajeze. Se simţea extrem de vinovată când se gândea la momentele acelea, dar viaţa ei era o continuă luptă şi nu-şi putea permite să se concentreze pe nevoile altcuiva, de vreme ce lupta putea să devină sângeroasă în orice clipă, dacă nu era atentă. Decepţia a crescut treptat şi firesc între ei, ca stratul de praf care se adună pe frigidere sau pe dulăpiorul pentru medicamente din baie şi pe care, deşi îl vezi bine, amâni mereu să-l ştergi. Se îndepărtau tot mai tare unul de celălalt, până în seara aceea, când s-au certat groaznic.

Prietenul ei ştia prea bine că Jiyeong nu se îmbăta niciodată, că în seara aceea băuse la cina organizată de firmă neavând încotro şi că nu era nimic între ea şi colegul care răspunsese atunci la telefon, dar nimic din toate acestea nu conta pentru el. A fost de ajuns ca o scânteie minusculă să cadă peste aşchiile unor sentimente demult uscate şi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii lor s-a prefăcut într-un morman de scrum.

După aceea, Jiyeong s-a dus la mai multe întâlniri aranjate şi chiar a ieşit la masă sau la film cu unii dintre bărbaţii întâlniţi. Toţi erau mult mai în vârstă, ocupau poziţii mai înalte la muncă şi, mai mult ca sigur, câştigau mai mult decât ea. Bărbaţii aceştia plăteau pentru mese şi pentru biletele de spectacol sau îi făceau diverse cadouri, aşa cum făcuse şi ea mai deunăzi. Cu toate acestea, nu a reuşit să se apropie prea mult de nici unul dintre ei.

*
La firmă s-a auzit că urma să se înfiinţeze o echipă de planificare. Până atunci, clienţii erau găsiţi prin intermediul unor scurte prezentări de vânzare sau lansând oferte către potenţialii clienţi, dar venise momentul ca firma să planifice campanii publicitare şi să-şi recruteze clienţii cu care urma să lucreze. Evident că acesta era un proiect pe termen lung, nu un eveniment singular. Prin natura ei de agenţie de publicitate, firma avea mereu o serie de angajaţi care aşteptau să capete de muncă. Deşi probabil că nu avea să genereze un profit imediat, odată stabilită o metodă de lucru temeinică, se puteau aştepta la creştere şi profit, în timp ce îşi dezvoltau şi relaţiile cu clienţii. Jiyeong era interesată de noua structură, întocmai ca majoritatea angajaţilor firmei. Astfel, o informă pe Kim Eunsil, care urma să conducă noua echipă de planificare, de faptul că ar fi vrut să se alăture şi ea.
- Bine. Cred că te-ai descurca de minune.

Şefa ei îi dăduse atunci un răspuns încurajator, dar în final Jiyeong nu a fost selectată în noua echipă. Au fost mutaţi acolo trei manageri de nivel mediu, cu rezultate bune, şi doi colegi de-ai ei, care intraseră în firmă odată cu ea. Cum echipa de planificare era considerată unul dintre departamentele-cheie ale companiei, Kim Jiyeong şi colega ei, Kang Hyesu, angajate odată cu cei doi băieţi, se simţeau profund nedreptăţite. Cele două aveau în momentul acela o reputaţie mai bună. Colegii mai în vârstă se întrebau glumind cum de rămăseseră atât de mult în urmă băieţii, deşi toţi patru fuseseră angajaţi pe aceleaşi criterii. Nu se punea problema că băieţii nu erau capabili, dar aveau clienţi mult mai uşor de mulţumit.

Cei patru tineri aveau o legătură specială şi se înţelegeau bine, în ciuda diferenţelor de personalitate, dar în grup a apărut o ruptură după ce băieţii au fost mutaţi în echipa de planificare. Conversaţiile lor nesfârşite din timpul zilei, de pe chat, s-au oprit brusc. Până şi colegii mai vechi au observat că pauzele de cafea în patru, ieşitul la prânz şi la bar seara, după muncă, au început încet să dispară. Când se întâlneau întâmplător pe hol, evitau să se privească în ochi şi se salutau doar din priviri, într-un mod foarte straniu. Kang Hyesu, care era cea mai în vârstă dintre ei, a decis că aşa nu se mai putea şi a organizat o ieşire la bar.

Au stat la băute până târziu în noapte, dar nici unul dintre ei nu s-a îmbătat. Până atunci, când ieşeau la bar, făceau glume caraghioase, cum fac copiii, se plângeau de cât de greu e la muncă şi se hlizeau bârfind despre colegii de serviciu, dar în seara aceea atmosfera a fost una serioasă de la bun început. Asta şi pentru că Hyesu a găsit de cuviinţă să le spună că avusese o relaţie de scurtă durată cu un coleg.
- Acum e un subiect încheiat. Nu mă întrebaţi cine e, nu vă repeziţi să trageţi concluzii şi nu trâmbiţaţi asta nicăieri. În orice caz, pot să vă spun că zilele astea nu mi-e tocmai bine sufleteşte. Am nevoie de consolare.

Prin mintea lui Jiyeong s-au perindat rapid chipurile colegilor necăsătoriţi până când a izbit-o subit gândul că nu era obligatoriu ca individul să fie holtei, ceea ce i-a dat pe loc o frumoasă durere de cap. Cei doi colegi ai lor dădeau pe gât berea cu nesaţ. Unul dintre ei le-a spus că îşi făcea griji pentru fratele lui mai mic, care absolvise facultatea cu un an în urmă şi încă nu-şi găsise de lucru. Nici el nu reuşise încă să-şi plătească creditul pentru studii, de aceea se temea că fratele lui, care se împrumutase mai mult, nu avea cum să mai scape de datorii. Celălalt coleg se scărpină în cap şi zise:
- Suntem la ora de confesiuni? Atunci hai să vă zic şi eu una. Adevărul e că n-am nici o afinitate cu echipa de planificare.

În seara aceea, la un pahar, Jiyeong a aflat o grămadă de lucruri. Din câte se auzea, compoziţia echipei de planificare fusese decisă de preşedintele companiei. Managerii care obţinuseră rezultate bune până atunci fuseseră selectaţi pentru că echipa trebuia să se poziţioneze bine în firmă, iar cei doi băieţi fuseseră preferaţi pentru că era vorba de un proiect de lungă durată. Cunoscând gradul de dificultate al muncii şi specificul ei, preşedintele firmei nu le considera pe femei drept potenţiale angajate pe termen lung, socotind că acestora le era dificil să păstreze un echilibru între atribuţiile de serviciu şi viaţa de familie, mai ales dacă aveau şi copii. În mod evident, nu-l preocupa bunăstarea angajaţilor. Decât să caute soluţii pentru a face mediul de lucru suportabil pentru angajaţi, găsea că e mult mai eficient să investească în angajaţi care rezistă în condiţiile date. Din acelaşi motiv, lui Jiyeong şi Hyesu le fuseseră repartizaţi clienţii cei mai pretenţioşi. Nici vorbă ca managementul să fi avut mai multă încredere în capacitatea lor. Pur şi simplu nu voiau să-şi extenueze angajaţii de gen masculin, care aveau să rămână pentru mult timp în firmă.

Jiyeong părea pierdută într-un labirint. Căuta neobosită, cu calm, o ieşire, când, de fapt, aceasta nici nu existase vreodată. Ştia că nu trebuie să se dea bătută, că trebuie să încerce iar şi iar, să treacă prin zid, dacă era nevoie. În fond, scopul unui om de afaceri este să câştige cât mai mult şi nu-l putea condamna pe preşedintele companiei că voia să obţină maximum de profit cu minimum de investiţii. Şi totuşi, e drept să pui mai presus de orice doar eficienţa şi raţiunile imediat vizibile? Ce mai rămâne în final într-o lume nedreaptă? Şi cei care rămân... Pot fi fericiţi?

Kim Jiyeong a mai aflat şi că, de la bun început, colegii ei primiseră un salariu mai mare, dar asta nu o afectă prea tare, dat fiind că paharul dezamăgirii era deja plin ochi. Deşi îşi pierduse încrederea că poate să muncească în continuare cu avânt, urmând sfaturile conducerii şi ale colegilor aflaţi în poziţii superioare, a doua zi, după ce aburii alcoolului s-au risipit, Jiyeong s-a dus la serviciu, ca de obicei. Şi-a îndeplinit sarcinile, aşa cum o făcuse şi până atunci, dar era limpede că îşi pierduse pasiunea şi încrederea.
 
*** Între statele membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - N. a.), Coreea este ţara cu cea mai mare diferenţă de remunerare între bărbaţi şi femei. Potrivit unui raport din 2014, în ţările OCDE, femeile câştigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea, procentul este de 63%. (Diferenţa de remuneraţie pe sexe, OCDE, 2014. - N. a.) De asemenea, într-un articol apărut în ediţia britanică a ziarului The Economist, conform indicelui referitor la egalitatea de şanse, Coreea oferă cele mai proaste condiţii de muncă pentru femei. (The Economist, 3.03.2016, economist.com/daily-chart - N. a.) ***