Orice artist e inexistent fără public, trebuie să nu uităm acest lucru, pentru că este primordial

 Ovidiu Miculescu: Cum a ajuns Mihaela Soare balerină? În toate biografiile scrie că era atrasă de muzică şi dans de mic copil, începând studiul dansului cu maeştrii Mitiţa Dumitrescu şi Nicolae Ionescu de la vârsta de 5 ani. A existat şi altă direcţie sau aceasta a fost singura direcţie?
Mihaela Soare: Am ajuns balerină prin multă dăruire, pasiune, perseverenţă, multe ore de studiu individual şi prin calităţile fizice şi psihice necesare acestei meserii.
La 9 ani am fost admisă la Liceul de Coregrafie "Floria Capsali" în urma unei selecţii riguroase, începând un drum lung pe meleagurile dansului, un drum presărat cu reuşite, cu determinare, cu dragoste şi seriozitate. Pentru a fi balerin e nevoie de o proporţie specifică a corpului, de simţ ritmic, de memorie kinestezică, de calităţi specifice dansului, altfel dorinţa nu este suficientă în urmarea acestei meserii.
 

Lucrul cu mai mulţi coregrafi, profesori şi asistenţi m-a ajutat enorm în formarea mea ca balerină

O.M.: În ultimul an de liceu, Mihaela Soare a avut şansa de a urma cursurile Academiei de Balet din Colorado, ca bursieră. Acolo aţi avut şansa de a lucra cu maeştri precum Martin Freedmann, Gabriela Komleva şi Gilbert Meyer. Cât a fost de importantă această experienţă?
M.S.: În Statele Unite am avut pentru prima oară şansa de a lucra o oră de studii în stilul George Balanchine, lucru ce m-a fascinat enorm. Am urmat de asemenea cursuri de dans contemporan, actorie, stretching TheraBand şi repertoriu de dans clasic. Această experienţă a avut un rol determinant în abordarea şi relaţionarea mea cu dansul după terminarea liceului.
Flexibilitatea trecerii de la un stil de lucru la altul, şi anume faptul că se preda şi Balanchine şi Vaganova în acelaşi timp, a fost pentru mine foarte util. Lucrul cu mai mulţi coregrafi, profesori şi asistenţi m-a ajutat enorm în formarea mea ca balerină.

 
O.M.: Din 2000 sunteţi membră a companiei de balet a Operei Naţionale din Bucureşti, iar din 2005 prim solistă. Nu a existat tentaţia plecării spre alte zări?
M.S.: Cu siguranţă da. La 24 de ani am primit o ofertă de a pleca în Germania, însă faptul că familia mea este în Bucureşti, a constituit întotdeauna o ancoră.

 
O.M.: Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în şcoală, în perioadele de perfecţionare şi respectiv după aceea, când aţi ajuns pe scena Operei din Bucureşti?
M.S.: Aş începe cu profesoara mea din liceu -doamna Ana Carianopol, care a avut multă răbdare timp de 9 ani şi ne-a fost aproape. Din perioadele de perfecţionare i-aş aminti pe Martin Freedman şi Gabriela Komleva, pe Gilbert Meyer, iar mai apoi pe maeştrii Florin Mateescu, Petruta Almosnino, Mihai Babuska, Anne-Marie Vretos, Alin Gheorghiu, Alinta Vretos, Simona Şomăcescu, Corina Dumitrescu, Laura Contardi.
 

O.M.: Care au fost partenerii de scenă cu care aţi colaborat cel mai mult la Opera din Bucureşti sau coregrafii cu care aţi lucrat cu cea mai mare plăcere?
M.S.: Cel mai mult am colaborat cu prim-balerinii Robert Enache, Bogdan Cănilă, Mihai Mezei, Ovidiu-Matei Iancu, Shuhei Yoshida, Vlad Toader. O deosebită plăcere a fost să am şansa să lucrez cu coregrafii Vasily Medvedev şi Stanislav Feco, Davide Bombana, Renatto Zanella, Mihai Babuska, Laura Contardi (asistent al coregrafului Alexei Ratmanski), Elke Sheppers (asistent al coregrafului Jiri Killian) şi doamna Alexa Mezincescu.

O.M.: Nikia şi Gamzatti în Baiadera, Kitry în Don Quixote, Aurora în Frumoasa din pădurea adormită, Gulnara în Corsarul, Clara în Spărgătorul de nuci, Albă ca Zăpada din baletul cu acelaşi titlu, Charpillon în Casanova, Russian Girl în Serenada - Balanchine, Cuplul principal în Vals Fantezie - Balanchine, Petite Mort - Falling Angeles - Jiří Kylián, Classical Symphony - Yuri Possokhov, Helena - The Dream - Sir Frederick Ashton, DSCH - Alexei Ratmansky, Prima Silfida - La Sylphide - H.S. Lovenskiold, Tango Fatal - Eduard Clug, Sophia - Femei - Gheorghe Iancu. Şi lista ar putea continua. Care dintre aceste roluri v-a adus experienţe memorabile?
M.S.: Pentru mine fiecare rol are o încărcătură emoţională memorabilă şi pot să spun că în spatele fiecărui rol există o poveste, uneori fericită, alteori tristă.
Charpillon din baletul Cassanova, reprezintă un rol memorabil, datorită faptului că dansam pe scenă fiind însărcinată cu băiatul meu - Alexandru, lucru pe care nu pot să-l uit niciodată.

 
Balerinii profesionişti sunt înzestraţi cu o memorie kinestezică, fără de care nu ar putea profesa

O.M.: În 2012, aţi participat la cursurile Accademiei Teatro Alla Scalla. Este baletul un domeniu în care se învaţă în permanent?
M.S.: Da, baletul reprezintă un domeniu care se dezvoltă permanent, iar balerinii sunt condiţionaţi prin natura meseriei să înveţe, să se documenteze, să caute noi metode de a evolua, să se informeze. Un balerin profesionist învaţă o coregrafie, pe care ulterior o redă fără partitură, fără sufleor... Pe scenă eşti pe cont propriu, de aceea balerinii profesionişti sunt înzestraţi cu o memorie kinestezică, fără de care nu ar putea profesa.

O.M.: Recent, în aprilie 2021 aţi fost invitată specială pentru rolul Kitry din spectacolul Don Quijote la Cairo Opera House. Cum s-a întâmplat - mai ales într-o perioadă atât de dificilă - şi ce va urma în relaţia cu opera din Cairo?
M.S.: În mai 2020, Opera Naţională Bucureşti a transmis online spectacolul Don Quijote, unde eu am interpretat rolul Kitry şi se pare că mi-a purtat noroc.
A fost o invitaţie oficială şi îi mulţumesc doamnei director artistic a companiei pentru invitaţie şi apreciere. Sunt în negociere pentru un alt rol şi aştept cu nerăbdare şi alte colaborări.

 
O.M.: Preocupată şi de aspectele regizorale ale meseriei, sunteţi licenţiată în artele spectacolului - coregrafie la Universitatea De Arta "Gheorghe Cristea"- clasa prof. Ioan Tugearu şi absolventă de master a UNATC "I.L. Caragiale" la specializarea coregrafie şi performanţă în dans, la clasa prof. conf. univ. dr. Simona Şomăcescu. De ce aţi simţit nevoia să urmaţi aceste studii. Orice prim solist îşi doreşte să vadă scena şi din perspectiva coregrafului sau nu neapărat?
M.S.: Am urmat aceste studii din dorinţa de cunoaştere şi perfecţionare. Studiile joacă un rol esenţial în formarea noastră şi deschid porţi ale cunoaşterii, pe care altfel cu greu le poţi accesa. Cred că mulţi cochetează cu ideea de "a fi coregraf", însă îţi trebuie foarte mult talent creator. Spectacolul meu de licenţă a avut peste 20 minute şi mi s-a părut interesant să vezi lucrurile din altă perspectivă. Sunt atrasă şi de creaţie, însă până acum timpul nu mi-a permis să mă implic activ, concret. Cine ştie ce va urma...

O.M.: După 16 luni de întrerupere a contactului cu publicul din cauza pandemiei, cum priviţi retroactiv această perioadă?
M.S.: A fost o perioadă dificilă, greu de gestionat din toate punctele de vedere, o perioadă în care noi - artiştii ne-am pus întrebarea dacă mai continuăm. Pentru balerini a fost enorm de greu, ne-am antrenat acasă, am încercat să găsim tot felul de metode pentru a rămâne într-o formă fizică bună, practic am dus un război profesional. Orice artist e inexistent fără public. Trebuie să nu uităm acest lucru, pentru că este primordial.

 
O.M.: Credeţi că ar putea exista un viitor on line al artelor spectacolului?
M.S.: Nu, nu cred acest lucru. Poate un viitor paralel faţă de sala de spectacol, care să fie şi on line, însă strict on line nu cred. Această pandemie a produs un clivaj fizic enorm între spectator şi artişti. Publicul are nevoie de acea energie specifică unei săli de spectacol. Publicul are nevoie de emoţie, emoţie care este imposibil de redat în online.

O.M.: Sunteţi preocupată de pedagogie. Colaboraţi cu asociaţia WASP într-un proiect ce vizează o implicare activă în susţinerea viitoarelor talente şi predaţi dans clasic ca invitată la Sena Studio Balet. Este o preocupare care vă pasionează?
M.S.: Mă pasionează enorm să predau, cel mai mult îmi place să predau studii, însă lucrez cu plăcere şi repertoriu. Mă implic în această activitate cu mare plăcere şi dăruire. Pedagogia este o ramură foarte sensibilă, unde trebuie să te implici total, să fii racordat mereu la informaţii noi pentru a avea performanţă.
 

Baletul este o meserie frumoasă şi grea. Este un stil de viaţă.

O.M.: Ce aţi spune unui tânăr care vrea să înceapă studiul baletului în zilele noastre, cum l-aţi îndemna să aleagă această meserie?
M.S.: Baletul este o meserie frumoasă şi grea. Este un stil de viaţă. Este o meserie care cere să te dedici necondiţionat, în permanenţă. Trebuie să ai cel puţin o calitate din punct de vedere fizic, trebuie să ai capacitatea să rezişti la efort fizic şi psihic susţinut şi să iubeşti din tot sufletul Dansul. Este foarte greu, dar merită!

O.M.: Opera Naţională din Bucureşti aniversează 100 de ani în 2021. Dacă aţi fi putut alege şi aţi putea călători cu o maşină a timpului, în ce epocă a Operei bucureştene v-ar fi plăcut să activaţi?
M.S.: Cred că mi-ar fi plăcut să activez undeva la mijloc de secol 20. Efervescenţa dansului în acea perioadă se afla la cote maxime, iar balerinii erau apreciaţi enorm.

Repertoriu (roluri şi dansuri):
Russian Girl - Serenade - coregrafia George Balanchine
Cuplul Principal - Vals Fantezie - coregrafia George Balanchine
Kitry - Don Quijote - coregrafia Jaroslav Slaviski,
Julietta - Romeo & Julieta - coregrafia Renatto Zanella
Nikia - Bayadera - coregrafia Mihai Babuska
Swanilda - Coppelia - coregrafia Corina Dumitrescu
Red Couple - Opus - Beethoven, coregrafia Renatto Zanella
Polka Pizzicatto - coregrafia Renatto Zanella
Aurora - Frumoasa din pădurea adormită - coregrafia Alexa Mezincescu
Medora - Corsarul - coregrafia Vasily Medvedev
Aurora - Frumoasa din pădurea adormită - coregrafia Vasily Medvedev şi Stanislav Feco
Clara - Spărgătorul de nuci - coregrafia Alexa Mezincescu
Zâna dulciurilor - Spărgătorul de nuci - coregrafia Oleg Danovski
Kitty - Anna Karenina - coregrafia Ioan Tugearu
Charpillon - Cassanova - coregrafia Monica Fotescu-Uta
Principle couple - Valse - Glinka - coregrafia George Balanchine
Last couple - Petit Morte - coregrafia Jiri Kyllian
Nikia - Bayadere - coregrafia Mihai Babuska
Gamzatti - Bayadere - coregrafia Mihai Babuska
First Silphide - La Silphide - coregrafia Johann Kobborg
Alba ca zăpada - Albă ca zăpada şi cei şapte pitici - coregrafia Francisc Valkay
Simfonia fantastică - Gigi Căciuleanu
Myrtha - Giselle - coregrafia Mihai Babuska
Classical Symphony - coregrafia Valery Possokov
Helena - Midsummer night dream - coregrafia F. Ashton
Candellas - Amorul Vrăjitor - Manuel de Falla, coregrafia Carlos Villan
Simfonia Patetică - coregrafia Olivier Patey
Tango Fatal - Tango. Radio & Juliet, coregrafia Edward Clug
Carmina Burana - coregrafia Davide Bombana
Sofia - Femei - coregrafia Gheorghe Iancu
Trei puncte - coregrafia Alin Gheorghiu
Armonii trecute - coregrafia Laurenţiu Guinea
Palladio - coregrafia Mihai Babuska
3 cupluri - DSCH - coregrafia Alexei Ratmanski

Îmi doresc foarte mult să pot cânta în întregime în spectacol rolul lui Figaro din opera Bărbierul din Sevilla

 juns în distribuţia unui film de Oscar, Toni Erdmann, bucurându-se să îşi împrumute vocea unor personaje de desene animate, cântând cu bucurie muzica din Bucureştiul de altădată pe scena de teatru, baritonul Daniel Filipescu este una din vocile şi unul dintre personajele pline de culoare ale Operei Naţionale din Bucureşti.

Ovidiu Miculescu: Daniel Filipescu, să începem discuţia noastră pornind de la anii de formare. Faceţi parte dintr-o generaţie care, în afara studiilor de la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, a avut parte şi de accesul la studii în străinătate. Aţi avut şansa să studiaţi şi la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz sau la Accademia Teatro alla Scala di Milano. Care au fost personalităţile care v-au marcat perioada de studii?
Daniel Filipescu: Participând la un masterclass la Universitatea de Muzică Bucureşti în anul 2006, ţinut de mezzosoprana Claudia Eder, profesoară la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz secţia muzică-canto, am fost remarcat de aceasta şi invitat să dau examen la celebra universitate din Germania, pentru a putea aprofunda studiul vocal de operă. Am dat curs invitaţiei şi am fost admis la celebra universitate, una dintre cele mai vechi şi mai mari din Germania, cu o bogată activitate de predare în toate domeniile. Prin această reuşită, am ajuns în contact cu mulţi alţi profesori importanţi, mai ales pentru canto lied, oratoriu şi în special operă, unde îl aveam profesor de regie chiar pe directorul Operei din Mainz la vremea aceea, Georges Delnon. Văzând posibilităţile vocale şi naturaleţea jocului scenic pe care le-am dobândit în ţară, la Opera din Bucureşti, dar şi la Opera Comică pentru Copii, am fost cooptat imediat într-o producţie eveniment Il burbero di buon core (Bădăranul bun la suflet) de Vicente Martín y Soler, operă care se cânta pentru prima dată în Germania. Recunosc că am avut foarte multe satisfacţii profesionale cu acest proiect, cât şi întâlnirea pe scenă cu colegi minunaţi, de naţionalităţi diferite.
În cadrul programului de dezvoltare profesională susţinut de Opera Naţională Bucureşti, în colaborare cu Accademia Teatro alla Scala di Milano, am avut plăcerea şi bucuria să lucrez cu marea soprană italiană Luciana Serra, o profesoară deosebită, care pe lângă calităţile didactice avea un tip de apropiere aproape maternă faţă de elev, ceea ce făcea ca întâlnirile cu ea să fie o adevărată plăcere, o combinaţie de lecţii şi sfaturi părinteşti combinate cu povestiri şi întâmplări din viaţa de zi cu zi. Alte cursuri am avut cu profesorul regizor Marco Gandini, un adevărat profesionist, care avea o răbdare monumentală în a lucra partitura cu fiecare solist în parte, totul în amănunt, legat de dicţie, frazare muzicală, atitudine şi caracter al personajului, totul concretizându-se la final în rolul Belcore într-o producţie a spectacolului L'elisir d'amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti, spectacol prezent în repertoriul Operei din Bucureşti.

Daniel Filipescu în Belcore

Ca să revin la întrebarea dumneavoastră despre personalităţile româneşti care au conturat şi au avut o amprentă în formarea mea ca muzician şi solist de operă încă de la începuturi, pot enumera pe soliştii Dorin Mara, Camil Mara, pianista Daniela Mara, profesoara Eleonora Enachescu, dirijorul Voicu Enăchescu, pianista Gonul Aptula, prof. univ. Grigore Constantinescu, regizorii Hero Lupescu, Cristina Cotescu, George Zaharescu, Constantin Petrovici, Cristian Mihăilescu, directorul Smaranda Oţeanu Bunea, actriţa Stela Popescu, directorul ONB Ludovic Spiess, solistul Vasile Martinoiu, dirijorul Iosif Prunner, compozitoarea Carmen Petra Basacopol, dirijorii Iurie Florea, Cornel Trăilescu, Vlad Conta, compozitorul Dan Dediu, dirijorul Adrian Morar şi mulţi alţii, pentru fiecare având admiraţie şi recunoştinţă deosebită.

O.M.: Prima colaborare din domeniul operei a fost întâlnirea cu regretatul regizor de operă Hero Lupescu pentru spectacolul Così fan tutte de Mozart, pentru rolul Guglielmo. Întâlnirea cu acesta - pentru că vorbim despre o personalitate simbol a Operei bucureştene a avut legătură cu faptul că din 2002 aţi devenit solist al Operei Naţionale Bucureşti?
D.F.: Exact în anul trei de facultate am avut prima întâlnire cu maestrul Hero Lupescu, printr-un concurs neprevăzut de împrejurări, un coleg mai mare din anul patru m-a rugat să-i ţin locul la o repetiţie de regie la clasa de operă, iar maestrul i-a întrebat pe elevii săi cine sunt? Aflând că sunt doar un student înlocuitor mai mic, în vârstă de 20 ani, a zis de complezenţă «hai să vedem ce ştii...» Ştiind că este un profesor exigent am venit cu lecţia învăţată, dorind să fac o impresie bună, am cântat, iar următoarea replică a fost una care mi-a rămas în memorie pentru totdeauna «în sfârşit aud o voce frumoasă de bariton... Băieţaş, de azi înainte nu ştiu cum faci, dar te prezinţi la toate repetiţiile de regie pe care le fac la acesta clasă...» Atât a spus... şi am fost la toate repetiţiile unei clase mai mari, cu care am pregătit opera Cosi fan tutte, spectacol în care am cântat şi eu, care a fost examenul de licenţă al unui colectiv de solişti extraordinari care fac o carieră internaţională de excepţie: Marius Brenciu, Dan Dumitrescu, Stanca Bogdan, Mihaela Stanciu sau Vesna Bankovic.
Primul rol principal pe scena operei din Bucureşti a fost Guglielmo din Cosi fan tutte, nu vă spun că pentru mine a fost o joacă, visam partitura, iar munca aceea adunată de la nenumăratele repetiţii din anii facultăţii, cu indicaţiile şi sfaturile maestrului Hero Lupescu au dat rod.

O.M.: Sunt aproape 20 de ani de când sunteţi solist al operei bucureştene. Sunt 10 ani de când sunteţi solist al Operei Naţionale din Bucureşti. Care sunt rolurile sau producţiile care vă rămân în memorie ca experienţe deosebite?
D.F.: Unul dintre rolurile dragi dar foarte solicitante vocal era cel al lui Dandini din La Cenerentola (Cenuşăreasa) de Gioachino Rossini, o producţie regizată de Peter Pawlik, un regizor cu o concepţie nouă, spre modern a prezentării naraţiunii clasice a operei... Apăream pe scenă cântând faimoasa arie a lui Dandini pe o masă, la înălţime, ridicat pe umeri de câţiva corişti, un exerciţiu de echilibristică ca la circ, dar efectul era întotdeauna garantat de admiraţia publicului.
 

Daniel Filipescu în Dandini

 
Alt rol principal este Papageno din Die Zauberflöte (Flautul fermecat) de Wolfgang Amadeus Mozart, spectacol cântat în întregime în limba germană, spectacol care, în timpul facultăţii, a fost examenul meu de licenţă.

Daniel Filipescu în Papageno

Rolul Almaviva din Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart este alt rol care mi-a adus satisfacţii personale deosebite, rol studiat şi cântat sub bagheta regretatului dirijor al Operei Naţionale Constantin Petrovici.
 

Daniel Filipescu în Contele Almaviva

O.M.: Dintre regizorii cu care aţi colaborat în operă, care sunt numele pe care le-aţi aminti pe o listă scurtă?
D.F.: Doamna regizor Cristina Cotescu care mi-a fost profesoară în timpul facultăţii, de la care am învăţat abc-ul mişcării scenice, iar cu care sunt de mult timp coleg la Opera Naţională. Apoi maestrul regizor Ştefan Neagrău, un adevărat profesionist, foarte exigent în păstrarea indicaţiilor regizorale. Anda Tabacaru-Hogea, Stephen Barlow, Paul Curran, Matteo Mazzoni, Mario de Carlo, Marco Gandini, Giandomenico Vaccari, etc.

O.M.: Operă românească contemporană. Rolul Farfuridi din O scrisoare pierdută de Dan Dediu. Cum se menţine balansul corect între muzică şi teatru în interpretarea unui astfel de rol?
D.F.: Sunt încântat să pot afirma că am învăţat şi lucrat rolul direct de la sursă, adică cu compozitorul Dan Dediu, de asemenea cred că sunt singurul din distribuţia acestui spectacol care joacă două personaje, atât pe cel al lui Farfuridi, cât şi pe cel al lui Brânzovenescu, deci sunt de două ori câştigător. Bucurie, plăcere, încredere, responsabilitate şi seriozitate, aşa aş descrie toate momentele când am cântat acompaniat la pian de compozitorul Dan Dediu pe scena Ateneului Român, în emisiunea live Round Table, pe scena Teatrului Naţional din Oradea, în compania actriţei Maia Morgenstern, care a interpretat rolul Cetăţeanului turmentat. M-aţi întrebat despre această oscilaţie dintre muzică şi teatru, în interpretarea acestui rol... Totul vine dintr-o căutare permanentă de transmitere a emoţiilor prin muzica lui Dan Dediu, a scenografiei doamnei Viorica Petrovici, a dansului tradiţional românesc - hora de la sfârşitul operei - pe care toţi artiştii de pe scenă îl realizau în jurul micilor şi a halbelor de bere, din proza inegalabilă a marelui Caragiale, plină de umor spumos care creează o oglindă socială, actuală a societăţii în care trăim.

Daniel Filipescu în Farfuridi

O.M.: Vorbiţi-ne puţin despre experienţele internaţionale pe care le-aţi avut, fie de operă, fie în domeniul vocal-simfonic, cum este colaborarea din 2013 cu Berliner Philarmoniker, în Requiem fur Auschwitz de Roger Moreno-Rathgeb (dirijor: Riccardo M. Sahiti). Au acestea un rol de potenţare a activităţii de la teatrul unde activaţi în mod obişnuit?
D.F.: Un moment deosebit a fost participarea mea ca solist într-un concert vocal simfonic cu o puternică încărcătură emoţională, la cea mai importantă sală de concerte din Germania - Berliner Philarmoniker. Am cântat în primă audiţie acolo Requiem fur Auschwitz o lucrare vocal-simfonică pentru soprană, mezzo, tenor, bariton, cor şi orchestră. Acest concert, aşa cum spune şi titlul partiturii, a fost o comemorare a victimelor din lagărul de concentrare de la Auschwitz. În spatele scenei a fost montat un ecran, iar in timpul concertului erau proiectate imagini despre faptele inumane produse acolo, un moment tulburător care ne reaminteşte că aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată.

Daniel Filipescu la Filarmonica din Berlin

O.M.: În afara colaborărilor cu teatre de operă din ţară, o activitate mai consistentă vă leagă de Opera Comică pentru Copii. Cum este să cânţi în producţii de operă ai căror spectatori sunt în principal copiii?
D.F.: Copiii sunt un public foarte pretenţios şi sincer, cu alte cuvinte, dacă pe scenă nu este mişcare, dansuri antrenante, dacă nu sunt costume haioase, lumini de toate culorile, cântece, pur şi simplu se plictisesc, încep să se foiască în scaun şi nu mai sunt atenţi la ce se întâmplă pe scenă, iar, în cel mai rău caz, pleacă. Astfel, toate spectacolele sunt concepute pentru ei, cu multă mişcare scenică, dansuri, personaje cu caractere haioase, iar finalul este obligatoriu să fie cu happy-end. Toate aceste lucruri trebuie lucrate cu atenţie, dăruire şi dedicare pentru acest gen de spectacol. O întâmplare haioasă de care îmi aduc aminte, a fost în spectacolul Scufiţa Roşie în care interpretam un personaj negativ şi anume Lupul, şi trebuia să merg prin sala plină de copii să o caut pe Scufiţa Roşie.... Atât mi-a trebuit, că am fost înconjurat de o mulţime de copii care mă certau, alţii mă trăgeau de haine să nu mai plec; în toată hărmălaia care s-a produs numai o fetiţă mică m-a îmbrăţişat şi nu-mi dădea drumul, pentru ea nu conta ce făceau ceilalţi copii, pentru ea eram un lup drăguţ...
 
 

Daniel Filipescu în Leonaş

O.M.: V-am văzut într-o producţie a Teatrului "Stela Popescu" intitulată Femeia, eterna poveste, cântând muzica din Bucureştiul de altădată. Ce vă atrage la acest tip de repertoriu?
D.F.: Îmi aduc aminte cu nostalgie de apartamentul bunicilor de pe strada Orăscu, din vechiul Bucureşti de altădată şi anume din cartierul Izvor, unde acum se află Parcul Izvor şi Casa Poporului. Tangourile, romanţele de altădată cântate pe scena Teatrului "Stela Popescu" în spectacolul Femeia, eterna poveste sunt pentru mine o întoarcere în timp, o amintire a copilăriei scurte pe care am petrecut-o acolo împreună cu bunicii mei.

O.M.: Un aspect mai special al carierei dvs. sunt dublajele pentru filmele de desene animate, pe care, de obicei le fac actorii. Aţi avut roluri în dublajul filmelor de desene animate Cocoşatul de la Notre-Dame I şi II - rolul Victor în Frozen (Regatul de gheaţă) şi în Olaf's Frozen Adventure (Regatul de Gheaţă. Sărbători cu Olaf). Ce înseamnă acest tip de colaborări pentru dvs.?
D.F.: Un coleg drag şi prieten în acelaşi timp, Răzvan Georgescu, m-a invitat să dau probe în vederea unor colaborări, emoţiile au fost mari, dar sub îndrumarea lui şi a echipei de profesionişti, într-un studio, cu căştile pe urechi în faţa unui ecran TV imens, am simţit că pot face faţă acestei provocări, ajutat fiind de cei mai buni în domeniu. Şi aşa a fost, pentru că desenele Walt Disney sunt pentru toate vârstele... nu-i aşa?!

O.M.: Mai puţină lume ştie despre faptul că jucaţi şi în filme, chiar dacă roluri mai mici, este vorba inclusiv despre apariţii în filme precum Toni Erdmann, film nominalizat la Premiile Oscar 2017 - categoria "Cel mai bun film străin". Puţini dintre colegii dvs. de la Operă au această curiozitate de a sonda domenii diferite ale artelor spectacolului. Ce v-a determinat să o faceţi?
D.F.: Recunosc că am fost împins de la spate, nu credeam că pot juca şi în filme, dar faptul de a fi solist la Opera Naţională m-a ajutat în această privinţă. Directoarea de casting Viorica Capdefier şi producătoarea de film Ada Solomon au gândit distribuţia română, care a jucat în acest film, Toni Erdmann, coproducţie germano-română. Înainte de casting, unul dintre cele mai grele şi mai complexe, eu nu eram familiarizat cu procedeul de audiţie. Dar când ai alături de tine specialişti cu multă răbdare, care cred în talentul tău, totul devine mult mai uşor. Astfel am avut şansa să joc lângă mari actori ca Sandra Huller, Peter Simonischek, Lucy Russell, Alexandru Papadopol sau Vlad Ivanov, pe platoul de filmare să fim toţi o echipă, care uite, a ajuns până la nominalizările de la premiile Oscar.

O.M.: Revenind la operă, care sunt rolurile pe care nu le-ţi abordat încă şi cu care v-aţi dori să vă întâlniţi pe scenă?
D.F.: Îmi doresc foarte mult să pot cânta în întregime în spectacol rolul lui Figaro din opera Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini. Acest rol l-am cântat numai pe bucăţi, prin concerte, niciodată complet.

O.M.: Opera 100 de ani. Ce mesaj aţi avea pentru spectatorii Operei Naţionale Bucureşti la această aniversare?
D.F.: Suntem martori la un eveniment aniversar deosebit, pe care instituţia în care lucrez îl trăieşte, de aceea pot afirma că Opera nu poate trăi decât prin publicul său meloman, dar există şi prin contribuţia enormă a înaintaşilor noştri, mari maeştri a primei scene de teatru liric din ţară.

O.M.: Dacă ar fi să alegeţi cel mai dificil moment al carierei dvs., care ar fi acela?
D.F.: S-a întâmplat acum câţiva ani, când înainte de a intra în scenă, în spectacol, am realizat că nu mai pot scoate un sunet. Aşa dintr-o dată, vocea a refuzat să mă mai ajute, nu era nimeni care să mă înlocuiască, aşa că am intrat forţat de împrejurări. Chiar dacă aveam un rol mai mic, am încercat să suplinesc cu jocul scenic, dar publicul a simţit că ceva nu este în regulă. A fost prima şi, sper, ultima dată când am păţit aşa ceva.

O.M.: Vă uitaţi la Campionatul European de Fotbal? Ascultând imnurile naţionale înainte de fiecare meci, multă lume spune că imnul Italiei, compus de Michele Novaro, are ceva din măreţia muzicii de opera... Poate această muzică să ridice în picioare stadioane de fotbal sau doar săli de spectacol?
D.F.: Nu sunt un microbist, dar un rezumat al partidelor importante cu faze de excepţie şi măiestrie fotbalistică tot urmăresc. Este adevărat, imnul italian are ceva din muzica belcanto-ului, iar limba italiană are o muzicalitate aparte, care te duce cu gândul la operă. Mă gândesc la concertele celor trei tenori care umpleau sălile, parcurile, chiar şi stadioanele acum câţiva ani, cu zeci de mii de oameni.

O.M.: Cum se vede artistul Daniel Filipescu peste... 20 de ani? Pe scenă? Într-un studio de înregistrări? În sală?
D.F.: Mi-aş dori ca peste 20 de ani, artistul Daniel Filipescu să rememoreze cu drag momentele frumoase ale carierei în compania colegilor şi a celor dragi, iar omul Daniel Filipescu să stea vara pe o bancă de lemn la umbra copacului din grădina sa, citind o carte, iar în fundal să se audă muzică... bineînţeles... de operă!

Repertoriul de operă:
Moralès din Carmen de Georges Bizet
Guglielmo din Così fan tutte (Aşa fac toate) de Wolfgang Amadeus Mozart
Papageno din Die Zauberflöte (Flautul fermecat) de Wolfgang Amadeus Mozart
Almaviva din Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart
Masetto din Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart
Belcore din L'elisir d'amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti
Fiorello şi Ofiţerul din Il barbiere di Siviglia (Bărbierul din Sevilla) de Gioachino Rossini
Tracollo din Livietta e tracollo (Livietta şi pungaşul) de Giovanni Battista Pergolesi
Prinţul Yamadori şi Comisarul imperial din Madama Butterfly de Giacomo Puccini
Sciarrone din Tosca de Giacomo Puccini
Marchizul d'Obigny din La traviata de Giuseppe Verdi
Marullo din Rigoletto de Giuseppe Verdi
Un ţigan bătrân din Il trovatore (Trubadurul) de Giuseppe Verdi
Volpino din Lo speziale (Farmacistul) de Joseph Haydn
Ofiţerul şi Notarul din Il signor Bruschino de Gioachino Rossini
Ben din The Telephone (Telefonul) de Gian Carlo Menotti
Povestitorul şi Un elev din Un pedagog de şcoală nouă de Anatol Vieru
Svegliato din Il barbiere di Siviglia (Bărbierul din Sevilla) de Giovanni Paisiello
Dorval din Il burbero di buon core (Bădăranul bun la suflet) de Vicente Martín y Soler
Al doilea filistean din Samson et Dalila de Camille Saint-Säens
Ourrias din Mireille de Charles Gounod
Dandini din La Cenerentola (Cenuşăreasa) de Gioachino Rossini
Malatesta din Don Pasquale de Gaetano Donizetti
Marco din Gianni Schicchi de Giacomo Puccini
Farfuridi din O scrisoare pierdută de Dan Dediu
Buffo din Der Schauspieldirektor (Directorul de teatru) de Wolfgang Amadeus Mozart
Wagner din Faust de Charles Gounod
Tâlhar II şi Slujitor III din Motanul încălţat de Cornel Trăilescu
Schaunard din La Bohème (Boema) de Giacomo Puccini.

Premiera e satisfacţia încheierii unui ciclu, e ca lansarea la apă a unui vas

 

Smaranda Morgovan

 
Ovidiu Miculescu: În anii '80, o repartiţie de profesor de muzică după absolvenţa Conservatorului putea să demobilizeze. Ce v-a atras către a încerca să ajungeţi la filarmonică, la operă. Nu aveaţi o structură interioară de pedagog?
Smaranda Morgovan: În acei ani, TOŢI absolvenţii de Conservator mergeau în învăţământ, prin repartiţie guvernamentală, pentru stagiul obligatoriu de 3 ani. De aici începea jocul relaţiilor, fiecare se descurca pe cont propriu, încerca să obţină negaţie de la şcoala iniţială şi să se apropie de casă. Era foarte greu, repartiţiile erau în toată ţara. În cultură, posturile erau mult râvnite şi nu erau vacantate şi date pentru repartiţia studenţilor. Acestea erau rare şi se ocupau prin concurs.
Eu am fost repartizată profesor la Liceul din Piatra-Olt. Ceauşescu tocmai scosese o lege prin care erai obligat să îţi stabileşti domiciliul în localitatea în care ai fost trimis, dar eu am refuzat să îmi schimb buletinul de Bucureşti cu cel de Piatra-Olt. Era o legare de glie, reîntoarcerea acasă ar fi fost imposibilă. La vremea aceea se încheiau şi căsătorii doar pentru obţinerea preţiosului buletin de Capitală. Drept consecinţă, am fost concediată şi pedepsită prin pierderea dreptului de a mai profesa în oraşe şi municipii. A fost dramatic, am simţit că mi s-au anulat toţi anii de şcoală. Aşa că, timp de 5 ani, am fost profesor suplinitor în sate şi comune din judeţele Ilfov şi Giurgiu, de unde puteam face naveta zilnic. Joia, indiferent de cât de obosită aş fi fost, veneam direct de la ţară la Filarmonică, la concertul săptămânal. Asta m-a ţinut vie. Pentru că, pentru un tânăr care face muzică de la 6 ani şi se împlineşte prin ea, ruperea contactului cu viaţa muzicală este o dureroasă penitenţă, mor încet toate visele. Unii se obişnuiesc, se blazează, nu simt nevoia să facă mai mult, dar nu era cazul meu. Aşa că, în '85, când s-a ivit un post la Filarmonică şi am aflat că legea draconică a lui Ceauşescu nu viza şi Ministerul Culturii, m-am prezentat la concurs şi l-am câştigat.
Anul următor a apărut la concurs postul de sufleur la Operă, am concurat, l-am luat. De ce am preferat Opera? Pentru că la Filarmonică aveam un post de birou, iar eu voiam să fiu în ring, nu pe margine, să fac muzică, nu să vorbesc despre ea, iar poziţia de sufleur la Operă îţi oferă această oportunitate.
Pedagogia? Cred că este o abilitate care se naşte din iubirea pentru învăţăcel şi din dorinţa de a-i împărtăşi cunoştinţele tale, dar nu e de ajuns, decât în măsura în care ea implică trăirea artistică ce te ţine viu spiritual. Asta o obţii ascultând şi lucrând pe o partitură ce poartă semnătura unor mari creatori, nu predând o viaţă întreagă gama do major.

O.M.: A te angaja sufleur la Opera din Bucureşti în 1986 nu era mai puţin decât a fi profesor de muzică? Pentru multă lume, această meserie reprezintă o taină. În ce constă ea exact?
S.M.: Poziţia de sufleur la Opera Naţională din Bucureşti implică cunoştinţe muzicale serioase, plus abilităţi ce ţin de capacitatea de decizie şi reacţie promptă în condiţii de stres. Pentru că în spectacol trebuie să salvezi şi nu ai timp de analiză. Asta înseamnă că trebuie să stăpâneşti partitura la modul intestin, text, muzică, uneori chiar cântând. În repetiţii, de asemenea, eşti asistentul dirijorului, ai conducerea muzicală a repetiţiilor de regie, inclusiv ale celor care implică lucrul la scenă cu soliştii şi corul. Concursul meu pentru ocuparea postului a constat în mai multe etape: auz şi solfegiu la prima vedere, apoi detectarea cu partitura în faţă a unor greşeli intenţionate pe care un pianist corepetitor le făcea în redarea unui fragment de operă, analiza muzicală pe un fragment dintr-o operă, inclusiv voci (fireşte, tot la prima vedere) şi susţinerea ca dirijor a unei repetiţii muzicale a acelui fragment, cu soliştii Operei. Mie mi-a căzut terţetul din Aida, actul I, în care am cântat personajul Aida şi am dirijat în acelaşi timp fragmentul, având controlul şi al celorlalte personaje, Amneris şi Radames. Timpul de studiu al partiturii a fost o jumătate de oră, într-o sală fără pian.
După această trecere în revistă, e de la sine înţeles de ce nu orice absolvent de Conservator poate face faţă postului de sufleur la Operă şi de ce această profesie este superioară ca performanţă celei de profesor de muzică.

O.M.: Ce amintiri amuzante din spectacole aveţi din cabina sufleurului?
S.M.: Amuzante pentru unii, pentru alţii panicante! Au fost multe. Una mi s-a întâmplat mie, când, din greşeală, am luat partitura de Rigoletto la un spectacol de Tosca (aveau coperţi identice) şi am realizat asta când am deschis-o, dar era prea târziu. Norocul a fost că ştiam bine lucrarea, aşa că am dat paginile, ca să nu intre în panică soliştii, iar la pauza de după actul I, mi-am luat partitura de Tosca. Amuzant a fost şi finalul dintr-un spectacol de Traviata, când camerista Violetei trebuia să întrebe Doctorul cum se simte doamna. Replica se dădea pe gol, cum se spune, orchestra tăcea, iar sunetul pe care întreba Aninna, era tonul pe care trebuia să intre Doctorul. De emoţie, soprana a dat replica vorbită, "Cum se simte doamna?", iar Doctorul a rămas fără ton. Aşa că, până a prins tonul şi a intrat şi orchestra, tot vorbit a răspuns: "Aşa şi-aşa!"

O.M.: Vi s-a întâmplat să simţiţi recunoştinţă din partea unor artişti în mod concret?
S.M.: Sigur, mai tot timpul, pentru că sunt conştienţi că le eşti de mare ajutor, în scenă toată lumea e o echipă. La final vin mulţumirile. Inclusiv dirijorii ştiu că au un sprijin în tine. Greii de la care eu am învăţat enorm, dirijori, solişti, veneau în scenă la aplauze şi primul lucru pe care îl făceau era să mulţumească sufleurului, pe care îl considerau un partener. Asta se întâmplă şi acum.

O.M.: Cât de multă muncă presupune pregătirea unei premiere pentru sufleur?
S.M.: Un sufleur când lucrează la o premieră trebuie să îşi însuşească partitura ca un dirijor şi să poată cânta toate rolurile ca un solist, inclusiv corul. Sigur, cu vocea sa, dar trebuie să ştie tot. El este prezent de la primul ansamblu muzical, unde asistă şi îşi notează cerinţele dirijorului, apoi, când intră la repetiţiile de regie, are grijă, când substituie dirijorul, să respecte indicaţiile acestuia. În final, premiera este încununarea muncii cu echipa în teatru, dar şi a studiului de acasă. Premiera e satisfacţia încheierii unui ciclu, e ca lansarea la apă a unui vas. Ce e minunat, e că fiecare "vapor" este o nouă etapă, nimic nu e repetitiv, plictisitor. E mereu o provocare, o descoperire a unor noi viziuni, a altor puncte de vedere. Asta te îmbogăţeşte permanent, relaţia cu noii artişti, fie ei regizori, dirijori, cântăreţi. Lucrul în teatru te cucereşte atât de mult, încât, la final nu îl mai simţi ca muncă, ci ca pe un hobby.

O.M.: Timp de 30 de ani din istoria centenară a Operei Naţionale din Bucureşti aţi ocupat funcţia de sufleur? Care dintre premierele la care aţi participat au avut, după opinia dvs, anvergură istorică?
S.M.: Au fost multe premiere memorabile, anvergura istorică e o etichetă mai preţioasă. Judecata valorii ţine şi de nivelul receptorului. Mie mi-au rămas în suflet Oedipe-ul şi Macbeth-ul lui Petrică Ionescu, Don Giovanni al lui Ducu Darie, Faust-ul lui Alexandru Tocilescu, Samson şi Dalila al lui Hero Lupescu, Lohengrin-ul lui Ştefan Neagrău, Rigoletto şi Traviata pe care le jucăm acum, sigur mai sunt şi altele, dar nu mi le amintesc pe moment.

O.M.: Regizorii invitaţi intră în contact cu sufleurul sau nu există o colaborare directă?
S.M.: Sufleurul conduce muzical repetiţiile de regie, deci automat e colaborator direct al regizorilor.

O.M.: Revenind la cariera dvs. în 2012 preluaţi conducerea muzicală a Corului de copii al operei, v-aţi dorit mai de mult să vă îndreptaţi în această direcţie sau a fost o conjunctură favorabilă?
S.M.: Dirijatul m-a preocupat dintotdeauna, prin el am avut satisfacţia asemănătoare arhitectului, care îşi proiectează o casă şi se bucură de realizarea ei la final. Cât am lucrat ca profesor de muzică mi-am construit coruri cu care am mers la concursuri, am dat mici concerte, cam cât se putea la vremea aceea. Venirea mea la Operă m-a ajutat să progresez enorm, iar asta m-a proiectat în continuare pe o poziţie de dirijor la Conservator, timp de 14 ani, în cadrul Catedrei de Canto, la Clasa de Operă. Venirea mea la conducerea Corului de copii al Operei Naţionale a fost, deci, o altă etapă a unui drum început mai dinainte.

O.M.: Cum sunt pregătiţi copiii din cor pentru o premieră. Există o etapă legată de învăţarea partiturii şi una de învăţare a mişcării scenice, sau uneori ele se îmbină?
S.M.: Copiii învaţă mai întâi partitura la sala de repetiţii, pe dinafară, asta este prima etapă şi cea mai solicitantă. În momentul în care regizorul cheamă corul de copii la repetiţiile de regie, totul se concentrează pe realizarea raportului între muzică şi mişcare.

O.M.: Cum privesc regizorii colaborarea cu corul de copii?
S.M.: Am primit din partea regizorilor totdeauna un răspuns pozitiv. Se lucrează bine cu copiii pentru că sunt disciplinaţi şi receptivi. Copiii trăiesc fascinaţia scenei mai mult decât noi, adulţii.

O.M.: Au copiii un alt tip de energie în relaţia cu scena?
S.M.: Da, pentru copii e ca o magie, se simt ca în basm, TRĂIESC un basm.

O.M.: Cum a resimţit Smaranda Morgovan această perioadă a ultimului an (2020) în care din cauza pandemiei artiştii au fost despărţiţi de publicul lor, iar copiii din Corul de copii al Operei de dirijorul lor?
S.M.: Ne-a lipsit o hrană de a cărei nevoie am devenit mult mai conştienţi, în momentul în care nu am mai avut-o. Din cauza asta mulţi dintre noi ne-am reaşezat valorile, nevoile, priorităţile. Lucrul cu copiii m-a făcut să văd şi să înţeleg ce mult contează şi leagă o pasiune comună: muzica. Ne-am simţit mult mai legaţi, am vorbit la telefon, ne-am scris, am experimentat DORUL. O fetiţă mi-a spus că a plâns atunci când şi-a rugat părinţii să o ducă cu maşina la Operă, să înconjoare clădirea, ca să mai potolească puţin din nevoia de a fi acolo. De aceea, când ne-am întors, am făcut un spectacol de suflet, s-a chemat PHOENIX 2021 - între rugă şi renaştere, în el am cântat şi am vorbit despre tot ce am înţeles că e important ca să fii fericit.

  

 
O.M.: Ce mesaj aţi avea pentru Opera Naţională din Bucureşti şi pentru publicul ei în acest an centenar?
S.M.: Opera e o cămaşă dincolo de care este OMUL. Eu şi alţii am găsit-o albă, apretată, frumos mirositoare, gata de gală. Trebuie să o păstram aşa, este o moştenire care obligă, fiindcă opera reprezintă pentru foarte mulţi oameni anonimi, modelul şi speranţa într-o viaţă mai frumoasă.

În operă timpul decantează artiştii valoroşi de starurile apărute in mod miraculos, peste noapte

 Ovidiu Miculescu: Să începem cu începutul. Aţi studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, ca mulţi dintre soliştii Operei din Capitală. Cum aţi luat decizia să urmaţi această carieră?
Lucian Corchiş: Aşa cum aţi menţionat, fac şi eu parte din absolvenţii Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Sunt unul dintre cei care au apucat sistemul celor 5 ani de licenţă. Masteratul în Canto l-am făcut câţiva ani mai târziu, după modelul Bologna, respectiv 2 ani, când eram deja solist al Operei Naţionale din Bucureşti. Drumul către muzica de operă a trecut, în cazul meu, prin strana bisericii. Eu am absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. În anii adolescenţei eram atras atât de muzica bizantină cât şi de cea coral-liturgică. Visul meu era să devin un diacon sau un preot bine instruit vocal pentru a celebra cu glasul meu Sfintele Slujbe. Profesorul meu de muzică din acei ani a descoperit la mine calităţi vocale care l-au făcut să mă încurajeze în aprofundarea muzicii. Totuşi, primul contact cu Opera a fost la 18 ani, atunci când, foarte timid, am început lecţiile de canto cu profesorul Iulian Băiaşu. El a fost cel care m-a "contaminat" cu dragostea de Operă, cel care, cu talentul lui didactic, m-a făcut să fiu atras de această fabuloasă muzică şi de spectacolul de operă, în toată complexitatea lui. Pentru mine, copilul care venea dintr-un mediu teologic, lumea aceasta a muzicii de operă a fost aproape ca o epifanie. Fără a avea pretenţii mistice, cred că asta mi-a fost hărăzit de Dumnezeu să fac în viaţă. După un an de lecţii private de canto, teoria muzicii şi solfegiu, am fost admis la Universitatea Naţională de Muzică şi am început acest drum presărat cu satisfacţii pe care mă aflu şi astăzi.

O.M.: Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în şcoală şi respectiv după aceea, când aţi ajuns pe scena Operei din Bucureşti?
L.C.: Cei care mi-au servit drept modele în şcoală au fost cei doi profesori de canto pe care i-am avut în perioada licenţei, dar şi a masteratului, Iulian Băiaşu şi Eleonora Enăchescu (ambii aflaţi acum în lumea drepţilor). Mai târziu, am fost privilegiat să fiu inspirat şi chiar să deprind tainele acestei profesii de la colegi mult mai experimentaţi decât mine. Foarte mulţi din cei mai valoroşi solişti mi-au servit drept exemple artistice. Aş dori în mod special să-i menţionez pe tenorii Florin Diaconescu şi Marius Vlad Budoiu, cel din urmă fiind un excelent pedagog cu rezultate internaţionale remarcabile, atât ca solist, cât şi ca profesor. În opinia mea, sunt două categorii de artişti lirici: cei care vin pregătiţi din şcoală, atât profesional, cât mai ales psihologic, pentru scenă, iar alţii pentru care scena este cel mai bun profesor. Eu fac parte din cea de-a doua categorie, fac parte din cei care şi-au început cariera cu roluri comprimare (secundare) pentru ca mai apoi să facă pasul către rolurile de protagonist (principale). Pentru mine, a fost un traseu de continuă perfecţionare, fiind privilegiat să cânt în compania marilor artişti şi să beneficiez de sfaturile lor. Astăzi îmi place să cred că sunt un artist matur, care nu a ars nicio etapă a devenirii artistice şi că servesc această nobilă profesie cu onestitate şi devotament. Dacă-mi mai permiteţi o altă consideraţie personală, lipsa unei tehnici solide susţinută de muncă îi trădează chiar şi pe cei mai talentaţi cântăreţi. De aceea, convingerea mea este că în operă timpul decantează artiştii valoroşi de starurile apărute in mod "miraculos" peste noapte sau cântăreţii "cometă", oricât de talentaţi ar fi.

O.M.: Aţi urmat cursuri de măiestrie cu Sherman Lowe, Enza Ferrari, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Eduard Tumagian, Ionel Pantea, Claudia Eder, George Crăsnaru. Cum şi-a pus amprenta întâlnirea cu aceşti maeştri asupra carierei dvs?
L.C.: Într-adevăr, am urmat aceste cursuri de măiestrie sau perfecţionare cu cei menţionaţi. Fiecare experienţă mi-a fost folositoare. Însă, sfaturile primite nu au fost asimilate fără gândire critică. Am încercat să culeg tot ce am putut folosi din consilierea acestor remarcabili artişti. Sunt experienţe cu adevărat memorabile. Îmi amintesc cu respect de toţi. Fiecăruia dintre ei i se cuvine un laudatio personal. De exemplu, Claudia Eder a fost cea care m-a făcut să am parte de o experienţă germană, cu domnia sa am făcut primul masterclass în afara ţării, experienţă continuată mai apoi prin generozitatea maestrului Crăsnaru. În Viorica Cortez şi Leontina Văduva am găsit două artiste minunate care m-au făcut părtaş la arta lor cu multă nobleţe sufletească. Ionel Pantea a fost cel cu care am pregătit primul debut de rol important, în 2008, Rodolfo din La Bohème. El a fost cel care, alături de directorul ONB de la acea vreme, mi-au dat un vot de încredere asumându-şi riscul de a mă arunca într-un rol de anvergură. Eduard Tumagian a avut, de asemenea, o contribuţie importantă la formarea mea artistică, prin sfaturile tehnice şi muzicale, fiind un muzician extrem de rafinat. Apoi, alte personalităţi, cântăreţi, dirijori şi pianişti m-au inspirat foarte mult şi m-au făcut să-mi doresc perfecţionarea. De altfel, acest proces de continuă îmbunătăţire este un fenomen organic, care trebuie să însoţească artistul de la debut până la ultimul spectacol al carierei. Artistul care spune "nu mai am nimic de învăţat" îşi semnează sentinţa degradării artistice.

O.M.:: Colaboraţi cu mai multe instituţii de spectacol şi concert din ţară. Are Opera din Bucureşti un loc special pentru Lucian Corchiş? Stăm de vorbă în anul în care Opera Naţională din Bucureşti împlineşte 100 de ani.
L.C.: Am colaborat de-a lungul anilor cu mai multe instituţii de cultură, opere, filarmonici, teatre din ţară, dar şi din străinătate. Cred, totuşi, că cea mai aproape de sufletul meu rămâne scena bucureşteană, locul în care m-am format ca artist, în care am avut cele mai mari satisfacţii. Acesta este locul în care am cele mai mari emoţii, dar şi cele mai mari împliniri, atunci când am un spectacol reuşit. E un punct cardinal în cariera mea de cântăreţ, un loc căruia simt că-i aparţin. Se pare că nu sunt singurul care experimentează un soi de apartenenţă la scena acestui important teatru liric. În vremea concediului sau a pauzei de stagiune discut destul de des cu colegi din toate departamentele, solişti, orchestră, cor, balet. Toţi sunt extrem de entuziaşti şi curioşi cu privire la noua stagiune, la noile proiecte, premiere etc. Sunt convins că toţi care şi-au legat numele mai multe stagiuni de acest teatru sunt legaţi afectiv de el. Şi dacă ne referim la 100 de ani de ONB, atunci sunt convins că predecesorii noştri, legendele liricii româneşti, au simţit exact ce simţim noi de fiecare dată când păşim pe scândura sacră a scenei.

O.M.: Din rolurile pe care le-aţi jucat pe scena Operei care vă sunt cele mai dragi?
L.C.: Întotdeauna ultimul rol pe care-l studiez este cel de care mă leg afectiv. Dar, cu siguranţă, există roluri pe care nu pot şi nici nu vreau să le scot din suflet. Mă gândesc acum la Lenski din Evgheni Oneghin, un rol pe care iniţial nu mi l-am dorit, dar de care, în momentul debutului, m-am îndrăgostit atât de mult, încât pot spune că a devenit un fel de "rol semnătură". Alt rol care m-a provocat artistic, muzical si tehnic este Faust, din opera omonimă a lui Gounod. Se pare că am o afinitate pentru muzica franceză, că glasul meu se simte confortabil cu vocalitatea specială a limbii franceze, poate de aceea sunt roluri, precum Don José din Carmen, care deşi cere un glas mai dramatic decât al meu, nu îmi creează probleme vocale. De altfel, cred că Don José e ultimul rol principal debutat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. Ar trebui să amintesc aici şi de Rodolfo din La Bohème, un rol foarte drag mie. Acesta este alt rol apropiat de structura mea interioară. Este un rol în care trebuie să găseşti un echilibru foarte fin între dramă şi muzică pentru a nu risca să cazi in histrionism sau, mai rău, în cabotinism. Am şi acum în ureche vorbele regretatului Florin Diaconescu: "Prietene, să nu uiţi nicio clipă că Rodolfo este mai întâi un poet şi abia mai apoi un tenor!"

O.M.: Care au fost partenerii de scenă cu care aţi colaborat cel mai mult sau regizorii cei mai importanţi?
L.C.: Îmi este imposibil să menţionez aici colegii cu care am colaborat cel mai mult în cele 15 stagiuni de când sunt solist, mai ales că risc să omit pe cineva şi ar fi total nedrept. De un lucru sunt extrem de sigur, anume că-i respect pe toţi, indiferent de vârstă, de gen şi de rolurile interpretate. Respectul este unul profund, tocmai pentru că am conştiinţa muncii pe care fiecare din colegii mei o depune pentru fiecare spectacol sau rol interpretat. Aşadar, toţi partenerii de scenă şi colegii îmi sunt dragi! În ceea ce priveşte regizorii, aproape toţi din cei cu care am lucrat m-au ajutat să dau viaţă personajelor interpretate nu numai musical, ci şi dramatic. Cei care mi-au fost regizori şi profesori în anii studenţiei sunt maeştrii foarte cunoscuţi în lumea regiei de operă: Cristina Cotescu, Ştefan Neagrău, Anda Tăbăcaru şi Cristian Mihăilescu. Cu ei am lucrat şi la ONB, după absolvirea studiilor. Evident că au fost şi întâlniri care mi-au revoluţionat abordarea actoricească si m-au ajutat să transpun şi să interpretez rolurile în chei inedite şi ingenioase. Unul dintre aceşti regizori a fost Paul Curran, regizorul care m-a făcut să redescopăr rolul lui Alfredo din La Traviata după ce îl cam erodasem în propria rutină. La capitolul acesta al regizorilor, aş dori să nu omit în acest interviu pe Paula Stoica, o tânără colegă de la ONB, care în calitate de regizor custode dă dovadă de mult profesionalism şi sunt convins că va fi un nume de referinţă în regia de Operă.

O.M.: Ce roluri nu aţi abordat încă şi v-aţi dori să aveţi ocazia să abordaţi?
L.C.: Cred că rolul în care aş dori să debutez, atunci când va fi posibil, este Edgardo din Lucia di Lammermoor de Donizetti. Este un rol deloc uşor, pentru care trebuie să ai mijloace tehnice de rezolvare a ţesăturii vocale, care e foarte dificilă, dar de o rară frumuseţe. Poate că în acelaşi registru ar fi şi rolul Duca di Mantua din opera Rigoletto de Verdi. Este un rol pe care l-am cântat prima oară acum mai bine de 8 ani în alt teatru dar, cu onestitate, trebuie să recunosc că la momentul respectiv m-am "aruncat" prea devreme în această partitură extrem de pretenţioasă din punct de vedere tehnic. De altfel, eram pregătit să reiau acest rol însă, cu 3 zile înainte de spectacol, am fost anunţaţi că din cauza pandemiei toate spectacolele se suspendă. În fine, cel de-al treilea rol în care doresc să debutez, la un moment dat, este Hoffmann din Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach. Acesta este, în opinia mea, unul din cele mai complexe roluri de tenor. Este un rol care-ţi oferă satisfacţii enorme, atât din punct de vedere musical, cât şi dramaturgic.

O.M.: Rolul Caţavencu din O scrisoare pierdută de Dan Dediu. Este opera contemporană o provocare pentru interpretul de operă?
L.C.: Opera contemporană este o provocare dar şi o responsabilitate pe care compozitorii, cântăreţii, regizorii si dirijorii trebuie să şi-o asume tocmai pentru continuitatea genului. Experienţa lucrului la premiera operei O scrisoare pierdută a fost una memorabilă. Este minunat să iei parte la naşterea unei noi opere. Probabil că asta simţeau şi cei care cântau în premierele operelor acum 100 de ani.

O.M.: Care a fost cel mai frumos moment al carierei dvs. de până acum? Povestiţi-mi, vă rog.
L.C.: Cel mai frumos moment al carierei mele este legat de rolul Lenski din opera Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Este un rol pe care-l simt foarte aproape de mine şi de felul meu de a fi. Un rol care mă pătrunde în fiecare fibră a fiinţei. Îmi amintesc cu plăcere de un spectacol în care l-am interpretat de la început, până la sfârşit, fără să mai ţin cont de mine. A fost o seară pe care nu mi-o pot explica nici acum. Dirijorul spectacolului din acea seară, doamna Kerry Lynn Wilson, mi-a făcut cel mai frumos compliment: "Nu am ascultat niciodată un Lenski atât de tulburător". Dar dincolo de aceste cuvinte, reacţia publicului m-a făcut să plâng de fericire. Un foarte bun prieten, dirijor, numeşte aceste momente "stări privilegiate". Probabil că are dreptate!

O.M.: Ne aflăm - sperăm - la sfârşitul unei perioade care a ţinut departe artiştii de public. Cum v-a afectat perioada pandemiei ca artist?
L.C.: Perioada aceasta care a pus omenirea în stand-by sper să se apropie de final. În ceea ce mă priveşte, a fost o perioadă de acumulări repertoriale. Am învăţat două roluri noi (Hoffmann şi Edgardo). Cu toate astea, nu pot spune că nu mi-a fost greu la reîntâlnirile estivale cu publicul de operă în aer liber. Nu a fost uşor să repet cu masca pe faţă. Dar şi eu, ca şi colegii mei, ne-am adaptat condiţiilor care se impuneau. Sper din suflet că valul al patrulea să nu fie foarte agresiv.

O.M.: Şi ca să revenim la Centenarul Operei bucureştene, ce aţi dori pentru următorul... secol scenei de care vă legaţi activitatea?
L.C.: Mi-aş dori ca Opera Naţională din Bucureşti să continue ceea ce au făcut cei dinaintea noastră, ceea ce noi ne străduim să facem şi ceea ce ne aşteptăm de la cei care vin după noi să facă, şi anume să înnobileze minţile şi să bucure sufletele publicului iubitor de muzică şi spectacol de calitate. La cât mai multe jubilee, ONB!

Repertoriu de operă:
Rodolfo - La Boheme (G. Puccini)
 Faust - Faust (C. Gounod)
 Nemorino - L'Elisir d'amore (G. Donizetti)
 Lensky - Eugene Onegin (P.I. Ceaikovski)
 Alfredo - La Traviata (G. Verdi)
 Duca di Mantua - Rigoletto (G. Verdi)
 Ferrando - Cosi fan tutte (W. A. Mozart)
 Don Jose - Carmen (G.Bizet)
 Filipeto - I Quattro Rusteghi (Ermanno Wolf-Ferrari)
 Camille de Rosillon - Die Lustige Witwe (F. Lehar)
 Steuermann - Der Fliegende Hollander (R. Wagner)
 Walther von der Vogelweide - Tannhäuser (R. Wagner)
 Don Basilio; Don Curzio - Le nozze di Figaro (W. A. Mozart)
 Tamino - Die Zauberflöte (W. A. Mozart)
 Eisenstein - Die Fledermaus (J. Strauss)
 Alfred - Die Fledermaus (J. Strauss)
 Caţavencu - O scrisoare pierdută (D. Dediu)

Marii maeştri cu care am colaborat mi-au dovedit că înainte de toate un artist trebuie să fie un OM

 

 
Ovidiu Miculescu: Să începem cu începutul. Născut la Lugoj în anii '80, aţi crescut într-o ambianţă muzicală? Cum aţi ajuns să studiaţi vioara la şcoala din muzică?
Liviu Indricău: Încă de mic, de la vârsta de 8 ani am fost atras de muzică. Împreună cu fraţii mei Dan (pe atunci 9 ani) şi Cristian (pe atunci 7 ani) am format un trio imprimând chiar şi o casetă, cum era pe vremea aceea, cu muzică religioasă. În biserica unde am crescut era o orchestră alcătuită din 60 de instrumentişti - copiii care aveau înclinaţii spre muzică erau încurajaţi şi ajutaţi să studieze la un instrument. La îndemnul mamei mele şi pentru a face parte din orchestră, am studiat vioara la Şcoala de Muzică din Lugoj.
 

 

O.M.: Relaţia cu arta corală şi dezvoltarea vocii prin intermediul acesteia a început devreme, în oraşul natal. Povestiţi-ne despre această experienţă.
L.I.: Oraşul Lugoj avea şi încă are (sper ca autorităţile locale să realizeze cât de important pentru viaţa culturală a oraşului este să continue să sprijine activitatea corului) o formaţie corală recunoscută şi apreciată atât în România cât şi în străinătate. Maestrul Remus Taşcău, care atunci era dirijorul, sufletul şi motorul corului Ion Vidu, m-a invitat să fac parte din ansamblu. Am acceptat cu mare bucurie şi seriozitate. Lucrul cu maestrul Taşcău a ajutat mult la dezvoltarea vocii tinere pe care o aveam, prin faptul că de cel puţin două ori pe săptămână făceam vocalize şi repetiţii, lucru benefic pentru o bază sănătoasă. Am o vorbă care îmi place mult: maestrul Taşcău a pus bazele carierei mele, ca mai apoi maestrul Stelian Olariu să o cimenteze.
 

 

O.M.: După încheierea şcolii de muzică la Lugoj, aţi venit la Bucureşti, unde aţi continuat activitatea corală. Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în această perioadă şi cum aţi ajuns pe scena Operei din Bucureşti?
L.I.: Aşa e. După terminarea liceului am hotărât să mă mut în Bucureşti. Timp de doi ani am fost membru în Corala Doina a Armatei, ca mai apoi să fiu angajat în Corul Operei din Bucureşti. Omul căruia îi voi fii veşnic recunoscător este maestrul Stelian Olariu care prin profesionalismul său mi-a deschis porţile meseriei de cântăreţ de operă.

O.M.: Aţi început studiile la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, fiind în corul operei. A reprezentat aceasta un ascendent faţă de colegii de an?
L.I.: Într-adevăr, când am dat examen la Conservator, eram angajat în Corul Operei din Bucureşti. Din anul doi, după premiera în concert a operei Macbeth de Verdi în care am interpretat rolul Malcolm, maestrul Iurie Florea, director artistic al ONB la acea vreme, m-a promovat ca solist al Operei bucureştene. Nu ştiu dacă acest fapt a reprezentat un ascendent, poate doar faptul că lucram într-o instituţie de cultură profesionistă la un nivel la care orice student aspira.
 

 

O.M.: În afara cursurilor de la Conservator, aţi urmat cursuri cu Vlad Budoiu şi cu Eduard Tumagian. Cum şi-a pus amprenta întâlnirea cu aceşti maeştri asupra carierei dvs?
L.I.: Marius Vlad Budoiu: un Om şi un profesionist excepţional. Un pedagog fără egal. Să nu uităm că e singurul profesor român cu doi câştigători la Operalia. Este profesorul care ştie toate defectele şi calităţile mele şi totodată cel care a reuşit să îmi transforme multe defecte în reuşite. Maestrul Tumagian, un artist care a cântat la cel mai înalt nivel, un exemplu de muzicalitate, tehnică şi disciplină artistică. Aceşti mari maeştri cu care am colaborat mi-au dovedit că înainte de toate un artist trebuie să fie un OM!
 

 

O.M.: Colaboraţi cu mai multe instituţii de spectacol şi concert din ţară, dar şi din străinătate. Are Opera din Bucureşti un loc special pentru Liviu Indricău? Stăm de vorbă în anul în care Opera Naţională din Bucureşti împlineşte 100 de ani.
L.I.: Opera Naţională din Bucureşti, pe lângă faptul că e cea mai importantă scenă lirică a ţării, este, pentru mine, personal, a doua casă.

O.M.: Din rolurile pe care le-aţi jucat pe scena Operei care vă sunt cele mai dragi?
L.I.: Pentru mine speciale rămân Rodolfo din La Boheme şi Pinkerton din Madama Butterfly.

O.M.: Care au fost partenerii de scenă cu care aţi colaborat cel mai mult sau regizorii cei mai importanţi?
L.I.: Cel mai mult am colaborat cu colegii din Opera bucureşteană. Pentru artiştii implicaţi în premiera spectacolului Falstaff de Verdi rămâne întipărită în minte şi inimă munca depusă alături de marele regizor Graham Vick. O altă experienţă minunată a fost la Filarmonica din Stuttgart, unde am cântat Turandot, rolul Pang, alături de Marco Berti, Lise Lindstrom şi Ermonela Jaho.
 

 

O.M.: Ce roluri din repertoriul de opera vă doriţi să aveţi ocazia să abordaţi în viitor?
L.I.: Îmi doresc foarte mult ca în stagiunea viitoare să debutez în rolul Don Carlo. E un rol drag mie pe care îl studiez de ceva vreme. Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să reuşesc să îmi îndeplinesc această dorinţă. Mai apoi aş dori foarte mult să abordez Mario din Tosca.

O.M.: Ne aflăm - sperăm - la sfârşitul unei perioade care a ţinut departe artiştii de public. Cum v-a afectat perioada pandemiei ca artist?
L.I.:.Bineînţeles că această perioadă a afectat fiecare artist. În primul rând ne-a lipsit publicul. Apoi lucrul în echipă, spectacolele şi tot ce înseamnă opera. Am încercat să folosesc această perioadă grea pentru a aprofunda studiul individual, astfel încât să fiu cât mai pregătit pentru reluarea spectacolelor!

O.M.: Şi ca să revenim la Centenarul Operei bucureştene, ce aţi dori pentru următorul... secol scenei de care vă legaţi activitatea?
L.I.: Îi doresc casei mele dragi să rămână un pisc de cultură, de profesionalism şi o dovadă a lucrului bine făcut în zona operei.
 

 

Repertoriul de operă:
Giuseppe Verdi: La Traviata - Alfredo, Nabucco - Ismaele, Otello - Cassio
Giaccomo Puccini: La Boheme - Rodolfo, Madama Butterfly - Pinkerton, Turandot - Pang, Manon Lescaut - Edmondo
Wolfgang Amadeus Mozart: Le nozze di Figaro - Don Basilio, Cosi fan tutte - Ferrando, Don Giovanni - Don Ottavio
Gaetano Donizetti: Don Pasquale - Ernesto, Lucia di Lammermoor - Arturo
Gioacchino Rossini: La Cenerentola - Don Ramiro
Vincenzo Bellini: I Capuletti ed I Montecchi - Tebaldo
Valentino Fioravanti: Le cantatrice villane - Carlino
Richard Wagner: Der fliegende Holländer - Steuhermann, Tanhauser - Walther von der Vogelweide,
Georges Bizet: Carmen - Don Jose; Dancaioro
Cornel Trailescu: Motanul încălţat - Ionicã; Împăratul
Dan Dediu: O scrisoare pierdută - Cetăţeanul turmentat
Paul Constantinescu: O noapte furtunoasă - Rică Venturiano
George Enescu: Oedipe - Păstorul.

Mă consider norocoasă, am întâlnit şi m-au învăţat tainele acestei meserii oameni minunaţi

 

Ovidiu Miculescu: În 1994, Cristina Eremia intra în colectivul Operei bucureştene. Până atunci, formarea avea loc la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Cum aţi trecut de la vioară la canto şi care au fost personalităţile care v-au marcat mai mult perioada studenţiei?
Cristina Eremia: Cred că era scris în destinul meu să ajung pe scena ONB. Perioada în care am studiat vioară a fost de fapt o pregătire pentru cariera care a urmat. În şcoală aveam şi ore de cor, dl. profesor şi dirijor Mihai Diaconescu a remarcat vocea mea şi m-a sfătuit să studiez şi canto. Am început să studiez în particular cu dna Eleonora Enăchescu, apoi totul a urmat firesc, aveam 15 ani şi am simţit că drumul meu duce către scenă. Cu greu i-am convins pe părinţii mei să-mi permită să abandonez vioara pentru canto. M-a ajutat să-i conving profesoara mea de atunci, dna Magda Ianculescu, care le-a spus că am o voce deosebită şi cu siguranţă voi face carieră solistică. Marea noastră soprana Magda Ianculescu a fost personalitatea care m-a marcat pentru toată viaţa. Şi acum îmi amintesc cu câtă generozitate şi dăruire m-a îndrumat în această artă. Mă consider norocoasă, am întâlnit şi m-au învăţat tainele acestei meserii oameni minunaţi, dna Marina Mirea, la clasa căreia am absolvit studiile superioare, regizoarea Cristina Cotescu de la care am învăţat cum să fac primii paşi pe scenă, dna Luminiţa Berariu, pianist corepetitor la clasa de operă cu care am continuat să lucrez la ONB. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce mi-au dăruit. Un artist se formează în timp, de pe băncile şcolii, sunt foarte importante aceste etape.

O.M.: Descoperim în biografia dvs. mai multe cursuri de măiestrie în ţară şi în străinătate, conduse de importanţi maeştri români, dar şi cu tenorul Kaludi Kaludov şi soprana Luciana Serra, profesor de tehnică vocală la Accademia Teatro alla Scala din Milano. Cât de importante sunt acestea pentru formarea unei voci?
C.E.: Cursurile de măiestrie ajută un artist să acumuleze mai multe informaţii. Eu consider că o voce este în continuă formare, noi nu putem renunţa la studiu, suntem ca nişte sportivi de performanţă, ne antrenăm vocal, învăţăm roluri noi, continuăm să ne perfecţionăm.

O.M.: Cum aţi ajuns şi cu ce rol aţi debutat pe scena Operei Naţionale Bucureşti. A rămas acesta un rol de suflet?
C.E.: În 1993, dna Eugenia Moldoveanu, director al ONB, m-a invitat să susţin o audiţie pentru rolul Naiade din Ariadna la Naxos de R. Strauss. Maestrul Cornel Trăilescu urma să dirijeze premiera acestui nou titlu. Am susţinut audiţia pentru rol şi am fost acceptată de către maestrul Cornel Trăilescu. A rămas un rol de suflet pentru mine datorită faptului că mi-a deschis calea către scenă.

O.M.: Aveţi un amplu repertoriu de operă. Care au fost cele mai importante roluri pe care le-aţi pregătit pentru scena bucureşteană?
C.E.: Am acordat aceeaşi importanţă tuturor rolurilor pe care le-am interpretat.

O.M.: Ne aflăm în anul centenarului Operei bucureştene, privind retrospectiv evoluţia acesteia, care credeţi că au fost momentele de glorie ale istoriei acesteia?
C.E.: Fiecare generaţie de artişti a contribuit la gloria acestei instituţii.

O.M.: În biografia dvs. apar mai multe turnee cu roluri precum efectuat Rosina din Il Barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini în Elveţia şi Spania, Gretel din Hänsel und Gretel de Engelbert Humperdinck în Grecia, Carolina din Il matrimonio Segreto de Domenico Cimarosa în Germania şi Lauretta din Gianni Schicchi de Giacomo Puccini în Canada. Au fost toate aceste turnee cu ansamblul operei sau în alte contexte? Cât de diferită este atmosfera de turneu pentru un artist faţă de cea a spectacolelor pe scena de acasă?
C.E.: Am fost în turnee cu ansamblul ONB, dar şi în calitate de invitat cu alte instituţii. Totul este diferit într-un turneu. În primul rând acustica sălilor, timpul rezervat pentru repetiţii şi mai ales publicul nou de la fiecare spectacol.

O.M.: Din rolurile pe care le-aţi abordat pe scena bucureşteană, pe care le consideraţi cele mai apropiate de structura dvs. artistică?
C.E.: Rolurile Rosina din Bărbierul din Sevilla şi Despina din Cosi fan tutte sunt mai apropiate personalităţii mele artistice.

O.M.: Sunt roluri pe care nu aţi avut ocazia să le interpretaţi încă şi pe care vi le-aţi dori?
C.E.: Da, rolul Oscar din Bal mascat de G. Verdi.

O.M.: Aţi colaborat cu mai multe filarmonici din ţară. Vă atrage repertoriul vocal-simfonic?
C.E.: Nu în mod deosebit, mă simt mult mai bine pe scena operei, în spectacolele cu regie, decor şi costume.

O.M.: Cum aţi abordat la nivel personal perioada ultimului an, în care toţi artiştii au fost nevoiţi să stea mai departe de public?
C.E.: A fost o perioadă grea pentru toată lumea, am încercat să fiu pregătită să intru în spectacole în orice moment.

O.M.: Credeţi într-un viitor online al artelor spectacolului şi în speţă al operei?
C.E.: Categoric nu.

O.M.: Ce v-aţi dori pentru Opera Naţională din Bucureşti acum, în momentul centenarului?
C.E.: Îmi doresc ca ONB să rămână teatru de repertoriu, un punct de reper al culturii româneşti pentru generaţiile viitoare şi un templu sacru al muzicii.

 

 
Repertoriul de operă:
Rosina din Il barbiere di Siviglia (Bărbierul din Sevilla) de Gioachino Rossini
Norina din Don Pasquale de Gaetano Donizetti
Adina şi Gianetta din L'elisir d'amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti
Zerlina din Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart
Susanna şi Barbarina din Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart
Blonde din Die Entfűhrung aus dem Serail (Răpirea din Serai) de Wolfgang Amadeus Mozart
Despina din Così fan tutte (Aşa fac toate) de Wolfgang Amadeus Mozart
Carolina din Il matrimonio segreto (Căsătoria secretă) de Domenico Cimarosa
Ännchen din Der Freischűtz de Carl Maria von Weber
Gretel şi Zâna Zorilor din Hänsel und Gretel de Engelbert Humperdinck
Vespetta din Pimpinone de Georg Philipp Telemann
Serpina din La serva padrona (Servitoarea stăpână) de Gian Battista Pergolesi
Cotoşman din Motanul încălţat de Cornel Trăilescu
Doamna de companie din Dido and Aeneas de Henry Purcell
Annina din La traviata de Giuseppe Verdi
Ziţa din O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu
Copil II şi Papagena din Die Zauberflöte (Flautul fermecat) de Wolfgang Amadeus Mozart
Safta din Revoluţia de Adrian Iorgulescu
Solo soprana din Roşu şi Negru de Livia Teodorescu
Frasquita din Carmen de Georges Bizet
Pajul şi Contesa Ceporano din Rigoletto de Giuseppe Verdi
Ancella din Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi
Anna din Nabucco de Giuseppe Verdi
Marea preoteasă din Aida de Giuseppe Verdi
Kate din Madama Butterfly de Giacomo Puccini
Ursitoare din Urmuzica de Sorin Lerescu
Naiade din Ariadna la Naxos de Richard Strauss
Gianetta din Le cantatrici villane de Valentino Fioravanti
Rosina din Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini
Sofia din Il Signor Brusschino de Gioachino Rossini
Serva di Marina din I quatro rusteghi (Bădăranii) de Ferrari
Lauretta din Gianni Schicchi de Giacomo Puccini
Clorinda din La Cenerentola (Cenuşăreasa) de Gioachino Rossini.

Cristian Măcelaru sau şansa Festivalului Enescu, 2021

 Am fost de curând la un concert absolut fabulos. Orchestra Naţionala a Franţei dirijată de extraordinarul Cristian Măcelaru a "dat foc" Sălii Palatului. A fost unul dintre puţinele momente din ultimii ani în care mi-a crescut inima în piept de mândrie că un român de-al nostru a ajuns pe culmea cea mai înaltă. Cam la fel ca atunci când Simona Halep s-a instalat pe primul loc în ierarhia tenisului mondial feminin sau Nadia a blocat tabela de punctaj la Montreal sau când Ilie Năstase vrăjea o lume întreagă aşa cum numai el ştia să o facă.

 

Cristian Măcelaru (foto: Virgil Oprina)

Cristian Măcelaru este directorul artistic al Orchestre Nationale de France, una dintre primele orchestre simfonice ale lumii, dirijor principal al Orchestrei Radio WDR Köln, un muzician desăvârşit care a ridicat şi ridică mereu, în ovaţii, marile săli de concert ale lumii. Este un dirijor tânăr, extrem de talentat şi charismatic, modest şi foarte român, în plină ascensiune şi care şi-a câştigat deja locul în topul marilor dirijori de pe mapamond. Este cunoscut, respectat şi dorit să dirijeze peste tot. Cristian Măcelaru iubeşte România cum puţini dintre noi o fac şi asta se vede în fiecare moment. Este singurul român care a câştigat un premiu Grammy. Nu ştiu - şi m-am documentat temeinic - un alt muzician / dirijor român care să se apropie măcar de performanţa şi notorietatea lui.

Festivalul Enescu, 2021, se apropie de final. Directorul executiv al Festivalului, Mihai Constantinescu, a construit cu trudă, pasiune şi devotament un brand al României. Navigând de multe ori dificil printre diferite cârmuiri, rezistând eroic unor politicieni sau miniştri ai culturii care numai la cultură nu se pricepeau, acest om a avut încăpăţânarea să demonstreze că şi la noi se poate construi ceva important, de talie mondială. Acum lumea vorbeşte că omul s-ar retrage, obosit de lucruri şi de vremuri. Cui rămâne Festivalul Enescu? Unor nefericiţi unşi politic sau incompetenţi descurcăreţi de conjunctură?

Ultimul director artistic al Festivalului, dirijorul Vladimir Jurowski, directorul artistic al London Philharmonic Orchestra s-a retras. Mihai Constantinescu merge - eu sper că totuşi nu -, în aceeaşi direcţie a retragerii... Jocurile de culise cu siguranţă au început. La cum se văd lucrurile acum, la televizor cel puţin, sunt mari şanse ca unii să distrugă şi Festivalul Enescu, aşa cum au făcut şi cu altele. Cu iuţeală de mână şi din nebăgare de seamă.

Oare nu e momentul să încredinţăm Festivalul Enescu lui Cristian Măcelaru? Dacă poate oriunde în lume, dacă Franţa i-a dat pe mână cea mai bună orchestră a sa, oare pentru noi nu e bun? Întreaga lume muzicală de la noi şi-l doreşte, pe drept cuvânt.

E un moment de cotitură, în care mi-aş dori enorm să nu ratăm din nou.

Eu cred că Teatrul este Miracol, este Mister, e o minunată Poveste! Sau, aşa ar trebui să fie...

 

Cristian Şofron, actor, director al Teatrului Stela Popescu din Bucureşti

Ovidiu Miculescu: Se împlinesc în curând 6 luni de când, Cristian Şofron este noul manager al Teatrului "Stela Popescu". Era finalul unui an mai special pentru lumea artistică. Cum aţi găsit repertoriul şi orientarea teatrului când aţi venit?
Cristian Şofron: Plecând de la realitatea că teatrul nostru este unul foarte tânăr, cel mai tânăr Teatru din Bucureşti (poate chiar din ţară!), l-am găsit în pline "căutări"...! Da, îşi caută încă drumul, traseul, stilul, orientarea, locul în peisajul teatral românesc. Şi, ştiu că asta nu e deloc uşor. Am apreciat mare parte din spectacolele existente şi, rămânând constant cu principiul meu de a NU contesta ce au făcut directorii dinaintea mea (fapt ce se mai întâmplă, din păcate, la noi), le-am reluat în repetiţii şi le-am reprogramat pentru a fi jucate. Poate s-a observat că am "ieşit" mai mult cu ele, le-am jucat în mai multe oraşe, săli, pe lângă cele de la "sediul" nostru. Am pus în ghilimele sediu, pentru că, probabil multă lume, mulţi dintre spectatorii noştri nu ştiu că noi nu avem o "casă" a noastră, un sediu, o sală a noastră unde să ne desfăşurăm activitatea. De la birouri, săli de repetiţie şi, desigur, sala de spectacole. Noi suntem chiriaşii Palatului Naţional al Copiilor, închiriind aşadar, toate spaţiile pe care le-am amintit. Nu este o situaţie prea plăcută, dar, deocamdată, asta e! Sperăm, ne luptăm ca la un moment dat, să ne putem găsi, cu sprijinul autorităţilor, o casă a noastră. Bun, ca să revin, suntem încă în căutări, pentru a ne găsi drumul. Dar facem asta lucrând, muncind, repetând.

Le mulţumesc colegilor că mi-au înţeles gândurile, au fost lângă mine, şi au jucat toată vara

O.M.: Din ceea ce v-aţi propus, ce s-a putut pune în practică în această vară? Cum a funcţionat stagiunea estivală?
C.Ş.: Noi NU am închis stagiunea pe timpul verii! Am jucat destul de mult în sala în aer liber din Herăstrău, am jucat multişor în sala din Palatul Copiilor, am făcut ceva deplasări în afara Bucureştiului şi tot aşa. Am încercat să fim aproape de spectatorii noştri, chiar dacă afară erau 40 de grade. Am vrut să le fim aproape pentru că ştiam prin ce perioadă grea, stresantă, trec. Cred, de fapt am convingerea că nu am apreciat greşit şi le mulţumesc colegilor că mi-au înţeles gândurile, au fost lângă mine, şi au jucat toată vara, deşi... nici lor nu le era uşor şi ei treceau prin aceeaşi perioadă grea...

O.M.: Se apropie momentul primei premiere pe care o propuneţi publicului în mandatul dvs. Ce ne puteţi spune despre ea?
C.Ş.: Da. Mă bucur mult că am reuşit, chiar şi în această perioadă... austeră, să aduc la teatrul nostru unul dintre cei mai importanţi regizori, directori de scenă din România şi nu numai! Îl numesc aici pe minunatul Victor Ioan Frunză, care a acceptat să vină lângă mine, lângă noi, la acest nou "început". Şi, doar prin acest gest, VIF mi-a (re)confirmat generozitatea lui şi apetitul pentru a umbla nu întotdeauna pe drumuri bătătorite, sigure, ci de a se aventura pe căi mai puţin umblate, de a merge şi pe drumul unei cercetări teatrale, poate... fără nume. Aşadar, Victor Ioan Frunză va monta un text extrem de special, de controversat, de dur, al lui Peter Shaffer, Equus, un text care de câte ori a fost montat a provocat controverse şi care se înscrie, cred eu, în zona de cercetare teatrală despre care vă vorbeam. A nu se înţelege că teatrul nostru va abandona zona de spectacole numite (nu prea ştiu de ce), "de public". Sau pe cele pentru copii. Nu, vom încerca, ţinând cont şi de încorsetările bugetare, să producem şi comedii, spectacole pentru viitorii spectatori, să valorificăm talentul muzical al celor 7 (şapte) actori ai noştri şi zona de mişcare, dans a celor patru dansatori, balerini, pe care-i avem.

O.M.: Cum vor fi abordate următoarele luni din punctul de vedere al propunerilor repertoriale?
C.Ş.: Teatru BUN! Teatru la nivel de EXCELENŢĂ! Da şi nu mi-e teamă să folosesc aceste cuvinte. Asta-mi doresc pentru Teatrul Stela Popescu! Asta le-am propus colegilor de aici şi asta vom face! Desigur, îndeplinirea acestui deziderat depinde de muuulţi alţi factori, unii independenţi de voinţa noastră. Dar, noi asta ne propunem şi spre asta construim.

Nu trebuie să încercăm să "ne facem" că suntem personajul ci "să fim" personajul...

O.M.: Povestiţi-mi va rog despre cel mai dificil moment al carierei dumneavoastră profesionale. V-a marcat acesta parcursul ulterior?
C.Ş.: Nu prea ştiu ce să vă răspund... Dificil e fiecare drum, fiecare parcurs spre un rol, un personaj. Dar, aşa cum spun eu, este un "chin" minunat, care te face să iubeşti şi mai intens meseria asta... Da, am trecut şi prin situaţii dificile, când simţeam, ştiam că nu sunt pe un drum bun, că nu merg spre direcţia bună cu personajul... Aici, sigur, intervine simţul regizorului, care trebuie să te sprijine, să te îndrume, să-ţi dea orientarea pe care, de fapt, şi-o doreşte şi el. Îmi aduc aminte, în facultate, repetam un spectacol pe un text de Harold Pinter. Făceam, mă chinuiam, simţeam că nu e bine, dar... Nu ştiam ce şi cum să mai fac. A venit minunatul profesor Octavian Cotescu, s-a uitat puţin cum mă chinuiam eu şi cu flerul său minunat, cu căldura sa, cu talentul său (şi) pedagogic, m-a luat deoparte şi mi-a spus nu cred că mai mult de zece, poate douăzeci de cuvinte... Parcă mi s-a luat o ceaţă de pe ochi, minte, suflet. Totul părea acum atât de simplu şi normal! Ce profesor! Ce Om! Şi, da. M-a marcat, pentru că am înţeles şi încerc să aplic şi acum, că nu trebuie să încercăm să "ne facem" că suntem personajul ci "să fim" personajul...!

O.M.: Cum este Cristian Şofron în afara scenei, a ecranului, a profesiei? Există multe deosebiri, asemănări?
C.Ş.: Hmmm... Nu mi-a prea plăcut niciodată să vorbesc despre mine... De altfel, s-a observat că nu sunt o persoană mondenă. În sensul că, nici eu nici familia mea, nu ne afişăm când ieşim undeva, când facem ceva, chiar când realizăm ceva. Lăsăm pe alţii să aprecieze, dacă e de apreciat. N-am prea agreat ideea că un actor trebuie să fie obligatoriu în centrul atenţiei, super amuzant la petreceri, doar pentru că e actor. Avem doi copii minunaţi, am şi un grup de prieteni cu care mă întâlnesc destul de frecvent, ne simţim degajaţi împreună... Trăim...
 

  

Am avut şansa să cunosc de foarte timpuriu oameni deosebiţi, care mi-au marcat, cu siguranţă, traseul vieţii

O.M.: În spatele directorului de teatru se va afla întotdeauna actorul Cristian Şofron. Să folosim această ocazie pentru o privire retrospectivă asupra carierei actoriceşti a lui Cristian Şofron. Cu rolul Mihu din Toate pânzele sus!, în regia lui Mircea Mureşan şi Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte a lui Sergiu Nicolaescu, Insula comorilor, în regia lui Sergiu Nicolaescu sau Doi ani de vacanţă (4 episoade), în regia lui Gilles Grangier şi multe altele, copilul, adolescentul, tânărul Cristian Şofron intra în lumea cinematografiei foarte devreme, în anii 70. Cum a apărut această oportunitate în viaţa lui Cristian Şofron?
C.Ş.: Da... destinul a fost bun cu mine... Am avut şansa să cunosc de foarte timpuriu oameni deosebiţi, care mi-au marcat, cu siguranţă, traseul vieţii. Ce să vă spun... Cât a însemnat pentru mine întâlnirea cu Sergiu Nicolaescu? Sau cu Amza Pellea? Sau cu Octavian Cotescu? Sau cu George Constantin? Şi cu atâţia alţii? Mi-e greu să o fac... Am să le rămân toată viaţa recunoscător şi am să sufăr când observ cum lumea, unii desigur, începe să-i uite, dacă nu i-a uitat deja... Pe la opt, nouă ani mergeam la cercul de teatru al Palatului Pionierilor, făceam fel şi fel de spectacole. Apoi am făcut destul de multe emisiuni la televiziunea de atunci. Probabil mai puţină lume ştie că eu am debutat în teatru. Pe la nouă ani am fost distribuit în două spectacole la Teatrul Nottara, unde director era Horia Lovinescu... Atunci i-am întâlnit pe George Constantin, Lucia Mureşan în O lună la ţară de Turgheniev, pe Alexandru Repan, Anda Caropol în Şi eu am fost în Arcadia de Horia Lovinescu... Ce actori, ce oameni, ce lume...
 

 

O.M.: Cum e să intri deja foarte cunoscut în Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, să înveţi la clasa lui Octavian Cotescu, după ce erai cunoscut pe marele ecran şi în televiziune?
C.Ş.: Absolut normal! N-am avut nicio problemă, m-am purtat absolut normal şi colegii au apreciat asta. Şansa unui profesor ca dl. Octavian Cotescu a contat enorm. Un actor, profesor, pedagog fantastic! A ştiut să ne trateze ca pe copiii dumnealui, atunci când trebuia şi să ne certe atunci când meritam. Şi cam meritam...

Eu cred cu tărie că un Actor Bun este BUN şi în teatru şi în film!

O.M.: Cariera de film a continuat în anii '80 şi '90, colaborând cu regizori precum Sergiu Nicolaescu, Mircea Mureşan, Nicolae Corjos, Stere Gulea, în coproducţii cu diferite studiouri din străinătate şi nu numai. Este atât de diferită abordarea filmului de cea a teatrului?
C.Ş.: Poate că am să deranjez, dar eu cred cu tărie că un Actor Bun este BUN şi în teatru şi în film! Şi sunt atâtea exemple... Să vi-l amintesc pe Ştefan Iordache doar, care era minunat pe scenă dar strălucea şi în film...? Sigur, sunt alte mijloace artistice, chiar şi tehnice, este o abordare diferită a personajului dacă ne gândim doar la faptul că pe film secvenţele sunt filmate fără cursivitate, te împuşcă la filmarea de azi şi mori peste o lună, în altă zi de filmare, pe când la teatru ai şansa să-ţi conduci personajul, în evoluţia lui, pe parcursul a două, trei ore.
 

 

O.M.: Cristian Şofron a jucat cel mai mult pe scena Teatrului Nottara. Care au fost întâlnirile memorabile de pe această scenă?
C.Ş.: Da, Teatrul Nottara rămâne teatrul meu de suflet, chiar dacă am avut ocazia să mă ataşez puternic şi de alte teatre, alte colective, alţi colegi actori şi nu numai. Aşa cum am amintit deja, am deschis ochii asupra lumii înconjurat de cei de acolo, de personalităţile lor, de umorul şi tristeţile lor. Îmi amintesc şi acum cele câteva întâlniri cu Horia Lovinescu... de uriaşa lui personalitate, de cum i se adresau cei din jur, cum îl priveau... şi mă gândesc... l-am cunoscut pe Horia Lovinescu...! Şi pe toţi ceilalţi!
 

 

Nu m-am gândit că aş putea conduce un teatru...

O.M.: Când a apărut atracţia pentru o carieră în managementul cultural şi cum a evoluat această parte a activităţii dvs., luând în consideraţie perioadele relative lungi petrecute la conducerea Centrului Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu (2009-2015) şi Teatrului Odeon (2017-2021)?
C.Ş.: Da, viaţa e ciudată. Niciodată nu m-am gândit că aş putea conduce un teatru. Dar, acum ceva ani, cineva m-a întrebat dacă n-aş vrea să merg la Constanţa să preiau funcţia de director general artistic... M-am gândit mult. Acolo erau nişte probleme de organizare, colegii de acolo erau extrem de tensionaţi, m-au căutat şi ei, mi-au explicat, m-au rugat şi până la urmă am acceptat. Aşa a început aventura mea directorială. După ceva timp, exact la fel, cineva mi-a propus să preiau Casa de cultură Nicolae Bălcescu. Am zis Da şi în doar câţiva ani, acea Casă de cultură a devenit un pol cultural, teatral al Bucureştiului, de ce nu, al ţării. Fără să fie teatru, ci transformată în Centru cultural UNESCO, acolo au fost obţinute cele mai prestigioase premii, aprecieri, la mai toate festivalurile de teatru din ţară, UNITER, Sibiu şi toate celelalte. De regie, de cel mai bun spectacol, de scenografie, de interpretare, etc. Spun toate aste nu spre lauda mea, ci pentru a se vedea că se poate... Da, a fost o perioadă super-grea, dar a meritat. A urmat Odeonul, cu toate contorsiunile de acolo, cu care n-am avut nicio legătură. M-am prezentat la un concurs public (Atenţie! nu am fost singurul candidat), proiectul meu a fost declarat câştigător şi aşa am ajuns director la Teatrul Odeon. Consider că şi acolo intenţia mea de a face Teatru Bun a funcţionat destul de bine. A nu se uita că acolo am parcurs cea mai grea, cea mai dură perioadă a pandemiei, începutul acesteia, cu fricile şi angoasele ei. Le mulţumesc colegilor de la Odeon că au avut încredere în mine şi în propunerile mele şi am reuşit să trecem, împreună, peste acea perioadă groaznică. Şi, acum, Teatrul Stela Popescu! De la un teatru cu istoria, prestigiul, sala Teatrului Odeon, la un teatru super tânăr, dar, tocmai de aceea, super ofertant. O nouă provocare. Vă asigur că veţi mai auzi de noi, din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai de bine!

Nu sta lungit pe pământ. Pământul are puteri ascunse care intră în om cu multă viclenie...

O.M.: Există o replică dintr-un film sau o piesă de teatru care v-a marcat, pe care v-o amintiţi în anumite momente?
C.Ş.: Mintea, sufletul actorului sunt foarte ciudate... Îmi amintesc mirosuri de la filmări, gustul unor mâncăruri consumate din cazanul popotei soldaţilor pe unde filmam, vântul, briza mării de pe vasul Speranţa... Şi da: "Nu sta lungit pe pământ. Pământul are puteri ascunse, care intră-n om cu multă viclenie... ", spunea minunatul Amza Pellea pe la începutul filmului Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (Moartea lui Ipu). Mi-a rămas întipărită în minte această replică. Nu mă întrebaţi de ce...

 

 
Noi încercăm să ne păstrăm şi să de diversificăm publicul

O.M.: Ne apropiem de o nouă stagiune, în paralel, tema pandemiei, care ne însoţeşte în ultimii doi ani revenind în actualitate. Cum gândiţi, din perspectiva de director al Teatrului Stela Popescu, o posibilă revenire a constrângerilor în privinţa relaţiei cu publicul?
C.Ş.: Ar fi groaznic... Dar, din păcate, trebuie să ne gândim şi la această posibilitate. Deşi n-aş vrea... Până atunci noi încercăm să ne păstrăm şi să de diversificăm publicul. Trebuie să creştem, să facem performanţă, să semnalăm permanent şi puternic spectatorilor că suntem aici pentru ei şi că ne vom lupta pentru a le oferi lucruri de bună calitate. Putem face asta doar prin spectacole, Evenimente bune şi foarte bune. Asta facem acum. Ne gândim, analizăm, construim şi alte "forme" de teatru pentru o nedorită situaţie, dar... să sperăm că nu mai ajungem acolo.

O.M.: Cât de importantă este, în opinia dvs, influenţa acestei perioade predominant online a vieţii de spectacol în România? Cât se va putea face apel în continuare la aspectele online?
C.Ş.: Pentru mine Teatrul este emoţie! Contactul direct între actor şi spectator, acel "ceva" minunat ce se creează între cei doi participanţi la miracolul teatral, nu poate fi înlocuit cu mai nimic, indiferent de performanţele tehnice. Aşa cred eu. Ştiu, văd, există un curent care mă contrazice dar, eu rămân la părerea mea... Şi DA! Eu cred că Teatrul este Miracol, este Mister, e o minunată Poveste! Sau, aşa ar trebui să fie... Am dreptate...?