Am fost de curând la un concert absolut fabulos. Orchestra Naţionala a
Franţei dirijată de extraordinarul Cristian Măcelaru a "dat foc" Sălii
Palatului. A fost unul dintre puţinele momente din ultimii ani în care mi-a crescut inima în piept de mândrie că un român de-al nostru a ajuns pe culmea cea mai înaltă. Cam la fel ca atunci când Simona Halep s-a
instalat pe primul loc în ierarhia tenisului mondial feminin sau Nadia a
blocat tabela de punctaj la Montreal sau când Ilie Năstase vrăjea o
lume întreagă aşa cum numai el ştia să o facă.
Festivalul Enescu, 2021, se apropie de final. Directorul executiv al Festivalului, Mihai Constantinescu, a construit cu trudă, pasiune şi devotament un brand al României. Navigând de multe ori dificil printre diferite cârmuiri, rezistând eroic unor politicieni sau miniştri ai culturii care numai la cultură nu se pricepeau, acest om a avut încăpăţânarea să demonstreze că şi la noi se poate construi ceva important, de talie mondială. Acum lumea vorbeşte că omul s-ar retrage, obosit de lucruri şi de vremuri. Cui rămâne Festivalul Enescu? Unor nefericiţi unşi politic sau incompetenţi descurcăreţi de conjunctură?
Ultimul director artistic al Festivalului, dirijorul Vladimir Jurowski, directorul artistic al London Philharmonic Orchestra s-a retras. Mihai Constantinescu merge - eu sper că totuşi nu -, în aceeaşi direcţie a retragerii... Jocurile de culise cu siguranţă au început. La cum se văd lucrurile acum, la televizor cel puţin, sunt mari şanse ca unii să distrugă şi Festivalul Enescu, aşa cum au făcut şi cu altele. Cu iuţeală de mână şi din nebăgare de seamă.
Oare nu e momentul să încredinţăm Festivalul Enescu lui Cristian Măcelaru? Dacă poate oriunde în lume, dacă Franţa i-a dat pe mână cea mai bună orchestră a sa, oare pentru noi nu e bun? Întreaga lume muzicală de la noi şi-l doreşte, pe drept cuvânt.
E un moment de cotitură, în care mi-aş dori enorm să nu ratăm din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu