luni, 27 septembrie 2021

De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Havana

... Holla chico, Ce mai faci? Nu vrei să-ţi ţin companie? Aş vrea să mă plimb cu tine."

Am încercat să o ignor şi să merg mai departe, dar a venit după mine.
"De ce fugi de mine? Ştii că mă placi. Am văzut în ochii tăi din momentul în care ai păşit afară pe stradă."
"Aş cam vrea să mă plimb singur", am zis, încercând să o fac să plece.
"Sigur că poţi... dar eu pot să-ţi arăt mult mai mult decât dacă ai fi singur... pentru că eu te voi lăsa să-mi vezi sufletul."

Era îmbrăcată în pantaloni lycra şi o bluză strâmtă, arătându-şi voluptos toate formele prin hainele mulate pe corp.
"Eşti o chica para la noche? Una jineteras."
"Poţi să-mi spui aşa, dacă vrei, nu mă supăr."
"Cum te cheamă?", am întrebat-o
"Yo soy Havana."
"Ca oraşul?"
"Si. Vino cu mine şi nu o să-ţi pară rău, pentru că o să-ţi dăruiesc spiritul meu pe care nu-l vei găsi nicăieri mergând de unul singur."

Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare. Era superbă. Îşi întinse degetul către labirintul străzilor care se vedeau sub zborul nostru.
"Vezi cum trăim aici, chico? Uită-te la oameni. Simţi pulsul străzii?"

Strada era ca un viespar. La fiecare colţ erau oameni adunaţi care stăteau de vorbă, strigau sau argumentau, de parcă nu mai aveau nimic altceva de făcut în viaţă. Totul împrejur viermuia, îmbibat de o energie secretă, strada arătând ca o scenă unde teatrul vieţii se desfăşura în faţa noastră, evadat din interioarele sălilor confortabile. Maşinile americane se mişcau alene ca într-o paradă de maşini de epocă, un autobuz cam lovit, fără capota motorului, se oprise fără motiv în mijlocul străzii într-un scrâşnet de metal, şoferul ducându-se într-o curte unde era o petrecere, o Lada prelungită ca o limuzină era oprită în mijlocul străzii şoferul vorbind drăgăstos cu o mulatră care era toată peste el, sub colonadele Prado-ului, în timp ce toate celelalte maşini îşi făceau loc în puţinul loc lăsat pe bulevard fără să claxoneze. Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei. Oameni de toate vârstele se odihneau sub umbra pomilor, pe bănci în conversaţii strigate cu ceilalţi care stăteau pe balcoanele de deasupra bulevardului, care păreau gata să se prăbuşească peste cei de jos, băieţi tineri fluierau după fete, care răspundeau încântate, pe partea opusă a Prado-ului o maşină era reparată chiar în mijlocul străzii, înconjurată de o mulţime care asista, bărbaţi cu piepturile goale şi femei volubile cu bigudiuri în cap, toţi prinşi într-o conversaţie fericită care ajuta ca timpul să treacă.

Am zburat peste colonadele de pe Prado, admirând sub noi o mişcare browniană de corpuri de diferite culori, către Parque Central înconjurat de fenomenala arhitectură a vechilor hoteluri, a teatrului şi a Capitoliului, gardat pe fiecare parte de maşini americane din anii 1950, vopsite în culori pastelate, gata să plece într-un tur al oraşului, în timp ce în parc grupuri de cubanezi discutau cu pasiune şi vervă despre beisbol. Pe partea cealaltă a parcului un grup de travestiţi, îmbrăcaţi în culori vii, se plimbau relaxaţi către centrul oraşului.
"Vezi pe cineva trist? Aici ne trăim viaţa simplu cu suferinţele noastre şi în sărăcie, dar nu cu tristeţe. Viaţa este un dar şi trebuie să te bucuri de fiecare minut al ei, mi pasion." Havana îmi sărută urechea când îmi şoptise aceste cuvinte, împingându-şi corpul ei cald către mine. Îi puteam simţi pielea suavă, bronzată în culorile romului învechit şi mirosul părului ei ondulat de valurile mării.

Am luat-o la stânga pe Obispo, strada comercială principală şi muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile. Chiar lângă mine era Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri la fiecare prânz, cu statuia lui sprijinită de bar cu un pahar în faţă. În spatele statuii era o fotografie care-l arată pe Papa dând mâna cu bărbosul Fidel.

Obispo este strada principală pietonală a Havanei plină de un du-te-vino continuu în timpul zilei. Tinerii se plimbau cu căştile în urechi, legate la smartphone-uri care costă mai mult decât salariul pe întregul an, toţi ascultându-şi muzica proprie într-o ţară fără legătură la Internet. Se unduiau şi dansau pe muzica lor amestecată cu acordurile care se prelingeau pe stradă din baruri.

Havana se legăna prin ceruri cărându-mă şi pe mine în braţele ei lascive cu eleganţa unei trestii de zahăr în adierea vântului de după-amiază. Treptat am început să-i înţeleg atracţia şi m-am lăsat dus de frumuseţea şi dorinţele ei, călătorind aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.
"Havana, nu o să pot să călătoresc aşa cum vrei tu, fără un scop anume. Am venit aici să vizitez oraşul, să-i văd muzeele..."
"Mi amor, uită de toate astea. Doar bucură-te de ce te înconjoară. Uită-te în jurul tău şi simte strada. Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim."

Arhitectura era impresionantă, o minunată combinaţie de grandoare şi decădere; la colţ, o clădire spectaculoasă cu coloane înalte care se înălţau la cer şi în faţa ei un loc părăsit care şi-a pierdut acoperişul, soarele încălzind podeaua de pământ sub care se mai vedeau bucăţile de mozaic acoperit pe alocuri de gunoi, totul înconjurat de pereţi pe care puteai zări urmele statuilor de gips. În faţă, un Volkswagen vechi din care un tip vindea funii de usturoi pe fundalul somptuosului Capitoliu. Străinii se plimbau, minunându-se de această desfăşurare de pura vida care a dispărut de mult în ţările vestice. Am zburat peste străzile cu şanţuri săpate în mijloc unde pământul era adunat în mormane care se ridicau până la primul etaj al clădirilor, deasupra străzilor pavate cu bolovani şi piatră cubică, admirând fiecare colţ, oprindu-ne la fiecare tip care cânta la chitară atât de bine, că aveai impresia că l-ai văzut cântând cu Ray Cooder în filmul Buena Vista Social Club, răsfoind prin rafturile de cărţi înşirate în pieţe, care aveau pe copertă portretul lui Che învăluit în fumul ţigării de foi, planând peste palatele coloniale, muzee, curţi interioare încântătoare, parcuri, paladares în saloanele caselor, baruri explodând de muzica ce se cânta înăuntru, plutind peste terasele atârnate către oraşul mirific unde străinii îşi beau tacticoşi mojito, flirtând cu jineteras, stând de vorbă cu chicos care conduceau cyclos, toţi într-o permanentă mişcare, toţi agitaţi, toţi trăind-şi viaţa în abandon.

M-am lăsat purtat de promisiunea pe care i-am făcut-o Havanei de a mă lăsa condus de sufletul ei zile în şir, plimbându-ne fără un ţel anume, sufocat în îmbrăţişarea ei, oprindu-ne cu respiraţia tăiată împreună, ca să ne mai tragem sufletul pentru un moment în jurul unui mojito. După o vreme, am început să înţeleg ritmul Cubei şi am uitat complet de locurile turistice pe care ar fi trebuit să le vizitez, abandonându-mă în muzică şi dans şi în pasiunea debordantă a străzii.
"Fără toate astea aş fi ca toate celelalte locuri din lume; o notă oarecare pe o listă de locuri impersonale de vizitat în vacanţă", mi-a şoptit Havana "dar lasă-mă să-ţi arăt şi altele, mi cielo" şi lucrurile au început să se materializeze sub bagheta ei magică. Am continuat să ne îndreptăm către biroul de schimb, dar într-o curte un profesor de salsa conducea un grup de dansatori. Ne-a invitat să stăm cu ei, dar ne-am oprit doar pentru moment să le admirăm uimiţi ritmul şi mişcările contagioase şi ne-am făcut o notă mentală ca să ne întoarcem şi să stăm mai mult. Havana ar fi vrut ca să rămân acolo şi să dansez cu ei o vreme, dar în final m-a lăsat să plec cu un surâs binevoitor. Imediat după colţ am dat peste trei tipi în vârstă cântând alături de o femeie îmbrăcată într-o rochie albă de Santeria, care prezicea viitorul unor clienţi, făcându-ne să uităm complet că voiam să ne întoarcem la cei de dinainte. O altă notă mentală de revenire şi ne-am desprins cu greu de ei doar ca să dăm după primul colţ de un grup care cânta în stilul lui Buena Vista, admiraţi de trecători, în timp ce o altă muzică îşi căuta drum în piaţă dintr-un bar apropiat, Bodegita del Medio, un alt loc frecventat de Papa Hemingway, în faţa căruia o mulţime de oameni dansa pe stradă. Un cubanez cu o ţigară de foi foarte lungă în gură poza pentru câţiva bani şi zeci de pahare de mojito erau aliniate de-a lungul barului.

Atunci mi-am dat seama că în felul ăsta pot petrece zile în şir fără să ajung să bifez nimic de pe lista de locuri de vizitat, aşa cum făceam în mod normal în orice alt oraş din lume.
"Vezi, mi vida? Havana este un teatru plin de actori care adoră viaţa, un teatru din care ai început şi tu să faci parte pentru bucuria ta şi a celorlalţi care petrec cu tine. Poţi să le simţi dragostea şi pasiunea cu care îşi trăiesc viaţa? Sunt muy amable."
"Havana, te iubesc. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva atât de repede. Practic, la prima vedere. Nu-mi vine să cred. M-ai vrăjit."
"Lasă-mă să te duc şi în alte locuri, corazon" şi m-a sărutat cu unul din valurile azurii care se sparg de malul înalt şi ne-am înălţat din nou la cer, trecând peste Plaza Vieja şi ascultând acordurile celor care cântau în faţă la Cerveceria, continuând prin coridoarele întunecate ale lui San Francisco, unde i-am dat un mic bacşiş gardianului să ne lase singuri după orele de program ca să avem întreaga mănăstire numai pentru noi, zburând către terasa hotelului Inglattera de unde să vedem Prado luminat noaptea, sorbind dintr-o înghiţitură un mojito şi de acolo pe terasa lui Ambos Mundo să simţim spiritul lui Papa în locul din care a scris multiplele lui declaraţii de dragoste Cubei. Plimbându-mă pe străzile Havanei, am simţit cum poveştile de demult se scurg prin crăpăturile clădirilor parţial demolate sau abandonate, fără acoperişuri, doar ruine îmbibate cu un parfum tropical.

......

În sfârşit, trăgându-ne cu greu respiraţia, am ajuns la biroul de schimb şi uşa s-a trântit chiar în faţa mea: "Am închis. Deschidem mâine dimineaţa." Era ora şase seara! Prima mea ieşire în Havana mi-a luat mai mult de două ore pentru o plimbare care trebuia să ia mai puţin de 10 minute. Dar chiar după ce am stat în Havana mai multe zile, după ce i-am explorat străzile şi pieţele, cartierele centrale şi cele mărginaşe, nu am putut niciodată să ajung în 10 minute la biroul de schimb, pentru că în Havana surprizele te pândesc la fiecare colţ şi nu îţi vine să le refuzi.

Che

"Nu ai nimic de văzut în Santa Clara", mi-a spus Raquel într-una din serile de poveşti pe marginea balconului alb de fier forjat. "Poate doar monumentul lui Che", a adăugat, dar nu mi-a venit să o întreb ce crede despre legendarul revoluţionar argentinian adoptat de Cuba comunistă. Pentru că dacă Fidel este încarnarea birocratică a revoluţiei, Che reprezintă simbolul ei, spiritul romantic, curajul, idealul, aşa cum ar fi dorit marxiştii veniţi la putere să-l păstreze. Dar avusesem partea mea de propagandă turnată pe gât despre eroi legendari care uneori aveau doar patru clase primare şi, în ciuda cinismului pe care l-am acumulat inerent trăind în comunism, mi-am pus totuşi în gând să văd locul în care "il commandante Ernesto Che Guevara" a fost înmormântat ca un faraon.

Santa Clara are în centru acelaşi parc dreptunghiular clasic, care aici poartă numele lui Leoncio Vidal, erou al luptei pentru independenţa Cubei. Înconjurat de clădirile albe eclectice ale teatrului Caridad şi ale fostului hotel Hilton numit pompos Santa Clara Libre, parcul pare îngheţat într-un timp care nu mai vrea să curgă. La vreo doi kilometri de centru, pe o esplanadă uriaşă, gândită pentru discursuri fulminante este construit grandiosul monument. Memorialul are în vârf statuia de cinci metri înălţime a lui Che, construită după imaginea iconică răspândită în lumea întreagă. Îmbrăcat în haine de luptă, cu părul lung strâns sub celebra bască şi cărând o armă în mână, lui Che îi lipseşte doar trabucul, ca să-l identifici cu cel din imaginile emblematice. În spatele memorialului este o parcare de dimensiunile uneia de mall american, însă complet goală ca şi şoseaua cu 6 benzi care urcă spre monument. Sanctitatea locului nu trebuie să fie deranjată de nimic, aşa că toate aparatele şi bagajele sunt depozitate obligatoriu la o garderobă. Liniştea impusă în interior, în faţa flăcării care arde permanent, este simbolică pentru evlavia care trebuie arătată celui care este simbolul comuniştilor cubanezi până în ziua de azi. "Să fim toţi ca Che" este sloganul care este tipărit pe pancarte şi panouri în întreaga Cubă. În partea opusă camerei mortuare este un muzeu cu imagini interesante şi obiecte personale unde apare şi celebrul trabuc: Che în luptă, Che citind, Che în hamac în junglă, Che fumând, Che gândindu-se, Che râzând, Che spălându-se, Che jucând golf.

Mitul lui Che cred că este cel mai mediatizat mit modern din lume. Este incredibil cum imaginea şi povestea lui au putut să fie propagate atât de bine şi au captivat minţile atâtora din întreaga lume. Crescut într-o familie burgheză argentiniană, Che este transformat în celebra expediţie descrisă în jurnalul călătoriei cu motocicleta prin America de Sud unde vede injustiţia sub care trăiau cei din continent. Ca şi Buddha, care şi-a părăsit palatul să descopere suferinţele oamenilor săraci, Che descoperă o lume de care nu ştia poate prea multe şi pe care se decide să o schimbe, nu din interior ca prinţul indian, ci în exterior, printr-o revoluţie. Educat ca medic şi foarte cultivat, Che a fost într-adevăr revoluţionarul ideal, carismatic, curajos şi talentat, în sensul cel mai pur. A trăit şi s-a dedicat acestui ideal revoluţionar, continuându-şi lupta în diferite părţi ale lumii, fiind conştient că va muri în luptă.

Dar ca mulţi alţi revoluţionari care trăiesc în idei şi nu în realităţi, a fost cu siguranţă şi cel mai dogmatic, discursul lui fiind cel mai radical dintre discursurile revoluţiei cubaneze, influenţând acţiunile sale ulterioare. Fiind cel mai important Comandante, Che este cel care a înfiinţat şi a condus tribunalele revoluţionare prin care au fost ucişi la întâmplare o mulţime de oameni suspectaţi că ar fi putut boicota revoluţia imaginată de el. De asemenea, Che a fost responsabil pentru crearea gulagurilor Cubei, inspirate şi construite după modelul sovietic, în care mulţi alţi cubanezi au pierit. Che este cel care poartă responsabilitatea tuturor acestor decizii impuse şi celorlalţi, printre care lui Camillo Cienfuego, care la momentul respectiv era şeful armatei şi ale cărui sentimente anti-comuniste erau cunoscute. Moartea lui Camillo într-un suspect accident de avion s-a bănuit mereu că ar fi fost orchestrată de fraţii Castro şi Guevara care nu puteau accepta un alt punct de vedere decât cel al aducerii comunismului în Cuba.

Che a înţeles faptul că atunci când te implici într-o revoluţie, lupta trebuie câştigată cu orice preţ şi astfel ai o şansă de a scrie istoria. Dacă pierzi, toate idealurile şi calităţile vor dispărea şi vei fi aruncat în coşul de gunoi al istoriei, împreună cu teroriştii, bandiţii şi vagabonzii. O revoluţie este ca un start-up unde ai o sigură şansă de reuşită; falimentul înseamnă moartea şi uitarea.

...........

Fidel a dorit de asemenea să exporte revoluţia în afară, în primul rând pentru a obţine un sprijin ideologic şi de teamă că americanii în cele din urmă ar reuşi să-l omoare şi a agreat tacit acţiunile revoluţionare ale lui Che. Dar pragmatismul l-a făcut să distanţeze Cuba de noile aventuri revoluţionare ale lui Guevara.

Che a plecat în Congo unde a trăit în junglă, antrenând o gherilă mai interesată în compromis decât în revoluţie, apoi după o scurtă perioadă incognito la Havana a plecat în Bolivia, creând atât de multă instabilitate şi probleme în regiune, că atât americanii, cât şi sovieticii au vrut să scape de el. Şi au făcut-o cu ajutorul generos al Partidului Comunist din Bolivia, al cărui lider Mario Monje Molina, trăit bine-merci la Moscova, nu voia ca străinii să-i tulbure sinecura comodă protejată de sovietici. După ce a fost împuşcat de agenţi americani, lui Che i s-au tăiat mâinile pentru a fi trimise la analize de amprentă la Washington, iar trupul i-a fost îngropat într-un mormânt nemarcat cunoscut doar de CIA.

Dar ca orice erou care devine valoros numai după moarte, stânga europeană l-a adoptat şi folosind celebra fotografie făcută de Alberto Korda l-au transformat într-unul din portretele cele mai cunoscute în lume, o imagine asociată cu romantism revoluţionar, curaj, sacrificiu de sine, idealuri, contra-cultură. Din păcate, aceste reale calităţi ascund o întreagă faţetă sumbră a personalităţii lui Che, cea a ucigaşului nemilos, a comunistului dogmatic şi a economistului care a falimentat Cuba, aspecte care au fost trecute sub tăcere de propaganda de stânga.

Castro a îmbrăţişat în mod convenabil mitul fabricat după moartea lui Che, iar astăzi imaginea lui Che împodobeşte fiecare loc în Cuba: birouri, panouri publicitare, postere, maşini, clădiri, statui etc. Magazinele sunt pline de portrete cu Che, Marilyn Monroe îmbrăcată ca Che, tricouri cu Che, magneţi de frigider cu Che, maracas cu Che, maşini cu Che pictat pe uşă, imprimeuri cu Che. Copiii sunt încurajaţi "să fie ca Che" trebuind să-şi declare dragostea pentru il commandante. Lipsa unei declarate pasiuni şi dragoste pentru Che ar fi interpretată ca sinonimă cu lipsa de dragoste şi ataşament pentru cauza revoluţiei, putând să te arunce în închisoare. Prin comparaţie, portretele lui Fidel sunt greu de găsit.

În 1997 rămăşitele trupului lui Che fără mâini au fost găsite în Bolivia şi au fost aduse la Santa Clara să fie îngropate în maiestuosul mausoleu. Deasupra acestuia, statuia uriaşă a revoluţionarului se înalţă peste sloganul rostit de acesta "Hasta la victoria, siempre", care a dat şi titlul uneia dintre cele mai cunoscute balade revoluţionare cubaneze.

........................

De multe ori m-am întrebat, şi cu siguranţă şi mulţi alţii înaintea mea, ce s-ar fi întâmplat dacă Fidel ar fi fost ales în selecţia pentru liga profesională de baseball din Statele Unite unde a fost încercat de Washigton Senators în 1956. Zvonurile spun că era un pitcher bun şi că americanii aproape că l-ar fi luat. Adios revoluţie, pentru un contract bine plătit în baseball-ul American?
"Ancel, am văzut atâtea portrete ale lui Che în magazine. Picturi, fotografii, colaje. Vă place de el aşa de mult? Le cumpăraţi şi le puneţi în casă pe perete?", l-am întrebat.

Se uită la mine cu o grimasă: "Asta-i pentru străini că lor le place de el, dar nu ştim de ce", îmi răspunde cu un zâmbet şi acelaşi gest conspirativ "noi n-avem nevoie de el pe perete."

Ancel


Călătorilor obişnuiţi să se mişte repede pe distanţe lungi Cuba le pune o frână, încetinindu-i şi aducându-i în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie să fii pentru mult timp în insulă, ca să-ţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare către mai toate destinaţiile, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?", întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn, altminteri complet goală. Pe perete un portret al lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?", îmi răspunde unul din el, cam deranjat de întrebare.
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine."
"Pentru astăzi?!!!", se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare."

Se uită la colegul lui cu o privire complice, apoi mai stă puţin după care se uită îndelung la mine, de parcă aş fi un exponat, apoi la hârtiile din ceaslov, apoi pe geam, continuând să fumeze, imitându-l pe Che la care nu se uită.

Se întoarce către mine:
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine, aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât costul închirierii unui Mercedes în America.

..................

Taxiul este salvarea!!! Dar nu, nu din acela cu contor şi semn deasupra, ci o maşină privată pe care şi şoferul uneori o închiriază de la alţii şi care te duce unde vrei pentru o sumă pe care-o stabileşti dinainte. Totul cash, ca să poată să fie plătiţi şi cei care ştiu că faci asta şi poate nu ai voie. Pentru că în Cuba nimic nu este permis, dar totul se rezolvă. Altfel.

Ancel a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15 CUC pe lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta, aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993, pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună. Capitalismul înfloritor al Cubei comuniste.

Ancel arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă. Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahăr şi al morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi de la un punct panoramic care acoperea toată valea am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut niciun fir de trestie de zahăr şi tot ce am putut vedea au fost numai câmpuri goale:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad", îmi zice Ancel.

..........

În Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr au fost lăsate în paragină, cu clădirile prăbuşite care se încearcă acum să fie scoase din ruină, fiind convertite în sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerarele turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Toate revoluţiile comuniste au urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers, după care, în cele din urmă, totul a fost lăsat în ruină şi producţia a colapsat. Toate ingenios, morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii, sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată, iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum touristas şi îi opreşte în gări adormite, unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată din Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate, scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
"Dar cum este viaţa în Cuba?", l-am întrebat pe Ancel.
"Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită, dar este mai greu cu medicamentele, avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom. Dacă am avea şi ceva bani ar fi foarte bine..."
"Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil", îmi repetă iar ceea ce auzisem de atâtea ori pe stradă. Atât de asemănător cu ce era în România comunistă...
"Facem rost de orice program de televiziune, dar în primul rând căutăm serialele americane. Mor după CSI, am văzut toate episoadele..."
"Dar cum faceţi asta, că nu aveţi acces la Internet. Nu-i aşa?", îl întreb.

Zâmbeşte conspirator: "Nu avem internet, dar sunt nişte băieţi care au acces şi care le descarcă şi le pun pe USB sticks.

............

"Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece? Am auzit că mai sunt încă bărci ţinute în garaje care sunt scoase pe apă în nopţile fără lună", îi spun trecând pe lângă un panou cu o lozincă care ne îndruma să fim toţi ca Che: de visători, romantici sau criminali?
"Oamenii continuă să plece dar nu aşa ca înainte, cum s-a plecat în timpul exodului din Mariel, în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele Gărzii de Coastă şi este mult mai greu să le eviţi", îmi spune Ancel, accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui panou cu un portret al lui Fidel, cu un slogan despre progresul tehnologic atârnat deasupra drumului complet gol.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana, că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa dintre La Yuma, cum numesc cubanezii Statele Unite şi cel mai apropiat punct de pe insulă este de vreo 90 mile.
"Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!", îmi zice pe cel mai natural ton, de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?!", îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi se adună cam 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici", îmi spune cu un zâmbet, văzându-mi uimirea pe figură.
"Excursia" în Florida costă în jur de 10.000 CUC de persoană, iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi lancha, bărci înguste şi rapide cu patru motoare, care fac două ore din Cuba până în Florida. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stopover vreo 6 ore.
"Dacă Garda de Coastă nu află din timp de barca care vine, lancha este trasă la mal şi într-un sfert de oră lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru că bărcile Gărzii de Coastă cubaneze nu sunt la fel de rapide."
"Bine dar ce faci pe coasta Floridei?", îl întreb.
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot atât de rapide, dar cu atenţie se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ, eşti american. Nu mai ai nicio problemă", îmi spune Ancel, pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil, dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine la pachet cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Ancel, am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii. Aşa cum o cubaneză între două vârste, cântăreaţă de operă, educată şi rafinată, pe care am întâlnit-o într-o seară aşteptând la o coadă să intrăm într-un restaurant din Trinidad mi-a spus în timp ce îşi aştepta prietenii:
"Noua generaţie este complet diferită decât a noastră. Noi am învăţat să fim ascultători, să plecăm capul, dar fiul meu, care are 15 ani, are o mentalitate complet diferită de generaţia noastră. Ei nu acceptă deloc propaganda oficială. Singurul lucru care le place şi-l vor este exclusiv american."
"Nu-ţi este frică, Ancel, că te poate auzi cineva şi poţi să o păţeşti vorbind de lucrurile astea?", l-am întrebat.
"Nu ne este frică să vorbim pentru că, de fapt, lor nu le pasă absolut deloc de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei."

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi un prim fragment aici.

Luis

"Cuba se va schimba şi toţi săracii o să fie lăsaţi de izbelişte. Viitorul o să le fie mult mai greu decât le este prezentul", mi-a spus un muzician într-una din seri în Havana. Eram cu nişte prieteni la un mojito într-un bar aproape de Capitolio, unde el cânta cu o formaţie.
"Am călătorit mult prin Europa şi am dat concerte de muzică cubaneză. Ca artist poţi face bani buni şi poţi trăi bine în Cuba, dar în primul rând ai avantajul că poţi cânta în străinătate unde câştigi mult mai bine", a continuat.

O atitudine complet diferită, pozitivă şi responsabilă faţă de un altfel de viitor care refuza să se întâmple pentru o majoritate, dar era la îndemâna unora dintre care o bună parte erau artişti cubanezi.

Poţi descurca iţele poveştii când te plimbi prin sălile de expoziţie ale fenomenalului muzeu de artă cubaneză. Atmosfera onirică care emană din arta Americii Latine impregnează pictura cubaneză din secolul trecut. Artişti cubanezi, acum faimoşi în lume, s-au hrănit din această moştenire spirituală. Noua artă cubaneză este foarte puternică, o artă manifest împotriva restricţiilor şi a cenzurii, descriind viaţa de zi cu zi în Cuba aşa cum este ea. Am văzut un aparat modelat după aparatele sovietice de măsură pentru curent care arăta nivelul ideologic al unei persoane; o cuşcă făcută din bucăţi de bambus în forma insulei numită "Cuba mea, cusca mea", obsesia unei naţiuni fără graniţe pe care le-ai putea trece; pe un perete era atârnată o scenă cu marionete care erau alese dintr-un set mai mare care stătea pe podea dedesubt. Marionetele de pe scenă reprezentau tot felul de personalităţi istorice printre care Che, Lenin, Camillo Cienfuego, printre alte simboluri ale Cubei revoluţionare. Păpuşile lăsate jos sub scenă erau personalităţi sovietice, americane şi de peste tot din lume, Brejnev, Maica Teresa, JFK, Hitler, Mandela, Lincoln, Bolivar, Washington etc. pe care le poţi alege după bunul plac dacă vrei să le aduci înapoi pe scenă când consideri că este un moment istoric prielnic, arătând cum istoria este manipulată. Niciuna dintre păpuşi nu va fi aruncată, chit că nu se potriveşte momentului, pentru că nu ştii cum se va întoarce istoria şi vei avea nevoie de ea.

Recunoaşterea artistică a Cubei vine dintr-o întreagă generaţie de artişti din anii 1980 care au plecat din Cuba în timpul "perioadei speciale" şi s-au mutat în Europa sau în Statele Unite şi care, în ciuda lucrărilor remarcabile, nu au fost în stare în mare parte să-şi facă un nume pe scena internaţională. Ei făceau parte dintr-un grup puternic şi foarte influent de artişti cunoscuţi acum în Cuba sub numele de "generaţia pierdută". După plecarea lor, cei care au rămas, împreună cu artiştii tineri care au venit după ei pe la mijlocul anilor 1990, au preluat moştenirea mişcării lor artistice şi ei au devenit în final cei recunoscuţi ca principalii reprezentanţi ai artei moderne cubaneze, cunoscută astăzi de colecţionari.

Pe lângă toate astea, greutăţile vieţii din Cuba după colapsul Uniunii Sovietice a scăzut nivelul de propagandă din ţară, ducând la scăderea cenzurii în artă, frâiele organizaţiilor culturale începând să fie preluate de artişti şi nu de ideologii care conduceau până atunci. Intelectualii care au devenit răspunzători de mişcarea artistică din ţară, au început să fie trataţi cu respectul cuvenit în societate, şi încet, încet, au început să facă parte din elita ţării. Artiştii au început să-şi vândă lucrările străinilor care au apărut prin anii 1990 şi au fost plătiţi cu sume exorbitante raportate la schema economiei Cubei. Ei au fost cei care au putut să-şi cumpere case, studiouri şi maşini, când majoritatea din ţară murea de foame, şi surprinzător poate, tot ei au fost cei care s-au plâns cel mai mult de faptul că nu erau lăsaţi să capitalizeze cum trebuie succesul lor. Aceşti artişti şi muzicieni au devenit cei mai respectaţi membri ai societăţii şi vocile care au testat mereu limitele libertăţii de expresie în discuţiile din Cuba.

.....

Ce altceva mai aveam de făcut înainte de a merge la aeroport? Maşinile decapotabile americane, aliniate lângă Parque Central erau ca totdeauna ţinta privirilor şi fotografiilor turiştilor, la fel cum le-am văzut prima dată când am ajuns în Havana.
"Cât costă o cursă?", l-am întrebat pe un tip care purta o pălărie de paie albă şi arăta ca un ţăran care venise de pe plantaţie şi tocmai aterizase în oraş.
"Cam 30 CUC pentru un tur de oraş de două ore şi jumătate", mi-a spus.

.......

Luis era foarte vorbăreţ şi versat să le spună turiştilor poveşti despre Havana. Genul de băiat de cartier şi îmbrăcat cu grijă, Luis conducea Plymouth-ul roz făcând tot la fel de mulţi bani la o cursă cât făcea un inginer cubanez într-o lună.
"Da, este o afacere bună să conduci o decapotabilă ca asta în Havana cu atâţia străini care vizitează, dar nu sunt multe curse într-o zi. Şi sunt multe alte costuri asociate cu maşinile astea vechi şi benzina este scumpă, şi..." a început să se plângă Luis, lăsând fraza neterminată.

Eram gata pentru încă o repriză de plângeri şi văicăreli pe care le auzisem de atâtea ori, toţi reclamând guvernul pentru sărăcia din ţară, tocmai când intram pe un bulevard plin de arbori vechi care ne ducea către Plaza de la Revolucion, marea piaţă din Vedado care are un monument pe una din părţi dedicat lui José Martí. În faţa lui, pe partea cealaltă a pieţei este Ministerio de Interior cu o uriaşă gravură în relief a lui Che şi a mantrei lui "Hasta la victoria siempre." Către capătul opus al pieţei, o gravură similară era pe clădirea Ministerio de Comunication, cu figura lui Camillo Cienfuego sub care era înscris "Vas bien, Fidel".

Uitându-mă la cele două mari edificii pe care le văzusem înainte, l-am întrebat pe Luis într-o doară, ştiind de fapt răspunsul pe care-l primisem repetat în lunile petrecute în Cuba, ce părere are despre Che.
"Che a fost un individ extraordinar. Un adevărat erou al Cubei, un revoluţionar căruia îi purtăm un respect deosebit în inimile noastre."

M-am întors către el, nevenindu-mi să cred. Eram după aproape două luni petrecute în Cuba, doar cu două ore înainte de a pleca la aeroport şi am avut şansa să dau de cineva care este primul apărător al revoluţiei şi guvernului din toţi cei pe care i-am întâlnit. Am pagini de note care documentau ura, dispreţul, dezgustul, neîncrederea, întristarea, sărăcia celor pe care i-am întâlnit. Acum, în ultimul moment, din întâmplare, găsisem contrapunctul - prima dată când am auzit pe cineva vorbind cu interes şi devotament despre revoluţie şi conducătorii ei.
"Deci îţi place de el?", îl întreb nedumerit, crezând că poate glumeşte.
"Absolut. El a fost inima revoluţiei; curajos şi oferind inspiraţie celor din jurul lui; romantic şi un exemplu pentru toţi tinerii de astăzi. Noi în Cuba am vrea toţi să fim ca el. În opinia mea cineva ca Che Guevara, care şi-a dat viaţa pentru revoluţie, este cu siguranţă un individ remarcabil. Imaginează-ţi că putea să stea în Cuba unde era iubit şi dorit, dar a preferat să lupte în atâtea locuri din lume şi a murit pentru cauza revoluţiei. Era atât de altruist şi voia să arate oamenilor că trebuie să se sacrifice pentru revoluţie. Che era tipul eroului care ar lua o lopată şi s-ar duce voluntar oriunde ar fi fost chemat. A fost un exemplu pentru noi toţi", mi-a recitat Luis crezul lui aliniat la revoluţia cubaneză.
"Bine, Luis, dar cum a fost cu oamenii pe care a dat ordin să-i omoare?", l-am întrebat uimit într-un fel de zelul lui.
"El nu a dat ordinele de la el. A fost decizia partidului să scape ţara de duşmanii revoluţiei. Trebuiau să o facă pentru că statul era slab şi le era teama că imperialiştii o să-i atace şi o să-l aducă înapoi pe Batista."

De pe clădirea din faţă ne zâmbea figura lui Camillo Cienfuego.
"Şi Camillo?", l-am întrebat.
"Oh, Camillo!" şi Luis a început să râdă "El era un adevărat cubanez, jovial şi care mereu râdea, iubitor de viaţă şi un comandant excelent. Oamenii îl iubeau pentru că era foarte asemănător cu ei. Vezi, Che era un intelectual, entuziast şi internaţionalist din Argentina. Dar Camillo era Cuba personificată", mi-a spus Luis cu o duioşie în glas.

Şi avea dreptate despre Camillo care a fost cel care a intrat în Havana în fruntea armatei după succesul revoluţiei, trimis de Fidel special pentru că era atât de iubit de oameni. Camillo era de departe cel mai iubit dintre revoluţionari, în primul rând pentru că era natural în modul de abordare şi foarte apropiat de lume, în general, şi de subordonaţi, în particular. Dar popularitatea lui i-a semnat şi sentinţa când Fidel începuse să-l privească ca pe un competitor. Faimoasa mantră a lui Camillo, înscrisă pe clădirea ministerului din Plaza de la Revolution, "Vas bien Fidel!", interpretată astăzi ca un cec în alb pentru conducerea lui Castro, este de fapt un testament al rivalităţii lor. În timp ce Castro era în mijlocul unui discurs fulminant, Camillo a apărut din spate la tribună şi s-a aşezat lângă el. Mulţimea din piaţă a devenit extatică iar aplauzele şi scandarea numelui lui Camillo au întrerupt oraţia lui Fidel. Deranjat, Fidel s-a oprit din discurs şi s-a întors să-l întrebe pe Camillo cum era discursul, la care Camillo a produs faimoasele cuvinte care sunt acum înscrise oriunde este pomenit numele lui şi care au devenit o binecuvântare de după mormânt a conducerii lui Fidel.
"Dar Luis, Camillo era mult mai popular decât Fidel. Nu erau totuşi în competiţie unul cu altul?"
"Nici pe departe. Să-ţi spun o poveste despre ei. Trebuiau să joace beisbol şi când au împărţit echipele, Fidel şi Camillo au căzut în echipe diferite. Şi Camillo a spus: Eu nu pot fi niciodată împotriva lui Fidel şi a cerut să schimbe cu cineva din cealaltă echipă ca să joace ei împreună. Îl iubea enorm pe Fidel şi tot sufletul lui era dedicat revoluţiei şi oamenilor."

Camillo era cu siguranţă un susţinător al revoluţiei, dar nu pentru o revoluţie care să aducă comunismul de tip sovietic în Cuba. Nefiind un simpatizant comunist, au fost mai multe situaţii în care Camillo s-a declarat împotriva celor care voiau să vireze revoluţia către comunism, şi chiar acţionând agresiv împotriva lor, dorind în final o conducere democratică în insulă.

Când evenimentele au început să o ia razna faţă de ce gândiseră ei la început, în primul rând prin pedepsirea celor care erau împotriva revoluţiei, Camillo a fost cel care a cerut reintegrarea în societate a vechilor inamici. S-a opus pe faţă lui Che şi lui Raul, amândoi comunişti convinşi, care voiau să creeze un tribunal al poporului care să dea ordinul de asasinare şi să-i facă dispăruţi pe oponenţii revoluţiei.

Mulţi dintre comandanţii revoluţiei aveau acelaşi punct de vedere ca al lui Camillo, unul din ei fiind comandantul Huber Matos, care era responsabil de sistemul de apărare din mijlocul insulei. Scrisoarea trimisă de Matos, în care îşi exprima îngrijorarea că revoluţia a fost infiltrată de elemente comuniste, i-a produs lui Fidel un acces de furie şi i-a ordonat lui Camillo să se ducă şi să-l aresteze pe bunul lui prieten, sperând că o să aibă loc o confruntare între ei din care poate vor muri amândoi. Accidentul de avion care a urmat întâlnirii celor doi, unde Matos s-a predat fără să-şi confrunte prietenul, era un plan secundar al comuniştilor înfocaţi ca să scape de Camillo.

Camillo a murit în accidentul de avion, care a avut loc pe vreme bună, într-un avion condus de unul dintre cei mai experimentaţi piloţi. Dar zvonurile nu au încetat niciodată. Cu puţin timp înainte de evenimentul de tristă amintire, Fidel l-a mutat pe Camillo într-o poziţie politică, luându-i conducerea armatei şi numindu-l pe fratele lui Raul în locul lui.
"Toate astea sunt zvonuri nefondate", mi-a spus Luis ca răspuns la litania mea. "Oamenii clevetesc aiurea şi sunt convins că toate vin de la duşmanii revoluţiei. Cum poate cineva să creadă aşa ceva când Fidel şi Che erau cei mai buni prieteni ai lui Camillo? Toţi trei erau ca fraţii şi îi vezi peste tot reprezentaţi împreună", o adevărată sfântă triadă.
"Şi ce poţi să-mi spui despre Fidel?"
"Ah, Fidel!... Fidel este ca un tată pentru mine. El a fost creierul revoluţiei, în timp ce Camillo este inima şi Che era spiritul", mi-a spus Luis, cu o fervoare religioasă care înlocuia triada biblică a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh cu imaginea celor trei revoluţionari, cu puşti în mâini şi trabucuri în gură.
"Pentru Fidel a fost foarte greu pentru că el a trebuit să conducă ţara şi a trebuit să se adapteze după nevoi. Dar în acelaşi timp a trebuit să păstreze intact spiritul revoluţiei."

Păstrarea spiritului revoluţiei era scuza lui Luis pentru închisori, gulaguri, omoruri, sacrificii şi foametea din ţară. Dar nu o scuză pentru toţi cei care au fugit din ţară, dezgustaţi de faptul că Fidel Castro a deturnat revoluţia.
"Şi ce se întâmplă acum după atâţia ani de la revoluţie pentru că viaţa este atât de grea în Cuba şi am întâlnit atâţia oameni care se plâng?", l-am întrebat.
"Ştii cum este?! Oamenii se plâng mereu. Şi nicio revoluţie nu este perfectă. Toate fac câteva greşeli, dar conducătorii sunt capabili să le corecteze în timp. Este adevărat că avem ceva lipsuri în Cuba. Cuba nu este o ţară bogată şi importăm aproape totul. Nu avem în ţară petrol, grâne, minerale şi atâtea alte lucruri de care oamenii au nevoie. Guvernul trebuie să plătească pentru toate astea şi, în plus, să îi ajute şi pe oameni. Nimeni aici nu plăteşte chirie, întreaga educaţie este gratuită şi nu plătim nimic pentru îngrijirea medicală. Dar oamenii nu înţeleg asta şi singurul lucru pe care-l fac este să se plângă. Conducătorii îi înţeleg însă pe oameni şi muncesc pentru ei şi sunt foarte îngrijoraţi de buna lor stare, dar nu le ascultă clevetirile."
"Cum îţi merge ţie, Luis?"
"Eu o duc ceva mai bine decât alţii, pot spune asta. Conduc maşina asta şi câştig ceva bani zilnic, dar nu prea mult", o situaţie evident sub-evaluată. "Sunt fericit cu ceea ce fac şi pot spune că, în general, oamenii o duc bine în Cuba. Întreabă pe oricine şi o să-ţi zică că le place viaţa liniştită fără violenţă, fără arme şi aproape fără droguri."

.....

"Fidel ne-a protejat de imperialişti. Lupta de la Golful Porcilor a fost crucială."
"Ai luptat acolo?"
"Nu, pentru că eram un copil pe vremea aceea, dar tatăl meu a luptat."
"Deci ce crezi acum despre vizita lui Obama?"

Luis a zâmbit: "Bineînţeles, este bine şi sperăm să putem colabora. Sunt sigur că Raul ştie cum să gestioneze situaţia şi dacă americanii vor să facem ceva împreună, noi suntem pentru. Poate o să vină mai mulţi turişti la Havana."

Epilog

"Tito o să te ducă la aeroport... Şi o să vin şi eu", mi-a spus Raquel cu zâmbetul ei contagios, aşteptând lângă uşă.

.....

Afară, Tito, pe care l-am tot văzut prin casă, dar nu am ştiut niciodată dacă este o rudă sau un prieten, îşi meşterea ceva la vechea lui Volgă, sub capota deschisă şi cu motorul mergând.
"Original?", îl întreb.
"Are un motor vechi de Nissan înăuntru, dar merge bine."

Sigur că bine era un pic cam mult spus, dar ne-a dus la aeroport, vibrând, pârâind şi scoţând zgomote ca de avion pe drum. Mi-am montat GoPro-ul din nou pe capotă dar toată maşina se scutura peste nivelul oricărui soft care ar fi putut stabiliza imaginea. Am trecut pe străzile aglomerate din Havana Centro, inima Havanei, cu atâţia oameni şi cu atâta suflet. Raquel era numai zâmbete şi vorbea într-una. Îmi povestea despre sora ei din Miami cu care mă ruga să vorbesc după ce mă întorc în State. Valuri mari loveau Malecónul şi Tito a pornit muzica în maşină cu melodia lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón, care devenise hitul numărul unu în Cuba, o insulă făcută din diferite Malecónuri, toate la fel de frumoase, dar toate atâta de diferite. În faţa fiecăruia erau pietre, plaje, palmieri şi speranţe, toate înconjurând insula. În spatele lor era viaţa trăită în bucurie, dragoste şi senzualitate, totul într-un abandon total şi sărăcie. Mult iubitul Malecón era într-un fel graniţa lumii de aici, o graniţă care le-a transformat insula într-o închisoare înconjurată de apele verzi pline de rechini.

Avionul de la Cancun spre New York nu a avut întârziere. După decolare, am început să-mi scriu notele din ultimele zile petrecute în Havana, un oraş care refuza să te lase să te duci la culcare. Sau să te lase ca să poţi să-ţi scrii notele din timpul zilei. Blonda de lângă mine se uita mereu la ceea ce făceam şi, în final, s-a decis să mă întrebe despre ce scriu.
"Am petrecut câteva zile în Cuba şi scriu nişte note de călătorie. Un fel de blog dar nu am putut să-l postez de acolo."
"Şi cum este Cuba?", m-a întrebat, din vocea ei dându-mi seama că nu prea ştie multe despre insulă.
"Mi-a plăcut enorm", i-am spus şi am început să-i povestesc despre viaţa din Havana plină de muzică şi dans.
"Interesant. Nu am fost niciodată acolo", mi-a spus.
"Ei bine, nici nu este chiar aşa de uşor ca american să mergi acolo pentru că teoretic nu poţi călători în Cuba. Trebuie să completezi o mulţime de acte ca să obţii permisiunea să mergi şi îţi trebuie o viză."
"Cum adică? Ce acte? Ce-i cu viza?"
"Probabil, ai auzit că ţara a fost sub embargo pentru aproape 60 de ani. Companiilor americane li s-a interzis să facă afaceri în Cuba şi cetăţenii americani nu au voie să cheltuiască bani acolo. Statele Unite au încercat să invadeze Cuba şi de atunci relaţiile diplomatice au fost suspendate între cele două ţări. Presupun că ai auzit de Castro şi despre comunism. Au făcut o revoluţie, ca să-l răstoarne pe un dictator, dar au schimbat macazul şi au virat-o spre sovietici, punând alt dictator în schimb...."

.......

I-am văzut ochii patinând şi mi-a zâmbit, plictisită de detaliile pe care i le dădeam şi care, în mod evident, nu o priveau şi mi-a spus:
"Nu mă uit la ştiri şi nu am auzit de lucrurile astea, dar spune-mi, au ceva plaje?..."

Întorcându-mi privirea spre norii de dedesubt am început să mă gândesc cum am ajuns să merg în Cuba ca să-mi redescopăr tinereţea petrecută în Bucureşti şi cum de am reuşit să-mi dezgrop din cutele minţii o ideologie uitată pe care mulţi tineri români nu pot să o înţeleagă. Puţini tineri din Estul Europei pot să vorbească despre istoria traumatică a ocupaţiei sovietice a ţărilor lor şi încă şi mai puţini ar înţelege prin ce au trecut părinţii lor când erau de vârsta lor. Ar fi poate bine pentru mulţi dintre ei să viziteze Cuba, ca să vadă cu ochii lor un experiment uman de care ei au fost scutiţi, dar mai mult ca sigur, fiind crescuţi în abundenţa unui sistem capitalist, puţini o să fie cei care o să se aventureze mai departe de plaje.

 

duminică, 26 septembrie 2021

Educaţie fără constrângeri

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020

traducere din limba engleză de Walter Fotescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Michael Thompson este un renumit psiholog de copii care susţine conferinţe pe plan internaţional pe teme legate de dezvoltarea băieţilor şi conduce ateliere pentru părinţi, profesori şi studenţi axate pe rezolvarea de probleme în parentaj. Este consilier şcolar şi consultant şcolar deosebit de apreciat de şcoli şi părinţi, activând în prezent în Boston. Are o experienţă de mai mult de 15 ani că terapeut şi consilier pentru familie şi copil. Între cărţile scrise de el, singur sau în colaborare, se regăsesc titluri precum: Crescându-l pe Cain; Prieteni buni, duşmani aprigi; Educaţie fără constrângeri; E băiat! - Dezvoltarea fiului tău de la naştere până la optsprezece ani; Homesick and Happy: How Time Away from Parents Can Help a Child Grow (2012)
*
Presiunea exercitată asupra elevilor de a excela la şcoală şi de a intra la cele mai bune facultăţi nu a fost niciodată mai intensă. În această nouă carte, renumitul autor al bestseller-ului Crescându-l pe Cain se referă la obsesiei actuale pentru performanţă copiilor, furnizând un răspuns profund uman.

Cum a fost la şcoală? Aceste cuvinte conţin suma dorinţelor părinţilor de a şti ce învaţă şi ce experimentează copiii lor la şcoală în fiecare zi. Copiii ar putea să nu dezvăluie foarte multe, dar psihologul Michael Thompson ne sugerează că răspunsurile le vom putea găsi dacă ştim să citim indiciile şi - tot atât de important - dacă ne amintim propriile noastre experienţe din perioada şcolii.

Şcoala, ne aminteşte Thompson, ocupă mai mult timp din viaţa diurnă a unui copil decât orele petrecute acasă; iar şcoala nu este plină doar de studiu, ci şi de emoţie umană: bucurie, frică, invidie, iubire, manie, sexualitate, plictiseală, competitivitate. Prin intermediul interviurilor detaliate, al studiilor de caz şi al jurnalelor elevilor trimise prin e-mail, inclusiv ale propriilor săi copii, Thompson aruncă lumina asupra profundei călătorii psihologice antrenate de şcoală, o călătorie pe care trebuie să o parcurgă toţi copiii pentru a creşte şi a se dezvolta, fie că sunt elevi de nota zece sau repetenţi. Cei mai mulţi dintre noi ne amintim această călătorie, dar copiii noştri trebuie să o parcurgă în ritmul lor.

În relatări care sunt pe rând tulburătoare, şocante, înălţătoare şi pline de inspiraţie, vedem elevi făcând faţă realităţii bogat structurate a vieţii lor, născocind propriile strategii unice pentru a supravieţui şi înflori la şcoală. Pentru părinţi, această carte este o fereastră către peisajul emoţional ascuns al zilelor de şcoală şi trimite către răspunsurile pe care ni le dorim şi de care totodată ne temem pe măsură ce căutăm să ne ajutăm copiii să reuşească la şcoală şi în viaţă.

Construind o punte între lumea copilului şi cea a adultului şi fiind formulată în tonul plin de compasiune al vocii de psiholog şi de tată a lui Thompson, Educaţie fără constrângeri ne arată cum să ascultăm adevărul experienţelor copiilor noştri - şi cum să ne încredem în ei, cum să-i iubim şi cum să-i lăsăm, în cele din urmă, să se dezvolte singuri. Este o carte crucială pentru epoca noastră agitată, o sursă ideală pentru familiile care se luptă să supravieţuiască în circumstanţele actuale.
***

"Modul cum descrie Michael Thompson viaţa interioară a copiilor stresaţi din prezent este remarcabil - caustic, dar şi foarte obiectiv. Părinţii care vor citi această carte se vor privi pe ei înşişi şi pe copiii lor într-un fel cu totul nou. Cartea aceasta poate produce o reală schimbare în viaţa copiilor de azi." (Anthony E. Wolf, Ph.D., autorul cărţii Mom, Jason's Breathing on Me!)


"O carte directă, plină de compasiune şi extraordinar de onestă despre acele lucruri care modelează cu adevărat vieţile copiilor. Prin propriile sale intuiţii înţelepte şi utile, Michael Thompson ne face să ne aducem aminte, să vizualizam şi să înţelegem complexităţile emoţionale, sociale şi educaţionale ale universului şcolar în care copiii noştri trăiesc, cresc şi, nu rareori, se zbat. Aceasta este o carte pentru părinţii care doresc cu adevărat să înţeleagă şi să ajute - convingătoare, reconfortantă şi valoroasă." (Perri Klass, M.D., co-autor al cărţii Quirky Kids)

"Michael Thompson a scris o carte cu totul aparte. Pentru toţi părinţii care se simt neajutoraţi fiindcă nu mai înţeleg zbaterile de zi cu zi ale copiilor lor, Educaţie fără constrângeri este un adevărat cadou, ajutându-i să vadă viaţa prin ochii tinerilor. Cu intuiţiile tranşante pe care numai Michael Thompson le poate oferi, el ne poartă într-o călătorie pe care puţini adulţi au întreprins-o vreodată." (Rachel Simmons, autoare a cărţii Odd Girl Out: The Hidden Culture of Aggression în Girls)

Fragment
Introducere


Într-o după-amiază de vineri l-am luat pe fiul meu, Will, de la noua lui şcoală. Era spre sfârşitul lui septembrie şi el tocmai începuse clasa a şaptea. În primele trei săptămâni fusese destul de mulţumit. Îi plăceau noii lui prieteni şi avea câţiva profesori de treabă; era un tip fericit. Toate acestea s-au schimbat la sfârşitul săptămânii a patra. Când s-a urcat în maşină în ziua aceea părea epuizat şi descurajat. Şi-a aruncat cărţile pe banchetă şi a spus: "Îmi urăsc viaţa".
"E greu cu şcoala?" l-am întrebat.
"Da", răspunse el.

Încercând să fac pe deşteptul şi poate să-i smulg un zâmbet, am aruncat remarca: "Aşadar s-a terminat luna de miere?"
"La ce te aşteptai, tată?" mi-a întors-o el. "E şcoală".

Cartea de faţă, intitulată Educaţie fără constrângeri, a fost scrisă pentru părintele frământat, aşa cum e orice părinte iubitor, indiferent ce fel de elev este copilul lui. Toţi copiii se luptă cu presiunile inerente învăţării, creşterii şi dezvoltării. Nu există excepţii. Ei se luptă în viaţă şi în şcoală. Copiii cu dizabilităţi intelectuale se luptă zilnic cu lecţii şi metode de învăţământ pentru care creierul lor nu este adaptat. Pentru ei, şcoala este prea mult în fiecare zi. Copiii eminenţi suferă de plictiseală şi singurătate, de sentimentul neînţelegerii şi pentru că sunt etichetaţi ca "tocilari". Pentru ei, şcoala nu este de ajuns. Copilul "mediu", căruia s-ar putea crede că experienţa şcolară îi este exact pe măsură, se luptă totuşi să acumuleze noul material, stând liniştit o zi lungă de cursuri, cu profesori buni şi răi, fiind mai mult sau mai puţin popular printre colegii săi. Aşa cum obişnuia să spună marea comediană Gilda Radner în programul Saturday Night Live, "Întotdeauna este câte ceva!"

Ca părinţi, toţi ne confruntăm uneori cu sentimente de neputinţă, frustrare sau mânie legate de viaţa şcolară a copiilor noştri. Orice părinte iubitor doreşte reuşita şcolară a copiilor săi. Vrem ca ei să înveţe bine, să studieze din greu, să ia note bune, să aibă prieteni buni şi să străbată drumul de la grădiniţă la liceu cu cât mai multe succese şi cât mai puţine necazuri posibil.

Şi copiii vor acelaşi lucru. Iar când eforturile sau rezultatele lor nu sunt pe măsura aşteptărilor sau doar ameninţă să nu fie, părinţi şi copii deopotrivă se frământă. Înainte de orice, nu putem suporta să-i vedem pe copiii noştri că suferă. Dacă ne stă în putere să-i ferim de dezamăgiri, nefericire sau de necazurile prin care am trecut noi înşine în copilărie ori le-am văzut în jurul nostru, suntem gata s-o facem.

Mulţi părinţi încearcă. Unii se plâng de cele mai mărunte neajunsuri ale şcolii sau ale profesorilor copiilor lor, încearcă regulat să-şi mute copiii nemulţumiţi în alte clase, îi protejează la tot pasul şi îi ajută excesiv la teme. Ei încearcă să le uşureze pe cât posibil copilăria şi să-i cruţe de dificultăţile de care au avut ei înşişi parte sau de orice alte tipuri noi de dificultăţi cu care s-ar putea confrunta copiii lor. Unii dintre noi acceptăm că toate acestea sunt parte a vieţii sau, în orice caz, a creşterii, dar, la fel ca şi ceilalţi, nu putem accepta sentimentul de neputinţă pe care-l încercăm când ne vedem copiii încasând lecţii dure şi suferind cucuiele şi vânătăile care le însoţesc.

Cu toţii vrem să ne simţim competenţi ca părinţi, iar aceasta înseamnă că, atunci când lucrurile nu merg bine, avem tendinţa să sărim să le îndreptăm. Cheltuim mult timp şi energie făcând pe controlorii de calitate, atenţi la micile imperfecţiuni şi defecţiuni pe care le putem repara în speranţa că astfel ne vom face copiii mai fericiţi, mai deştepţi, mai puternici, mai competitivi.

Dar oricât ne-am strădui, chiar dacă vom ameliora lucrurile, copiii noştri tot se vor lupta şi uneori vor suferi sub presiunile şcolii şi ale vieţii. Aceasta îi face pe mulţi părinţi să se simtă absolut mizerabil şi neajutoraţi. Propria nemulţumire ne poate umple conversaţia şi orienta comportamentul în funcţie de cum "se descurcă la şcoală" copiii noştri.

Speranţa mea este ca această carte să introducă un nou tip de conversaţie despre copii şi şcoală. Am scris Educaţie fără constrângeri ca să le aduc aminte părinţilor şi profesorilor cum le apare copiilor viaţa la şcoală. În experienţa mea de psiholog şi consultant şcolar, constat cât de mulţi părinţi şi profesori au uitat ce impresie îi produce şcoala unui copil şi de ce copiii se luptă deopotrivă cu propria dezvoltare şi cu mediul şcolar. Vreau ca părinţii să-şi aducă aminte cum îşi trăiesc copiii viaţa la şcoală, cum încearcă ei să facă faţă nesfârşitelor presiuni ale mediului şcolar şi infinitelor pretenţii ale şcolii, cum le suportă şi câtă flexibilitate şi înţelepciune au şi sunt dispuşi să ne împărtăşească - dacă vrem să-i ascultăm.

Cândva am fost cu toţii copii la şcoală şi am înţeles perfect presiunile făcute asupra noastră de şcoală, de către colegi şi părinţi. Dar am uitat, fiindcă, pe măsură ce am înaintat în vârstă, acele experienţe au rămas tot mai departe în trecut. Uităm fiindcă sperăm să-i scutim pe copiii noştri de experienţe dureroase şi ne vine greu să recunoaştem cât de mult au ei de luptat ca să crească. Şi mai uităm, fiindcă, atunci când copiii ne contest sau ne frustrează - ca părinţi sau ca educatori -, vrem să ignorăm complexitatea luptei lor ca să ne-o putem simplifica pe a noastră. Ca să scriu cartea aceasta, a trebuit să mă întorc la şcoală. Am urmărit îndeaproape copii din diverse clase, dintr-o varietate de şcoli. Am învăţat de la ei cum îşi rezolvă problemele şcolare - probleme pe care nu le-ar menţiona niciodată unui părinte ocupat sau chiar unuia iscoditor - şi cum îşi apreciază ei propria dezvoltare. Urmărindu-i cum intră în încurcături şi găsesc căi de ieşire, i-am văzut cum, odată ajunşi jos, îşi regăsesc iar şi iar vioiciunea.

Speranţa mea este că Educaţie fără constrângeri vă va readuce amintirile din şcoală şi vă va oferi perspective noi şi o cunoaştere mai intimă a experienţelor psihologice şi de dezvoltare şcolară ale copilului dumneavoastră, facilitându-vă descoperirea propriei capacităţi şi competenţe de a reacţiona în moduri afectuoase şi eficiente.

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020

traducere din limba engleză de Walter Fotescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment
Capitolul 1. Dacă dai crezare vorbelor copiilor

Ştiu că rostul şcolii este învăţătura şi dezvoltarea personalităţii, dar adulţii fie cred că nu te străduieşti destul, fie nu le pasă. (Elevă în clasa a şasea)

Scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este osteneală pentru trup. (Biblia ebraică, Ecclesiastul 12:12)

Întrebarea "Cum a fost la şcoală?" este probabil cea mai des pusă în America şi la care se răspunde cel mai rar. Este întrebarea pe care toţi părinţii se simt obligaţi s-o pună zilnic, cândva între 3 după amiază şi ora de culcare.

"Cum a fost la şcoală?" Indiferent cu câtă blândeţe întrebi sau cu câtă iscusinţă o formulezi, 99% dintre copii nu-ţi dau informaţia la care râvneşti. "Bine", răspund ei, sau "În regulă". Cei mai mici ţi-ar putea da unele amănunte; un copil vorbăreţ, un jurnalist înnăscut, îţi va relata poate pe larg noutăţile. Dar astfel de copii sunt rari. Majoritatea copiilor nu dau genul de informaţii despre şcoală pe care părinţii vor să le audă. În afară de aceasta, ei ştiu că, dacă fac efortul corespunzător, a doua zi vei întreba din nou. Nu vei fi niciodată satisfăcut. Aşa se întâmplă cu noi toţi, părinţii, şi, pe măsură ce copiii noştri cresc, se poate ca ei să protesteze la întrebarea "Cum a fost...". "Mamă", declară ei printre dinţii strânşi, "a fost bine". Prin care ei vor să spună: "Nu mă bâzâi!"

Şi, cu toate acestea, nu ne putem abţine. Am fost foarte apropiaţi de copiii noştri când erau mici. Am urmărit tot ce făceau ei; le-am consemnat zilnic progresele în dezvoltare. I-am sunat pe prietenii noştri apropiaţi când copilul nostru de unsprezece luni a părut gata să facă primii paşi. "Umblă prin cameră ţinându-se de scaune şi de masă". Nimic nu scăpa atenţiei noastre vigilente şi râvnei festive.

După care ei s-au dus la şcoală şi noi ne-am trezit deodată lipsiţi de informaţii. Nu vedem ce fac şi ce se petrece în jurul lor sau ce li se întâmplă. Suntem separaţi de o bună parte din viaţa copiilor noştri. Vrem firimituri, note, bârfe despre personalitatea învăţătorului - orice. Am întrebat odată un public de părinţi ce şi-ar dori dacă l-ar avea pe "profesorul viselor lor".

O mamă a spus: "Aş vrea ca profesorul fiului meu să mă sune zilnic şi să-mi spună ce-a făcut la şcoală". "În ce clasă este fiul dumneavoastră?" am întrebat.
"În clasa a zecea", a răspuns mama cu dezinvoltură, în timp ce toată adunarea a izbucnit în râs.

Dar ce sperăm de fapt să aflăm cu întrebarea aceea pe care o punem tot mereu? Îmi imaginez un părinte întrebându-şi copilul "Cum a fost la şcoală?", la care copilul ar răspunde cam aşa:
"Mamă, mi-ar plăcea să-ţi spun, chiar aş vrea, dar totul e prea complicat de pus în cuvinte. Nu ştiu de unde să încep. Adevărul este că tu nu mă întrebi, de fapt, despre şcoală, mă întrebi cum decurge viaţa mea, iar eu nu am nicio perspectivă în privinţa aceasta. Încerc să devin o persoană şi uneori şcoala pare să fie de un oarecare ajutor în acest sens, pe când alteori se opune cu vehemenţă. Şi apoi, de ce e nevoie să-ţi spun eu cum e cu şcoala? Nu ai mers şi tu la şcoală? Nu ştii cum e acolo? De ce mă întrebi mereu?"

Bineînţeles că aţi mers şi voi la şcoală, dar ce are asta de-a face cu educaţia copilului vostru? Scopul acestei cărţi este să vă introducă în mentalitatea copiilor şi să vă împrospăteze amintirile din şcoală, într-o încercare de a vă repune în contact cu realitatea concretă a ce înseamnă să fii copil la şcoală. Sper să vă pot ajuta să apreciaţi extraordinara călătorie psihologică pe care o reprezintă educaţia instituţională a fiecărui copil. Dar să începem chiar cu voi.

V-aţi gândit de curând la anii de şcoală, aţi retrăit cu toată intensitatea senzaţiile de atunci? Cum v-aţi simţit stând ore în şir pe scaunele acelea tari de lemn sau plastic ori aliniaţi pentru a merge la ora de muzică sau de educaţie fizică? Dar să luaţi prânzul într-o cantină aglomerată şi gălăgioasă? Vă aduceţi aminte cum e când te lupţi să înţelegi o noţiune? Sau cum te simţi când capeţi o notă proastă? Sau nu aţi primit niciodată un 4 sau un 5, poate nici chiar un 8. V-aţi temut vreodată de această posibilitate? În clasa a cincea, aţi venit vreodată acasă cu un sentiment de angoasă până v-aţi terminat de făcut temele? V-aţi simţit vreodată rău la gândul de a merge la şcoală sau la sfârşitul unei zile de şcoală? Cunosc un medic talentat care, după cum vă aşteptaţi, a fost un elev model în şcoală. De multe ori însă, pretenţiile profesorului îi provocau o asemenea anxietate, încât odată ajuns acasă vomita.

V-a plictisit vreodată şcoala? Vă aduceţi aminte ce importanţă avea în viaţa voastră de zi cu zi faptul că profesorul vă simpatiza sau că părea să vă deteste? Vă amintiţi orele de educaţie fizică? Vă plăceau sau vă temeaţi de ele? Vă amintiţi conţinutul lor: jocurile acelea palpitante, precum dodgeball (dacă vă plăcea) sau jocurile acelea tâmpite, gen dodgeball (dacă nu vă plăcea)? Vă temeaţi să nu rămâneţi ultimul / ultima? Vă stresa felul cum vă arăta corpul sau că trebuia să vă schimbaţi hainele în faţa altor copii? Vă amintiţi nesfârşitele pierderi de vreme din şcoală?

Părinţilor voştri le păsa de şcoală? Mama sau tatăl vostru au fost buni la şcoală? Vă amintiţi de vreun profesor pe care-l îndrăgeaţi? De vreun profesor care părea profund interesat de voi? Vă mai gândiţi la el / ea din când în când? A fost şcoala un refugiu din familie? Părea un loc calm şi organizat în comparaţie cu haosul de acasă?

Aş putea pune un milion de întrebări, în speranţa de a vă readuce în minte lucruri la care nu v-aţi mai gândit de ani. Dar de ce aş vrea să răscolesc acele amintiri? Ca psiholog, sunt fascinat de viaţa pe care au trăit-o oamenii la şcoală. În acelaşi timp, e datoria mea să le amintesc părinţilor experienţele cotidiene din timpul şcolii, astfel încât ei să poată realmente înţelege cu ce se confruntă copiii lor în fiecare zi. Experienţa şcolară a fiecărui copil este un voiaj psihologic complex şi palpitant, câteodată penibil, adesea plicticos. Cu toţii ar trebui să fim conştienţi de lucrul acesta, dar nu la aşa ceva se referă părinţii când îmi vorbesc despre experienţele şcolare ale copiilor lor.

Părinţii au uitat cum este în realitate şcoala

Ca psiholog care-şi desfăşoară activitatea în şcoli, îmi petrec mare parte din zi cu cei mai frustraţi, mai puţin performanţi şi, uneori, cei mai înverşunaţi copii din clădire. Când decid să mă ocup de un copil, este în ideea şi cu speranţa că-l voi readuce cumva pe drumul cel bun, că voi găsi o metodă să-l motivez, că voi afla vreun secret despre viaţa familiei sale - profesorii întotdeauna presupun că există probleme acasă - că-i voi îndepărta obstacolele din cale şi-l voi ajuta să revină pe linia de plutire.

Câteodată reuşesc să fac tocmai asta. Găsesc metoda şi împărtăşesc această informaţie educatorilor copilului. De cele mai multe ori, însă, lucrurile nu sunt atât de simple. În general izbutesc ceva mai puţin spectaculos, dar mai substanţial. Învăţ cum percepe un copil şcoala, unde există discordanţe şi, cel mai important, ajung să înţeleg ce trebuie el să facă în fiecare zi pentru a putea supravieţui şcolii.

A înţelege călătoria şcolară a unui elev, strategia lui de a negocia cu şcoala, este poate lucrul cel mai important pe care pot să-l învăţ din întâlnirea terapeutică cu un copil. Înţelegerea aceasta merge dincolo de orice simplă diagnoză şi dincolo de identificarea unor dizabilităţi intelectuale, deşi oricare dintre acestea pot fi o parte importantă a călătoriei. Simplul gest prin care un copil îmi comunică cum simte el că se adaptează sau nu mediului şcolar îi poate modifica radical experienţa şcolară: a fi ascultat şi înţeles poate avea efect de vindecare sau încurajare. Dacă pot găsi o cale prin care să transmit părinţilor unui copil şi colegilor mei o parte din cele învăţate de la copil, iar ei reacţionează într-un mod util, aceasta poate de asemenea să schimbe experienţa şcolară a copilului.

După douăzeci de ani de muncă de acest fel cu părinţii şi copiii, sunt convins că unul dintre cele mai mari obstacole în a-i ajuta pe copii la şcoală este faptul că părinţii nu au o viziune corectă despre şcoală. Este un paradox: dat fiind că părinţii au trecut prin şcoală când au fost copii, teoretic, ei ar trebui să dispună de această informaţie. Totuşi, experienţa mi-a arătat că adulţii au pierdut contactul cu structura şi semnificaţia propriei experienţe educaţionale. Ca urmare, copiii simt că părinţii lor "nu sunt în temă", că nu înţeleg. Părinţii au tendinţa să se concentreze asupra notelor şi a felului cum vor evolua lucrurile şi pierd din vedere realităţile vieţii de zi cu zi a copilului.

Aceasta se întâmplă dintr-un număr de motive: amintirile noastre din copilărie sunt adesea pierdute sau reprimate. De asemenea, lipsiţi poate de informaţii despre ziua de şcoală a copilului lor, părinţii sunt condamnaţi să se concentreze asupra viitorului său. Procedând astfel, e posibil ca ei să omită aspect importante din prezentul copilului.

Chiar şi cei mai prevenitori părinţi ai unor copii de vârstă şcolară tind să aibă viziunea simplistă după care copiii lor funcţionează doar la două viteze: fie muncesc destul, fie nu muncesc destul. Prea adesea părinţii utilizează metafore mecanice atunci când vorbesc despre copii. Spunem că un copil trebuie "pus în viteză" sau că trebuie "să apese acceleraţia la maximum", ca să-şi mărească notele. Uneori este adevărat că un copil nu lucrează atât de mult pe cât ar putea din punct de vedere teoretic. Totuşi, el nu poate fi pus într-o viteză mai mare sau să i se dea "un şut în fund" sau "un brânci de pornire", cum mi-au spus mulţi părinţi. Dacă este să gândim despre copii că au viteze, ar trebui să-i comparăm măcar cu cele mai sofisticate biciclete mountain bike. Copiii au cel puţin douăzeci şi opt de viteze, pe care le schimbă necontenit în timp ce urcă şi coboară povârnişurile unei zile de şcoală.

Orice părinte ar trebui să ştie lucrul acesta, fiindcă orice adult s-a confruntat cândva cu cerinţele vieţii şcolare. În timp ce discutam ideile pentru cartea de faţă cu o prietenă a mea, o femeie la cincizeci de ani, a spus: "Oh, şcoala... eram speriată în fiecare zi". Chiar dacă nu ai fost îngrozit sau îngrijorat în fiecare zi, au existat nenumărate prilejuri în copilărie când te-ai simţit copleşit şi mic. Un om de spirit a spus cândva că cea mai puternică persoană de pe pământ este un educator de grădiniţă în prima zi de şcoală. Copil fiind, nu aveai impresia că poţi face să se întâmple ceva. Te găseai sub controlul altora şi de cele mai multe ori lucrurile ţi se întâmplau ţie.

Reprimăm o mare parte din cele ce ni s-au întâmplat în copilărie. Poate cea mai originală intuiţie a lui Freud a fost aceea că suntem capabili să zăvorâm în mintea inconştientă unele amintiri din copilărie care ne deranjează sau sunt inacceptabile pentru psihicul nostru de adulţi. Freud credea că reprimăm multe experienţe ale noastre din copilărie din cauza gândurilor sexuale. Dar eu cred că tindem să reprimăm acele amintiri în care suntem neajutoraţi şi nu avem niciun control. Oamenii îşi amintesc în mod selectiv experienţele din copilărie. Dacă un părinte pierde contactul cu propriile experienţe din timpul şcolii, el va avea dificultăţi să-şi ajute copilul în eforturile sale şcolare. Unul dintre scopurile acestei cărţi este să te ajute pe tine, cititorule, să-ţi aduci aminte ce ţi s-a întâmplat în şcoală.

Adulţii au adesea o viziune selectivă - uneori romanţată, alteori caricaturizată - a experienţelor lor şcolare. Condensăm mulţi ani într-un set de povestiri de război, de întâmplări anecdotice, lustruite prin repetiţie. Dacă aţi participat la o reuniune cu foştii colegi de liceu, aproape sigur aţi schimbat amintiri despre copiii de succes, despre tragica sinucidere sau accidentul de maşină care l-a răpit pe unul dintre colegii de clasă, despre cel mai plicticos, cel mai insuportabil, cel mai sexy sau cel mai patetic dintre profesori. Aceste evenimente trăite împreună trebuie, desigur, împărtăşite. Dar v-aţi spus unii altora povestea lăuntrică despre ce înseamnă să fii la şcoală, poate despre cât de supăraţi sau de jalnic v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât de incredibil de competitivi v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât l-aţi adorat pe un profesor din liceu?

Multe sentimente inconştiente despre experienţele şcolare nu au fost niciodată puse cu adevărat în cuvinte. Am luat odată un interviu unui om de afaceri de mare succes din domeniul imobiliar. El era revoltat împotriva experienţelor sale de şcoală începând chiar din clasa întâi, deşi admitea importanţa educaţiei. "Toţi trebuie să ştim câte ceva despre orice, dar Dumnezeule, să rabzi un an întreg lucruri pe care le urăşti pur şi simplu, iar atât de mulţi - poate jumătate de clasă - sunt mai tot timpul cu gândul într-altă parte... Nu am fost singurul care simţea astfel".

Părinţii acestui om vor fi ştiut oare că la şcoală el era dezinteresat şi supărat? Vor fi ştiut ei că suferinţa lui se datora unei enorme discrepanţe între inteligenţa lui nativă şi o dizabilitate de citire foarte reală, dar nediagnosticată? Părinţii lui nu au ştiut ce să facă?

"Şcoala nu se deosebeşte prea mult de o mică ţară. Fiecare şcoală are cultura ei, figurile sale proeminente, politica sa, clasa sa de jos şi ciudăţeniile sale. Cu ce te alegi de acolo nu depinde în totalitate de tine. Îţi trăieşti viaţa şi faci faţă diverselor încurcături pe măsură ce apar. În final, eşti diferit în anumite privinţe. Şcoala îţi schimbă viaţa, în bine sau în rău." (Elev în clasa a XII-a)

Nu doar copiii cu dizabilităţi de învăţare se zbat şi suferă. Elevii "dotaţi" (dintre care mulţi au de asemenea dizabilităţi de învăţare sau lacune problematice în aptitudinile lor) pot simţi nevoia disperată a unei provocări autentice sau a unei companii sociale printre colegi. Ei îşi doresc poate să deprindă mai uşor alte aptitudini sau se simt stingheriţi de presupunerile, speranţele sau aşteptările altora. Printre cei mai nefericiţi copii pe care i-am cunoscut erau unii aflaţi pe lista de onoare. S-a spus că toate marile daruri au un preţ. Cum se simte oare un copil care trăieşte această experienţă?

Ce se poate spune despre elevii medii, cei aşa-şi-aşa? La fel cum nu există fiinţe umane aşa-şi-aşa, niciun copil nu este "mediu" odată ce ai ajuns să-l cunoşti. Cel mai bun prieten al vostru este cumva mediu? Un copil care manifestă numai un slab interes pentru munca şcolară este oare numai puţin afectat de provocările dificile ale şcolii, de o ceartă cu cel mai bun prieten al său, de un divorţ sau o boală în familie sau de felul cum toată lumea îl compară cu fratele sau cu sora sa eminentă?

Ce se poate spune despre copiii care se autoizolează sau folosesc droguri şi alcool, în încercarea de a-şi trata singuri nefericirea, sau care sfârşesc la reanimare după tentative de sinucidere? Nimeni nu se autodistruge pentru un extemporal la istorie, dar ziua de şcoală şi experienţa şcolară nu sunt nicidecum irelevante. Şcoala este întotdeauna un factor care contribuie la calitatea vieţii unui copil. Cu cât mă gândesc mai mult la experienţa şcolară a elevilor care vin în biroul meu, cu atât mai mult realizez că, în pofida situaţiei mele de elev de succes la şcoli excelente, am trăit şi eu majoritatea lucrurilor pe care le aud de la aceşti tineri nefericiţi, deşi poate că nu în aceeaşi măsură. Am ajuns la concluzia că până şi cea mai bună şcoală este un loc dificil pentru un copil. În cuvintele fiicei mele, la şcoală trebuie să suporţi o grămadă de mizerii.

Deşi aceasta nu pare o observaţie esenţială, eu am găsit că este utilă. Lucrând cu profesorii şi administratorii, acţionăm zilnic pe baza supoziţiei implicite că am creat un mediu sigur, sănătos şi stimulator pentru elevi, iar dacă ei au probleme, acestea este cauzat de factori din interiorul lor. Cu toate acestea, după spusele elevilor, chiar dacă şcoala este un ambient stimulator, ea constituie prea adesea un obstacol în calea creşterii, a dezvoltării şi a sentimentului eului. Ei îmi spun că e greu să ai încredere în şcoală, că trebuie să fie vigilenţi o mare parte a timpului şi că se află mereu în căutarea unor metode pentru a fi performanţi, pentru a se acomoda şcolii şi a putea să profite de mediul educaţional.

Dacă citiţi această carte, probabil aţi căutat un răspuns la întrebarea: "Cum a fost la şcoală?" Dar, în realitate, vreţi să întrebaţi: "Cum este de fapt şcoala pentru copilul meu? Este el OK?"

Copiii au răspunsurile

Ca psiholog, sfatul meu este simplu: Dacă găsiţi o metodă de a-i întreba cum este şcoala pentru ei, aceştia vă vor spune. (Mă grăbesc să adaug că, dacă e vorba să discuţi cu copiii, e mai uşor să fii psiholog decât părinte - voi reveni asupra acestui aspect.) Mie copiii îmi spun de ce îi sperie şcoala; îmi spun de ce sunt plictisiţi; îmi spun când profesorii sunt ipocriţi. Invariabil, când stau de vorbă cu un elev, aflu câte ceva ce niciun adult nu a fost capabil să-mi spună despre activitatea acelui copil la şcoală. Deseori aflu lucruri semnificative chiar despre şcoală.

Anul trecut am discutat cu un băiat care a avut probleme serioase fiindcă a copiat la o lucrare în ultimul an. Şcoala era supărată, părinţii necăjiţi, iar băiatul ruşinat. Fusese un elev bun, iar când l-am întrebat ce i se întâmplase, a spus: "În şcoala aceasta totul este ritm şi regim, iar eu am ieşit din ritm mai mult de un an". Pe lângă faptul că era o descriere strălucită a stresului academic din şcoală, caracterizarea lui m-a frapat şi prin fundamentarea psihologică absolut riguroasă. Nu putuse să ţină ritmul cu cerinţele şcolii. Nu am simţit oare cu toţii acelaşi lucru la un moment dat în perioada şcolară?

Niciodată nu am auzit de la vreun elev o poveste despre viaţa la şcoală cu care să nu mă pot identifica personal. O elevă îşi descrie mânia faţă de profesorul de teatru care a umilit-o în faţa clasei, spunând: "Unele persoane din clasa aceasta sunt prea timide", imediat după ce ea îşi prezentase pantomima în faţa colegilor. Îmi aduc şi eu aminte de ceva asemănător. Un băiat dezabuzat din clasa a treia e foarte furios fiindcă profesorul care supraveghea terenul de joacă nu le-a permis să mai joace fotbal numai fiindcă doi băieţi era cât pe ce să se ia la bătaie. Bineînţeles că lucrul acesta l-a enervat. Nu vă pot spune de câte ori, în timp ce discutam cu un copil, nu mi-a venit să strig: "Iată motivul pentru care nu te descurci la şcoală. Înţeleg acum de ce nu te poţi concentra!"

Uneori, problema nu are nicio legătură cu orele, cu profesorii sau cu temele pentru acasă. Un băiat din clasa a zecea care suferea de dureri cronice de cap tocmai rupsese relaţia cu prietena lui. Faptul acesta îi absorbea întreaga energie mentală. Insistenţele părinţilor săi că trebuie să se străduiască mai mult la şcoală ajungeau la nişte urechi înfundate de suferinţa emoţională.

Este o problemă să fii părinte. Dacă propriul copil vă spune că nu se descurcă la şcoală fiindcă s-a despărţit de prietena lui, latura părintească din voi tinde să-i răspundă: "Nu căuta pretexte!" sau: "Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, dar şcoala este viitorul tău şi nu trebuie să laşi ca totul să se ducă de râpă numai din cauza primei tale relaţii de iubire". Astfel de replici pun de obicei capăt discuţiei.

Un psiholog nu trebuie să le facă reproşuri copiilor sau să le amintească ce este important. Trebuie doar să le înţeleagă viaţa interioară. De aceea e mai uşor să obţii povestea ca psiholog. Temându-se de judecata părinţilor, copiii se închid anticipat.

Aproape invariabil am senzaţia că un copil îşi înţelege situaţia şcolară mai bine decât părinţii săi - oricât de interesaţi şi compătimitori ar fi aceştia. De nenumărate ori am discutat în biroul meu cu părinţi surprinşi când le explicam cum percepe copilul lor şcoala. "Nu ne-am dat seama că era speriat în fiecare zi", spun ei; sau: "Habar nu aveam că-şi urăşte atât de mult profesorul. Nici nu ne-am gândit că situaţia e atât de gravă".

În clasa a opta, îmi uram profesorul. Eram convins că e realmente un tâmpit: vulgar, indolent, indulgent cu el însuşi şi rău cu copiii. M-am plâns directorului, închipuindu-mi că în felul acesta va fi concediat. Doi ani mai târziu, am condus o campanie împotriva profesorului meu de franceză din clasa a zecea, una din cele mai plicticoase şi meschine fiinţe umane din câte am avut neşansa să cunosc, în speranţa că va fi obligat să se pensioneze. Nici de data aceasta nu am reuşit. În schimb, m-am ales cu mustrări şi reţineri după ore pentru eforturile mele. În alţi ani am fost detaşat, ruşinat sau anxios. Toate acestea în pofida succesului academic graţie căruia am ajuns la Harvard.

Toată clasa a opta, părinţii au continuat să-mi repete mantra adulţilor: "Trebuie să înveţi să lucrezi şi pentru oameni care nu-ţi plac". Îmi venea să le strig: "Nu numai că nu-mi place de el. Nu-l respect ca om şi sunt obligat să-mi petrec toată ziua cu el. Oare voi ştiţi ce înseamnă asta?" Voiam ca părinţii mei să înţeleagă cum mă simţeam să stau zilnic în clasa acelui om, să înţeleagă că, deşi mă descurcam rezonabil din punct de vedere academic, iar în multe privinţe eram un "elev bun", uram lucrul acesta. Îl uram din nou, în fiecare zi.

"Şcoala poate fi un loc excelent, fiindcă înveţi lucruri noi şi-ţi vezi prietenii. Dar poate fi şi un loc chinuitor atunci când eşti confuz, frustrat sau doar treci prin momente dificile, şi poate fi orice - un extemporal sau să citeşti ceva din manual". (Elev în clasa a VI-a)

După o lecţie deschisă la şcoala fiicei sale din clasa a şaptea, unde părinţii au asistat la o versiune în miniatură a unei zile de şcoală - câte cinci minute din fiecare oră -, un prieten mi-a relatat următoarele: "La un moment dat, în timpul expunerii profesorului de matematică, mi-am dat seama că nu sunt atent. Am încercat să-mi amintesc la ce mă gândeam înainte să realizez că nu ascult şi iată: mă gândeam la programul meu de şoferie pentru a doua zi. Nu crezusem până atunci că există ceva mai plicticos decât să mă gândesc la programul meu de şoferie, dar acum cred că există: profesorul acela de matematică. Ne-am simţit atât de uşuraţi când, nouăzeci de minute mai târziu, am ieşit - şi săriserăm peste ultima temă!"

Fiica mea, Joanna, îmi repeta mereu că profesorul ei de ştiinţe din clasa a zecea este incredibil de plicticos. Eram sigur că exagerează, până când m-am dus cu ea la şcoală în ziua de vizită a părinţilor. După ce l-am ascultat cincisprezece minute pe profesor, cu zumzetul lui de o monotonie ucigătoare, îmi venea să ţip, să arunc notiţele, să visez. Pentru mine, cel mai bun aspect al lecţiei sale a fost că nu a trebuit să mă mai întorc vreodată. Din păcate, fiica mea a trebuit să se întoarcă de patru ori pe săptămână, timp de încă şapte luni. Tot ce am putut face ca s-o ajut a fost să renunţ la solidaritatea dintre adulţi şi să recunosc adevărul: "Ai dreptate, Joanna, e incredibil de plicticos".

Prietenul meu Jim Sadler este directorul unei mici şcoli din Insulele Virgine. Fiind o şcoală atât de mică, el răspunde personal de evaluarea tuturor profesorilor. Cu un personal didactic de 70 de oameni, el asistă la ora fiecărui profesor de două ori pe an, aşadar, un număr de 140 de vizite. El încearcă să distribuie cât mai uniform vizitele pe durata anului şcolar, dar se întâmplă uneori ca, revenit pe insulă după o călătorie prelungită pe continent, să trebuiască să-şi dubleze sau tripleze vizitele. "Mi-e groază pur şi simplu de zilele în care trebuie să asist la trei ore", mi-a spus el. "Nu e uimitor că le pretindem copiilor ceva ce noi nu am vrea să facem? Cu greu suport să merg la trei ore, dar copiilor le cerem să meargă la şapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână". Un total de treizeci şi cinci de ore, săptămână după săptămână.

Şcoala este o lume bogată şi interesantă, în care copiii îşi trăiesc o mare parte a tinerei lor vieţi, dar noi nu le acordăm destul credit pentru ceea ce se petrece în mintea lor. Mulţi părinţi cred că viaţa începe după şcoală. Nimic nu este mai departe de adevăr, atât din punct de vedere psihologic, cât şi matematic. Dacă o studentă urmează să trăiască până la optzeci de ani, timpul petrecut de ea în şcoală şi facultate reprezintă 28 la sută din viaţa ei. Copilul petrece mai multe ore de veghe la şcoală decât acasă. Orice copil face la şcoală o călătorie psihologică intense care trebuie trăită - într-un mod fericit sau nefericit - în clădirea şcolii. Între zidurile acelea de cărămidă, copilul se simte emoţionat, entuziast, furios sau dezamăgit. Copiii ştiu lucrul acesta foarte bine. Ei stau în banca lor şi simt cum trece timpul. Câţiva adolescenţi mi-au spus: "La şcoala asta simt că am o viaţă!" Fraza aceasta m-a obsedat.

Voi aţi simţit că aţi avut o viaţă la şcoală? Dacă da, ce fel de viaţă a fost? Dacă vreţi să înţelegeţi ce trăieşte copilul vostru la şcoală, trebuie să vă recuperaţi amintirile autentice ale vieţii de elev. Trebuie să vă concentraţi asupra călătoriei psihologice unice pe care aţi făcut-o prin şcoală. Educaţia primită acolo v-a mers la suflet? A făcut apel la sinele vostru autentic? V-aţi descoperit pe voi înşivă la şcoală? Ce aţi descoperit?

L-am întrebat pe un om de ştiinţă talentat despre anii petrecuţi în şcoala elementară. A început imediat să depene întâmplări din clasa a cincea. Chestionat despre primii cinci ani de şcoală, de la grădiniţă până într-a patra, nu şi-a putut aminti nimic. Am insistat, dar tot nu şi-a reamintit mare lucru. Ştia doar că învăţase cu greu să citească. "Nu am învăţat să citesc până în clasa a treia. De fapt, puţin a lipsit să fiu retras", a spus el. Şi-a adus apoi aminte că în clasa a patra a împrumutat de la bibliotecă o carte despre legile lui Ohm ca să încerce să calculeze rezistenţa circuitelor în paralel. Şi-a amintit pe urmă mai multe:

În clasa a şasea trebuia să fac un referat ştiinţific şi, nefiind un bun ascultător, dar destul de activ, am ales ca temă electricitatea şi am crezut că trebuie s-o inventez eu. M-am gândit că trebuie să fac experimente şi să inventez deopotrivă electrostatica şi electrodinamica. Inutil să spun că nu am terminat niciodată referatul şi am primit nota 1. A fost una dintre marile traume ale vieţii mele şi nimeni nu a realizat că eu coborâsem în atelierul meu din beci şi încercasem să inventez electricitatea.

Iar când profesorul lor a început să le predea adunarea, a trebuit să facă ceva ca să-şi ocupe mintea:

O amintire dominantă este că urmăream ceasul şi număram în minte ca să văd dacă pot prezice - ceasul avea un minutar care se deplasa la fiecare minut - să văd dacă pot prezice când se va mişca, fiindcă eram îngrozitor de plictisit. Şi-mi aduc apoi aminte că la matematică, făcând aritmetică şi aşa mai departe, am atribuit fiecărui număr o personalitate, încât dacă adunam 13 cu 54, "1" era un elefant, "3" era Mickey Mouse etc. şi voiam să văd cum se combină. Inventam poveşti despre adunarea numerelor, fiindcă era atât de plictisitor.

Îşi va fi dat cineva seama ce se petrece în mintea acestui băiat, că el încerca să inventeze electricitatea şi să născocească poveşti cu animale în timpul plicticoaselor lecţii de aritmetică? Unul dintre scopurile mele în această carte este să vă familiarizez din nou cu strategiile la care recurg copiii - unele dintre ele poate că le-aţi folosit şi voi - ca să supravieţuiască unei zile de şcoală.

Aspectul psihologic al educaţiei lipseşte

Ceva lipseşte din discuţiile publice din ţara aceasta despre educaţia copiilor. În toată frenezia despre testele federale, responsabilitatea şi neajunsurile profesorului, educaţia specială şi finanţarea şcolilor, puţini oameni vorbesc despre dimensiunea psihologică a şcolii. Vă surprinde poate că spun asta. La urma urmei, nu există oare vagoane de cărţi despre funcţionarea şcolii, scrise de profesionişti ai domeniului? Iată, de exemplu, splendida carte a lui Mel Levine, A Mind at a Time, sau valoroasa lucrare a lui Edward Hallowell şi John Ratey, Driven to Distraction. Fiecare dintre aceste cărţi te introduce în mintea copiilor, examinând felul în care diferenţele în aptitudinile de învăţare afectează performanţa şcolară şi încrederea în sine. Cărţile acestea se bazează pe cercetări despre natura creierului şi a procesului de învăţare. Deşi ele sunt într-adevăr psihologice şi foarte utile, vreau să vă ofer o poveste psihologică diferită.

Există cărţi scrise de psihologi care vă spun cum să vă motivaţi copilul să obţină note mai bune sau cum să-şi mărească performanţa şcolară. Alte cărţi, scrise de ziarişti, au examinat structura vieţii în şcoli. Unele îi urmăresc pe copii de-a lungul unui an. Există şi cărţi în stil revoluţionar, care atacă şcolile fiindcă sunt plicticoase şi irosesc timpul copiilor. Oricât de interesante ar fi cărţile acestea, eu am o încredere profundă în demersul şcolar şi îi susţin pe profesorii şi administratorii care-şi dedică viaţa pentru a face şcolile funcţionale pentru copii. Îmi propun să realizez ceva ce nu este revoluţionar. Vreau să-i reamintesc cititorului ce fac copiii în fiecare zi ca să rămână intacţi şi vii din punct de vedere psihologic în şcoală.

Întotdeauna vorbim despre ce încercăm să-i învăţăm pe copii în şcoală şi dacă ei învaţă ceea ce au nevoie. Dar acesta este doar primul dintre cele trei nivele diferite care constituie experienţa şcolară a copiilor: Lecţia, Strategia şi Autocunoaşterea.

Lecţia este agenda adultului pentru copii. Strategia este ceea ce dezvoltă copiii ca să facă faţă realităţii Lecţiei şi multor altor lucruri pe care sunt interesaţi să le înveţe din şcoală.

Oricât de importantă ar fi Lecţia, este teribil de incompletă. Cu toate acestea, ca adulţi, nu putem înceta să ne gândim la ea.

Mama unei fete din clasa a şaptea mi-a povestit că, la sfârşitul lui iulie, înainte să înceapă clasa a opta, fiica ei a spus: "Abia aştept să mă întorc la şcoală...". Încântată, mama aştepta ca fata să-i spună ceva despre orele preferate de anul viitor. Dar fiica ei şi-a terminat astfel propoziţia: "... să văd cât au mai crescut băieţii". Păi, bineînţeles! Pentru o fată sau un băiat din clasa a opta, aflaţi la mijlocul pubertăţii, acesta este aspectul cel mai interesant al şcolii.

Pentru adulţi, Lecţia este supremă. Este o supoziţie fundamentală. Importanţa şcolii este evidentă şi incontestabilă, la fel şi inevitabilitatea frecventării şcolii. Copiii trebuie să meargă la şcoală. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească. Educaţia este bună şi o diplomă universitară este esenţială în Epoca Informaţiei. Adevărurile acestea sunt atât de evidente, încât nu le punem în discuţie. Uităm că ai noştri copii nu sunt servitori cu contract şi nici maşini. Pentru ei, şcoala nu este automată. Pentru niciunul dintre ei nu este uşoară - nici chiar pentru cei care o fac să pară uşoară -, iar pentru unii costurile sunt foarte mari. Uităm că multe dintre lucrurile învăţate la şcoală - poate majoritatea - nu provin de la adulţi.

"Uneori mă simt descurajat în privinţa şcolii. De fapt nu a şcolii, ci a ceea ce mi se întâmplă mie acolo". (Elev în clasa a V-a)

Strategia este aportul copiilor la experienţa şcolară: încercările lor de a face faţă cerinţelor şcolii, stilul propriu de a învăţa, aşteptările părinţilor şi complexul de pretenţii venite din partea colegilor lor. Orice copil, oricât de dezinteresat sau detaşat de cerinţele şcolii ar putea să pară, îşi perfectează continuu strategia prin care să menţină în echilibru aceste forţe intense şi conflictuale.

Autocunoaşterea este ceea ce obţin efectiv copiii în şcoală, de cele mai multe ori spre binele experienţei lor şcolare. Majoritatea copiilor capătă încredere şi un interes pasionat pentru ceva. Uneori, însă, autocunoaşterea este dureroasă, ceea ce nu este nicidecum intenţia educatorilor. De exemplu, uneori copii afro-americani talentaţi care au fost educaţi în şcoli private de elită, în mod tradiţional ale albilor, se găsesc într-un mediu cu dureros de puţini copii de culoare. Ei se aleg cu o educaţie selectă, dar şi cu sentimentul profund că nu-şi au locul nicăieri. Ce tip de educaţie este, de fapt, aceasta? Întrebarea pe care o pun copiilor de-a lungul acestei cărţi şi în munca mea cu ei se reduce la: "Ce ai învăţat, de fapt, despre tine însuţi la şcoală?"

Să încep cu mine însumi. Din clasa a doua şi până într-a douăsprezecea am purtat la şcoală un sacou, cămaşă cu nasturi şi cravată. Am fost binecuvântat cu un creier şcolar destul de bun şi aveam rezultate excelente la teste - o reţetă pentru un succes academic rezonabil. Dar în mine însumi ştiam că eram doar un foarte bun jucător. Depuneam eforturi rezonabile pentru profesorii care-mi plăceau, iar pentru ceilalţi jucam jocul şcolii, sărind prin inelele regulamentare, fără eforturi dramatice.

Pentru mine, şcoala a fost un joc. Puteam să fac ce voiam eu să fac satisfăcând, în acelaşi timp, cerinţele autorităţilor? În timpul liceului - o mică şcoală cu internat în Dutchess County, New York - am fost regele activităţilor extracurriculare. Şcoala mi-a oferit un loc unde să exersez conducerea publică şi să dau curs pasiunilor mele. Am întreţinut douăzeci şi cinci de acvarii cu peşti şi am editat revista şcolii. În penultimul an, am fost şeful sălii de mese, adică îi supravegheam pe elevii care serveau şi pe cei care spălau vasele. Mi-a plăcut, de asemenea, să mă uit la televizor împreună cu bucătarii aflaţi în pauză (TV-ul era sever restricţionat în şcolile-internat; am reuşit să ocolesc acele reguli folosindu-mă de poziţia mea de conducere). Scrierea de referate pentru clasă şi studiul pentru testele de franceză se aflau în coada listei mele de activităţi. Deşi, în general, mă achitam de ele în mod satisfăcător, nu am căutat niciodată să mă remarc academic până când, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, mi-am luat doctoratul la Universitatea din Chicago. Abia atunci am început cu adevărat să lucrez în şcoală.

Copiii mei m-au introdus într-un tip de experienţă şcolară complet diferită de cea pe care o trăisem eu. Şcolarizarea lor a fost o provocare serioasă atât pentru soţia mea, cât şi pentru mine, amândoi fiind suficient de capabili academic şi de perseverenţi pentru a ne continua educaţia până la obţinerea doctoratelor. Copiii mei, Joanna, şaptesprezece ani, şi Will, unsprezece ani, au aptitudini radical diferite de cele pe care le avusesem eu - fiica mea este o sportivă, iar fiul meu un artist - şi întâmpină mai multe dificultăţi şcolare decât am avut eu de înfruntat vreodată. Amândoi au dizabilităţi de învăţare semnificative. Joanna este dislexică şi detestă cititul. Will are un maldăr de probleme de procesare şi ordonare, precum şi disgrafie (un scris de mână oribil), care transformă uneori şcoala într-un calvar. Ar fi prea puţin spus că experienţa mea şcolară, în care mă achitam de obligaţii într-o manieră improvizată şi de ultim moment, nu m-a pregătit suficient ca să-i îndrum prin şcoală pe aceşti doi copii minunaţi.

Când vine vorba de propriii copii, nu reuşesc niciodată să-mi ies din tipare. Mă poticnesc mereu de anxietatea, ambiţia, iubirea şi confuzia mea privitoare la cât de mult îmi seamănă ei sau nu în nevoile şi dorinţele lor. Nu-mi pot scoate niciodată ochelarii de cal părinteşti când e vorba de copiii mei, fiindcă vederea îmi este întotdeauna afectată de istorie şi speranţă şi de iubire, de asemenea.

Fiecare părinte care-şi păstoreşte şi antrenează copilul prin şcoală trebuie să privească foarte atent la propria istorie. Care a fost realitatea experienţei voastre şcolare? Cu ce pachet de aptitudini genetice aţi intrat pe poarta acelei construcţii de cărămidă în care petreceţi atât de mult timp? Istoria voastră personală are ceva de-a face cu strategiile pe care copilul vostru le elaborează chiar acum ca să supravieţuiască în şcoală? Aţi terminat liceul cu sentimentul că sunteţi o persoană de încredere şi de succes sau v-a încercat un oarecare sentiment al eşecului? Aţi trecut pe brânci linia de sosire, uşuraţi să scăpaţi de acolo?

Le doriţi copiilor voştri ca la terminarea şcolii să fi învăţat aceleaşi lecţii profunde despre ei înşişi ca şi voi sau pentru ei vreţi ceva diferit? Măcar este opţiunea voastră?

Leviatanul

 

Thomas Hobbes
Leviatanul
Editura Herald, 2020

Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Thomas Hobbes (1588-1679), considerat unul dintre principalii fondatori ai filosofiei politice şi ai ştiinţei politice moderne, s-a născut în Malmesbury, comitatul Wiltshire, Anglia. După ce şi-a încheiat studiile la Magdalen Hall, Oxford, în 1608, a devenit preceptorul unuia dintre fiii lordului Cavendish de Hardwick, care avea să devină mai apoi conte de Devonshire, legătură sa cu această familie fiind de lungă durată.

Primele sale studii s-au centrat pe clasici, traducând Războiul peloponesiac de Tucidide, în 1628. La scurt timp, Hobbes a început să fie interesat de ştiinţă şi de filosofie, interes stimulat mai ales de călătoriile de lungă durată în Europa, unde a avut ocazia să cunoască figuri importante ale vremii, printre care Galilei şi Descartes. Lucrul acesta l-a condus la marele sau proiect de formulare a unei ştiinţe politice care avea să aibă ca efect, pe lângă crearea altor opere (precum The Elements of Law, De homine, De cive şi De corpore), publicarea capodoperei sale Leviatanul, în 1651.

La vârsta de optzeci şi patru de ani, Hobbes şi-a scris autobiografia în versuri, iar în următorii trei ani a tradus Odiseea şi Iliada lui Homer. Pe lângă filosofia politică, Hobbes a adus contribuţii într-o diversitate de alte domenii, printre care istoria, geometria, fizica gazelor, teologia, etica, filosofia limbajului şi a minţii.
*
Leviatanul este considerat de mulţi drept una dintre cele mai influente şi mai importante opere din istoria intelectuală şi politică a Europei, putând fi comparat cu scrieri ale lui Platon, Aristotel, Machiavelli, Hegel şi Marx. Multe dintre subiectele discutate aici de Hobbes - de la elemente care ţin de antropologie, epistemologie şi psihologie până la conceptul de suveranitate şi cel de reprezentare, teoria generării statelor, structura socială şi educaţia, cauzele dizolvării statului şi cauzele războiului civil, relaţia dintre conştiinţa privată şi cea publică, precum şi cea dintre Stat şi Biserică - au rămas cât se poate de actuale.

Scris într-o perioadă din istoria Angliei în care structurile politice şi cele sociale, precum şi metodele ştiinţei sufereau schimbări şi reinterpretări radicale, Leviatanul, prin forţa argumentului său şi prin provocările aduse posterităţii, a rezistat încercării vremurilor şi a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea lumii moderne.
*
"Leviatanul demonstrează cu precizie geometrică cum să creezi o lume în care indivizii, eliberaţi de frica de semenii lor şi de osânda veşnică, se pot apleca asupra sarcinii lumeşti, dar pline de satisfacţii, a îmbunătăţirii propriei sorţi. Aşa era omul menit să trăiască, într-o stare de libertate, înainte de inventarea zeilor." (Mark Lilla, The Stillborn God: Religion, Politics, and the Modern West)

"Thomas Hobbes a fost primul sociobiolog, cu două sute de ani înainte de Darwin." (Daniel Dennett, Darwin's Dangerous Idea)

"În ultimele două decenii, antropologii au strâns date despre viaţa şi moartea din societăţile prestatale, în loc să accepte stereotipurile călduroase şi pozitive. Ce au descoperit? Pe scurt: Hobbes a avut dreptate, Rousseau s-a înşelat." (Steven Pinker, The Blank Slate)

"Leviatanul lui Hobbes este cea mai mare operă de gândire politică scrisă în limba engleză." (John Rawls, Lectures on the History of Political Philosophy)

"Hobbes este întemeietorul politicii moderne. Prin urmare, înţelegerea ştiinţei politice hobbesiene este precondiţia de bază pentru orice înţelegere radicală a politicii moderne." (Leo Strauss)

"Leviatanul este cea mai mare, poate singura, capodoperă de filosofie politică scrisă în limba engleză, iar istoria civilizaţiei noastre nu ne poate oferi decât puţine opere cu o cuprindere şi o prestanţă asemănătoare. În consecinţă, Leviatanul nu trebuie judecat decât potrivit celor mai înalte standarde şi nu trebuie luat în considerare decât în cel mai larg context." (Michael Oakeshott)

"Meritele lui Hobbes ies mai pregnant în evidenţă dacă-l privim în contrast cu filosofii politici de dinaintea să. El este total debarasat de superstiţii; nu îşi derivă argumentele din ceea ce s-a petrecut cu Adam şi Eva în vremea Căderii. Discursul său este clar şi logic; etica sa, că o fi bună sau rea, este complet inteligibilă şi nu comportă folosirea de concepte dubioase. Pe lângă Machiavelli, care este însă mult mai limitat, el este primul autor cu adevărat modern în perimetrul teoriei politice. Acolo unde greşeşte, greşeşte din pricina simplificării excesive, şi nu pentru că baza gândirii sale ar fi nerealistă sau fantezistă. Din acest motiv, merită încă şi astăzi să fie combătut." (Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale)

Fragment
Partea a doua: Despre comunitatea civilă
Capitolul XVII

Despre cauzele, naşterea şi definiţia comunităţii civile


1. Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor (care în mod natural iubesc libertatea şi dominaţia exercitată asupra celorlalţi) atunci când au instituit pentru ei înşişi acea îngrădire (în care îi vedem trăind în comunităţile civile) este anticiparea propriei conservări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; adică anticiparea unei căi de a ieşi din starea nefericită de război, care este (aşa cum s-a arătat în capitolul treisprezece) consecinţa necesară a pasiunilor naturale ale oamenilor, atunci când nu există o putere vizibilă care să-i ţină în supunere şi care să-i lege, prin frica de pedeapsă, de îndeplinirea propriilor convenţii şi de respectarea acelor legi naturale expuse în capitolele al paisprezecelea şi al cincisprezecelea.

2. Căci, în absenţa unei puteri care să asigure respectarea lor, legile naturale (precum dreptatea, echitatea, modestia, mila şi (pe scurt) a face altora ce ai dori să ţi se facă ţie) sunt contrare pasiunilor noastre naturale, care ne împing spre părtinire, trufie, răzbunare şi altele asemenea. Iar convenţiile încheiate fără sabie nu sunt decât vorbe şi nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost. De aceea, în pofida existenţei legilor naturale (pe care oricine le respectă atunci când doreşte şi când poate să le respecte în siguranţă), dacă nu s-a instituit nicio putere sau dacă nu a apărut una desul de mare pentru siguranţa noastră, fiecare om se va bizui (în mod legitim) pe propria forţă şi iscusinţă pentru a se asigura împotriva tuturor celorlalţi oameni. În toate locurile unde oamenii au trăit în mici familii, a se jefui şi a se prăda unul pe celălalt era o îndeletnicire generală şi atât de departe de a fi considerată un lucru împotriva legilor naturale, încât cu cât prada era mai mare, cu atât mai mare era onoarea; iar în acea stare, oamenii nu respectau alte legi decât pe cele ale onoarei, adică abţinerea de la cruzime, lăsându-le celorlalţi viaţa şi uneltele agricole. Iar asemenea micilor familii de atunci, oraşele şi regatele de acum (care nu sunt decât familii mai mari) îşi extind dominaţia, pentru siguranţa lor, sub pretextul pericolului, de frica invaziei sau a sprijinului pe care l-ar putea primi invadatorii, căutând din răsputeri şi pe bună dreptate să-şi supună sau să-şi slăbească vecinii prin forţă sau prin uneltiri ascunse, neavând nicio altă asigurare (fapte ce sunt amintite cu cinste în epocile următoare).

3. Nici strângerea unui număr mic de oameni nu le oferă această siguranţă, căci atunci când oamenii sunt puţini, adăugirile mici de o parte sau de cealaltă măresc suficient de mult forţa pentru a dobândi victoria, ceea ce încurajează invazia. Numărul de oameni suficient pentru a ne putea încrede în propria siguranţă nu este determinat de un anumit număr, ci prin comparaţie cu duşmanul de care ne temem, iar acest număr este suficient când şansele nu sunt atât de vădite încât să decidă rezultatul războiului şi să-l împingă pe duşman să încerce un atac.

4. Totuşi, oricât de mare ar fi o mulţime, dacă acţiunile celor care o alcătuiesc sunt călăuzite de judecăţile şi dorinţele fiecăruia, ei nu se pot aştepta de la aceasta la vreo apărare sau vreo protecţie nici împotriva unui duşman comun, nici împotriva vătămărilor pe care şi le provoacă unul celuilalt. Căci, fiind distraşi de propriile opinii diferite cu privire la cea mai bună întrebuinţare şi aplicare a forţei lor, ei nu se ajută, ci îşi pun piedici unul celuilalt şi, printr-o opoziţie reciprocă, îşi reduc forţa la nimic; din acest motiv, nu doar că sunt supuşi cu uşurinţă de foarte puţini care sunt de acord între ei, ci, de asemenea, dacă nu au un duşman comun, se războiesc între ei pentru propriile interese. Căci, dacă am putea presupune că o mare mulţime de oameni ar consimţi să respecte dreptatea şi alte legi naturale în lipsa unei puteri comune care să-i ţină pe toţi supuşi, am putea să presupunem tot atât de bine că întreaga omenire ar face acelaşi lucru. În această situaţie, nici nu ar exista şi nici nu ar fi nevoie de vreo cârmuire sau de vreo comunitate civilă, căci pacea ar exista fără supunere.

5. Nu este îndeajuns pentru siguranţa oamenilor, care ar trebui, conform dorinţei acestora, să dureze toată viaţa, ca ei să fie cârmuiţi şi călăuziţi de o singură judecată pentru o perioadă limitată, cum ar fi cea a unei bătălii sau a unui război. Căci, deşi aceştia, printr-un efort comun, dobândesc o victorie împotriva unui duşman din afară, totuşi, după aceea, când fie nu mai au un duşman comun, fie cel pe care unii dintre ei îl consideră duşman este considerat prieten de către ceilalţi, se vor dezbina din cauza intereselor diferite care există între ei şi vor cădea din nou într-un război între ei.

6. Este adevărat că anumite creaturi vii, precum albinele şi furnicile, trăiesc laolaltă într-un mod sociabil (motiv pentru care sunt enumerate de către Aristotel printre creaturile politice), dar nu sunt călăuzite de altceva decât de propriile judecăţi şi apetituri; nu sunt înzestrate nici cu vorbire, prin care una să poată semnifica alteia ceea ce socoteşte a fi avantajos pentru interesul comun. Prin urmare, poate că unii doresc să ştie de ce neamul omenesc nu poate, la rândul lui, să trăiască în bună înţelegere. La aceasta răspund:

7. În primul rând, oamenii se găsesc neîncetat într-o întrecere pentru onoare şi demnitate, ceea ce nu se poate spune despre aceste creaturi. Prin urmare, pornind de aici, între oameni se ivesc invidia şi ura şi, în cele din urmă, războiul, ceea ce nu se petrece în rândul acestor creaturi.

8. În al doilea rând, printre aceste creaturi binele comun nu diferă de cel individual şi, fiind de la natură înclinate către binele individual, obţin prin acesta beneficiul comun. Dar omul, a cărui bucurie constă în a se compara cu alţii, nu poate savura ceva care nu este superior.

9. În al treilea rând, aceste creaturi, neavând (asemenea omului) uzul raţiunii, nu văd sau nu cred că văd vreun neajuns în rânduirea activităţilor lor comune, în vreme ce în rândul oamenilor sunt foarte numeroşi cei care se cred mai înţelepţi şi mai capabili să rânduiască treburile publice decât ceilalţi, iar aceştia se străduiesc să reformeze şi să inoveze, unii într-o direcţie, alţii într-o alta, mergând astfel spre discordie şi spre război civil.

10. În al patrulea rând, aceste creaturi, deşi îşi folosesc oarecum vocea pentru a-şi face cunoscute unele altora dorinţele şi alte afecte, sunt lipsite de acea artă a cuvintelor prin care unii oameni le pot reprezenta altora ceea ce este bine ca fiind un rău şi ceea ce este rău ca fiind un bine, sporind sau micşorând dimensiunea aparentă a binelui şi a răului, făcându-i astfel pe oameni să fie nemulţumiţi şi tulburându-le pacea după bunul plac.

11. În al cincilea rând, creaturile lipsite de raţiune nu pot distinge între prejudiciu şi pagubă; prin urmare, câtă vreme sunt lipsite de griji, nu se simt deranjate de semenii lor, pe când omul este cel mai turbulent atunci când este cel mai lipsit de griji, căci atunci îi place să-şi arate înţelepciunea şi să controleze acţiunile celor care cârmuiesc comunitatea civilă.

12. În ultimul rând, acordul dintre aceste creaturi este natural, iar cel dintre oameni nu poate fi obţinut decât prin convenţie, care este artificială; de aceea, nu trebuie să ne mirăm că mai este nevoie de ceva (pe lângă convenţie) care să le facă acordul constant şi durabil; şi anume, o putere comună care să-i ţină supuşi şi să le îndrepte acţiunile către avantajul comun.

13. Singurul mod de a institui o astfel de putere comună care să-i poată apăra de atacurile străine şi de prejudiciile pe care şi le pot provoca între ei, conferindu-le o siguranţă de aşa natură încât aceştia să se poată hrăni de unii singuri şi să poată trăi mulţumiţi prin propria muncă şi prin roadele pământului, este acela de a conferi întreaga putere şi forţă unui singur om sau unei singure adunări de oameni care să reducă toate voinţele lor, printr-o majoritate a vocilor, la o singură voinţă; cu alte cuvinte, să numească un om sau o adunare de oameni care să le poarte persoana şi fiecare să se recunoască drept autorul oricăror acţiuni înfăptuite sau cauzate de cel care le poartă persoana, în acele lucruri care privesc pacea şi siguranţa comune; iar în aceste lucruri fiecare dintre ei să-şi supună voinţa voinţei lui şi propriile judecăţi judecăţii lui. Aceasta este mai mult decât un consimţământ sau un acord: este o unitate reală a tuturor în una şi aceeaşi persoană, săvârşită printr-o convenţie a fiecărui om cu fiecare om, ca şi cum fiecare i-ar spune fiecăruia: autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă cârmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod.

Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulţimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, în latină CIVITAS. Aceasta este naşterea acelui mare LEVIATAN sau, mai curând (pentru a vorbi cu o mai mare reverenţă), naşterea acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub Dumnezeul nemuritor, pacea şi apărarea noastră. Căci prin această autoritate acordată lui de către fiecare persoană individuală din comunitatea civilă, el dispune de atât de multă putere, încât, prin spaima provocată de aceasta, este capabil să modeleze voinţele tuturor în vederea păcii din interior şi a ajutorului reciproc împotriva duşmanilor din afară. Iar în el rezidă esenţa comunităţii civile, care (pentru a o defini) este o singură persoană pentru ale cărei acţiuni fiecare membru al unei mari mulţimi, prin convenţii reciproce ale unuia cu celălalt, s-a făcut autor, cu scopul ca acesta să poată folosi forţa şi mijloacele tuturor după cum va socoti că este folositor pentru pacea şi apărarea lor comună.

14. Iar cel care este purtătorul acestei persoane este numit SUVERAN şi se spune că are putere suverană; iar oricine altcineva îi este SUPUS.

15. Această putere suverană poate fi obţinută pe două căi. Prima este prin forţă naturală, ca atunci când un om îşi împinge copiii să se supună cârmuirii lui, împreună cu copiii acestora, fiind capabil să-i distrugă dacă aceştia refuză; sau când, prin război, îşi subjugă duşmanii propriei voinţe, lăsându-i în viaţă cu această condiţie. A doua cale este urmată atunci când oamenii cad de acord între ei să se supună în mod voluntar unui om sau unei adunări, încrezându-se că astfel vor fi protejaţi împotriva altora. Ultima poate fi numită comunitate civilă politică sau comunitate civilă prin instituire, iar prima, comunitate civilă prin dobândire. Voi vorbi în primul rând despre comunitatea civilă prin instituire.
 

 

Thomas Hobbes
Leviatanul
Editura Herald, 2020

Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel


Citiţi introducerea acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul XVIII
Despre drepturile suveranilor prin instituire

1. Se spune că o comunitate civilă este instituită atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi încheie o convenţie, fiecare cu fiecare, ca oricare ar fi omul sau adunarea de oameni cărora majoritatea le va da dreptul de a reprezenta persoana tuturor (adică de a fi reprezentantul lor), cu toţii, atât cei care au votat pentru, cât şi cei care au votat împotrivă, să autorizeze în acelaşi fel toate acţiunile şi judecăţile acelui om sau ale acelei adunări de oameni, ca şi cum ar fi fost ale lor, cu scopul de a trăi în pace între ei şi de a fi protejaţi împotriva altor oameni.

2. Din această instituire a comunităţii civile sunt derivate toate drepturile şi competenţele aceluia sau acelora cărora le este conferită puterea suverană prin consimţământul oamenilor adunaţi.

3. În primul rând, prin faptul că aceştia încheie o convenţie se înţelege că nu mai pot fi obligaţi de o convenţie anterioară să facă vreun lucru potrivnic acesteia. În consecinţă, cei care au instituit deja o comunitate civilă, fiind astfel obligaţi prin convenţie să-şi însuşească acţiunile cuiva, nu pot în mod legitim să încheie între ei o nouă convenţie prin care să se supună altcuiva, în orice privinţă, fără permisiunea celui dintâi. Prin urmare, cei care sunt supuşi unui monarh nu pot, fără permisiunea acestuia, să respingă monarhia şi să se întoarcă la starea de confuzie a unei mulţimi dezbinate, nici să-şi transfere persoana de la cel care o poartă către un alt om sau către o altă adunare de oameni: căci ei s-au legat, fiecare cu fiecare, să-şi însuşească şi să fie cunoscuţi ca autori a tot ce va face şi va socoti că este bine să facă acela care este deja suveranul lor; aşa încât, dacă un singur om se opune detronării suveranului, toţi ceilalţi ar trebui să rupă convenţia făcută cu acel om, ceea ce este o nedreptate; totodată, fiecare dintre ei i-a dat suveranitatea celui care le poartă persoana şi, astfel, dacă îl detronează, iau de la el ceea ce-i aparţine, aceasta fiind, de asemenea, o nedreptate.

În plus, dacă cel care încearcă să-şi detroneze suveranul este ucis sau pedepsit de acesta pentru încercarea sa, el este autorul propriei pedepse, în măsura în care, prin instituire, el este autorul a tot ceea ce va face suveranul; şi întrucât ar fi o nedreptate ca un om să facă ceva pentru care poate fi pedepsit prin propria autoritate, el ar fi nedrept şi din acest punct de vedere.

Şi cu toate că, pentru a-şi justifica nesupunerea faţă de propriul suveran, unii oameni au pretins că au încheiat o nouă convenţie nu cu alţi oameni, ci cu Dumnezeu, acest lucru este de asemenea nedrept, căci nu există convenţie cu Dumnezeu decât prin mijlocirea cuiva care reprezintă persoana lui Dumnezeu, lucru pe care nu îl poate face altcineva decât locţiitorul lui Dumnezeu, care deţine puterea suverană sub Dumnezeu. Dar această pretenţie a unei convenţii cu Dumnezeu este o minciună atât de vădită, chiar şi în conştiinţa celor care pretind acest lucru, încât ea nu reprezintă doar actul unei înclinaţii nedrepte, ci şi al unei înclinaţii ticăloase.

4. În al doilea rând, întrucât dreptul de a purta persoana tuturor îi este acordat celui pe care aceştia îl fac suveran doar printr-o convenţie încheiată între ei înşişi, iar nu între suveran şi fiecare dintre ei, nu se poate petrece niciun fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului; şi, în consecinţă, niciunul dintre supuşii săi nu se poate elibera din supunerea sa, indiferent de motivul invocat.

Este evident că cel care este făcut suveran nu încheie nicio convenţie prealabilă cu supuşii săi, deoarece fie ar fi trebuit să o încheie cu întreaga mulţime, ca parte a convenţiei, fie ar fi trebuit să încheie o convenţie separată cu fiecare dintre ei. Cu întreaga mulţime ca parte a convenţiei este cu neputinţă, fiindcă aceasta nu este încă o singură persoană; iar dacă ar încheia tot atâtea convenţii câţi oameni ar fi, atunci, după ce va obţine suveranitatea, acele convenţii sunt nule, căci oricare ar fi acţiunea [suveranului] despre care vreunul dintre ei ar pretinde că reprezintă o încălcare a convenţiei, aceasta ar fi o acţiune ce îi aparţine atât lui, cât şi tuturor celorlalţi, căci a fost înfăptuită în persoana şi prin dreptul fiecăruia dintre ei.

În plus, dacă unul (sau mai mulţi) dintre ei ar pretinde că s-a petrecut o încălcare a convenţiei încheiate de suveran la instituirea sa, iar alţii (sau unul singur) dintre supuşii săi (ori doar el însuşi) ar pretinde că nu s-a petrecut o astfel de încălcare, în acest caz nu ar exista niciun judecător care să poată decide asupra controversei; astfel, se revine la sabie şi fiecare îşi recapătă dreptul de a se proteja cu propria forţă, contrar intenţiei pe care o avuseseră la instituire. Aşadar, este zadarnic să acordăm suveranitatea prin intermediul unei convenţii prealabile.

Opinia că un monarh îşi dobândeşte puterea printr-o convenţie, adică într-un mod condiţionat, provine din neînţelegerea acestui adevăr simplu: nefiind altceva decât cuvinte şi sunete, convenţiile nu au o altă forţă de a obliga, înfrâna, constrânge sau proteja decât cea provenită de la sabia publică, adică de la mâinile nelegate ale acelui om (sau ale acelei adunări de oameni) care posedă puterea suverană şi ale cărui acţiuni sunt recunoscute de toţi şi sunt înfăptuite prin forţa tuturor, unită în persoana sa.

Dar când o adunare de oameni este făcută suverană, niciun om nu-şi închipuie că o astfel de convenţie s-ar fi încheiat în momentul instituirii; căci nimeni nu este atât de prost încât să spună, de pildă, că poporul Romei a încheiat o convenţie cu romanii pentru a deţine puterea suverană în cutare sau cutare condiţii şi că, dacă nu ar fi fost îndeplinite, romanii ar fi putut destitui în mod legitim poporul roman. Faptul că oamenii nu văd că raţiunile sunt aceleaşi în cazul monarhiei şi în cel al unei cârmuiri populare izvorăşte din ambiţia unora, care sunt mai îngăduitori faţă de cârmuirea unei adunări, la care pot spera să participe, decât faţă de cea a unei monarhii, de care nu nădăjduiesc că se vor putea bucura.

5. În al treilea rând, deoarece majoritatea, printr-un consimţământ al voturilor, a declarat un suveran, cel care s-a opus trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi, adică trebuie să recunoască toate acţiunile pe care le va săvârşi suveranul; în caz contrar, acesta putând fi pe drept distrus de ceilalţi. Căci, dacă el a intrat în mod voluntar în grupul celor care s-au adunat laolaltă, prin aceasta a declarat în mod suficient voinţa sa (şi a încheiat astfel o convenţie tacită) de a accepta hotărârile majorităţii; prin urmare, dacă refuză să accepte sau protestează împotriva oricăror acestor hotărâri, acesta ar acţiona împotriva convenţiei sale şi, astfel, în mod nedrept. Şi indiferent dacă face sau nu parte din grup sau dacă i s-a cerut sau nu consimţământul, el trebuie ori să se supună hotărârilor, ori să fie lăsat în starea de război în care se găsea înainte şi în care ar putea fi nimicit de oricine, fără a se comite astfel vreo nedreptate.

6. În al patrulea rând, întrucât fiecare supus este, prin această instituire, autor al tuturor acţiunilor şi judecăţilor suveranului instituit, rezultă că orice ar face suveranul, aceasta nu poate fi un prejudiciu pentru niciunul dintre supuşii săi şi nici nu ar trebui ca vreunul dintre ei să îl acuze de nedreptate. Căci cel care face ceva prin autoritatea primită de la un altul nu produce prin aceasta niciun prejudiciu celui prin a cărui autoritate acţionează. Prin această instituire a comunităţii civile, fiecare persoană particulară este autorul a tot ceea ce face suveranul şi, în consecinţă, cel care se plânge de vreun prejudiciu din partea suveranului se plânge de ceva al cărui autor este el însuşi, motiv pentru care nu ar trebui să se acuze decât pe sine. Dar nici măcar pe sine nu se poate acuza de prejudiciu, întrucât este cu neputinţă îţi aduci ţie însuţi un prejudiciu. Este adevărat că cei care posedă putere suverană pot comite inechităţi, dar nu şi nedreptăţi sau prejudicii în sensul propriu al cuvântului.

7. În al cincilea rând şi ca urmare a celor afirmate anterior, niciun om care deţine puterea suverană nu poate fi pe drept trimis la moarte sau pedepsit în orice alt fel de către supuşii săi. Căci, având în vedere că fiecare supus este autor al acţiunilor suveranului său, el l-ar pedepsi atunci pe un altul pentru acţiunile înfăptuite de el însuşi.

8. Şi întrucât scopul acestei instituiri este pacea şi apărarea tuturor, iar cel care are drept asupra scopului are drept şi asupra mijloacelor, rezultă de aici că orice om sau orice adunare care deţine suveranitatea are dreptul să fie judecător atât în privinţa mijloacelor necesare asigurării păcii şi apărării, cât şi în privinţa lucrurilor care le pot ameninţa sau tulbura; şi să facă orice socoteşte că este necesar atât în mod anticipat, pentru menţinerea păcii şi a siguranţei, prin prevenirea discordiei interne şi a ostilităţii din exterior, cât şi pentru redobândirea lor atunci când pacea şi siguranţa au fost pierdute. Prin urmare,

9. În al şaselea rând, ţine de puterea suverană să judece care sunt opiniile şi doctrinele potrivnice sau favorabile păcii şi, în consecinţă, să judece în ce împrejurări, în ce măsură şi căror oameni să li se încredinţeze sarcina de a se adresa mulţimilor şi de a cerceta doctrinele tuturor cărţilor înainte de a fi publicate. Căci acţiunile oamenilor provin din opiniile lor, iar în buna cârmuire a opiniilor rezidă buna cârmuire a acţiunilor oamenilor spre pacea şi armonia dintre ei. Şi cu toate că, în privinţa doctrinelor, nu trebuie avut în vedere altceva decât adevărul, totuşi acest lucru nu este contrar reglementării lor în conformitate cu pacea. Căci doctrinele care sunt contrare păcii nu pot fi adevărate într-o măsură mai mare decât pot pacea şi armonia să se împotrivească legilor naturii. Este adevărat că într-o comunitate civilă în care (fie prin neglijenţa, fie prin nepriceperea cârmuitorilor şi dascălilor) doctrinele false sunt acceptate odată cu trecerea timpului, adevărurile contrare pot fi în general deranjante. Totuşi, izbucnirea cea mai bruscă şi mai brutală a unui nou adevăr nu ar putea face altceva decât să trezească uneori războiul, însă niciodată să distrugă pacea.

Căci aceia care sunt cârmuiţi atât de neglijent, încât îndrăznesc să ridice armele pentru a apăra sau a introduce o opinie se află încă în starea de război, starea lor nefiind una de pace, ci doar una de încetare a luptei, datorită fricii pe care o au unul faţă de celălalt; iar ei trăiesc ca şi cum ar fi neîncetat gata de luptă. Ţine, aşadar, de cel care deţine puterea suverană să fie judecător sau să-i numească pe toţi cei care vor judeca opiniile şi doctrinele ca pe un lucru necesar păcii şi pentru a preîntâmpina astfel neînţelegerile şi războiul civil.

10. În al şaptelea rând, ţine de suveranitate întreaga putere de a prescrie regulile prin care fiecare om poate şti de ce bunuri se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără să fie deranjat de vreun alt supus; iar aceasta este ceea ce oamenii numesc proprietate. Căci înaintea constituirii puterii suverane (după cum s-a arătat), toţi oamenii aveau un drept asupra tuturor lucrurilor, ceea ce conducea în mod necesar la război. Prin urmare, fiind necesară păcii şi depinzând de puterea suverană, această proprietate este actul acelei puteri în vederea [asigurării] păcii publice. Aceste reguli ale proprietăţii (sau meum şi tuum) şi cele referitoare la bine, rău, legitim şi nelegitim în acţiunile supuşilor sunt legile civile, adică legile fiecărei comunităţi civile în particular, cu toate că numele "lege civilă" este limitat astăzi la vechile legi civile ale cetăţii Romei, legi care, atunci când această cetate se afla în fruntea unei mari părţi a lumii, erau la acea vreme dreptul civil aplicat prin părţile noastre.

11. În al optulea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a judeca, adică de a asculta şi a tranşa toate disputele care pot apărea fie în privinţa legilor (civile sau naturale), fie în privinţa faptelor. Căci fără tranşarea disputelor nu poate exista nicio protecţie a unui supus faţă de prejudiciile provocate de un altul, legile referitoare la meum şi tuum sunt zadarnice, iar fiecărui om îi rămâne, pe baza apetitului natural şi necesar pentru propria conservare, dreptul de a se proteja prin forţă proprie - aceasta fiind specifică stării de război şi contrară scopului în vederea căruia este instituită orice comunitate civilă.

12. În al nouălea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a purta război şi de a încheia pace cu alte naţiuni şi comunităţi civile, adică dreptul de a decide când aceste acţiuni sunt făcute spre binele public, dreptul de a decide cât de mari să fie forţele ce vor fi strânse, înarmate şi plătite în acest scop şi dreptul de a strânge bani de la supuşi pentru a acoperi costurile unei astfel de întreprinderi. Căci puterea prin care urmează să fie apărat poporul constă în armatele sale, iar tăria unei armate, în unirea forţelor sale sub o singură comandă, comandă pe care o deţine suveranul instituit; căci comanda forţelor armate, fără o altă instituire, îl face suveran pe cel care o posedă. Prin urmare, indiferent cine este numit general al unei armate, cel care posedă puterea suverană este întotdeauna generalisim.

13. În al zecelea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a alege toţi consilierii, miniştrii, magistraţii şi funcţionarii atât pe timp de pace, cât şi în vreme de război. Dat fiind că suveranul este însărcinat cu îndeplinirea scopului, care reprezintă pacea şi apărarea comune, se înţelege, de asemenea, că el are puterea de a folosi mijloacele pe care le socoteşte cele mai potrivite pentru a se achita de sarcina sa.

14. În al unsprezecelea rând, suveranului îi este încredinţată puterea de a-şi răsplăti supuşii cu bogăţii şi onoruri, precum şi de a-i pedepsi corporal, pecuniar sau prin pierderea onoarei, conform legii pe care stabilit-o anterior; iar dacă nu există nicio lege, atunci conform cu ceea ce va socoti că va contribui cel mai mult la îndemnarea oamenilor către slujirea comunităţii civile sau la împiedicarea lor de la a-i aduce vreun deserviciu.

15. În ultimul rând, având în vedere valoarea pe care oamenii sunt dispuşi să şi-o acorde lor înşişi, respectul pe care îl aşteaptă de la ceilalţi şi cât de puţin îi preţuiesc pe alţii (lucruri care conduc neîncetat la rivalităţi, certuri, facţiuni şi, în cele din urmă, la război, până la distrugerea reciprocă şi la scăderea forţei lor împotriva unui duşman comun), este necesar să existe legi ale onorurilor şi o apreciere publică a valorii acelor oameni care merită sau care ar merita acest lucru din partea comunităţii civile; şi că trebuie să existe unii sau alţii care să aibă în mâini forţa de a pune aceste legi în aplicare. Dar am arătat deja că de puterea suverană ţin nu numai toate forţele armate sau ale comunităţii civile, ci şi judecarea tuturor disputelor. Aşadar, suveranul are de asemenea puterea de a acorda titluri de onoare şi de a stabili ce rang şi ce demnitate va avea fiecare, precum şi ce semne de respect îşi vor prezenta unii altora în adunări publice ori private.

16. Acestea sunt drepturile care constituie esenţa suveranităţii şi care sunt semnele prin care ne putem da seama în ce om sau în ce adunare de oameni este aşezată şi rezidă puterea suverană. Căci aceste drepturi sunt netransmisibile şi inseparabile. Puterea de a bate monedă, de a dispune de proprietatea şi de persoanele moştenitorilor minori, puterea de preempţiune în cadrul pieţelor şi toate celelalte prerogative legale pot fi transferate de către suveran, însă fără a pierde puterea de a-şi proteja supuşii. Dar dacă transferă forţele armate, în zadar îşi mai păstrează puterea de a judeca, întrucât îi va fi imposibil să aplice legile; dacă cedează puterea de a strânge bani, forţele armate sunt în zadar; iar dacă renunţă la controlul doctrinelor, atunci, de teama spiritelor, oamenii se vor îndrepta înspăimântaţi spre rebeliune. Astfel, dacă luăm în considerare oricare dintre drepturile pomenite, vom vedea imediat că păstrarea tuturor celorlalte nu va avea niciun rol în conservarea păcii şi a dreptăţii, scopul pentru care sunt instituite toate comunităţile civile. Iar aceasta este dezbinarea avută în vedere atunci când se spune: o împărăţie dezbinată în ea însăşi nu poate dăinui, căci dacă nu ar exista mai întâi această dezbinare, dezbinarea în armate diferite nu ar putea să se petreacă.

Dacă nu ar fi existat mai întâi opinia - acceptată de cea mai mare parte a Angliei - că aceste puteri sunt împărţite între rege, lorzi şi Camera Comunelor, poporul nu s-ar fi dezbinat niciodată şi nu ar fi căzut în acest război civil (care a izbucnit mai întâi între cei care nu cădeau de acord în privinţa politicii şi apoi între cei care nu se înţelegeau cu privire la libertatea religioasă), război care i-a învăţat pe oameni atât de multe asupra acestui punct al dreptului suveran, încât acum sunt puţini (în Anglia) cei care nu înţeleg că aceste drepturi sunt inseparabile; iar acestea vor fi, în general, recunoscute ca fiind astfel la viitoarea reîntoarcere a păcii şi vor continua să fie recunoscute până când nenorocirile suferite vor fi uitate, dar nu mai mult, dacă nu cumva oamenii de rând vor fi mai bine educaţi decât au fost până acum.

17. Şi întrucât acestea sunt drepturi esenţiale şi inseparabile, rezultă în mod necesar că, oricare ar fi cuvintele prin care vreunul dintre ele este transferat, dacă totuşi nu se renunţă în mod direct la puterea suverană şi dacă numele "suveran" nu încetează să mai fie acordat de cei cărora li s-au cedat drepturile celui care le-a cedat, atunci cedarea este nulă. Căci atunci când suveranul a cedat tot ceea ce putea ceda, dacă noi îi retrocedăm suveranitatea, atunci toate drepturile sunt restaurate, acestea fiind inseparabil legate de suveranitatea sa.

18. Întrucât această mare autoritate este indivizibilă şi inseparabil legată de suveranitate, există prea puţine temeiuri care să sprijine opinia celor care spun despre regii suverani că, deşi sunt singulis majores, cu o putere mai mare decât a fiecăruia dintre supuşii lor, ei sunt universis minores, cu o putere mai mică decât a tuturor supuşilor laolaltă. Căci dacă prin toţi laolaltă ei nu înţeleg corpul colectiv, ca o singură persoană, atunci toţi laolaltă şi fiecare înseamnă acelaşi lucru, afirmaţia fiind absurdă. Dar dacă prin toţi laolaltă ei înţeleg o singură persoană (persoană pe care suveranul o poartă), atunci puterea tuturor laolaltă este aceeaşi cu puterea suveranului, afirmaţie care este din nou absurdă; iar cei care afirmă aceste lucruri bagă de seamă destul de bine absurditatea propriei opinii atunci când suveranitatea rezidă într-o adunare a poporului, dar nu şi atunci când aceasta rezidă într-un monarh; şi totuşi, puterea suveranităţii este aceeaşi, oricui i-ar fi încredinţată.

19. Asemenea puterii, onoarea acordată unui suveran ar trebui să fie mai mare decât cea acordată oricăruia dintre supuşi sau tuturor supuşilor. Căci în suveranitate se găseşte izvorul onoarei. Rangurile de lord, conte, duce şi prinţ sunt create de suveran. Aşa cum în prezenţa stăpânului servitorii sunt egali şi lipsiţi de orice onoare, la fel sunt şi supuşii în prezenţa suveranului. Şi cu toate că unii strălucesc mai mult şi alţii mai puţin când nu se mai află în apropierea sa, ei nu strălucesc mai mult decât stelele în prezenţa soarelui.

20. Dar s-ar putea obiecta aici că starea în care se află supuşii este una prea mizeră, aflându-se la discreţia poftelor şi a altor pasiuni arbitrare ale celui sau ale celor care deţin o putere nelimitată. Şi, în mod obişnuit, cei care trăiesc sub un monarh cred că este vina monarhiei, iar cei care trăiesc sub o cârmuire democratică sau sub o altă adunare suverană atribuie toate neajunsurile acelei forme de comunitate civilă (deşi puterea, în toate formele ei - dacă acestea sunt îndeajuns de complete pentru a-i proteja -, este aceeaşi), fără a ţine seama de faptul că starea omului nu poate fi niciodată lipsită de o neplăcere sau de alta şi că cele mai mari neplăceri care, sub orice formă de cârmuire, li s-ar putea întâmpla în general oamenilor sunt abia perceptibile în comparaţie cu nenorocirile şi calamităţile îngrozitoare care însoţesc războiul civil ori cu acea stare de disoluţie a oamenilor fără stăpân şi nesupuşi legilor sau unei puteri coercitive care nu le îngăduie să se dedea la jafuri şi la răzbunare.

Ei nu ţin seama nici de faptul că cea mai mare constrângere exercitată de cârmuitorii suverani asupra supuşilor nu provine din vreo desfătare sau din vreun avantaj la care s-ar putea aştepta prin păgubirea sau prin slăbirea supuşilor (în a căror vigoare constă forţa şi gloria lor), ci din îndărătnicia acelor supuşi care, nefiind dispuşi să contribuie la propria apărare, îi silesc pe cârmuitori să ia de la ei tot ce se poate lua pe timp de pace, ca în momente neaşteptate sau când se iveşte o nevoie bruscă să aibă mijloacele de a rezista sau de a avea o poziţie avantajoasă în faţa duşmanului. Căci toţi oamenii sunt înzestraţi de la natură cu lentile care măresc considerabil (adică pasiunile şi iubirea de sine) şi prin care orice plată neînsemnată apare ca un mare necaz, dar sunt lipsiţi de acea lunetă (adică ştiinţa morală şi cea civilă) prin care să vadă de la distanţă nenorocirile care atârnă deasupra lor şi care nu pot fi evitate fără astfel de plăţi.