Înţeleptul de la Arunachala

 

Ramana Maharshi
Înţeleptul de la Arunāchala
Editura Herald, 2019
traducere, note şi îngrijire ediţie: Dr. Elena Liliana Popescu



***
Intro

Ramana Maharshi (1879-1950), s-a născut în orăşelul Tiruchuzhi, din provincia Tamil Nadu. După moartea tatălui sau, când abia împlinise doisprezece ani, se mută la Madurai. În 1896 are loc marea sa experienţă transformatoare - trecerea prin moarte, urmată de realizarea Sinelui. Îşi părăseşte căminul şi familia şi se îndreaptă spre Arunachala. Se stabileşte în peştera Virupaksha unde va locui vreme îndelungată. Aici i se vor alătura primii discipoli, cărora le va împărtăşi învăţătura sub forma unor răspunsuri la chestiuni pe teme spirituale. Acestea se vor regăsi în opusculele Vichara Sangraham (Introspecţia) şi Nan Yar? (Cine sunt eu?), care pot fi considerate primele sale lucrări.

De asemenea, Ramana Maharshi compune diferite imnuri închinate Arunachalei, strânse ulterior într-o culegere foarte preţuită de devoţii săi. Despre aceste cărţi, Ramana va spune: "Toate poeziile mele s-au înfiripat la dorinţa unuia sau a altuia, în legătură cu câte un eveniment concret. Chiar şi Patruzeci de versuri despre Realitate, cea atât de tradusă şi comentată, nu a fost gândită ca o carte, ci constă din versuri concepute în diverse perioade. Singurele poeme ivite spontan, obligându-mă, aş putea spune, să le notez, fără ca nimeni să mi-o ceară, sunt Unsprezece stanţe în cinstea lui Sri Arunachala şi Opt stanţe către Sri Arunachala."

În 1922, mama sa, Alagammal, moare, fiind îngropată la poalele muntelui Arunachala. Începând cu acelaşi an, Maharshi întemeiază Sri Ramanashram, aşezământ ce se va extinde în anii următori ca urmare a creşterii numărului de devoţi. Printre cărţile "scrise" în această perioadă menţionăm: Upadesa Saram (Esenţa învăţăturii), Upadesa Manjari (Buchetul de sfaturi spirituale), precum şi numeroase comentarii la lucrări vedantice. Până la moartea sa, petrecută în 1950, Ramana va împărtăşi învăţătura sa eliberatoare miilor de discipoli şi de pelerini sosiţi din toate colţurile Indiei şi din Occident.

***

"Calea cunoaşterii înseamnă doar să te afunzi înăuntru cu mintea, fără a rosti cuvântul «Eu», şi să cercetezi de unde mintea, ca "«Eu», răsare. A medita «Acesta nu sunt Eu» sau «Acela sunt Eu» poate fi de ajutor, dar cum ar putea reprezenta Investigaţia? Când mintea, investigând lăuntric «cine sunt eu?», ajunge în inima, ceva propriu inimii înseşi se manifestă ca «Eu-Eu», astfel încât eul individual trebuie să se plece ruşinat. Deşi se manifestă, nu este Eu prin natură, ci Perfecţiunea însăşi, şi aceasta este Sinele". (Ramana Maharshi, Patruzeci de stanţe)

"Ramana ne dăruieşte o religie a spiritului care ne ajută să ne eliberăm de dogme şi superstiţii, de ritualuri şi ceremonii, pentru a trăi ca spirite libere. Esenţa tuturor religiilor e o problemă intimă şi personală, un raport individual cu Divinul. Nu atât preaslăvire, cât căutare; o cale de devenire, de eliberare." (Dr. S. Radakrishnan, fost vicepreşedinte al Indiei)

***

Discipolul: Ce metodă trebuie urmată?
Sri Ramana Maharshi: Cine sunt eu? Aceasta este metoda.

Cuvânt înainte

Prezentul volum cuprinde dialogurile din Talks with Sri Ramana Maharshi, lucrare apărută pentru prima oară în limba engleză în anul 1955. Convorbirile purtate între anii 1935 şi 1939 de discipoli din ashram şi vizitatori veniţi din diferite localităţi din India sau din întreaga lume cu Ramana Maharshi, au fost înregistrate de Sri Munagala Venkataramiah, devenit mai târziu Swami Ramānanda Sarasvati. Îi suntem recunoscători acestuia pentru rigurozitatea cu care a notat dialogurile, ca interpret calificat în cadrul ashramului, şi pentru grija sa, cea mai mare parte dintre acestea au fost revăzute şi corectate de Maharshi însuşi, oferindu-se astfel o garanţie în plus a autenticităţii.

Versiunea română cuprinde textul integral al convorbirilor publicate în ediţia a opta a lucrării menţionate mai sus, ediţie apărută în India în anul 1989. Deşi convorbirile s-au purtat, nu întâmplător, într-un loc şi într-un moment anume, ele sunt şi astăzi actuale; pe de o parte, aceleaşi cauze conduc mereu la aceleaşi întrebări, chiar dacă acestea se formulează în alţi termeni; pe de altă parte, răspunsurile înţeleptului oferă celui care caută o cale directă pentru a găsi Adevărul.

Indiferent de zona geografică, de mediul simplu sau sofisticat din care proveneau, de religia practicată, de vârstă, de sex sau de multe alte deosebiri aparente, ceva îi unea pe toţi aceşti vizitatori de aproape sau de departe: necesitatea de a fi, de a fi conştienţi că sunt. Magnetul care îi atrăgea acolo era adevărul "rostit" de un maestru autentic, simplu în măreţia sa, ce trăia în armonie cu el însuşi, radiind în jur lumina pe care Dumnezeu îi îngăduise să o transmită celor pregătiţi să o primească.

Ramana Maharshi, supranumit şi înţeleptul de la Arunachāla, nu ţinea conferinţe, discursuri sau predici, nu pretindea nimănui să creadă în cuvintele sau în tăcerile sale, nu considera pe nimeni discipol pentru că ştia că singurul Maestru este Dumnezeu. Prin simpla sa prezenţă, Ramana Maharshi reuşea să îi transforme pe cei pătrunşi de tăcerea sa elocventă şi de pacea ce se degaja din personalitatea sa atât de impersonală...

Atunci când i se puneau întrebări de cei care aveau nevoie de răspunsuri exprimate în cuvinte, el orienta atenţia interlocutorului înspre cauza reală ce declanşase întrebările, pentru a-l face să realizeze că îndoielile se risipesc numai prin distrugerea acesteia. Oricare ar fi fost situaţia, căutătorul realiza că prin cercetarea Sinelui sau introspecţie, poate ajunge să-şi cunoască fiinţa reală, care nu poate fi evitată la nesfârşit şi a cărei ignorare este cauza întregii sale nefericiri.

"O, Doamne! Tu ai fost în timpul tuturor vieţilor mele Fiinţa mea interioară, Sinele, şi Tu m-ai protejat. Astăzi, prin Graţia Ta, mi Te-ai arătat ca Maestrul meu şi mi Te-ai revelat ca fiind Sinele."(Kaivalya Upanishad)

Întrebat în ce mod Graţia divină poate să accelereze procesul maturizării noastre spirituale, Ramana răspunde: "Să lăsăm asta în seama lui Dumnezeu. Supune-te fără rezerve. Sunt două soluţii: sau te încredinţezi în întregime lui Dumnezeu, recunoscându-ţi neputinţa şi nevoia de a fi ajutat de o Putere superioară, sau te dedici investigaţiei căutând cauzele suferinţei tale prin întoarcerea la sursa acesteia pentru ca în final să te cufunzi în Sine. Cele două căi îţi vor permite să te eliberezi de servitute. Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată pe cel care I s-a încredinţat, în întregime, Lui".

A-ţi pune întrebarea fundamentală: "Cine sunt eu?", făcând din căutarea răspunsului nu numai o preocupare importantă a vieţii tale, ci singura ta preocupare, este în sine metoda pe care Ramana o "predă" prin exemplul său personal. Această metodă directă, "simplă" şi accesibilă oricui, nu intră în contradicţie cu nicio convingere religioasă, cu nicio concepţie filosofică. "Ce poate fi mai simplu decât să fii tu însuţi?", spune înţeleptul şi ne demonstrează că este aşa. "Ce poate fi mai uşor? Sinele îţi este mai apropiat decât orice altceva. Dacă nu ajungi să realizezi prezenţa a ceea ce constituie fiinţa ta, cum vrei să realizezi uşor ceea ce îţi este îndepărtat, ceea ce este separat de tine?"

Oricine caută, conştient sau nu, răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?" Iar pentru a găsi răspunsul, nu este necesar să-şi neglijeze îndatoririle de zi cu zi, familiale sau sociale. Este suficient să nu se identifice cu cel care acţionează. Este suficient să elimine ignoranţa din cauza căreia s-a îndepărtat de sine însuşi şi a ajuns să-şi confunde Eul veritabil cu non-Eul, cu ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin eu, ego, eu individual etc.

La capătul investigaţiei, înlăturând ideea de separaţie, va realiza că Dumnezeu nu este separat de el după cum nu este separat de nimic altceva din manifestarea cosmică al cărei Creator este:

"O, Domn al somnului,
Eu sunt Sinele suprem
Fixat în inima tuturor creaturilor vii.
Eu sunt începutul şi evoluţia oricărei forme,
Eu îi sunt, de asemenea, sfârşitul".
(Bhagavad-Gīta, X, 20)

Asemenea marilor oameni care - fără să fi scris ceva - lasă în urmă o operă vie, Ramana continuă să trăiască în inima celor care l-au cunoscut aievea sau prin învăţătura sa. "Nimeni după ce a aprins o lumină nu o acoperă... ci o pune în sfeşnic, pentru ca cei care intră să vadă lumina."

Apariţia în limba română a acestei lucrări reprezintă un eveniment spiritual care, ca de obicei, se produce în tăcere, aproape neobservat. Cititorul atras de introspecţie are ocazia să mediteze asupra răspunsurilor date de Sri Ramana Maharshi unor întrebări fundamentale ale existenţei, să remarce forţa sa spirituală, cunoaşterea profundă, măreţia exprimată prin simplitate.

Prezenţa lui Sri Ramana Maharshi manifestată prin învăţăturile sale va oferi, prin tăcere, cititorului însetat de adevăr răspunsul la întrebările lui nerostite. Maharshi însuşi spunea: "Tăcerea gurului este învăţătura spirituală cea mai puternică, cea mai explozivă. Este de asemenea, forma sublimă a Graţiei".

Fiecare om are dreptul, dar şi datoria de a se cunoaşte. "A te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu. Iar a căuta pe Dumnezeu aflat în afară părăsind pe Dumnezeu aflat în interiorul inimii, este ca şi cum aruncând o perlă veritabilă ai căuta apoi o mărgea fără preţ."

La apariţia prezentei ediţii a volumului îi aduc mulţumiri soţului meu, Nicolae Popescu (1937-2010), membru al Academiei Române, creatorul Şcolii româneşti de Algebră modernă şi Teoria numerelor, pentru contribuţia esenţială la apariţia, cu douăzeci de ani în urmă, a primei ediţii a acestei lucrări. A verificat integral traducerea în limba română, am discutat împreună asupra sensurilor afirmaţiilor cuprinse în această lucrare şi a ajutat la redarea cât mai exactă a nuanţelor, îmbunătăţindu-se astfel semnificativ calitatea traducerii.

Le mulţumesc foştilor noştri studenţi, Angel Popescu şi Constantin Georgescu, care ne-au transmis observaţii şi sugestii utile.

Îi aduc mulţumiri primului editor al traducerii în limba română, Aurelian Scrima (1953-2016), cu care am colaborat pe parcursul a douăzeci de ani, care a verificat textul primei redactări digitale a traducerii şi împreună cu care am efectuat o serie de corecturi.

Le mulţumesc tuturor celor care într-o formă sau alta au contribuit la apariţia acestei lucrări de referinţă într-un domeniu mereu actual al cunoaşterii fundamentale, a ceea ce înseamnă în mod real omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Fie ca această lucrare, de o ţinută sobră, asemenea unei lucrări ştiinţifice, nu uşor de descifrat, să răspundă cerinţelor spirituale profunde ale cititorilor cărora le este necesară pe drumul prin Poarta cea strâmtă către ei înşişi.

(Bucureşti, 22 septembrie 2017, Elena Liliana Popescu)

Fragment

1. Un sannyāsin: Cum se poate realiza că lumea este Brahman?
Maharshi. Dacă viziunea ta devine cea a înţelepciunii, vei afla că lumea este Brahman. Dar dacă nu îl cunoşti pe Brahman, cum ai putea înţelege că el cuprinde totul?

2. D. Ce este percepţia?
M. Percepţiile ţin prin natura lor de starea în care se află cineva, oricare ar fi această stare. În starea de veghe (jagrat), corpul grosier percepe nume şi forme care sunt de asemenea grosiere. În starea de vis (svapna), corpul mental percepe creaţiile mentale sub multiplele lor nume şi forme. În starea de somn fără vise (sushupti), nu se mai manifestă identificarea cu corpul şi deci nu mai au loc percepţii. La fel, în starea transcendentală, identitatea cu Brahman situează omul în armonie cu toate celelalte lucruri şi nu mai există nimic altceva decât Sinele.

3. D. Ce este fericirea?
M. Dacă un om crede că fericirea sa depinde de cauze exterioare şi de ceea ce el posedă, este evident să tragă concluzia că fericirea sa va creşte pe măsură ce va poseda mai mult şi se va micşora proporţional cu diminuarea acestor posesiuni. În consecinţă, dacă el nu mai posedă nimic, fericirea sa va fi redusă la zero. Ori, ce sentiment încearcă omul de fapt? Ce spune în acest sens experienţa sa?
În somnul profund, omul nu posedă nimic, nici chiar corpul său. Şi, în loc de a fi nenorocit, el este pe deplin fericit. Noi toţi dorim să dormim profund. În concluzie, fericirea este inerentă omului şi nu rezultă din cauze exterioare. Pentru a deschide marile rezerve ale fericirii perfecte trebuie realizat Sinele.

4. D. Cum puteţi spune că inima este în partea dreaptă când biologii susţin că ea se află în stânga?
M. Ei au dreptate; inima fizică se află în partea stângă. Dar inima la care mă refer nu este fizică şi se află în dreapta. Eu spun acestea din experienţă şi nu este nevoie să-mi confirme cineva. Totuşi, se poate găsi confirmarea într-o carte de medicină ayur-vedică în malayalam şi de asemenea în "Sīta-Upanishad".

5. D. Cum să împiedicăm distracţiile mentalului?
M. Atunci când îţi uiţi Sinele, vezi obiectele. Menţine-te în Sine şi nu vei mai vedea lumea obiectivă.

6. D. În ultimul verset din Dakshinamurti Ashtakam se vorbeşte despre omnipotenţă (īsvaratva). Oferă ea şi puteri oculte?
M. Realizează mai întâi omnipotenţa şi vei vedea după aceea.

7. D. Este cumva folositoare repetarea mantrelor pe care cineva le-a aflat în mod întâmplător?
M. Nu. Trebuie să fi primit mai întâi iniţierea.

8. D. De ce spun Scripturile că înţeleptul este ca un copil?
M. Într-un anumit sens, înţeleptul (jnānīn) şi copilul se aseamănă. Întâmplările nu îl interesează pe copil decât atât cât ele durează. Când iau sfârşit, copilul nu se mai gândeşte la ele. Se vede deci că acestea nu lasă asupra copilului nicio impresie şi nu îl afectează mental. Tot aşa se întâmplă şi în cazul înţeleptului.

9. D. Cum se stăpâneşte mentalul?
M. Stăpânind suflul. Dacă o vei face singur fără a fi ajutat de nimeni, mentalul va fi stăpânit. Altfel, mentalul este stăpânit doar în prezenţa unei puteri superioare - de unde şi necesitatea de a se asocia cu înţelepţii (satsanga).

10. D. Karma ia vreodată sfârşit?
M. Karmele poartă în ele însele seminţele propriei lor distrugeri.

11. D. Spuneţi-mi ceva.
M. Ce vrei să ştii?
D. Eu nu ştiu nimic şi aş vrea să-mi spuneţi ceva.
M. Tu ştii că nu ştii nimic. Descoperă ce înseamnă această cunoaştere. Aceasta este eliberarea (mukti).

12. D. Pentru a obţine realizarea, este necesar un maestru (guru)?
M. Realizarea este mai mult rezultatul graţiei gurului decât al lecturilor, meditaţiilor şi al cunoştinţelor ce vi se predau. Acestea nu sunt decât accesorii. Graţia gurului este cauza primordială şi esenţială.
D. Care sunt obstacolele realizării Sinelui?
M. Deprinderile mentalului (vāsānas).
D. Cum să le depăşeşti?
M. Realizând Sinele.
D. Aceasta constituie un cerc vicios.
M. Cel care vede aceste dificultăţi, creează obstacolele şi suferă apoi perplexitatea care face să se nască aparente paradoxuri, este eul. Descoperă-l pe cel care pune întrebările şi vei afla Sinele.
D. Ce poate fi folositor realizării?
M. Învăţăturile Scripturilor şi ale sufletelor deja realizate.
D. Cât timp e necesar pentru a dobândi realizarea?
M. De ce vrei să ştii?
D. Pentru a-mi da speranţă.
M. Dar chiar această dorinţă este un obstacol. Sinele este totdeauna prezent. Nimic nu există în afara lui. Află Sinele şi atunci dorinţele şi îndoielile vor dispărea. Sinele este martorul în cele trei stări, de veghe, de vis şi de somn fără vise. Aceste trei stări aparţin eului. Sinele transcende eul. Oare nu exişti atunci când dormi? Ştii atunci că dormi şi că nu eşti conştient relativ la lume? Numai în starea de veghe afirmi că nu ai fost conştient în timpul somnului. Conştiinţa ta, în timp ce dormi, este aceeaşi cu cea din starea de veghe. Dacă vei şti ce este conştiinţa din starea de veghe, vei cunoaşte şi conştiinţa care este Martorul celor trei stări. O poţi afla căutând acea conştiinţă care exista în timpul somnului.
D. Dacă aşa trebuie procedat, am să mă culc.
M. Nu este niciun inconvenient în aceasta.
D. Dar este un vid.
M. Pentru cine este un vid? Caută să afli. Nu vei putea niciodată să te negi pe tine însuţi. Sinele este mereu prezent şi el subzistă în cele trei stări.
D. Ar trebui atunci să fiu adormit şi în acelaşi timp conştient?
M. Da. Starea de veghe constă în faptul de a fi conştient. Aceasta nu va fi deci o stare de somn, ci un somn conştient. Dacă te vei lăsa antrenat de gândurile tale, vei intra într-un labirint fără sfârşit.
D. Aşadar, ar trebui să urc din nou la izvorul gândurilor mele?
M. Exact. Astfel, gândurile vor dispărea şi doar Sinele va rămâne. De fapt, pentru Sine nu există nici interior, nici exterior. Acestea sunt proiecţii ale eului. Sinele este pur şi absolut.
D. Eu nu înţeleg decât în mod intelectual. Intelectul nu poate să ajute realizării?
M. Ba da, până la un anumit punct. Dar dă-ţi seama totuşi că Sinele transcende intelectul - care trebuie el însuşi să dispară pentru a se atinge Sinele.
D. Realizarea mea va fi utilă altcuiva?
M. Sigur că da. Este cel mai bun mod de a-ţi ajuta aproapele. Dar nu există aproape. Fiinţa realizată, de fapt, vede Sinele, ca un aurar care evaluează cantitatea de aur conţinută în diverse bijuterii. Formele apar numai atunci când te identifici cu corpul. Dar când îţi vei transcende corpul, celelalte corpuri vor dispărea în acelaşi timp cu conştiinţa ta relativ la propriul corp.
D. Tot aşa se întâmplă relativ la arbori, plante etc.?
M. Au ele o existenţă în afara Sinelui? Află. Tu gândeşti că le vezi. Dar această gândire este proiectată de către Sinele tău. Află de unde provine ea. Gândurile vor înceta să apară şi nu va mai rămâne decât Sinele.
D. Teoretic, înţeleg. Dar ele sunt încă prezente.
M. Da, este ca la proiecţia unui film. Lumina este proiectată pe ecran şi umbrele care se mişcă impresionează spectatorii ca la o piesă de teatru. Şi va fi încă aceeaşi situaţie dacă pe ecran se arată şi spectatorii. Cel ce vede şi ceea ce este văzut vor fi atunci ambele pe ecran. Aplică aceasta relativ la tine însuţi. Tu eşti ecranul, Sinele a creat eul, şi eul are formele sale de gânduri care se manifestă ca fiind lumea, arborii, plantele etc., despre care vorbeşti. În realitate, toate acestea nu constituie altceva decât Sinele. Dacă eşti Sinele, vei găsi Sinele în orice, pretutindeni şi oricând. Nu există nimic altceva decât Sinele.
D. Da, înţeleg, dar încă numai teoretic. Şi totuşi răspunsurile dumneavoastră sunt atât de frumoase, de simple şi de convingătoare.
M. Chiar şi gândul "Eu nu înţeleg" este un obstacol. De fapt, doar Sinele există.

13. D. Ce semnifică pasajul din Upanişade: "Brahman (Spiritul Suprem) este mai subtil decât cel mai subtil şi mai înalt decât cel mai înalt"?
M. Chiar structura atomului a fost descoperită prin intermediul mentalului. Deci mentalul este mai subtil decât atomul. Ceea ce se află în spatele mentalului, adică sufletul individual, este mai subtil decât mentalul. Sfântul tamil Manickavāchagar a spus că dacă fiecare dintre particulele de praf care se mişcă într-o rază de lumină reprezintă un univers, atunci întreaga lumină a soarelui nu reprezintă altceva decât Fiinţa Supremă.

14. Dl Evans-Wentz: E admis să ucizi tigri şi căprioare pentru ca să te aşezi pe pielea lor în poziţie de yoga (āsanas)?
M. Mentalul nu este cumva tigrul sau căprioara?
D. Dacă totul este iluzie, nimic nu te împiedică atunci ca să suprimi vieţi?
M. Cine este victima acestei iluzii? Afl-o! De fapt, fiecare dintre noi este un "asasin al Sinelui" (ātmahan) în fiecare moment din viaţa sa.
D. Care este cea mai bună postură (āsana)?
M. Oricare; poate fi sukha-āsana, postura naturală, adică aceea a lui Buddha în semi-lotus. Dar, de fapt, problema āsanelor nu prezintă niciun interes atunci când se urmează jnāna, calea cunoaşterii.
D. Poziţia aleasă depinde de temperament?
M. Da.
D. Care sunt proprietăţile şi efectele diferitelor piei de tigru, oaie, căprioară etc.?
M. Oamenii au descoperit aceste proprietăţi şi le-au descris în cărţi de yoga. Aceste piei de animale pot fi conducătoare sau nu de magnetism. Dar toate aceste detalii sunt fără interes pentru calea cunoaşterii (jnāna-yoga). Āsana sau postura semnifică de fapt situarea într-o poziţie fermă în Sine. Ea este pur interioară. Toate celelalte descrieri ale asanelor se referă la posturi exterioare Sinelui.
D. Care este cel mai potrivit moment al zilei pentru a medita?
M. Ce înseamnă un moment? Ce este timpul?
D. Spuneţi-mi.
M. Timpul nu este decât o idee. De fapt nu există decât realitatea. Ceea ce gândeşti despre ea apare ca fiind aşa. Dacă o numeşti timp, aceasta va fi timpul. Dacă o numeşti existenţă, aceasta va fi existenţa şi aşa mai departe. După ce s-a dat numele de timp realităţii, s-a divizat timpul în zile, nopţi, ani, luni, minute etc. Timpul nu are nicio importanţă atunci când se adoptă calea cunoaşterii. Dar pentru începători, unele dintre aceste reguli şi discipline sunt bune de urmat.
D. Ce înseamnă jnāna-mārga (calea cunoaşterii)?
M. Concentrarea mentală este, într-un anumit sens, comună celor două căi, a cunoaşterii şi yoga. Yoga vizează contopirea individualului cu universalul: realitatea. Această realitate nu poate fi nouă. Ea trebuie să existe deja, ea există chiar şi în acest moment.
În consecinţă, calea cunoaşterii caută să afle cum a putut surveni separarea (viyoga). Dacă există separare, ea nu poate fi decât de realitate.
D. Ce este iluzia?
M. Cine este victima iluziei? Caută să descoperi. Atunci iluzia se va risipi. Cea mai mare parte a oamenilor caută să ştie ce înseamnă iluzia, şi ei nu-şi propun sarcina de a cerceta cine este victima acesteia. Este stupid. Iluzia este exterioară Sinelui şi necunoscută, pe când cel care caută este interior Sinelui şi cunoscut. Caută mai degrabă ceea ce îţi este apropiat, ceea ce îţi este intim, în loc să pleci în căutarea a ceea ce este îndepărtat şi necunoscut.
D. Maharshi recomandă posturi fizice specifice pentru europeni?
M. Ele pot fi recomandate în anumite cazuri. Totodată, este necesar să se înţeleagă clar că meditaţia nu este afectată de absenţa āsanelor, a orarelor convenţionale sau a altor condiţii secundare.
D. Recomandaţi europenilor o metodă specială?
M. Totul depinde de condiţionarea mentală a individului. De fapt nu poate exista un program absolut şi riguros în acest sens.
D. Care sunt metodele preliminare în yoga?
M. Aceste metode nu sunt decât mijloace pentru a parveni la yoga şi yoga însăşi nu este decât un mijloc pentru a asigura realizarea Sinelui, scopul suprem al tuturor metodelor.
D. Munca constituie un obstacol pentru realizarea Sinelui?
M. Nu. Pentru o fiinţă realizată, doar Sinele constituie realitatea. Acţiunile nu sunt decât fenomene fără influenţă asupra Sinelui. Chiar când execută o activitate oarecare, fiinţa realizată nu încearcă sentimentul de a fi autorul acestei activităţi. Acţiunile sale le săvârşeşte fără intenţie, şi ea observă liniştită derularea lor fără a încerca vreun ataşament.
Această activitate nu are de altfel niciun scop. Chiar cel care este angajat pe drumul înţelepciunii (jnāna) poate urma această cale lucrând. Pentru începători este puţin dificil, mai ales la pornire, dar cu puţin antrenament, această metodă devine naturală şi eficace, şi munca nu mai apare ca un obstacol în calea meditaţiei.
D. În ce constă acest antrenament?
M. În căutarea constantă a lui "Eu", sursa eului. Află răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?". Eul, în stare pură, înseamnă realitatea, existenţă-conştiinţă-fericire absolută. Când "acesta" este uitat, apar toate nenorocirile. Când rămâi în "acesta", neclintit, nenorocirile nu te mai afectează.
D. Brahmacharya (castitatea) este o condiţie indispensabilă realizării Sinelui?
M. Brahmacharya înseamnă "a trăi în sânul lui Brahman". Această stare nu are nicio legătură cu castitatea care se înţelege în mod obişnuit. Un adevărat Brahmachārin, adică cel care trăieşte în Brahman, descoperă în Brahman fericirea. Brahman este identic cu Sinele. De ce să pleci în căutarea altor surse de fericire? În realitate, ieşirea din Sine este cauza tuturor relelor.
D. Castitatea este o condiţie sine qua non în yoga?
M. Exact. Adevărata castitate favorizează în mod sigur realizarea, ca şi un mare număr din celelalte metode.
D. Celibatul nu este deci indispensabil? O persoană căsătorită poate realiza Sinele?
M. Fără nicio îndoială. Este o chestiune de atitudine mentală. Căsătorit sau celibatar, un om poate realiza Sinele de vreme ce acesta există aici şi acum. Dacă ar fi altfel şi nu s-ar putea atinge Sinele decât într-un anumit moment, cu preţul unor anumite eforturi, dacă ar fi o stare nouă, ceva care trebuie dobândit, aceasta n-ar merita osteneala de a porni în căutarea sa. Deoarece ceea ce nu este natural nu poate fi permanent. Sinele este prezent şi acum, el este unic.
D. Dumnezeu fiind imanent în orice, nimeni nu trebuie să fie privat de dreptul la viaţă. Societatea nu greşeşte atunci când pedepseşte cu moartea un asasin? Statul are oare acest drept? Ţările creştine încep să creadă că aceasta este o greşeală.
M. Forţa care a împins asasinul să comită crima este aceeaşi care îi va impune pedeapsa sa. Cât despre societate sau stat, amândouă nu sunt decât un instrument în mâinile acestei forţe. Şi încă nu te referi decât la suprimarea unei singure persoane. Ce să mai spunem atunci de milioanele de vieţi care dispar în timpul războaielor?
D. Aşa este. Distrugerea oricărei vieţi este un rău. Dar atunci cum să justifici războiul?
M. Pentru un om realizat, cel care rămâne permanent în Sine, distrugerea unei singure vieţi, a mai multor vieţi sau a tuturor vieţilor în această lume, aici sau în cele trei lumi nu prezintă nicio diferenţă. Chiar dacă este chemat să le distrugă pe toate, niciun păcat nu va putea umbri acest suflet pur. "Cel care este eliberat de simţul eului, al cărui intelect este eliberat, acela, chiar dacă distruge toate lumile, nu ucide, deoarece el nu este înlănţuit prin consecinţele faptelor sale." (Bhagavad-Gīta, XVIII, 17)
D. Acţiunile noastre prezente nu exercită o influenţă asupra vieţilor noastre viitoare?
M. Eşti născut acum? Pentru ce te gândeşti la alte naşteri? De fapt nu există nici naştere, nici moarte. Lasă deci pe cel ce crede că este născut să se gândească la moarte şi la paliativele sale.
D. Cât timp i-a trebuit lui Maharshi pentru a realiza Sinele?
M. Pui această întrebare pentru că percepi un nume şi o formă. Acestea nu sunt decât percepţii fizice provenind din identificarea eului tău cu corpul tău fizic. Când eul se identifică cu corpul său subtil, ca în starea de vis, percepţiile devin de asemenea subtile. Dar în starea de somn profund, nu mai există nicio percepţie. Putem spune pentru aceasta că eul nu se mai află acolo? Pentru a fi putut păstra amintirea că a dormit, trebuie ca eul să fi trăit experienţa şi deci, ca el să fi existat. Cine este cel care a dormit? Nu ai spus în timpul somnului că dormi. Spui în momentul trezirii. Eul este deci acelaşi în timpul stării de veghe, de somn şi de somn fără vise. Descoperă realitatea subiacentă celor trei stări. În această nouă stare, nu mai subzistă decât faptul de a fi, esenţa pură. Nu mai exişti nici tu, nici eu, nici el. Nu mai există prezentul, nici trecutul, nici viitorul. Esenţa este dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de orice exprimare. Este o stare care este dintotdeauna.
Aşa cum bananierul este un arbore ale cărui rădăcini produc noi lăstari înainte ca el să nu mai rodească şi să se usuce, şi cum puieţii aceştia, odată transplantaţi reîncep acelaşi ciclu, tot astfel Maestrul originar şi primordial al întregii antichităţi (Dakshināmurti), cel care a risipit îndoielile discipolilor săi rishis, prin tăcerea sa, a lăsat în urma lui lăstari care continuă să se multiplice. Gurul este un lăstar al acestui Dakshināmurti. Întrebarea nu se mai pune atunci când Sinele este realizat.
D. Maharshi are puterea să intre în nirvikalpa samādhi?
M. Dacă ochii rămân închişi se produce nirvikalpa. Când ochii sunt ţinuţi deschişi are loc savikalpa. Este o stare de diferenţiere, deşi de repaus absolut. Starea eternă, totdeauna prezentă este sahaja sau starea naturală.

 

Ramana Maharshi
Înţeleptul de la Arunāchala
Editura Herald, 2019
traducere, note şi îngrijire ediţie: Dr. Elena Liliana Popescu



***
Fragment 2

Citiţi un prim fragment aici.


15. Dl Evans-Wentz: Există yoghini care posedă puteri oculte. Care este părerea lui Maharshi despre aceasta?
M. Puterile acestor yoghini sunt cunoscute fie din auzite, fie prin demonstraţie. Este dovada că ele nu există decât în domeniul mentalului.
D. Dl Brunton menţionează existenţa la Madras a unui yoghin capabil de a comunica de la distanţă cu maestrul său aflat în Himalaya.
M. Aceasta nu este ceva mai extraordinar decât telepatia despre care a auzit toată lumea. Telepatia nu poate exista fără auditor, nici televiziunea fără spectator. Ce diferenţă este între a auzi de departe sau de aproape? Doar auditorul are importanţă. Fără auditor nu se poate concepe audiţia şi fără spectator nu se poate concepe vizionarea.
D. Mă îndemnaţi atunci să iau în consideraţie subiectul şi nu obiectul.
M. Subiectul şi obiectul nu apar decât atunci când mentalul este pus în mişcare. Mentalul le înglobează pe amândouă ca şi în cazul puterilor oculte.
D. Este adevărat că lumina (jyotish) este vizibilă pe vârful colinei Arunāchala?
M. Da.
D. Este adevărat că locurile sfinte precum muntele Kailāsa, Benares etc. produc efecte psihice asupra vizitatorilor?
M. Da.
D. Se obţine vreun folos spiritual murind la Benares?
M. Da, sensul morţii la Benares devine clar dacă se înţelege ce înseamnă adevăratul Benares şi adevărata moarte.
D. Vreţi să spuneţi că amândouă sunt în Sine?
M. Da.
D. Există şase centre repartizate în corp, adică în microcosmos, şi centrele corespunzătoare în macrocosmos, adică în univers?
M. Da. Ceea ce este în lume este şi în corp, iar ceea ce este în corp este şi în lume.
D. Caracterul sacru al oraşului Benares este o chestiune de credinţă interioară sau este un lucru exterior, real?
M. Şi una şi alta.
D. Unii sunt atraşi de un anumit loc de pelerinaj, alţii de alte locuri. Alegerea pe care o fac este dictată de temperamentul lor?
M. Da. Observă cum toţi cei care sunt reuniţi aici astăzi sunt născuţi în locuri diferite şi trăiesc chiar în străinătate. Care este deci forţa care te-a atras până aici? Dacă vei înţelege cum această forţă acţionează în tine, vei înţelege de asemenea cum acţionează şi în ei.

16. Dl Grant Duff: Unde poate fi situat sediul memoriei şi al uitării?
M. În mental (chitta).

17. Dl Evans-Wentz: Solitudinea este necesară pentru un jnānin?
M. Solitudinea nu este decât o atitudine mentală. Un om poate foarte bine să se afle în mijlocul mulţimii şi să-şi păstreze pacea sa. În acest caz, el se află efectiv în starea de singurătate. Un altul, dimpotrivă, poate rămâne singur, în mijlocul unei păduri liniştite şi să fie incapabil să-şi controleze mentalul. Acest om nu se află în starea de singurătate. Singurătatea este deci o funcţie mentală. Un om ataşat dorinţelor sale nu va fi niciodată în stare de solitudine, oriunde s-ar afla. Dimpotrivă, un om detaşat de orice dorinţă se află permanent în starea de solitudine.
D. Un om poate deci să se dedice unor activităţi şi să rămână în acelaşi timp detaşat şi astfel să se menţină într-o stare de solitudine?
M. Da. Munca îndeplinită cu dorinţa de a obţine un rezultat este o piedică, pe când munca executată cu detaşare nu afectează pe autorul său. Acesta din urmă, chiar atunci când execută o activitate, rămâne în starea de singurătate.
D. Se spune că există în Tibet numeroşi sfinţi trăind într-o stare de perfectă singurătate şi care totuşi aduc imense servicii umanităţii. Cum este aceasta posibil?
M. Da. Este posibil. Realizarea Sinelui este ajutorul cel mai preţios care poate fi adus umanităţii. Iată de ce se spune că sfinţii sunt binefăcători deşi rămân îndepărtaţi în pădurile lor. Dar nu trebuie uitat totuşi că solitudinea nu există numai în păduri. Poate fi de asemenea aflată în oraşe şi chiar în vălmăşagul ocupaţiilor vieţii cotidiene.
D. Nu este deci necesar ca sfinţii să trăiască printre oameni pentru a le fi acestora utili spiritual?
M. Doar Sinele constituie realitatea. Lumea şi celelalte nu sunt realitatea. O "fiinţă realizată" nu consideră că lumea este diferită de ea însăşi.
D. În consecinţă, realizarea acelor sfinţi contribuie automat la elevarea spirituală a umanităţii, fără ca aceasta să-şi dea seama. Aşa este?
M. Da. Ajutorul spiritual este imperceptibil, dar el nu se micşorează câtuşi de puţin prin aceasta. Un sfânt autentic ajută întreaga umanitate fără ştirea acesteia.
D. Oare nu ar fi totuşi de o utilitate mai mare dacă el ar fi în contact cu ceilalţi?
M. Nu există "alţii" cu care să poată intra în contact. Nu există decât Sinele, care este singura şi unica realitate.
D. Dar dacă ar exista în lume, de exemplu, vreo sută de oameni "realizaţi", oare omenirea întreagă nu ar beneficia de cele mai mari avantaje spirituale?
M. Când foloseşti expresia "realizat", exprimi pe Cel fără de limite, Sinele, dar când îi adaugi cuvântul "om", îi reduci semnificaţia. Nu există decât un Sine, Unic şi Infinit.
D. Da. Înţeleg! Sri Krishna spune în Bhagavad Gīta că trebuie să se lucreze fără a se ataşa de rezultatele lucrărilor respective şi că o astfel de activitate este de preferat trândăviei. Putem numi o astfel de atitudine Karma-Yoga?
M. Cuvintele înţelepţilor sunt adaptate temperamentului celor care îl ascultă.
D. În Europa, oamenii nu înţeleg că un om care trăieşte în solitudine poate să fie util aproapelui său. Ei îşi imaginează că numai oamenii angajaţi în activităţi terestre pot aduce un serviciu autentic. Când va înceta oare această confuzie? Oare starea de spirit europeană va continua încă timp îndelungat să se bălăcească în mocirla materialismului, sau va înţelege în sfârşit să realizeze adevărul?
M. Nu trebuie să te preocupe Europa sau America. Unde sunt oare cele două continente dacă nu în creierul tău, sub formă de reprezentare mentală? Realizează Sinele tău şi tot restul va fi realizat.
Atunci când visezi şi vezi în visul tău mai multe personaje, dacă te trezeşti brusc şi îţi aminteşti visul, tu nu cauţi să stabileşti dovada că personajele din visul tău există de asemenea în starea de veghe.
D. Ce opinie are Maharshi asupra teoriei iluziei universale (Māyā)?
M. Ce este Māyā? Nimic altceva decât realitatea.
D. Māyā nu este deci o iluzie?
M. Termenul de Māyā este utilizat pentru a simboliza diferitele manifestări ale realităţii. În consecinţă, Māyā este realitatea şi nimic altceva.
D. Anumite persoane afirmă că Sri Shankarāchārya nu era decât un intelectual şi că el nu era realizat. Aşa este?
M. De ce eşti preocupat de Shankarāchārya? Începe prin a realiza propriul tău Sine. Ceilalţi pot foarte bine să se îngrijească de ei înşişi.
D. Iisus Hristos vindeca bolnavii. Era numai o exercitare a puterilor oculte (siddhis)?
M. Îţi închipui că Iisus Hristos, în momentul în care acţiona, era conştient că vindecă oamenii de bolile lor? El nu putea fi conştient de puterile sale.
D. Iisus nu era o fiinţă perfectă, înzestrată cu puteri oculte?
M. Iisus nu putea, cu siguranţă, să fie conştient de faptul că el deţine puteri oculte.
D. Dar nu este un lucru bun să dobândeşti siddhis, precum telepatia etc.?
M. Telepatia sau radioul îţi permit să auzi şi să vezi la distanţă. Ele se raportează, în definitiv, la fenomenul de audiţie şi de vizionare. Fenomenul audiţiei este acelaşi, fie că se ascultă de aproape sau de departe. Factorul fundamental este auditorul, subiectul care ascultă. În absenţa auditorului sau a spectatorului nu poate avea loc audiţia sau vizionarea. Aceste două facultăţi sunt funcţii mentale. Chiar puterile oculte nu sunt altceva decât funcţii mentale. Ele nu sunt naturale Sinelui. Ceea ce nu e natural, ci a fost dobândit, nu poate fi permanent şi în consecinţă nu merită să-ţi dai osteneala pentru a-l obţine.
Siddhis implică puteri mai înalte pe care oamenii nu le deţin în mod obişnuit. Un om obişnuit are puteri limitate şi se simte deja nenorocit. El caută să amplifice puterile sale în scopul de a fi fericit. Va ajunge el cu adevărat la aceasta? Cine înţelege că oamenii sunt deja nenorociţi cu facultăţi de percepţie limitate, poate conclude că nenorocirile se vor agrava proporţional cu amplificarea acestora. Puterile oculte nu vor aduce niciodată fericire cuiva. Dimpotrivă, ele îl fac cu atât mai nenorocit.
Pe de altă parte, la ce servesc aceste puteri? Aşa-zisul ocultist (siddha) doreşte să uimească pe ceilalţi prin puterile sale astfel încât să dobândească aprecierea mulţimii. El caută aplauzele şi, dacă nu le primeşte, este nenorocit. Trebuie neapărat ca alţii să-l aprecieze. El poate chiar să întâlnească pe altcineva ale cărui puteri sunt superioare puterilor sale. El va încerca invidia şi va fi încă şi mai nefericit. Un mare ocultist poate oricând să întâlnească un ocultist mai mare decât el şi aşa mai departe până întâlneşte pe acela care îi va volatiliza toate puterile oculte într-o fracţiune de secundă. Un astfel de personaj este cel mai înalt adept (siddha). De fapt, este Dumnezeu sau Sinele.
Care este puterea veritabilă? Este creşterea bogăţiilor, sau mai degrabă instalarea păcii? Cea mai înaltă perfecţiune constă în a face să domnească pacea.
D. Dar cea mai mare parte a oamenilor din Europa sau din America nu apreciază deloc o astfel de atitudine. Ei preferă mai mult etalarea puterilor şi învăţăturile sub formă de conferinţe etc.
M. Conferinţele pot să placă oamenilor timp de ore în şir fără ca prin aceasta să le amelioreze situaţia. Tăcerea, dimpotrivă, este permanentă şi aduce servicii întregii umanităţi.
D. Dar nimeni nu înţelege liniştea.
M. Asta nu are nicio importanţă. Tăcerea înseamnă elocvenţă supremă. Conferinţele verbale nu sunt tot atât de elocvente ca tăcerea. Tăcerea nu înseamnă altceva decât elocvenţă neîncetată. Maestrul primordial, Dakshināmurti, este idealul de urmat. El îşi instruia discipolii săi, care erau mari rishis, doar prin tăcere.
D. Dar existau atunci, la acea epocă, astfel de discipoli. Era deci o situaţie perfectă. Astăzi este altfel. Trebuie mers în căutarea discipolilor pentru a-i ajuta.
M. Este o dovadă de ignoranţă. Puterea care te-a creat a creat lumea. Dacă această putere poate avea grijă de tine, ea poate avea de asemenea grijă de lumea întreagă.
D. Cum gândeşte Bhagavan relativ la "fiinţa pierdută" despre care vorbeşte Hristos?
M. Reflectează la ceea ce trebuie să fie pierdut. Este ceva ce trebuie pierdut? Ceea ce are cu adevărat importanţă este numai ceea ce este natural. Căci acesta este etern şi nu poate face obiectul unei experienţe. Ceea ce este născut trebuie să moară. Ceea ce este dobândit trebuie să fie pierdut. Eşti născut? Eşti dintotdeauna. Sinele nu poate fi pierdut vreodată.
D. Buddha consideră calea octuplă cea mai bună deoarece cuprinde toată lumea, astfel încât nimeni nu este abandonat.
M. Da. Hinduşii numesc această cale Rāja-yoga.
D. Această yoga este deci recomandată pentru un aspirant la spiritualitate?
M. Yoga favorizează controlul mentalului.
D. Dar yoga nu provoacă prin practicare puteri oculte care sunt, se pare, periculoase?
M. În întrebarea pusă te-ai referit la un aspirant la spiritualitate, ceea ce nu are nimic în comun cu un căutător de puteri oculte.

18. Dl E. Chettiar: De ce se spune că pentru cel ce se mărgineşte să asculte învăţătura sacră (shravana), cunoaşterea sa este şovăielnică pe când cunoaşterea izvorâtă din contemplare este stabilă şi definitivă?
M. Este echivalent cu a spune că nu este stabilă cunoaşterea rezultată din auzite (paroksha), pe când cea născută din propria realizare (aparoksha) este fermă.
Se spune de asemenea că stadiul de auditor (shravana) contribuie la dezvoltarea înţelegerii intelectuale a adevărului, pe când stadiul de meditaţie (manana) clarifică această înţelegere şi că în final stadiul de contemplare (nidhi-dhyāsana) provoacă realizarea adevărului. Se adaugă, în plus, că şi după realizare, cunoaşterea nu este stabilă şi definitivă. Ea nu este astfel decât atunci când devine la fel de transparentă şi de evidentă ca un fruct de zmeură ţinut în căuşul palmei.
Alţii pretind că simpla ascultare (shravana) este suficientă. Căci cei care au atins - poate în precedentele încarnări - un înalt grad de maturitate spirituală obţin adevărul, în timp ce alţii, mai puţin evoluaţi, trebuie să treacă prin diversele stadii descrise mai sus, shravana, manana, nidhi-dhyāsama, înainte de a se putea cufunda în samādhi.

19. Dna Piggot: Care este regimul alimentar prescris pentru un sādhak (cel care se dedică exerciţiilor spirituale)?
M. Hrana sattvică, în cantitate limitată.
D. Ce înseamnă hrană sattvică?
M. Pâine, fructe, legume, lapte etc.
D. În nordul Indiei se mănâncă peşte. Este aceasta permis?
Maharshi nu răspunde.
D. Noi, europenii, suntem obişnuiţi cu un regim alimentar determinat. O schimbare a regimului ne afectează sănătatea şi spiritul îşi pierde puterile. Ori, este necesar să ne menţinem starea de sănătate, nu-i aşa?
M. Fireşte. Dar chiar dacă trupul este slab, mentalul poate fi puternic.
D. În absenţa regimului nostru obişnuit, sănătatea noastră se deteriorează şi mentalul nostru îşi pierde forţa.
M. Ce înţelegi prin forţa mentalului?
D. Puterea de a elimina ataşamentele terestre.
M. Calitatea hranei exercită o influenţă capitală asupra mentalului. Structura acestuia este condiţionată de hrana care este asimilată.
D. Într-adevăr! Dar atunci cum ar putea europenii să se adapteze unei diete exclusiv "sattvice"?
M. (întorcându-se către Dl Evans-Wentz) Aţi mâncat hrana de aici mai mult timp. V-a afectat cumva negativ?
Dl Evans-Wentz: Nicidecum. Dar aceasta deoarece eu eram deja obişnuit cu ea.
Dna Piggot: Care este atunci soarta celor care nu sunt obişnuiţi cu acest mod de a se hrăni?
M. Obişnuinţa nu este altceva decât adaptarea la mediul înconjurător. Obişnuinţa mentală este cea importantă. De fapt, mentalul a fost educat să creadă că un anumit gen de hrană este savuroasă şi agreabilă. Corpul trebuie să absoarbă concret alimente sub formă materială, fie că regimul este vegetarian, sau nu. Dar mentalul nu doreşte decât mâncarea cu care s-a obişnuit şi pe care o consideră bună.
D. Restricţiile alimentare se aplică de asemenea oamenilor care sunt realizaţi?
M. Nu. Mentalul oamenilor realizaţi este perfect stabil şi el nu este afectat sau influenţat de hrană, oricare ar fi ea.
D. Oare un regim care conţine carne nu constituie o crimă contra vieţii?
M. Ahimsā, nonviolenţa, este una dintre primele cerinţe fundamentale ale eticii yoghinilor.
D. Dar plantele sunt de asemenea vii.
M. Şi pietrele pe care sunteţi aşezată sunt vii!
D. Trebuie să încercăm să ne obişnuim gradat cu hrana vegetariană?
M. Da. Este drumul cel bun.

20. Dl Evans-Wentz: Putem avea mai mulţi maeştri spirituali (guru)?
M. Ce este maestrul? În definitiv, el nu este altceva decât Sinele. Potrivit gradului de evoluţie spirituală, Sinele se manifestă uneori sub forma unui maestru fizic, în carne şi oase. Faimosul sfânt Avadhuta, din vechime, avea mai mult de douăzeci şi patru de maeştri. Maestrul este cel care te învaţă ceva. Gurul poate fi chiar şi un obiect neînsufleţit, ca în cazul lui Avadhuta. Dumnezeu, gurul, Sinele sunt identice.
Un om cu înclinaţii spirituale gândeşte că Dumnezeu este omniprezent şi îl ia pe Dumnezeu drept guru. Mai târziu, Dumnezeu îl pune în contact cu un guru în carne şi oase şi omul îl consideră ca pe Totul în tot. După aceea, aceeaşi persoană, prin graţia Maestrului său, este condusă la descoperirea faptului că propriul său Sine este realitatea supremă şi nimic altceva. Abia atunci el descoperă că Sinele este de fapt maestrul veritabil.
D. Sri Bhagavan îi iniţiază pe discipolii săi?
Maharshi nu răspunde, dar un membru din anturajul său îi spune:
"Maharshi nu vede pe nimeni în afara Sinelui său. Pentru el nu există, deci, discipoli. Graţia sa este omnipenetrantă, şi numai prin tăcerea sa el o acordă celui care o merită".
D. În ce măsură cunoştinţele dobândite din cărţi sunt favorabile realizării?
M. Ele ajută numai pentru orientarea spiritului către chestiunile spirituale.
D. Care este limita ajutorului furnizat numai de către intelect?
M. El este un ajutor până în momentul în care intelectul se pierde în eu şi în care eul se pierde în Sine.

21. Dna Piggott: De ce mâncaţi lapte şi nu mâncaţi deloc ouă?
M. Vacile pe care le avem aici produc mai mult lapte decât pot consuma viţeii lor. Ele încearcă o mare uşurare când sunt debarasate de laptele lor.
D. Dar ouăle nu sunt conţinute în găină.
M. În fiecare ou se află o viaţă în stare virtuală.
D. Gândurile mele se opresc brusc, şi sentimentul "Eu-Eu" apare deodată şi persistă un anumit timp. Nu este decât o senzaţie, nu o idee. Această experienţă este autentică?
M. Ea este cu siguranţă autentică. Gândurile trebuie să se oprească, iar raţionamentul trebuie să dispară dacă se doreşte ca sentimentul "Eu-Eu" să se dezvolte şi să fie trăit din plin. Senzaţia este elementul determinant şi nu raţionamentul.
D. Mai mult, această impresie nu este resimţită în cap, ci în piept, în partea dreaptă.
M. Aşa trebuie să fie. Acolo să află inima.
D. Dar când deschid ochii asupra lumii exterioare, această senzaţie dispare. Ce trebuie să fac?
M. Trebuie să rămâi acolo cât mai ferm posibil.
D. Dacă continui să mă dedic ocupaţiilor mele păstrând amintirea acestei senzaţii, oare diversele mele activităţi vor deveni drepte şi corecte?
M. În principiu, da. Dar persoanele care sunt în această stare nu se preocupă de faptul că acţiunile lor sunt bune sau rele. Acţiunile aparţin de fapt lui Dumnezeu şi ele sunt deci perfecte.
D. Pentru ce, atunci, să se impună restricţii alimentare acelor persoane?
M. Experienţa ta actuală se datorează influenţei atmosferei care te înconjoară. În afara acestei atmosfere, experienţa ta devine sporadică. Până în momentul în care va deveni permanentă, exerciţiile şi practica spirituală sunt indispensabile. Restricţiile alimentare favorizează repetarea acestei experienţe. Din momentul în care cineva se stabileşte în Adevăr, toate restricţiile dispar de la sine. Hrana exercită o influenţă decisivă asupra mentalului şi el trebuie să rămână pur.

22. Dl Narasimha Swami: Cine sunt eu? Cum să descopăr?
M. Trebuie să-ţi pui ţie însuţi această întrebare. Corpul fizic (annamāyā-kosha) şi funcţiile sale nu sunt "Eul". La fel, analizând mai departe, se descoperă că nici mentalul (manomāyā-kosha) şi nici funcţiile sale nu sunt "Eul".
Următoarea etapă conduce la întrebarea: "De unde izvorăsc gândurile mele?" Gândurile sunt spontane, superficiale sau analitice. Ele acţionează în intelect. Cine ia deci cunoştinţă de ele? Existenţa gândurilor, percepţia lor clară şi multiplele lor operaţii devin atunci evidente. Analiza duce la concluzia că individualitatea omului funcţionează în calitate de cunoscător al existenţei gândurilor şi al succesiunii lor. Această individualitate este "eul" pe care oamenii îl numesc în mod obişnuit "Eu". De fapt, intelectul (vijnāmāyā-kosha) nu este "Eul"; nu este decât învelişul său.
Dacă se continuă analiza, trebuie să te întrebi: Cine este acest Eu? De unde vine el? Acest "eu" nu era conştient în timpul somnului. Dar din clipa în care el apare, somnul se transformă în vis sau în stare de veghe. Pentru moment, nu ne ocupăm de vis. Cine sunt eu acum, în această stare de veghe? Dacă eu îmi am originea în starea de somn, "eul" meu era deci cufundat atunci în ignoranţă. Şi un astfel de eu ignorant nu poate fi ceea ce Scripturile pretind că este, nici ceea ce afirmă înţelepţii. Deci acest "Eu" trebuie să se afle dincolo de somn. Acest "eu" trebuie să existe acum şi aici. El trebuie să fie acelaşi cu cel care era în timpul somnului meu sau în timpul viselor mele, fără să fie afectat de aspectele acestor stări diverse. În consecinţă, acest "Eu" este substratul pur, lipsit de calificative, fundamental al celor trei stări de veghe, vis şi somn profund (depăşirea stării de ānandamāyā-kosha).
Pe scurt, "eul" este învăluit în cele cinci koshas sau învelişuri subtile. Ceea ce rămâne după ce s-a îndepărtat tot ceea ce nu este "eu", este Sinele, starea de Sat-Chit-Anānda.

Viaţa secretă a lui William Shakespeare

 

Jude Morgan
Viaţa secretă a lui William Shakespeare
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Adriana Voicu



***
Intro

Jude Morgan s-a născut şi a crescut în Peterborough, Marea Britanie. A studiat la University of East Anglia şi a început să scrie literatură sub îndrumarea lui Malcolm Bradbury şi a Angelei Carter. A publicat mai multe volume. Romanul Emily and Charlotte (2010), poate cea mai cunoscută creaţie a autorului, propune o incursiune în viaţa surorilor Brontë. Acesta a apărut după ce Jude Morgan a scris An Accomplished Woman (2009), Symphony (2008) şi Indiscretion (2006). În 2005, romanul Passion, inspirat de un episod spectaculos din biografia poeţilor romantici englezi, a fost considerat una dintre cele mai bune cărţi ale anului, potrivit The Washington Post. Cel mai recent volum al autorului este A Little Folly (2014).

*

Pe 23 aprilie s-a născut şi a murit marele William Shakespeare - figura tutelară a culturii moderne, personaj pe cât de prolific şi actual, pe atât de misterios. Ce moment mai bun să vorbim despre el, despre cine şi cum a fost cu adevărat, ce pasiuni l-au guvernat, dar şi ce pasiuni a stârnit de-a lungul secolelor, ce persoane reale au inspirat personajele lui nemuritoare, unde se termină arta şi începe viaţa?

Cel mai recent roman din colecţia Babel a editurii Nemira, Viaţa secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan, trage cortina şi ne invită să ne imaginăm cum ar fi putut fi el înainte ca un om de rând să se transforme într-o legendă. Jude Morgan îi spune povestea într-un roman cuceritor despre artă şi dragoste, dar mai ales despre ce descoperim între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună, între alb şi negru, între realitate şi ficţiune.

Cartea se lansează pe 23 aprilie 2019, la Cărtureşti Verona, de la ora 19.00.

Cum a reuşit fiul unui mănuşar englez să ajungă cel mai mare scriitor din toate timpurile? A existat Shakespeare cu adevărat? Sau a fost el doar un nume? Istoria consemnează puţine fapte despre el: s-a căsătorit cu o anume Anne Hathaway, a plecat din Stratford să-şi caute norocul la Londra şi a dat lovitura. Fiu plin de ură, soţ aproape bun, meşter fără voie, actor ambiţios, scriitor mistuit? Toate acestea şi mult, mult mai mult de atât. Şi totuşi, când şi cum a devenit el geniu?

"Într-adevăr, Morgan pare să fi surprins personalitatea lui Shakespeare, adică să fi creat un personaj credibil, în acelaşi timp lăsându-se complet fascinat de el." (The Guardian)

"O reconstituire îndrăzneaţă a vieţii lui Shakespeare de dincolo de scenă." (The Independent)

Fragment în avanpremieră

Răzvrătitul (1582)

- Acum am revenit la viaţă, zice Will întorcând paginile.

Nu-i vine nici să râdă, nici să plângă, nu chiar - simte că îl încearcă o a treia stare, care le întrece pe celelalte două.

Stau în salonul sărăcăcios, măturat şi cucernic al familiei Field, puţin cam beţi, dar nu atât de beţi cât ar vrea să fie. Will a cinat la ei şi acum cucernicii soţi Field, amândoi îmbrăcaţi în negru, s-au retras, urcând scările ca să se bage în pat - lucru imposibil de închipuit - şi, după ce le-au atras atenţia în privinţa lumânărilor, i-au lăsat singuri. Consimţind că Will şi Richard mai au încă multe de discutat.

Prieteni din şcoală, au fost despărţiţi în aceşti trei ani de când Richard a plecat la Londra ca ucenic tipograf. Meşterul lui urmează o cură la ţară şi i-a dat liber lui Richard două săptămâni. La cină au băut bere slabă, dar Richard avea dosită o sticlă de ceva bun de la Londra, aflată pe masă acum, alături de comoara lui cu totul diferită.
- Aş fi adus mai multe...

Richard este mărunţel, oacheş şi îndesat, prea puţin schimbat faţă de cum era în anii de şcoală. De parcă era hotărât să nu mai crească. În biserică Will îşi juleşte genunchii de banca din faţă şi nu-i mai vine nicio haină.
- Dar numai atât am putut să iau în boccea. Mă rog, asta e cam ştearsă, s-a dovedit că toată doza de cerneală era mizerabilă - ne-am gândit s-o vindem aşa, dar, ştii, e la mijloc reputaţia. Cu aia am rămas pe cap. E frumuşică, dar nu s-a vândut. Iar cu cealaltă nu ştiu ce s-a întâmplat. A făcut un fel de val când s-a tipărit, aşa că acum trebuie să pui tu cuvintele la mijloc de rând. Este...
- Este exact ce fac eu acum, a completat Will absent, citind cu lăcomie: necioplit ca un ţânc.

Un dar princiar, aceste foi nelegate din atelierul tipografului, cu defecte sau rămase nevândute. Distracţii pentru ucenici. Hârtie aspră, file netăiate, grăitoare la pipăit, la fel ca pielea. Will a citit tot ce este de citit în Stratford: toate cărţile împrumutate de la directorul şcolii, balade şi pamflete cumpărate în zilele de târg. Oglinda adevăratei căinţe. Hârtia, presupune el, are miros de Londra, dens şi fierbinte. Piesa Vânzătorul de indulgenţe. Ridică privirea, cuprins de ameţeală.
- Meşterul tău tipăreşte piese de teatru?
- Puţine. Pentru el mai toate sunt nişte gunoaie. Ia gustă din vinul ăsta! Doamna Vautrollier mi l-a dăruit.
- Aha!
- Fără aha. Niciun aha în privinţa asta!

Richard toarnă vin; perlele lichide saltă în pocal.
- Ascultă aici, este o fiinţă magnifică. Franţuzoaicele, Will, sunt o rasă cu totul diferită - s-o vezi cum se ţine... Savurează-l, măi, omule, nu-l da pe gât!
- Latină.

Will tot întoarce filele, afundându-se şi reapărând din râul de cuvinte.
- Fir-ar să fie! Am început să uit. Ce caz e ăsta?
- Ablativ.

Richard îşi drege glasul.
- Vezi tu, eu ţin pasul fiindcă la noi se tipăreşte mult în latină. În plus, eşti şi cam afumat. Meşterul Vautrollier tocmai a fost autorizat să tipărească opera lui Ovidiu. Metamorfozele. Îţi aminteşti? O minunăţie.
- Îmi amintesc.

Cuvintele de pe pagină se şterg şi în locul lor Will vede ultima lui zi la gimnaziul din Stratford: glume, strângeri de mână, discursuri puţine. Profesorul stând pe podiumul lui fără să zică nimic. Tata are nevoie de mine acasă, domnule. Nimeni nu spune pe şleau că e ceva nelalocul lui - ca Will, care îi întrecea întotdeauna pe toţi să părăsească şcoala acum, când ar putea de bună seamă...
- Câţi ani are? Doamna Vautrollier asta a ta?
- Nu e doamna Vautrollier a mea. Nu ştiu. E mai mare decât mine. Femeie în toată firea.

Richard soarbe din vin, apoi se întinde şi îl ia de gât pe Will.
- Iartă-mă, Will. În legătură cu şcoala - mă piş pe tot ce s-a întâmplat atunci, mai mare ruşinea.

Pe vremuri schimbau adesea astfel de gesturi, stăteau întinşi în iarba înaltă şi citeau sprijiniţi unul de altul. Acum gestul parcă pică prost. Will îl bate pe Richard pe spinarea prizărită.
- N-are a face. Îmi merge foarte bine.

Se desprind unul de celălalt, zâmbind dureros - Richard întorcându-se cu gândul la Londra, Will rămânând în Stratford.
- Ce s-a ales de lăuta ta?

Surprins, Richard clatină din cap:
- E pe sus. N-am luat-o la Londra. Nu este loc de aşa ceva într-o zi de muncă: stau la tiparniţă din zori până-n noapte, trei sute de coli pe zi, altfel meşterul Vautrollier înjură de sperie şi diavolii din iad. Şi apoi iau o lumânare şi învăţ până la miezul nopţii. Nu te apucă mila?
- Niţeluş. Du-te şi adu-o!
- O să-i trezim pe bătrâni.
- Atunci, ieşim afară. E noapte cu lună. Jos, lângă pod - mai ţii minte?

Aşa că ies zoriţi, încărcaţi cu lăută, sticlă şi carafă, suflând cam greu şi veseli nevoie mare - deşi Richard are un ultim moment de luciditate:
- Asta înseamnă să las uşa nezăvorâtă...
- Uiţi că eşti în Stratford acum, nu în oraşul mare şi plin de răutăţi, îi aminteşte Will. Aici nu avem hoţi şi ucigaşi. Numai făţarnici.

Fericirea de a fi sub cerul liber în noaptea blândă, de a te poticni coborând prin ierburi povârnişul de lângă ultimul pilastru al podului Clopton. Viaţa fremătând în întuneric: broaştele scârţâie ca nişte balamale, un future de noapte i se loveşte de dosul mâinii. Cu spatele sprijinit de piatra rece, Will se mulţumeşte pentru moment doar să ţină în braţe lăuta, să-i simtă forma grăitoare. Fusese a unui unchi bătrân al lui Richard, pe vremuri majordom în casa unui lord; acesta îl învăţase să cânte pe Richard, care îl învăţase pe Will, aşa încât, adunate laolaltă, o scoteau la capăt cu vreo zece cântece, toate pline de alean şi de iubite nemiloase. Degetele se plimbă pe strune, căutând să-şi amintească. Se gândeşte deodată la femeia de la ferma Hewlands, la cum îşi ţinea de mândru capul pe grumazul subţire - şi la lebede, la cupe de argint şi alte lucruri perfect întocmite.
- Înstruneaz-o, pentru Dumnezeu, înstruneaz-o! geme Richard. Al doilea şir e dezacordat cu totul. Şi struna cea mai de sus. Face ca scroafa când fată. Acum e mai bine.
- "Dacă în suflet milă n-ai / Priveşte a mea faţă..."

Cum e mai departe?
- "Lacrimi vărsând fără de grai..."
- "Eu ard în foc, tu stai de gheaţă..." Drace! Zici că guiţă zece scroafe. Şi ştiam cântecul ăsta şi cu ochii închişi.
- Ţi-ai ieşit din mână. Şi ţi-am mai spus, eşti pilit, omule. Will potoleşte strunele lăutei.
- Carevasăzică asta simţi, Richard? Oftezi şi arzi şi vrei să mori la picioarele iubitei?
- La ce mă întrebi pe mine?

Râde, dar lumina lunii îi dezvăluie în priviri o fulgerare de spaimă.
- Acum eşti londonez. Acolo trebuie să fie altfel. Pesemne că sunt... pesemne că sunt femei multe...
- Tare multe femei, de toate condiţiile, aşa e. Şi ochiul vede şi de multe ori e vrăjit. Dar eu sunt ucenic şi am de gând să-mi văd de treabă. Trebuie să duc o viaţă curată. Şi nu-mi este îngăduit să mă însor până nu îmi închei ucenicia. Asta e.
- Bineînţeles... dar dacă te loveşte săgeata ucigaşă... dacă te străpunge o privire şi îţi lasă o rană fără leac?
- Asta se întâmplă numai în cântece şi în sonete, mormăie Richard. În plus, la Londra, rana fără leac te loveşte mai degrabă în sculă.

Râde, dar Will îşi dă seama că puritanul din el s-a simţit atins. Vine îndată şi riposta.
- Will, tu nu te-ai băgat ucenic la taică-tău?
- Nu. Dar Domnul mi-e martor că duc o viaţă la fel de curată ca orice ucenic.
- Nu asta voiam să spun. Lumea - lumea se întreabă ce-i cu el. Tata zice că tot nu vine la întrunirile de consiliu. Unii spun că îi e frică să nu fie arestat pentru datorii. La ultima sesiune l-au scutit până şi de taxa pentru ajutorarea săracilor. Negustorie încă face...
- Păi, se pare că ştii cât ştiu şi eu. Crezi că mi se confesează mie?

Will aşază lăuta pe iarbă, închipuindu-şi o clipă că o ridică deasupra capului şi dă cu ea de pământ. Nu era o idee bună, dar cel puţin era bine conturată.
- Acum doi ani a vândut şi ce mai rămăsese din pământurile mamei. Fără îndoială că strămoşii din vechiul neam Arden s-au răsucit în mormânt, dar cred că cei mai mulţi din creditori au fost mulţumiţi. Ce s-a întâmplat? Nu ştiu.

Iar pentru tata, îşi zice Will, asta ar fi cea mai mare ruşine din toate, să aflu eu.
- Cred că s-a întins mai mult decât îi era plapuma. Ajunsese atât de sus şi totul era atât de strălucitor - a trimis chiar şi o solicitare la Colegiul de Heraldică să primească un blazon. John Shakespeare, gentilom. Apoi a încetat brusc să mai pomenească despre asta. Ştiu că s-a fript cu comerţul cu lână. Poate că au mai fost şi alte nenorociri... Richard, tu crezi că un om poate să fie sortit să aibă parte de nenoroc? Ca firea şi împrejurările să-şi dea mâna în fiinţa lui atât de strâns, într-o atât de întunecată armonie, încât să nu aibă scăpare?

Alt fluture de noapte vine şi poposeşte pe mâneca lui; îl prinde în pumn.
- Poate face el orice; nu există scăpare.
- Idei păgâne. Will, umblă zvonul că tatăl tău nu s-a lepădat de vechea credinţă.
- Doar un zvon? Haide, aici suntem la Stratford, unde aluziile se strigă în gura mare, peste butucul de despicat peştele în piaţă.

Will dă drumul fluturelui.
- Spune-mi, Will, e papistaş? Da, ştiu, nu se cuvine să întreb. Şi încă îl stimez, oricare ar fi adevărul, şi la fel şi tata, deşi avem atitudini diferite. Doar că mă tem pentru tine.

Will izbucneşte într-un hohot de râs atât de zgomotos, încât Richard tresare.
- Iartă-mă. Zău, nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, te încredinţez.

Vechea credinţă? Poate. Maică-sa se jură uneori pe Maica Precistă şi uneori ea şi taică-său se roagă împreună, doar ei doi. Iar astfel de bănuieli plutesc în aer în ultima vreme - Will a auzit despre personaje suspecte, care vin de la Roma cu buzunarele doldora de scrieri catolice şi bat ţara, umblând din casă în casă. Nu este greu să şi-l închipuie pe taică-său entuziasmându-se. În vremea lui de glorie era persoană publică şi îndeplinea pentru regină sarcini publice şi protestante. Acum, că a rămas de căruţă, poate foarte bine să încerce să se înveşmânte în amara consolare a celor lăsaţi deoparte. Toţi ridică mâna contra mea - şi, dacă nu, am să-i fac eu s-o ridice.
- Ce uşurare să aud asta! Fiindcă acum pluteşte în aer o întrebare, Will. O întrebare care atârnă greu.
- Prea greu pentru un răspuns. Undeva, în spatele ei, este acest Dumnezeu pentru care unii trimit oameni pe rug, iar alţii sunt gata să fie arşi pe rug şi să mă ia dracu' dacă pot să mi-l reprezint! Sunt beat, nu mă lua în seamă.
- Sunt oameni ieşiţi din universităţi care vorbesc aşa.

Glasul lui Richard este mâhnit şi limpede.
- Atei sau pe aproape. Trebuie să fii atent.
- Întotdeauna sunt.

Will râde. Dar adevărul rămâne: nu se poate închipui trăind sau murind pentru Dumnezeu. Fiind capabil să-şi imagineze aproape orice altceva, acest lucru îl resimte ca pe un eşec, întărindu-i temerea că este o persoană superficială. Pus în balanţa cu care sunt cântăriţi muritorii, abia dacă ar clinti-o.
- Cât despre a mă băga ucenic la tata, el vrea, eu nu, aşa că ne împăcăm cum putem.

Adevărat, oarecum. Adevărul adevărat, îşi zice Will, este că vrea să fiu ca el. Să-i trăiesc din nou viaţa, doar că de data asta...
- O să vedem. Ia aminte aici! Când ai să fii numit Lord Primar al Londrei...
- Şi chiar am să fiu.

Richard se îndreaptă de spate, încordat şi solemn.
- Nici nu aspir la mai puţin. Poate mă crezi un nebun înfumurat...
- Nu, nicidecum. Dacă vezi ţelul ăsta dinaintea ta, poţi să-l atingi. Dacă nu... dacă nu se zăreşte, atunci...
- Atunci, ce să fac?
- Să-l inventezi, poate.

Scutură din cap, ferindu-se de privirea prea întrebătoare a lui Richard.
- Fă-o, Richard! Lord Primar. Fă-o pentru Stratford. Adu-ne glorie, nouă, celor rămaşi aici. Numai Dumnezeu ştie câtă nevoie are de asta bătrâna văgăună.
- Aşa crezi cu adevărat, Will?
- Adineauri aşa credeam. Însă peste o oră, cine ştie?

Cel puţin încearcă să fie sincer.
- Şi mâine, cine ştie?

Şi apoi cântă tare, acompaniindu-se la lăută, ca să şteargă expresia aceea de pe faţa lui Richard, să acopere nota aceea pe care a auzit-o. O notă de compătimire.

Nu mai putea fi niciodată ca înainte. Totuşi, au petrecut mult timp împreună pe durata şederii lui Richard. Cutreierau câmpiile şi discutau, iar Richard şi-a pierdut paloarea de orăşean. Când vorbea despre Londra, Will asculta şi se străduia să nu asculte prea lacom, să nu pună prea multe întrebări - să nu îngăduie ca imaginile să devină prea vii. Se purta cu el însuşi ca şi cu un pacient febril. Prăvăliile giuvaiergiilor, sclipind una după alta, precum comorile la care visează spiriduşii; şi apoi, căpăţânile executaţilor, înfipte în ţepuşe pe Podul Londrei, arenele unde se ţineau lupte între tauri şi câini, Smithfield Market, cu ciomăgeli şi sânge; pe urmă tinerii filfizoni exersând trasul cu arcul în Moorfields, în roua dimineţii... Da, pulsul un pic grăbit, dar nu aşa de rău. Apoi prăvăliile de cărţi înşirate pe lângă curtea bisericii St Paul's - păşeşti pe sub firme ca "Ogarul alb", "Taurul roşu" şi "Dragonul verde", dai de topuri şi stive de hârtie şi apoi uliţele rău famate din Shoreditch, de care Richard pomeneşte cu o grimasă, fiindcă acolo apăruseră în ultima vreme teatrele, şi hoţii de buzunare, şi prostituatele care se înghesuiau odată cu mulţimea, când începea reprezentaţia... Aici pulsul o lua razna şi pacientul era în pericol. Will schimba subiectul şi începea să vorbească despre starea recoltelor.

O singură dată Richard a luat cina cu familia lui Will. În vremurile lui de glorie, John Shakespeare fusese o gazdă notabilă: întotdeauna e loc la masa lui, nu e nevoie să vii cu cuţitul tău, aduceţi carnea de porc fezandată şi pâinişoarele. Acum un oaspete era o raritate. Tatăl lui Will a fost o vreme destins, jovial, a vorbit cu Richard despre cum e negustoria la Londra şi cum sunt obiceiurile, până când a căzut deodată într-o muţenie adâncă şi a rămas cu privirea aţintită asupra flăcării de la lumânare. Mama lui şi-a exprimat delicat îngrijorarea în legătură cu ciuma şi cu hoţii tupilaţi prin fundături. Cât despre Joan, la început s-a uitat lung, a înghiţit cu noduri şi s-a făcut stacojie la faţă, amintindu-i lui Will cât de mult se schimbase prietenul lui: dacă plăcut şi cuviincios fusese întotdeauna, acum părea foarte sigur pe el, asculta calm şi rupea din pâine cu degete subţiri şi elegante. Dar, până să se aducă plăcinta cu mere, privirea i se schimbase. Joan avea treisprezece ani, învăţa să fie dispreţuitoare şi Will a văzut cum îşi atingea buza de sus, imitându-l pe Richard când îşi mângâia mustaţa abia mijită.
- E băiat frumuşel, a zis ea mai târziu, căscând plictisită, dar nu e cazul să-şi dea atâtea aere. Numai fiindcă a avut vreun naş puritan, cu o mutră de-aia lungă, care o fi aranjat să intre ucenic la Londra. Ăştia întotdeauna au grijă unii de alţii.

Bărbia sfidătoare şi scânteia din ochi îl provocau pe Will să-i vorbească urât - de multe ori făceau asta. Dar a reacţionat cu loialitate cumpătată, refuzând să asculte vreun cuvânt împotriva lui Richard. Fiindcă, altfel, ar fi putut să se dea de gol, arătând cât de mult îl pizmuia. Invidia ar fi ţâşnit afară, mârâind şi făcând spume la gură.

Will a citit de câte două ori la rând toate cărţile aduse de Richard, iar atunci când nu citea din ele purta în el cuvintele, nutrindu-se din ele, tot aşa cum, presupunea băiatul, puritanii se nutresc din spirit şi papistaşii din credinţă. Într-un rând a făcut greşeala să citească la bancul de lucru. Nu l-a auzit pe tatăl lui apropiindu-se. N-a fost atât faptul că i-a azvârlit cărţile pe podea, ci felul cum a făcut-o: mârâind şi trântindu-le de sus, ca un drumar care ridică pietre. Un avertisment. N-a fost nevoie să-şi spună vreo vorbă. Ar fi fost mai uşor, de bună seamă, să nu-l iubească. Mamei lui îi purta o dragoste simplă, una care punea pur şi simplu stăpânire pe tine, aşa cum setea îţi cere să bei. Dragostea pentru tatăl lui era ca o boală sau ca o rană. Nu îţi dădea odihnă, trebuia să-şi găsească leac.

Will s-a dus să-l conducă pe Richard la plecare, în zorii unei zile fierbinţi de iulie. Richard călătorea împreună cu cărăuşul oraşului, tânărul Will Greenaway, care preluase slujba de la tatăl lui. Aha, s-a nimerit bine. Li s-a alăturat un negustor din Leamington - mai mulţi tovarăşi, mai puţine primejdii. Caii, cu desagi în spinare, mişcau din urechi să alunge muştele sâcâitoare şi păreau abătuţi. Nu voiau să pornească la drum spre Londra. Voiau să pască veşnic în padoc. Will şi Richard şi-au strâns zdravăn mâinile, apoi au început să se sucească încolo şi încoace în timp ce Greenaway strângea sforile pachetelor, iar doamna şi domnul Field psalmodiau sfaturi cucernice. Tinerii, şi-a zis Will, nu sunt pricepuţi la formule de salut şi de despărţire, căci simt cât sunt de găunoase.
- Nu ştiu cum de nu m-am gândit, a zis în ultima clipă Richard. Trebuia să iei tu lăuta. Tată... să-i dai lui Will lăuta mea.
- Nu, nu, nu se poate, s-a repezit Will, fără să ştie nici el de ce.
- Will, dacă vreodată ai să... a început Richard, dar s-a întrerupt cu o privire mâhnită şi surprinsă, ca unul care se trezeşte vorbind în somn. Domnul fie cu tine!

Curând după ce călătorii s-au topit în zare, Will s-a pomenit luând-o pe Wood Street fără niciun motiv. Cineva a împins în lături o fereastră şi a azvârlit pe caldarâm un curcubeu mizerabil de zoaie. Printr-o poartă deschisă a zărit într-o ogradă o slujnică robustă, care jumulea o gâscă vie, cu picioarele legate la spate. Nu făcea treabă bună: mormanul alb de la picioarele ei era pătat de sânge. Fata avea o faţă rotundă ca o lună plină, dar a scos la iveală nişte gropiţe drăgălaşe când a strâns din dinţii ca perlele la ţipetele păsării, care se zbătea. Vreun bărbat avea să-i descopere frumuseţea într-o bună zi; ori avea să se repeadă orbeşte, găsind-o mulţumitoare. Poate că şi el, şi-a zis Will, o s-o ducă tot aşa mai departe: să dea târcoale, să umble brambura, să privească. Poate că ar fi o soartă mulţumitoare, ca o orbecăială prin viaţă.

În cele din urmă însă, s-a îndreptat spre casă, de parcă făcea o alegere. Pe strada Henley, casa familiei Shakespeare se înfăţişa încăpătoare, solidă şi de necucerit. Cele câteva fisuri din olanele acoperişului nu puteau contrazice impresia că acolo locuia un om cu stare. Soarele, fulgerând printre nori, ştergea ferestrele de sus, ca nişte ochi rotindu-se vicleni. Înăuntru, după lumina orbitoare a verii, lambriurile de lemn întunecat l-au făcut să bâjbâie o clipă ca legat la ochi. Maică-sa tocmai isprăvea de copt pâinea.
- Are să-ţi fie dor de Richard, cred, a zis ea.

Avea făină pe nas şi pe obraz şi, când l-a sărutat, i-a lipit şi lui puţină pe faţă, ca o dovadă că îl înţelegea sau ca un semn. Tatăl lui era în atelier cu cineva care vorbea despre preţul vopselurilor: mov, indigo, roşu.
- Ei, cât despre roşu... a bombănit taică-său.

2001: Odiseea spaţială

 

Arthur C. Clarke
2001: Odiseea spaţială
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Adrian Şerban Dobrin


***
Intro

Arthur C. Clarke (16 decembrie 1917 - 19 martie 2008), autor de science-fiction, inventator şi futurolog britanic, rămas celebru pentru seria de romane SF Odiseea spaţială.

S-a născut în Minehead, Somerset, Anglia. După ce a absolvit gimnaziul şi Huish's Grammar School din Taunton, nu şi-a putut permite să urmeze universitatea şi s-a angajat la Ministerul Educaţiei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a servit în Royal Air Force ca instructor şi tehnician radar, fiind trecut în rezervă cu gradul de locotenent. După război a absolvit King's College London, secţia matematică şi fizică.

Clarke a fost preşedintele Societăţii Interplanetare Britanice între anii 1946-1947, respectiv 1951-1953. Deşi nu a iniţiat conceptul de sateliţi geostaţionari (în ciuda legendei care susţine contrariul), a contribuit hotărâtor cu ideea că aceşti sateliţi pot fi relee ideale de telecomunicaţii. În onoarea activităţii sale, International Astronomical Union a recunoscut în mod oficial orbita geostaţionară de deasupra Ecuatorului ca Orbita Clarke.

Între 1937 şi 1945, Clarke a publicat câteva povestiri în publicaţii minore, dar debutul profesional s-a consemnat în 1946, textul Loophole apărând în revista Astounding Science Fiction. Din 1951 s-a dedicat exclusiv carierei de scriitor. În 1956 a emigrat în Sri Lanka (pe atunci Ceylon), în special pentru a-şi satisface pasiunea pentru scufundările subacvatice şi a locuit acolo până s-a stins din viaţă, în 2008.

În 1998 a primit distincţia de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic, în anul 2000 regina i-a conferit titlul de Sir, iar în 2005 a căpătat cel mai important titlu civil din Sri Lanka: Sri Lankabhimanya. A primit de asemenea Premiul UNESCO-Kalinga pentru popularizarea ştiinţei în 1961, a fost nominalizat la premiile Oscar în 1969 pentru scenariul filmului Odiseea spaţială 2001, scris împreună cu Stanley Kubrick, şi la Premiul Nobel pentru Pace, 1994.

Premii şi distincţii SF: SFWA Grand Master, trei premii Hugo şi Nebula, câte un premiu Campbell Memorial, Locus, British SF, International Fantasy, Jupiter, Geffen, precum şi două premii Seiun.

Seria Odiseelor spaţiale combină temele science-fiction cu meditaţia metafizică. Toate descriu zboruri spaţiale în sistemul solar şi întâlniri cu "monolitul negru". Arthur C. Clarke a declarat iniţial, în introducerea la 2001: Odiseea spaţială, că nu este posibilă niciun fel de urmare şi că nu are nici cea mai mică intenţie de a scrie vreuna, dar descoperirile ştiinţifice din sistemul solar l-au făcut să se răzgândească.

Un science fiction clasic pe lista cărţilor de citit într-o viaţă, ecranizat magistral de Stanley Kubrick.
*
Luna ascunde o mare enigmă. Drept urmare, pentru prima oară, oamenii sunt trimişi departe, în spaţiu.

Dar, cu mult înainte să ajungă la destinaţie, totul începe să meargă extrem de prost pentru echipajul de la bordul Discovery, aflat în drumul spre Saturn. Nava este comandată de HAL9000, un super-computer cu inteligenţă artificială, capabil de cele mai dezvoltate funcţii cognitive, mai dezvoltate poate şi decât ale minţii umane.

Povestea semnată de Arthur C. Clarke este prima parte a unei serii ce funcţionează ca parte esenţială a coloanei vertebrale a literaturii SF, o alegorie scrisă impecabil despre explorarea universului şi despre reacţia universului la umanitate.

"O viziune existenţială şi în acelaşi timp mistică, ştiinţifică, dar şi teologică... o capodoperă SF!" (Saturday Review)

***

Fragment
15. Discovery

Nava se afla la numai treizeci de zile de Pământ, şi totuşi lui David Bowman nu-i venea să creadă că trăise vreodată altundeva decât în mica lume închisă din Discovery. Toţi anii de antrenament, toate misiunile anterioare de pe Lună şi Marte păreau să aparţină unui alt bărbat, într-o altă existenţă.

Frank Poole recunoştea că simte la fel, afirmând uneori în glumă că regretă faptul că cel mai apropiat psihiatru se află la o sută de milioane de kilometri distanţă. Însă acest sentiment de izolare şi singurătate era uşor de înţeles şi nu semnala o anormalitate.

În cei cincizeci de ani de când oamenii se aventuraseră în spaţiu, nu mai existase nicio expediţie ca asta. Proiectul demarase cu cinci ani în urmă, sub numele de Jupiter - prima expediţie umană dus-întors către cea mai mare dintre planete. Nava era aproape pregătită pentru călătoria de doi ani, când, oarecum neaşteptat, profilul misiunii se modificase.

Discovery avea să meargă în continuare către Jupiter, însă nu se va mai opri acolo. Nici măcar nu avea să încetinească în sistemul jovian, ci, dimpotrivă, urma să profite de câmpul gravitaţional al gigantului pentru a-şi face vânt şi mai departe de Soare. Aidoma unei comete, va atinge marginile sistemului solar către ţinta ei finală, gloria inelată a lui Saturn. Şi fără a se mai întoarce vreodată.

Pentru Discovery drumul se va sfârşi acolo; totuşi, echipajul nu nutrea câtuşi de puţin intenţia de a se sinucide. Dacă totul mergea bine, aveau să se întoarcă pe Pământ în şapte ani, dintre care cinci scurgându-se într-o clipă în somnul lipsit de vise al hibernării, în aşteptarea neconstruitului încă Discovery II.

Termenul "salvare" era evitat cu grijă în toate documentele şi declaraţiile de presă ale Agenţiei de Astronautică, deoarece implica posibilitatea unui anumit eşec al planurilor şi de aceea cuvântul agreat era "re-dobândire". Dacă ceva nu mergea conform previziunilor, nu se punea problema unei operaţiuni de salvare la o distanţă de un miliard şi jumătate de kilometri de Pământ.

Era un risc calculat, similar tuturor expediţiilor în necunoscut, însă jumătate de secol de cercetări dovediseră că hibernarea artificială era perfect sigură, deschizând astfel noi perspective călătoriei spaţiale. Până la această misiune totuşi ele nu fuseseră exploatate pe deplin. Cei trei membri ai echipei de cercetare, de care nu va fi nevoie până la ultima fază a apropierii de Saturn, aveau să doarmă pe tot drumul. Se economiseau în acest mod tone de alimente şi de alte consumabile; la fel de important, în momentul intrării în acţiune, echipa avea să fie odihnită şi atentă, şi nu obosită de o călătorie de zece luni.

Discovery urma să intre pe o orbită în jurul lui Saturn, devenind un nou satelit al giganticei planete. Se va deplasa înainte şi înapoi pe o elipsă de trei milioane de kilometri, care o va aduce lângă Saturn, apoi printre orbitele sateliţilor săi majori. Astronauţii aveau să dispună de o sută de zile în care să cartografieze şi să studieze o lume cu o suprafaţă de opt ori mai mare decât cea a Terrei şi înconjurată de o pleiadă de cel puţin cincisprezece sateliţi - unul dintre ei la fel de mare ca Mercur.

Probabil acolo se găseau suficiente minuni pentru secole de studiu; prima expediţie nu putea fi decât o recunoaştere preliminară. Tot ce vor găsi va fi transmis prin radio pe Pământ, astfel încât, chiar dacă exploratorii nu se vor mai întoarce, descoperirile lor nu vor fi pierdute.

La finalul celor o sută de zile, Discovery va trage cortina. Echipajul va intra în hibernare şi doar sistemele esenţiale vor continua să funcţioneze, vegheate de neobositul creier electronic. Nava se va roti în jurul lui Saturn pe o orbită determinată cu o asemenea precizie încât şi într-o mie de ani oamenii aveau să ştie unde să o caute.

Dar numai după cinci ani, potrivit planurilor actuale, Discovery II va sosi acolo. Chiar dacă va întârzia un an sau doi, pasagerii adormiţi nu vor simţi nicio diferenţă. Pentru ei, ceasul va fi oprit, aşa cum se oprise deja pentru Whitehead, Kaminski şi Hunter. Uneori, Bowman, comandantul, îşi invidia colegii inconştienţi din pacea îngheţată a hibernacolelor. Cei trei erau liberi de orice răspundere şi feriţi de plictiseală; până la destinaţie, lumea exterioară încetase să existe pentru ei.

Dar pe ei această lume îi veghea prin intermediul display-urilor senzorilor biologici. Îngrămădite printre instrumentele punţii de control se găseau cinci panouri mici, marcate Hunter, Whitehead, Kaminski, Poole şi Bowman. Ultimele două erau albe, lipsite de viaţă; timpul lor nu avea să vină decât după un an.

Celelalte prezentau constelaţii de lumini verzui vestind că totul merge bine, pe fiecare dintre ele aflându-se ecrane unde o serie de luminiţe liniare trasau ritmurile lente ale pulsului, respiraţiei şi activităţii cerebrale. Erau momente când Bowman, deşi perfect conştient de inutilitatea măsurii, întrucât alarma ar fi sunat numaidecât dacă ceva ieşea din limitele normalului, conecta circuitul audio. Asculta pe jumătate hipnotizat bătăile infinit de încete ale inimilor colegilor săi, cu ochii fixaţi pe curbele sincrone de pe ecran.

Cele mai fascinante erau display-urile de monitorizare a electroencefalogramelor - semnăturile electronice a trei personalităţi care existaseră cândva şi care într-o bună zi îşi vor relua existenţa. Liniile luminoase erau lipsite de vârfuri şi de văi, de exploziile electrice marcând activitatea unui creier treaz sau chiar a unuia în stare de somn. Dacă mai exista o urmă de conştiinţă, atunci ea se găsea dincolo de capacitatea de detecţie a instrumentelor şi dincolo de memoria umană.

Acest ultim adevăr Bowman îl ştia din proprie experienţă. Înainte de a fi selectat pentru misiune, reacţiile sale la hibernare fuseseră testate îndelung. Nu ştia încă sigur dacă pierduse o săptămână din viaţă sau dacă-şi amânase eventuala moarte cu acelaşi interval de timp.

Atunci când electrozii îi fuseseră ataşaţi pe frunte, iar generatorul inductor de somn începuse să pulseze, înaintea ochilor văzuse un efemer aranjament de modele caleidoscopice în mişcare. Apoi ele se topiseră, iar întunericul îl înghiţise. Nu simţise injecţiile, cu atât mai puţin cea dintâi atingere a frigului în momentul în care temperatura corpului îi fusese redusă la numai câteva grade deasupra lui zero. Se trezi şi i se păru că de-abia închisese ochii. Ştia însă că e o iluzie; cumva, era convins că se scurseseră mai mulţi ani. Misiunea fusese oare dusă la bun sfârşit? Ajunseseră lângă Saturn, îşi finalizaseră cercetările, intraseră în hibernare? Se afla Discovery II aici, pregătită să îi transporte înapoi pe Pământ? Rămase într-o stare de confuzie, incapabil să distingă amintirile reale de cele imaginare. Deschise ochii, dar puţine erau de văzut, exceptând o aglomerare de lumini care îl nedumeri vreme de câteva minute.

Apoi înţelese că privea lămpile indicatoare de pe panoul de control, chiar dacă îi era imposibil să-şi concentreze privirea asupra lor. Curând renunţă să mai încerce. Deasupra sufla un curent de aer cald, îndepărtându-i gerul din oase. Dintr-un difuzor plasat în spatele capului curgea o muzică liniştită şi stimulatoare, crescând în intensitate încetul cu încetul. Apoi o voce prietenoasă, pe care o ştia însă ca generată de computer, i se adresă:
- Devii operaţional, Dave. Nu te ridica şi nu face mişcări violente.

Nu încerca să vorbeşti.

Nu te ridica! gândi Bowman. Asta era amuzant! Se îndoia c-ar fi fost în stare să mişte şi un deget. Spre surprinderea lui, constată totuşi că nu avea dreptate. Se simţea foarte mulţumit, într-un mod confuz şi cam stupid. Ştia vag că nava de salvare trebuia să fi sosit, că secvenţa automata de reanimare fusese activată şi că în scurt timp va întâlni alte finite umane. Era bine, dar nu-l entuziasmă. Simţi că-i este foame. Computerul, desigur, îi anticipase dorinţa.
- Lângă mâna ta dreaptă se află un buton de semnalizare, Dave. Dacă îţi este foame, te rog să apeşi pe el.

Bowman îşi forţă degetele să caute în jur şi descoperi butonul cu formă de pară. Uitase totul despre el, deşi probabil ştiuse că se găsea acolo. Ce altceva mai uitase? Oare hibernarea afecta memoria? Apăsă butonul şi aşteptă. Câteva minute mai târziu, un braţ metalic se mişcă dinspre peretele cuşetei, iar un sfârc de plastic îi coborî spre buze. Supse cu poftă şi un lichid cald şi dulce i se scurse pe gâtlej, dându-i energie cu fiecare picătură. Braţul se retrase şi el se odihni din nou. Apoi constată că îşi putea mişca mâinile şi picioarele; gândul de a merge nu mai reprezenta un vis imposibil. Cu toate că îşi simţea puterile revenindu-i cu repeziciune, ar fi fost fericit să rămână întins acolo pentru veşnicie dacă nu ar fi fost stimulii externi. Un alt glas îi vorbi, iar de astă dată era uman, nu o construcţie de impulsuri electrice asamblată de un procesor electronic.

Era o voce familiară, deşi trecu ceva timp până ce o recunoscu.
- Bună, Dave! Îţi revii de minune. Acum eşti în stare să vorbeşti. Ştii unde te afli?

Îşi pusese deja întrebarea. Dacă se găsea într-adevăr pe orbită în jurul lui Saturn, atunci ce se întâmplase pe parcursul lunilor de când părăsise Pământul? Începu din nou să se întrebe dacă nu cumva suferea de amnezie. Paradoxal, gândul îl linişti. Dacă îşi amintea cuvântul "amnezie", atunci creierul i se găsea într-o stare destul de bună...

Nu ştia însă unde se află, iar vorbitorul de la celălalt capăt al circuitului îi înţelese pe deplin situaţia.
- Nu-ţi face griji, Dave! Sunt Frank Poole. Îţi supraveghez inima şi respiraţia - totul este perfect normal. Relaxează-te, ia-o uşurel. Acum vom deschide uşa şi te vom scoate.

O lumină blândă inundă camera; observă forme mişcătoare profilându-se pe deschidere. Şi în acel moment întreaga memorie îi reveni şi ştiu exact unde se găseşte.

Deşi se întorsese teafăr din cele mai adânci hotare ale somnului, vecine cu cele ale morţii, lipsise doar o săptămână. Când ieşi din hibernacol, nu văzu cerul rece al lui Saturn; acesta se afla la un an în viitor şi un miliard de kilometri distanţă. Se găsea încă în simulatorul Centrului Spaţial de Zbor Houston, sub arzătorul soare texan.

16. Hal

Dar în prezent Texasul nu era vizibil, şi chiar Statele Unite erau dificil de observat. Deşi jetul reactiv al motoarelor fusese oprit de mult, Discovery încă naviga cu trupul în formă de săgeată îndreptat în direcţie opusă Terrei, cu întregul echipament de studio optic aţintit spre planetele exterioare unde se afla destinaţia ei.

Un telescop era însă mereu îndreptat către Pământ. Fusese montat ca o cătare de armă pe marginea antenei de comunicaţii, asigurând menţinerea continuă a parabolei pe direcţia prescrisă. Atât timp cât Pământul rămânea centrat în crucea telescopului, vitala legătură de comunicaţii se păstra intactă, iar mesajele circulau într-un sens sau altul de-a lungul unui invizibil fascicul care se lungea zilnic cu trei milioane de kilometri.

Cel puţin o dată în fiecare cart Bowman privea spre casă prin telescopul de aliniere. Deoarece Pământul se situa acum mult înapoi spre Soare, îi prezenta lui Discovery emisfera sa întunecată, iar pe ecranul central de observaţie planeta apărea asemenea unei semiluni argintii, strălucitoare, ca o altă Venus.

Era greu să identifici trăsături geologice pe acel arc alb în continua micşorare, căci norii şi reflexiile luminii le ascundeau, însă chiar şi porţiunea întunecată fascina, punctată fiind de lumi nile oraşelor. Uneori acestea ardeau cu o flacără constantă, alteori clipeau, când deplasările atmosferice treceau pe deasupra lor.

Existau şi perioade în care Luna, de pe orbita ei, dezvăluia ca un lampion mările şi continentele Pământului. Atunci, cu o tresărire de recunoaştere, Bowman putea distinge ţărmuri familiare sclipind în spectrala lumină selenară. Iar alteori, când Pacificul era calm, reuşea să observe chipul Lunii reflectat în apele sale, aducându-şi aminte de nopţi petrecute sub palmieri din lagune tropicale.

Şi totuşi nu nutrea regrete pentru acele frumuseţi pierdute. Le trăise pe toate în cei treizeci şi cinci de ani ai vieţii şi era hotărât să le guste iarăşi, când se va întoarce bogat şi celebru. Adevărat, între timp distanţa le făcea să pară şi mai preţioase.

Al şaselea membru al echipajului nu avea astfel de probleme, întrucât nu era uman. Avansatul computer HAL 9000 constituia creierul şi sistemul nervos al navei. Hal (de la Heuristically programmed ALgorithmic computer, atât şi nimic mai puţin) reprezenta capodopera celei de-a treia generaţii de computere. Aceste generaţii păreau să fie despărţite de intervale de circa douăzeci de ani, iar gândul că apariţia alteia era deja iminentă îngrijora o bună parte a populaţiei.

Prima se situase în anii '40, când de mult depăşitul tub electronic făcuse posibilă existenţa unor neghiobi stângaci şi rapizi precum ENIAC şi succesorii săi. Apoi, prin 1960, a apărut microelectronica. Odată cu ea a devenit limpede că inteligenţe artificiale, cel puţin la fel de puternice ca omul, nu trebuiau să fie mai voluminoase decât o masă de birou - dacă ştiai cum anume să le construieşti.

Probabil că nimeni nu avea să ştie niciodată, dar nu conta. În anii '80, Minsky şi Good demonstraseră că reţelele neuronice se puteau genera automat, reproducându-se potrivit oricărui program arbitrar de învăţare. Creierele artificiale puteau fi crescute într-un proces izbitor de apropiat de cel al dezvoltării unuia uman. În orice caz, detaliile precise n-aveau cum să fie cunoscute şi, chiar dacă ar fi fost, ar fi depăşit de mii de ori puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Indiferent de modul de funcţionare, rezultatul final îl reprezenta o inteligenţă artificială, care reproducea - unii filozofi preferau termenul de a mima - cea mai mare parte a activităţilor creierului uman, dar mult mai rapid şi mai precis. Costa extrem de mult; se construiseră doar câteva unităţi din seria Hal 9000. Fusese însă suficient ca vechea glumă "întotdeauna e mai uşor să faci creiere organice fără a fi calificat" să înceapă să sune puţin a gol.

Hal fusese pregătit pentru această misiune la fel de minuţios ca tovarăşii săi umani, dar de multe ori mai rapid; pe lângă viteza sa de achiziţie a datelor, el nu dormea niciodată. Principala lui sarcină era aceea de a supraveghea sistemele de suport vital, verificând încontinuu presiunea oxigenului, temperatura, etanşeitatea carcasei, nivelul de radiaţii şi toţi ceilalţi factori de care depindea viaţa fragilei încărcături umane. Era capabil să întreprindă complicate manevre de navigaţie şi să execute cuvenitele corecţii la momentul potrivit. Şi mai controla hibernacolele, executând modificările necesare, injectând infime cantităţi de lichid intravenos ce menţineau în viaţă organismul.

Prima generaţie de computere primea informaţiile prin intermediul tastaturilor, răspunzând cu imprimante de viteză sau ecrane vizuale. Hal putea să răspundă în acelaşi mod, dar majoritatea comunicaţiilor cu colegii săi de bord le efectua prin vorbe. Poole şi Bowman i se adresau lui Hal ca unei fiinţe omeneşti, iar el răspundea într-o engleză perfectă, asimilată în timpul săptămânilor scurtei sale copilării electronice.

Dacă Hal era sau nu capabil de gândire constituia o întrebare al cărei răspuns fusese dat de matematicianul englez Alan Turing în 1940. Acesta arătase că, dacă cineva ar fi reuşit să poarte o conversaţie îndelungă cu o maşină - prin mijlocirea tastaturii sau a microfonului, nu conta - fără să distingă replicile computerului de cele pe care le-ar fi dat o persoană, atunci însemna că maşina gândeşte, după orice definiţie a termenului. Iar Hal trecea cu uşurinţă testul Turing.

Exista chiar posibilitatea ca la un moment dat să preia comanda navei. În caz de necesitate, dacă nimeni nu răspundea semnalelor sale, urma să încerce să-i trezească pe membrii adormiţi ai echipajului prin stimuli electrici şi chimici. Dacă nu ar fi reacţionat, ar fi semnalizat Pământului, aşteptând noi instrucţiuni. Iar dacă Pământul ar fi rămas la rândul lui tăcut, ar fi fost nevoit să ia acele măsuri pe care le-ar fi considerat adecvate siguranţei şi continuării misiunii - al cărei scop real numai el îl cunoştea, scop pe care colegii săi umani n-aveau cum să-l ghicească.

Poole şi Bowman se referiseră adesea la propriile lor persoane ca la îngrijitori sau oameni de serviciu pe o navă perfect capabilă să-şi poarte singură de grijă. Ar fi fost uimiţi şi probabil puţin indignaţi să descopere cât adevăr conţinea gluma lor.

Încălcând toate graniţele: Memoir

 

Marina Abramović
Încălcând toate graniţele: Memoir
Editura Pandora M, 2019
traducere din engleză de Florin Tudose



***
Intro

Marina Abramović s-a născut în 1946 la Belgrad. Şi-a început cariera de artistă performativă în anii 1970, pe vremea când studia la Academia de Arte Frumoase din Belgrad, multe dintre lucrările ei timpurii fiind o formă de rebeliune faţă de educaţia ei strictă. În performance-urile ei, Abramović îşi foloseşte corpul ca pe un instrument de testare a propriilor limite fizice şi mentale, provocând spectatorii să iasă din atitudinea de contemplare pasivă. Lucrările ei sunt caracterizate de rezistenţă şi durere, repetiţie şi durată, precum şi de accentul pus pe interacţiunea cu auditoriul.

Astăzi, după o carieră de aproape jumătate de secol, este supranumită "bunica artei performative" şi conduce Institutul Marina Abramović, unde predă abordarea duraţională asupra artei performative, numită Metoda Abramović.

Pentru Marina Abramović, nu există nicio diferenţă între artă şi viaţă. (Alejandro Jodorowski)

În 2010, peste 750.000 de oameni au venit să vadă retrospectiva de la MOMA a Marinei Abramović, sperând să aibă şansa de a sta în faţa ei şi de a comunica nonverbal cu ea în cadrul unui performance fără precedent, care a durat peste 700 de ore. Această celebrare a cincizeci de ani de artă performativă revoluţionară a demonstrat încă o dată că Marina Abramović este o adevărată forţă a naturii.

Am simţit libertatea absolută. Am simţit că trupul meu nu are limite. Că durerea nu contează. Că nimic nu contează. Şi asta mi-a dat un sentiment de euforie. (Marina Abramović)

Născută în regimul lui Tito din părinţi care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost crescută în spiritul unei etici a muncii foarte stricte. Chiar şi la începuturile carierei sale internaţionale, Marina trăia sub controlul abuziv al mamei, respectând cu stricteţe obligaţia de a se întoarce acasă înainte de ora zece seara. Dar nimic nu îi putea tempera curiozitatea insaţiabilă, dorinţa de a se conecta cu oamenii sau simţul umorului specific balcanic - toate acestea i-au definit dintotdeauna arta şi viaţa. Nucleul acestei cărţi îl constituie o poveste de dragoste pasională - colaborarea de doisprezece ani cu artistul performativ Ulay. Mare parte din această perioadă au petrecut-o aproape fără niciun ban, călătorind cu o dubă prin Europa, iar în cele din urmă relaţia s-a încheiat în mod dramatic, pe Marele Zid Chinezesc.

Încălcând toate graniţele e o carte frumoasă, panoramică, emoţionantă şi profundă. Marina Abramović reuşeşte să spună lucruri personale şi să formuleze critici la adresa ei înseşi, făcându-şi totodată un portret viu şi plin de respect de sine. Ce viaţă! (Laurie Anderson)

Marina Abramović se confesează, se plânge, oferă sfaturi şi reflectează cu inteligenţă şi umor asupra vieţii ei dificile, dar, în fond, minunate şi asupra artei sale eliberatoare. (Willem Dafoe)

Abramović este cea mai faimoasă artistă performativă şi conceptuală din lume. Şi probabil singura care are simţul umorului. (Bryan Appleyard, Sunday Times)

Fragment
 

Dedic această carte
PRIETENILOR
şi DUŞMANILOR

Mă plimbam într‑o dimineaţă cu bunica prin pădure. Era minunat de frumos şi de linişte. Aveam doar patru ani, o copiliţă. Şi am văzut ceva foarte straniu - o linie dreaptă, de‑a lungul drumului. Mă intriga atât de tare, că am mers după ea; îmi doream să o ating. Dar bunica a ţipat; a ţipat tare. Îmi amintesc atât de clar. Era acolo un şarpe uriaş.

Atunci, pentru prima data în viaţa mea, am simţit frică adevărată - deşi eu habar nu aveam c‑ar fi trebuit să‑mi fie frică. De fapt, m‑am speriat de vocea bunicii mele. Iar şarpele şi‑a văzut repede de drum.

E incredibil cum se construieşte frica în tine, prin părinţi şi alţii din jurul tău. La început eşti atât de inocent; nu ştii.

VIN DINTR-UN LOC ÎNTUNECAT. IUGOSLAVIA POSTBELICĂ, MIJLOCUL anilor '40, până la mijlocul anilor '70. Dictatură comunistă, cu Mareşalul Tito la butoane. O penurie permanentizată şi un gri omniprezent. Comunismul şi socialismul au ceva - un fel de estetică bazată pe urâţenie pură. Belgradul copilăriei mele nu avea nici măcar monumentalitatea Pieţei Roşii din Moscova. Totul era cumva la mâna a doua. De parcă liderii ar fi privit comunismul prin lentilele altora, pentru a construi ceva mai prost, mai nefuncţional şi mai debil.

Îmi amintesc mereu de spaţiile comunitare - verdele murdar cu care erau vopsiţi pereţii şi becurile fără abajur care emiteau o lumină gri ce parcă îţi punea o umbră pe ochi. Combinaţia dintre lumină şi culoarea pereţilor făcea ca pielea tuturor să pară galben-verzuie, de parcă am fi fost cu toţii bolnavi de ficat.

În blocurile masive şi hidoase de apartamente locuiau familii întregi. Tinerii nu aveau şanse să aibă apartamentele lor, aşa că în fiecare casă trăiau mai multe generaţii - bunica şi bunicul, cuplul tânăr şi progeniturile acestora. Înghesuirea familiilor în spaţii restrânse crea tot soiul de complicaţii imposibile. Ca să facă sex, cuplurile tinere se duceau la cinema sau în parc. Să-ţi cumperi vreodată ceva nou sau drăguţ nici nu intra în discuţie.

Un banc din perioada comunistă: un tip se pensionează şi, fiindcă fusese un muncitor excepţional, primeşte ca premiu nu obişnuitul ceas, ci o maşină nouă. Colegii îl felicită pentru norocul lui - va primi maşina la data cutare şi cutare, peste douăzeci de ani.
"Dimineaţa sau după-amiaza?", întreabă omul.
"Dar ce contează?", i se răspunde.
"Păi, îl aştept şi pe instalator în aceeaşi zi", explică el.

Familia mea nu a îndurat toate acestea. Părinţii mei erau eroi de război - luptaseră împotriva naziştilor împreună cu partizanii iugoslavi, comuniştii conduşi de Tito - astfel că după război au ajuns membri importanţi ai Partidului, cu funcţii importante. Tata a făcut parte din garda de elită a Mareşalului Tito; mama a condus un institut care administra monumentele istorice şi gestiona achiziţionarea de lucrări de artă pentru clădirile instituţiilor publice. Aşa se face că ne-am bucurat de multe privilegii. Am locuit într-un apartament mare în centrul Belgradului - strada Makedonska, la numărul 32. O clădire mare, de modă veche, din anii 1920, cu decoraţiuni elegante din fier şi sticlă, asemănătoare clădirilor de apartamente din Paris. Aveam un etaj întreg doar pentru noi, opt camere pentru patru oameni - părinţii, fratele meu mai mic şi eu - ceva nemaiauzit pe atunci. Patru dormitoare, camera în care se lua masa, un salon mare (aşa spunem noi la sufragerie), o bucătărie, două băi şi camera servitoarei. Salonul avea rafturi pline cu cărţi, un pian mare negru şi pereţii plini de picturi. Mama îşi permitea, în calitate de director al Muzeului Revoluţiei, să intre în atelierele pictorilor şi să cumpere lucrări - picturi influenţate de Cézanne, Bonnard şi Vuillard, dar şi multe lucrări abstracte.

În adolescenţă, credeam că apartamentul nostru era o culme a luxului. Mai târziu am aflat că aparţinuse unei familii bogate de evrei şi fusese confiscat în timpul ocupaţiei naziste. Tot mai târziu am aflat şi că picturile expuse de mama pe pereţii apartamentului nu erau prea grozave. Privind în urmă, cred - din aceste motive, dar şi din altele - că trăiam într-un loc oribil.

Mama mea, Danica, şi tatăl meu, Vojin - cunoscut ca Vojo -, au trăit o mare poveste de dragoste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O poveste extraordinară - ea era frumoasă, el era arătos şi îşi salvaseră viaţa unul celuilalt. Mama, maior al armatei, conducea un pluton din prima linie, însărcinat cu descoperirea partizanilor răniţi şi retragerea lor în siguranţă. Dar odată, în timpul unui asalt german, ea s-a îmbolnăvit de tifos şi a ajuns inconştientă printre cei grav răniţi, acoperită complet cu o pătură, cu febră mare.

Ar fi avut toate şansele să moară, dacă tata nu ar fi fost un aşa mare iubitor de femei. I-a văzut părul ieşind de sub pătură şi nu s-a putut abţine să nu ridice pătura. Când a văzut ce frumoasă era, a luat-o de-acolo şi a dus-o în cel mai apropiat sat, unde localnicii au îngrijit-o şi au pus-o pe picioare.

Şase luni mai târziu, era înapoi în prima linie, ajutând la recuperarea răniţilor şi transportarea lor la spital. Acolo, printer cei grav răniţi, l-a recunoscut pe cel care o salvase. Tata zăcea, pe moarte, sângerând abundent - nu exista sânge pentru transfuzii. Dar mama a descoperit că aveau aceeaşi grupă sanguină. I-a dat din sângele ei şi i-a salvat viaţa.

Ca într-un basm. Apoi războiul i-a despărţit din nou.

Dar s-au regăsit, iar după terminarea războiului s-au şi căsătorit. În anul următor m-am născut eu - pe 30 noiembrie 1946.

În noaptea dinaintea naşterii mele, mama a visat că năştea un şarpe uriaş. A doua zi i s-a rupt apa în timp ce conducea o şedinţă de partid. A refuzat să întrerupă şedinţa: a plecat la spital doar când s-a încheiat.

M-am născut prematur şi, pentru mama mea, naşterea a fost foarte dificilă. Placenta nu a ieşit complet; a făcut infecţie. A fost, din nou, la un pas de moarte. Au ţinut-o în spital un an de zile. După aceea, o vreme i-a fost foarte greu să muncească sau să se ocupe de mine.

La început am fost îngrijită de dădacă. Nu o duceam nici eu prea bine şi nici nu mâncam cum ar fi trebuit - eram numai piele şi os. Dădaca avea un fiu, de aceeaşi vârstă cu mine, şi-i dădea lui tot ce nu puteam eu mânca; băiatul a ajuns mare şi gras. Când a venit bunica Milica, mama mamei, în vizită, s-a speriat de cât de slabă eram. M-a luat de îndată acasă la ea, unde am rămas şase ani, până la naşterea fratelui meu. Părinţii mă vizitau doar în weekend. Pentru mine, erau ca nişte străini care ne vizitau o dată pe săptămână şi ne aduceau cadouri.

Mi-au povestit că nu-mi plăcea să merg. Bunica mă punea pe un scaun la masa din bucătărie şi pleca la piaţă, iar când se întorcea mă găsea în acelaşi loc. Nu ştiu de ce refuzam să merg, dar mă gândesc că poate avea de-a face cu plimbatul de la un adult la altul. Mă simţeam ruptă din locul meu şi cred că, pe undeva, asociam mersul cu o nouă relocare.

Mariajul părinţilor mei a avut probleme de la început, probabil chiar dinaintea naşterii mele. Povestea lor extraordinară de dragoste şi frumuseţea lor îi aduseseră împreună - sexul i-a adus împreună -, dar îi despărţeau atât de multe alte lucruri. Mama venea dintr-o familie bogată şi era intelectuală; studiase în Elveţia. Îmi amintesc că bunica povestea cum mama lăsase în urma ei şaizeci de perechi de pantofi când plecase să se alăture partizanilor, luând cu ea doar unii vechi, ţărăneşti.

Tata se trăgea dintr-o familie de eroi militari, dar săraci. Tatăl său fusese maior decorat al armatei. Tata a fost închis pentru convingerile sale comuniste şi înainte de război.

Pentru mama, comunismul era o idee abstractă, ceva ce studiase la şcoală în Elveţia, citindu-i pe Marx şi Engels. Pentru ea, partizanatul era o alegere idealistă, chiar una la modă. Însă pentru tata era singura opţiune, deoarece el venea dintr-o familie săracă, însă una de războinici. El era adevăratul Comunist. Comunismul era pentru el calea de schimbare a sistemului de clase sociale.

Mama iubea să meargă la balet, la operă, la concerte de muzică clasică. Tata iubea să perpelească purceluşi de lapte în bucătărie şi să bea cu vechii lui amici partizani. Aşa că nu aveau aproape nimic în comun, ceea ce a dus la o căsnicie foarte nefericită. S-au certat tot timpul.

Dar mai era şi pasiunea tatălui meu pentru femei, adică tocmai ceea ce-l atrăsese la mama mea la început.

A fost constant infidel, încă de la începutul căsătoriei lor. Mama, bineînţeles, a urât asta la el, iar curând a ajuns să-l urască şi pe el. Desigur, cât am stat cu bunica mea, nu am ştiut nimic din toate astea. Dar când aveam şase ani s-a născut Velimir, fratele meu, şi atunci m-au luat şi pe mine acasă. Părinţi noi, casă nouă, frate nou, toate deodată. Viaţa mea s-a înrăutăţit aproape instantaneu.

Îmi amintesc că aş fi vrut să mă întorc în casa bunicii, deoarece acolo mă simţisem în siguranţă. Fusese un loc foarte liniştit pentru mine. Bunica avea ritualurile ei de dimineaţă şi seară; zilele aveau un ritm. Bunica era foarte religioasă şi toată viaţa ei gravita în jurul bisericii. În fiecare dimineaţă, la ora şase, odată cu răsăritul soarelui, aprindea candela ca să se roage. Până la şase ani, am însoţit-o în fiecare zi la biserică şi aşa am aflat despre toţi sfinţii. Casa ei mirosea întotdeauna a tămâie şi a cafea proaspăt măcinată. Prăjea boabe verzi de cafea pe care le zdrobea apoi cu mâna. În casa ei am simţit o linişte profundă.

Când am început să stau din nou la părinţi, mi-au lipsit ritualurile. Părinţii mei se trezeau dimineaţa, plecau şi munceau toată ziua şi mă lăsau cu bonele. Pe lângă asta, eram foarte geloasă pe fratele meu. Pentru că era băiat, primul fiu, a devenit imediat favoritul. Asta era povestea balcanică. Părinţii tatălui meu au avut şaptesprezece copii, dar mama lui ţinea în jurul ei doar fotografii cu băieţii ei, niciodată cu fetele. Naşterea fratelui meu a fost percepută ca un eveniment important. Mai târziu am aflat că la naşterea mea, tatăl nostru nu a spus nimănui, dar la naşterea lui Velimir, Vojo a ieşit cu prietenii, a băut, a tras cu pistoalele în aer, a cheltuit grămezi de bani.

Mai rău a fost că fratele meu a dezvoltat destul de repede o formă de epilepsie a copiilor - făcea crize, în timpul cărora toată lumea se învârtea în jurul lui şi-i acorda şi mai multă atenţie. Odată, când eram doar eu cu el (eu aveam şase sau şapte ani), era să-l înec încercând să-l spăl - l-am pus în cadă şi s-a dus bâldâbâc la fund. Dacă nu l-ar fi scos bunicul, rămâneam singurul copil.


Am fost pedepsită, desigur. Eram pedepsită frecvent, pentru cele mai mărunte abateri, iar pedepsele erau întotdeauna fizice - lovituri şi palme. Pedepsele erau aplicate de mama şi de sora ei, Ksenija, care într-o vreme a stat la noi, niciodată de tata. Mă loveau până mă făceam neagră şi albastră; eram plină de vânătăi. Dar uneori aveau alte metode. În apartament exista un fel de dulap de haine ascuns, un dulap foarte adânc şi întunecat - termenul sârbo-croat este plakar. Uşa lui, fără mâner, glisa în perete; ca să deschizi, doar împingeai în ea. Eram fascinată şi terifiată de dulapul ăsta. Dar nu aveam voie în el. Însă uneori, când eram rea - sau când decideau mama şi mătuşa că am fost rea - mă închideau în el.

Îmi era grozav de frică de întuneric. Dar acest plakar era plin de fantome, de prezenţe spirituale - fiinţe luminoase, fără formă, tăcute şi deloc înfricoşătoare. Vorbeam cu ele. Mi se părea absolut firesc că se află acolo. Făceau pur şi simplu parte din realitatea, din viaţa mea. Iar în momentul în care aprindeam lumina, dispăreau.

Dune

 

Frank Herbert
Dune
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ion Doru Brana



***
Intro

Frank Herbert (1920-1986) este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Scriitorul a avut o personalitate multiplă, cu un mod complicat şi întortocheat de gândire, iar opera sa de căpătâi este o reflectare a modului său de a fi. Romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de înţelegere, iar seria se dovedeşte una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată.

Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme în copilărie şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. Scriitorul nu a absolvit facultatea deoarece a refuzat să urmeze cursurile care nu îl interesau. Frank Herbert s-a străduit o perioadă îndelungată să-şi găsească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se din oraş în oraş. A fost atât de independent încât a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.

Pentru documentarea şi scrierea primului roman al seriei Dune a avut nevoie de 6 ani. Primul roman a primit refuzuri din partea a 23 de editori înainte de a fi publicat. Soţia sa, Beverly, a fost pentru Frank Herbert sprijinul cel mai de nădejde. Aceasta a renunţat la propria carieră literară, muncind pentru a plăti facturile şi a-i acorda lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fapt, cei doi au format o adevărată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens in suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei.

În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 cărţi din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat cu Bill Ransom la romanele Incidentul Isus, Efectul Lazar şi Factorul Înălţare, iar ultimul său roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian. Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.

***

Romanul Dune a fost câştigător al premiilor Nebula şi Hugo.

Într-un viitor îndepărtat, într-un imperiu interplanetar, condus după reguli feudale, casele nobiliare se luptă pentru supremaţie. Casa Atreides primeşte controlul asupra planetei Arrakis, singura sursă de mirodenie - cea mai valoroasă şi importantă substanţă din univers. Asta adânceşte vechea rivalitate dintre Casele Atreides şi Harkonnen. Leto Atreides şi familia lui se vor confrunta nu doar cu o planetă deşertică, neprietenoasă şi necunoscută, ci şi cu comploturi politice periculoase.

O poveste clasică, bogată în sensuri religioase, economice, tehnologice şi sociale, o complexitate care o pune definitiv pe lista cărţilor de citit într-o viaţă.

"O poveste unică... Nu se compară cu nimic, poate doar cu amploarea epică din Stăpânul inelelor." (Arthur C. Clarke)
"Cel mai important roman SF din toate timpurile. Este convingător, puternic, genial." (Robert A. Heinlein)
"E posibil ca Dune să fie mai actual acum decât atunci când a fost publicat." (The New Yorker)
"Unul dintre monumentele science fiction-ului modern." (Chicago Tribune)

Fragment

În clipa în care zări ornitopterele ivite din noapte deasupra lor, Paul apucă braţul mamei sale, şuierând:
- Nicio mişcare!

Apoi văzu la lumina lunii nava conducătoare, observă bătaia sigură a aripilor care frânau aparatul pentru aterizare, recunoscu dibăcia şi cutezanţa mâinilor care manevrau comenzile.
- E Idaho, răsuflă el uşurat.

Topterul şi tovarăşele sale coborâră în bazin, ca un stol de păsări într-un cuib. Praful nu apucase încă să se aşeze, când Idaho sări din topterul său şi începu să alerge spre ei. Îl urmau două siluete în mantii fremene. Paul recunoscu într-una dintre ele statura înaltă şi barba roşcată a planetologului Kynes.
- Pe-aici! strigă Kynes, abătându-se către stânga.

În spatele lui, alţi fremeni întindeau în grabă prelate de pânză peste ornitoptere. Peste câteva clipe aparatele se preschimbară într-un şir de dune domoale. Idaho se opri în faţa lui Paul şi salută.
- Domnia Ta, fremenii au în apropiere un refugiu, unde...
- Ce se petrece acolo?

Paul arătă cu mâna către dezlănţuirea violentă ce sfâşia noaptea, deasupra măgurii din depărtare - jeturile reactoarelor, fasciculele purpurii ale laserelor biciuind deşertul.

Chipul rotund şi flegmatic al lui Idaho schiţă un zâmbet.
- Domnia Ta... Sire, le-am rezervat o mică sur...

O lumină albă, orbitoare, fulgeră pe întinsul deşertului - strălucitoare ca un soare, conturându-le brusc umbrele lungi pe podişul de piatră al terasei. Cu o singură mişcare brutală, Idaho prinse într-o mână braţul lui Paul, în cealaltă umărul Jessicăi, smucindu-i pe amândoi peste buza terasei şi rostogolindu-se împreună cu ei, înapoi, în fundul bazinului. Tunetul asurzitor al unei explozii zgudui solul şi aerul de deasupra lor. Unda de şoc smulse fragmente de rocă de pe suprafaţa terasei pe care abia o părăsiseră. Idaho se ridică în picioare, scuturându-se de nisip.

Jessica îngăimă:
- O clipă am crezut c-a fost armamentul atomic al fa...
- Ai instalat acolo un scut defensiv, spuse Paul.
- Unul cât toate zilele şi la intensitate maximă, confirmă Idaho. Primul fascicul laser care l-a intersectat a...

Ridică din umeri.
- Fuziune subatomică, murmură Jessica. E o armă periculoasă.
- Nu-i armă, Doamnă... ci un mijloc de apărare. Data viitoare, lepădăturile alea o să se gândească mai bine înainte de-a folosi laserele. Fremenii care camuflaseră ornitopterele se opriră în dreptul lor. Unul din ei le spuse cu voce joasă:
- Să mergem să ne-adăpostim, prieteni!

Paul sări în picioare, în timp ce Idaho o ajuta pe Jessica să se ridice.
- Explozia asta nu va rămâne fără urmări, Sire, rosti Idaho. Sire, gândi Paul.

I se păru straniu să se audă numit astfel. "Sire" fusese întotdeauna tatăl său.

O clipă, puterile preştiente i se treziră din nou. Se văzu pradă neostoitei conştiinţe de rasă care târa universul uman către haos. Deşi fulgerătoare, viziunea îl zdruncină. Se lăsă condus de Idaho de-a lungul bazinului, până la un pinten de stâncă. La baza lui, câţiva fremeni forau o cale de acces în nisip, manevrând cu îndemânare nişte compactoare statice.
- Nu vrei să-ţi duc eu raniţa, Sire? întrebă Idaho.
- Nu-i grea, Duncan, răspunse Paul.
- Văd că n-ai scut. Ţi-l dau pe-al meu?

Aruncă o privire în direcţia colinei de dincolo de terasă.
- Nu cred că le va mai arde de joacă cu laserele.
- Păstrează-ţi scutul, Duncan. Mi-e scut de-ajuns braţul tău drept!

Jessica remarcă efectul elogiului, îl văzu pe Idaho păşind mai aproape de Paul şi gândi: Cât de bine ştie fiul meu să se poarte cu oamenii săi!

Fremenii ridicară o trapă de piatră, descoperind un tunel săpat în roca nativă a deşertului. O prelată de camuflaj fu pregătită deasupra intrării.
- Pe-aici! spuse unul dintre fremeni şi o luă înainte, coborând un şir de trepte de piatră, în întuneric.

În spatele lor, prelata astupă lumina lunii. O pâlpâire anemică, verde, venind din faţă, ilumina vag tunelul, dând la iveală trepte şi pereţi de piatră, un cot către stânga. În jur, coborau siluetele drapate ale celorlalţi fremeni. Dădură colţul, parcurseră alt pasaj tăiat în stâncă, la capătul căruia se pomeniră într-o grotă.

Kynes îi aştepta acolo, cu gluga jubbei lăsată pe spate. Colierul distraiului său sclipea în lumina verde. Avea părul şi barba răvăşite. Ochii albaştri, lipsiţi de alb, păreau nişte pete de întuneric sub sprâncenele dese.

În clipa în care îi zări ieşind din galerie, Kynes se întrebă: De ce-i ajut? N-am făcut niciodată ceva atât de periculos. Risc să-mi găsesc şi eu sfârşitul, odată cu ei.

Apoi îl privi fix pe Paul şi văzu adolescentul care preluase povara bărbăţiei, ascunzându-şi durerea, înăbuşind tot ce ar fi putut dăuna poziţiei pe care trebuia să şi-o asume acum, rangul de Duce. Şi, în momentul acela, Kynes înţelese că ducatul continua să existe numai datorită tânărului din faţa sa... Iar lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea.

Jessica privi o singură dată întreaga grotă, înregistrând-o după metoda de percepţie Bene Gesserit. Un laborator... cu nişele şi planurile rectilinii caracteristice construcţiilor utilitare arhaice.
- Vasăzică aşa arată o staţiune ecologică imperială, spuse Paul. Iată una din bazele pe care le voia tatăl meu ca să le transforme în avanposturi.
Le voia taică-său! gândi Kynes. Şi din nou îl cuprinse nedumerirea. Oare nu sunt în toate minţile, de le dau ajutor acestor fugari? De ce-o fac? Cât de uşor mi-ar fi să-i predau şi să cumpăr cu ei încrederea Harkonnenilor...

Paul urmă exemplul mamei sale, cuprinzând într-o singură privire gestaltică detaliile încăperii. Pereţi goi de piatră, un banc de lucru situat lateral. Bancul era înţesat cu aparate - cadrane luminoase, gridexuri din care ieşeau nenumărate tuburi de sticlă. Aerul mirosea a ozon.

O parte dintre fremeni dispărură într-o nişă adâncă, de unde răzbăteau tot felul de zgomote - tusea unui motor, nechezatul specific al curelelor de transmisie, scrâşnete de angrenaje.

Paul privi spre capătul încăperii şi observă stive de cuşti în care se mişcau animale mici.
- Exact! rosti Kynes. Ai identificat bine locul. La ce ţi-ar putea folosi un asemenea avanpost, Paul Atreides?
- La transformarea Arrakisului într-o lume prielnică omului, răspunse Paul.
Poate că de-asta-i ajut, gândi Kynes.

Zgomotele mecanice scăzură subit, apoi încetară. Dinspre cuşti, un chiţăit subţire rupse tăcerea care se aşternuse pe neaşteptate în grotă. Chiţăitul se curmă brusc, parcă intimidat.

Paul îşi întoarse privirea spre cuşti şi văzu că animalele erau lilieci minusculi, cu aripi cafenii. Distribuitoare automate de hrană se prelungeau din peretele învecinat, traversând şirurile de cuşti.

Un fremen ieşi din nişă şi i se adresă lui Kynes:
- Liet, s-a defectat instalaţia generatorului de câmp. Nu mai am cum să neutralizez detectoarele de apropiere.
- Poţi s-o repari? întrebă Kynes.
- Da, dar o să dureze. Piesele...

Omul dădu din umeri.
- Înţeleg, spuse Kynes. În cazul ăsta va trebui să ne descurcăm fără maşini. Scoateţi la suprafaţă o pompă manuală de ventilaţie.
- Imediat!

Omul dispăru.

Kynes se întoarse către Paul.
- Ai dat un răspuns bun adineaori.

Jessica remarcă tonul măsurat al vocii lui Kynes, o voce suverană, obişnuită să dea ordine. Nu-i scăpase nici numele pe care îl rostise interlocutorul lui Kynes. Liet era alter ego-ul fremen, cealaltă faţă a supusului planetolog.
- Îţi suntem recunoscători pentru ajutorul dumitale, doctore Kynes, spuse ea.
- Hm... vom vedea, mormăi Kynes. Făcu semn unuia dintre oamenii săi: Shamir, adu nişte cafea de mirodenie în camera mea!
- Numaidecât, Liet, răspunse omul.

Kynes arătă cu mâna o deschidere boltită, într-unul din pereţii laterali.
- Vă rog.

Jessica îşi îngădui o înclinare demnă a capului, în semn de acceptare. Îl văzu pe Paul transmiţându-i lui Idaho semnalul de mână prin care îi cerea să rămână de gardă în faţa bolţii. Pasajul n-avea mai mult de doi paşi lungime. La capătul său, Kynes deschise o uşă masivă, conducându-i într-o cămăruţă pătrată, iluminată de licurigloburi aurii. Când intră, Jessica atinse cu vârfurile degetelor suprafaţa uşii, constatând cu surprindere că materialul era plastoţel.

Paul făcu trei paşi în încăpere şi îşi lăsă jos raniţa. Auzi uşa închizându-se în spatele lui. Examină camera: latura de opt metri, pereţii tăiaţi în roca naturală de culoare albicioasă, un şir de dulapuri metalice încastrate în peretele din dreapta. Centrul camerei era ocupat de un birou mic, acoperit cu o placă de sticlă lăptoasă, cu bule galbene. În jurul biroului se aflau patru scaune cu suspensii.

Kynes trecu pe lângă Paul şi ţinu un scaun pentru Jessica. Ea se aşeză, urmărind concentrarea cu care fiul său studia încăperea. Paul rămase în picioare pentru o ultimă privire. Ceva vag anormal în curenţii de aer din cameră îi spunea că la dreapta, în spatele şirului de dulapuri, exista o uşă secretă.
- Vrei să iei loc, Paul Atreides? îl invită Kynes.
Câtă silinţă îşi dă să evite titlul, observă Paul. Acceptă, totuşi, scaunul şi aşteptă în tăcere, până când planetologul se aşeză lângă el.
- Consideră că Arrakisul ar putea să devină un paradis, spuse Kynes. Cu toate acestea, după cum vezi, Imperiul nu-şi trimite aici decât cozi de topor, care să-i scoată cât mai multă mirodenie!

Paul îi arătă sigiliul ducal de pe degetul mare.
- Vezi inelul ăsta?
- Da.
- Ştii şi ce-nseamnă?

Jessica întoarse capul, uitându-se lung la fiul ei.
- Tatăl tău zace mort în ruinele Arrakisului, spuse planetologul. Practic, acum eşti Duce.
- Sunt oştean al Imperiului, replică Paul. Practic, sunt o coadă de topor.

Chipul lui Kynes se întunecă.
- Cu toate că sardaukarul Împăratului a călcat în picioare cadavrul tatălui tău?
- Sardaukarul e una, sursa legală a autorităţii mele e altceva, răspunse Paul.
- Arrakisul judecă în felul său propriu cui anume trebuie să-i revină sceptrul autorităţii, spuse Kynes.

Iar Jessica, întorcându-şi ochii spre el, gândi: E oţel în omul acesta; oţel pe care n-a reuşit nimeni să-l decălească... şi noi avem nevoie de oţel. Paul se joacă acum cu focul.
- Prezenţa sardaukarului pe Arrakis, spuse Paul, dovedeşte cu prisosinţă ce temut era tatăl meu de scumpul nostru Împărat. De acum înainte, o să am eu grijă să-i dau Împăratului Padişah motive să se teamă de...
- Băiete, interveni Kynes, există lucruri pe care nu le...
- Te rog să mi te adresezi cu Sire sau cu Domnia Ta! îi tăie vorba Paul.
I-a spus-o cu blândeţe, observă în gând Jessica.

Kynes se uită lung la Paul şi Jessica văzu pe chipul planetologului şi o scânteie de admiraţie, dar şi o licărire de amuzament.
- Sire..., rosti Kynes.
- Sunt un obstacol în calea Împăratului, spuse Paul. Sunt un obstacol în calea tuturor celor ce vor să-şi împartă Arrakisul ca pe o pradă. Cât timp voi trăi, o să rămân un obstacol în calea lor, dar un obstacol de care, în cele din urmă, se vor împiedica şi-şi vor rupe gâtul.
- Vorbe! zise Kynes.

Paul îl ţintui cu privirea. Apoi spuse cu voce tărăgănată:
- Aveţi o legendă despre Lisan al-Gaib, Vocea din Altă Lume, cel care îi va călăuzi pe fremeni spre paradis. Fremenii dumitale au...
- Superstiţii! îl întrerupse Kynes.
- Poate, se învoi Paul. Sau poate că nu. Superstiţiile au uneori rădăcini stranii şi ramuri şi mai stranii.
- Ţi-ai făcut planuri, spuse Kynes. E clar că ţi-ai făcut planuri... Sire.
- Fremenii dumitale mi-ar putea furniza dovezi concludente că pe planetă se află sardaukari în uniformă Harkonnen?
- Foarte probabil.
- Împăratul va aduce din nou la cârma Arrakisului un Harkonnen, spuse Paul. Poate chiar pe Rabban Bestia. O să-l lăsăm s-o facă. În clipa în care va fi suficient de implicat pentru ca vinovăţia lui să nu mai poată fi pusă la îndoială, o să-l denunţăm Landsraadului printr-un Act de Acuzare. O să-i cerem să dea socoteală de...
- Paul! exclamă Jessica.
- Presupunând că acuzaţia ta ar fi acceptată de Consiliul Suprem al Landsraadului, interveni Kynes, acţiunea n-ar putea să aibă decât o singură consecinţă: izbucnirea unei conflagraţii generale între Imperiu şi Casele Mari.
- Haosul, întări Jessica.
- Dar dacă l-aş încunoştinţa mai întâi pe Împărat şi i-aş oferi o alternativă pentru haos?

Jessica întrebă cu răceală:
- Şantaj?
- Unul din instrumentele puterii, după cum mi-ai spus odată chiar tu, replică Paul şi ea sesiză amărăciunea din vocea lui. Împăratul nu are decât fiice.
- Nu cumva visezi tronul? întrebă Jessica.
- Împăratul nu-şi va risca Imperiul într-un război total, spuse Paul. Planete nimicite, debandadă... Nu va risca aşa ceva.
- Ceea ce propui nu-i decât pură aventură, comentă Kynes.
- De ce se tem cel mai mult Casele Mari ale Landsraadului? întrebă Paul. Exact de ceea ce se întâmplă acum, aici, pe Arrakis: de faptul că sardaukarul le va veni de hac, rând pe rând. De-asta există Landsraadul. Acesta-i liantul Marii Convenţii. Numai unite pot ţine piept forţelor imperiale.
- Dar sunt...
- De asta se tem, urmă netulburat Paul. Arrakisul însă ar putea să devină un strigăt de raliere. Pentru că fiecare Casă ar putea să ajungă în situaţia tatălui meu, ruptă de turmă şi sacrificată. Kynes se întoarse spre Jessica:
- Planul are şanse de reuşită?
- Nu sunt mentat, răspunse ea.
- Eşti Bene Gesserit.

Jessica îl sfredeli cu privirea, apoi spuse:
- Planul are părţi bune şi părţi slabe... ca orice plan, în faza aceasta. Un plan depinde în egală măsură de execuţie şi de concepţie.
- "Legea este ştiinţa fundamentală", cită Paul. Aşa stă scris deasupra uşii Împăratului. Propun să-i demonstrăm ce înseamnă legea.
- Numai că eu nu-s prea sigur dacă pot acorda încredere persoanei care a conceput planul ăsta, spuse Kynes. Arrakisul îşi are şi el planul său, care...
- De pe tron, îl întrerupse Paul, va fi suficient să fac un semn ca să transform Arrakisul într-un paradis. De altfel, acesta-i preţul pe care-l ofer pentru sprijinul dumitale.

Kynes arboră o expresie glacială.
- Loialitatea mea nu-i de vânzare, Sire.

Paul îl privi lung, înfruntând licărul rece al ochilor albastru-în-al bastru, scrutând faţa încadrată de barbă, aerul autoritar.

În cele din urmă, un zâmbet crispat făcu să-i tresară buzele.
- Ai dreptate, spuse. Îmi cer scuze.

Kynes îşi aţinti privirea în ochii lui Paul, apoi rosti brusc:
- Un Harkonnen nu şi-ar fi recunoscut niciodată greşeala. Poate că nu eşti ca ei, Atreides.