Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

 

Arhiepiscop Lazar Puhalo, Dr. Haralambos Anstall, Dr. George S. Gabriel
Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale
Editura Theosis, Oradea, 2012
Traducere: Marian Rădulescu
Coperta şi tehnoredactarea: Delia Kerekes

Volumul este un grupaj de trei texte cu autori diferiţi.
Primul text, "Diferenţierea sexuală ca profeţie şi revelaţie" (de Arhiepiscop Lazar Puhalo), cuprinde cinci capitole: Revelaţia fundamentală a sexualităţii umane şi căsătoriei; Legământul ca relaţie matrimonială; Revelaţia transmisă prin femeile profetese; Implicaţiile rolurilor avute de bărbat şi femeie pentru preoţia liturgică; Taina şi sensul iubirii şi căsătoriei.
Al doilea text, "I-a făcut bărbat şi femeie - Un studiu asupra tainei sexualităţii umane" (de Dr. Haralambos Anstall), cuprinde capitolele: I. Introducere; II. Perspective elementare ale învăţăturii ortodoxe (A. Sfânta Treime; B. Întruparea; C. Implicaţii hristologice speciale); III. Ipostas şi persoană (A. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Hristos; B. Sursa ontologică a creaţiei; C. Antropologie creştină elementară: 1. Primogenitura lui Adam; 2. Originea Evei; 3. Interacţiunea bărbat / femeie); IV. Chestiunea limbajului inclusiv; V. Al doilea Adam şi a doua Evă; VI. Epilog - Originile preoţiei liturgice.
Al treilea text, "Voi spuneţi că vorbele mele sunt prea îndrăzneţe. Despre pactul nespurcat" (de Dr. George S. Gabriel), cuprinde capitolele: Dumnezeu a făcut sexualitatea şi atracţia dintre sexe; "Cinstită este căsătoria întru toate şi patul nespurcat"; În relaţiile sexuale soţul şi soţia sunt egali; Învierea este proslăvită în metafora iubirii conjugale; "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul..."; Legea fecioriei este dată tuturor; Partea cea bună nu trebuie ţinută sub obroc.
 

Legământul ca relaţie de căsătorie
de Arhiepiscop Lazar Puhalo

 
Nici Vechiul Legământ şi nici Noul Testament nu erau atât "contracte juridice", cât relaţii de căsătorie. Aceasta a fost marea greşeală în care a căzut Vechiul Israel şi despre care au grăit profeţii. Israel nu L-a recunoscut şi nu L-a primit pe Hristos pentru că El a venit ca mire ceresc căutându-şi mireasa. Israel, înţelegând prin legământ un "contract juridic", se aştepta la un domnitor sever, pământean, pregătit să transpună în practică un contract ce fusese nesocotit şi să-şi exercite voia prin mijloace militare şi politice. De aceea creştinătatea apuseană a îmbrăţişat conceptul idolatru de iertare. Este important să înţelegem aceasta: Vechiul Legământ a fost, iar Noul Testament este, o relaţie de căsătorie. Abia atunci vom putea înţelege natura sexualităţii umane ca profeţie şi revelaţie. O privire sumară asupra Cărţii Profetului Osea e de ajuns pentru a reţine mesajul tuturor sfinţilor profeţi.

Înainte de a examina profeţia lui Osea să vedem pe scurt cum este întrebuinţată expresia "curvie" în câteva locuri din Vechiul Testament - termenul având un rol important în revelaţia lui Osea. "Să nu necinsteşti pe fiica ta, îngăduindu-i să facă desfrânare, ca să nu se desfrâneze pământul şi ca să nu se umple pământul de stricăciune." (Lev.19:29) În acest verset Dumnezeu leagă în chip evident statutul femeii de condiţia poporului Său cu care a făcut legământul. Ne arată că femeile preînchipuie şi sunt asemenea poporului ales, Biserica Sa. Vom întâlni peste tot în Vechiul Testament referinţe la necredinciosul Israel care şi-a trădat mirele - o desfrânată, o curvă, o prostituată, o mireasă necredincioasă. Astfel, în Iezechiel vedem cu Israel este mireasa care a luat darurile de nuntă ale soţului şi s-a desfrânat cu ele: "Ai luat lucrurile tale de găteală, făcute din aurul Meu şi din argintul Meu, pe care ţi le-am dat Eu, şi ţi-ai făcut chipuri de bărbat şi te-ai desfrânat cu ele." (Ez.16: 17)[1] Şi încă: "Tu te-ai desfrânat cu Asirienii şi nu te-ai săturat; te-ai desfrânat cu ei, dar nu te-ai mulţumit cu atât, Ci ai înmulţit desfrânările tale din pământul Canaan până în pământul Caldeii, dar nici cu atât nu te-ai mulţumit. Cât de obosită trebuie să fie inima ta, zice Domnul Dumnezeu, după ce ai făcut toate acestea, ca o desfrânată nestăpânită! ... Ci ca o femeie adulteră, care, în locul bărbatului său primeşte pe alţii." (Iez. 16. 28-32)

Sunt peste treizeci de asemenea referinţe la profeţii Vechiului Testament, şi în toate Dumnezeu face legătura între revelaţia despre legământul Său cu Israel şi natura unei relaţii de căsătorie, în care natura lui Israel se revelează prin femei şi prin chemarea de a fi soţie. Să revenim la Profetul Osea. Care era relaţia dintre Dumnezeu şi Israel când Domnul nostru a început să grăiască prin acest sfânt profet?

Profetul Osea ne revelează nu doar relaţia dorită de Dumnezeu cu Israel, ci şi sensul legământului. Dar în Cartea lui Osea avem şi o revelaţie desăvârşită a sensului mântuirii şi al acelei "iertări" pe care Iisus Hristos avea să o dobândească pentru noi, faţă de ideea idolatră a legalismului perpetuat de scolastici şi de adepţii lui Augustin.
Dumnezeu Se lamentează, prin sfinţii profeţi, că  Israel "se desfrânează" cu idoli "zei" demonici.[2] Israel nu a înţeles că Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul ales nu era un contract juridic, ci o relaţie de căsătorie. Poporul lui Israel chiar dacă pricepea cu mintea că avea un legământ cu Dumnezeu, în realitate el nu ajungea până la inima oamenilor.  Dumnzeu îşi chema neîncetat poporul să renunţe la desfrânarea cu "alţi dumnezei", dar acesta nu putea înţelege şi continua să rămână necredincios. Consider că aceste împrejurări sunt cel mai pregnant revelate în lucrarea profetică a lui Osea. Pe vremea acestui sfânt profet, Israel nu doar că a căzut în idolatrie, ci oamenii s-au îndepărtat într-atât de Dumnezeu că au ajuns să creadă că Dumnezeu are o "soţie", o zeiţă pământeană numită Paşte. Au fost influenţaţi de religiile păgâne, dar în realitate mărturiseau că ei, ca şi popor al lui Israel, nu mai erau mireasa lui Dumnezeu.

Aveau relaţii adulterine cu idolii popoarelor din jur şi, "părăsindu-şi prima dragoste"[3], L-au lăsat pentru altcineva. Dumnezeu va arăta că este credincios lui Israel chiar dacă poporul Său L-a trădat. El îl iubeşte aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia[4] şi nu a dorit nimic mai mult decât să-şi scape mireasa de rătăcire şi de robia păcatului. Cum în această revelaţie pentru Israel Osea Îl reprezintă pe însuşi Dumenzeu, Domnul îl învaţă pe profet să-şi aleagă de nevastă pe o femeie din prostituatele păgâne din templu. "Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul." (Os. 1.2) Astfel, Osea şi-a luat de nevastă o desfrânată, pe Gomer. Când li se născu cea dintâi fiică, Dumnezeu i-a poruncit lui Osea să o boteze Lo-Ruhama ("Cea neiubită"), căci de acum încolo Dumnezeu nu va mai avea milă de casa lui Israel. Când s-a născut al doilea copil, Dumnezeu a făcut să fie numit Lo-Ami ("Nu este poporul Meu"). Prin aceasta, Dumnezeu le-a arătat oamenilor nu doar că s-au depărtat de mila Lui, ci şi că s-au separat de El.[5]  Cu toate acestea, Dumnezeu promite împăcare; "Şi în loc să vă zică vouă: "Voi nu sunteţi poporul Meu", vi se spune: "Voi sunteţi fiii Dumnezeului celui viu!"" (Os. 2.1-2)

Nevasta lui Gomer, deşi necredincioasă şi desfrânată, devine profetesă. Este un exemplu al condiţiei Bisericii, poporul cel sfânt. Deşi poporul şi-a trădat legământul cu Dumnezeu şi I-a întors spatele, El promite: "Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată"[6] Când Gomer îşi înşeală bărbatul, pe Osea, şi se întoarce în robia curviei, Dumnezeu îi porunceşte soţului nedreptăţit: "Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie îndrăgită de un prieten, şi totuşi desfrânată, aşa precum Domnul iubeşte pe fiii lui Israel, deşi ei se întorc spre dumnezei străini şi iubesc turtele de struguri. Şi am cumpărat-o pe preţ de cincisprezece sicli de argint, un homer de orz şi un letec de orz." (Os. 3:1-3).

Aici vedem că Dumnezeu s-a folosit atât de sexualitate, cât şi de condiţia căsătoriei pentru a ne revela relaţia dintre El şi Biserica Sa. Vor regăsi această imagine în Noul Testament, când  Apostolul Pavel numeşte Biserica mireasa lui Hristos cea "fără de prihană"[7]. Este limpede că, deşi a fost necredincioasă şi a trădat legătura de căsătorie cu Osea, Gomer avea să fie mântuită şi restaurată numai şi numai din dragoste. Aceasta este profeţia mântuirii umanităţii căzute în păcat, prin iubirea împreună-pătimitoare şi prin jertfa lui Iisus Hristos. Suntem mântuiţi şi chemaţi a lua parte la legământul Noului Testament împreună cu El doar pentru că El ne iubeşte. La fel cum vechiul Israel a nesocotit sensul legământului ca relaţie de căsătorie, sfârşind într-un legalism sterp şi în formalităţile unei credinţe exterioare, la fel şi noi suntem chemaţi să luăm aminte la semnificaţia legământului. Adulterul este singura abatere pentru care Hristos îngăduie divorţul tocmai pentru că adulterul duhovnicesc ne separă de Dumnezeu şi ne refuză mântuirea.

Îmi pare că Apostolul Pavel pune accentul final pe Cartea Profetului Osea atunci când spune: "Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Efes. 5:25).[8] Cununa de spini care o purta Mântuitorul nu era decât cununa de nuntă cu care Hristos Şi-a încoronat mireasa, Biserica. De aceea, de Sfintele Paşti cântăm că Hristos "iese din mormânt ca un mire".[9] Când Dumnezeu a folosit căsătoria lui Osea cu Gomer ca pe o revelaţie a relaţiei dintre El şi Israel din vremea aceea ne-a arătat, în chip profund, felul în care căsătoria este o stare profetică ce revelează natura legământului şi a relaţiei dintre Dumnezeu şi Biserica Sa. Apostolul Pavel arată şi el că aceasta este şi natura Noului Legământ, căci: "v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită." (2 Cor.11:2).

Şi Ioan Botezătorul, căutând să conştientizeze poporul lui Israel asupra acestei relaţii, spune despre Hristos "Cel ce are mireasă este mire..." (Ioan 3.29). Mai mult chiar, în Apocalipsă această sintagmă este reluată şi lămurită în pasajul despre Cea de-a Doua Venire: "Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit" (19.7)[10]

Totuşi, se stabileşte un testament (un legământ); este evident că Dumnezeu a dorit ca el să fie înţeles ca relaţie de căsătorie, nu în termenii unui contract juridic; de asemenea, a mai dorit să se înţeleagă că sexualitatea umană şi căsătoria sunt revelaţii ale acestei relaţii.

De bună seamă, bărbatul este o prefigurare a lui Hristos, aşa cum femeia este a Bisericii[11]. Iar aceasta este valabil nu doar în cazul soţiei necredincioase, ci şi în cazul celor credincioşi şi evlavioşi. Sexualitatea umană şi relaţia de căsătorie sunt semne profetice şi ne-au fost date nouă de Dumnezeu dintru început, ca o formă de revelaţie. Aceasta este esenţa tainei sexualităţii omeneşti şi a rolurilor jucate de bărbat şi femeie în Biserică.

Aceasta este esenţa mântuirii noastre. Hristos nu a venit pe pământ într-o expediţie juridică, pentru a "satisface dreptatea lui Dumnezeu". A venit, asemenea Profetului Osea, să-Şi  mântuiască mireasa de robia păcatului şi de curvie. Să aducă înapoi în casa Tatălui ceea ce îi  fusese înstrăinat, fiind "vândut sub păcat" (Rom. 7.14). A făcut aceasta doar pentru că ne iubeşte şi doreşte să intrăm în Biserica Sa ca să fim mântuiţi. Icoana soţilor iubitori şi  credincioşi, trăind împreună în curăţie este o semn şi revelaţie pentru mântuirea noastră.

---

[1] La fel cum amăgiţii de ecumenişti au luat comorile ortodoxiei şi le-au compromis desfrânându-se atunci când se roagă împreună cu ereticii şi necredincioşii, desconsiderând şi batjocorind cuvântul Sfântului Duh din Canoanele Bisericii sau atunci când iau parte la ritualurile păgâne şi idolatre de la întâlnirile ce au loc la Consiliul Mondial al Bisericilor.

[2] Vezi Ieş.34:15; Deut.31:16; Jud.2:17; 1 Paral. 5:25; Iez.6:9, 23:30; Os.4:12, 9:1.

[3]  Vezi Apoc. 2.4.

[4] Să reţinem acest aspect atunci când citim unele descrieri antropomorfe ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Dumnezeu nu are sentimente negative şi nu este afectat de patimile omenirii căzute. Când Scriptura spune că Dumnezeu este un "Dumnezeu zelos" se demonstrează relaţia de căsătorie a Legământului, fără ca patimile umanităţii căzute să-I fie atribuite lui Dumnezeu. 

[5] Acesta este sensul esenţial al cuvântului tradus prin "păcat": separat de Dumnezeu prin faptele şi alegerile noastre.

[6] Vezi Ioan 16.8-12.

[7] Vezi Apoc. 3:29; 18:23; 22:2, 9, 17 şi alte câteva locuri din Noul Testament.

[8] Iar aici Apostolul se referă tocmai la căsătorie şi la relaţia dintre soţ şi soţie.

[9] În cântările pascale după Laudele Utreniei. Vezi Ps. 18.5.

[10] Vezi şi Apoc. 21.2,9,17, apoi Apoc. 18.23, unde cei vicleni sunt avertizaţi că nici Hristos şi nici Biserica nu vor fi cu ei în vremurile din urmă.

[11] Sf. Clement al Romei spune: "Dumnezeu l-a făcut pe om parte bărbătească şi parte femeiască. Partea bărbătească este Hristos, iar cea femeiască este Biserica." (2 Clement 14:2)

Dora Maar, prizoniera privirii

Antologia Nebula 2011. Probabilităţi non-zero

 

Probabilităţi Non-Zero
de N. K. Jemisin
Extras din Antologia Nebula 2011
editor Kevin Anderson
Colecţia Epsilon. Editura Trei, 2012
Traducere din limba engleză de Laura Bocancios


 
***
 

DIN PARTEA AUTORULUI: Ar trebui să fie destul de evident că povestirea aceasta este în majoritate o pastişă a vieţii mele cotidiene perfect banale din Brooklyn - naveta la serviciu, explorarea pieţii agricole, gândurile dispreţuitoare despre turişti, ca şi cum nu m-aş fi mutat eu însămi aici cu doar câţiva ani în urmă şi aşa mai departe. În Brooklyn există însă un soi de magie minimalizată, pe care o pot percepe în toate plimbările şi întâlnirile acestea perfect banale. Mi se lipeşte de piele ca umiditatea, zumzăie dedesubtul tuturor conversaţiilor. Cred că conştientizarea ei îl defineşte pe adevăratul newyorkez. Te muţi aici, te simţi nelalocul tău pentru o vreme, pentru ca apoi, deodată, trosc! apare momentul în care o simţi. Te poţi uita la altcineva care aparţine locului acestuia, care simte aceeaşi magie, şi ştii. Este ca o strângere secretă de mână, atât doar că newyorkezii n-ar fi niciodată atât de stângaci. Ei s-ar mulţumi doar să se uite unul la celălalt. Asta ar fi suficient. Aşa încât în cazul lui Probabilităţi non-zero, n-am făcut altceva decât să explicitez subcurentul acela de stranietate perpetuă. Sunt încântată de reacţiile cu care a fost primit textul, dar realmente nu mă aşteptam la ele, deoarece, aşa cum povestirea însăşi aminteşte - ce contează dacă un oraş reacţionează la un dezastru improbabil (să zicem, 11 septembrie) sau la altul (probabilitate neştiută)? Oraşul rămâne, şi reacţionează, la fel. Acolo rezidă adevărata magie.

Dimineaţa, Adele se pregăteşte pentru drumul la ser­viciu ca un războinic pentru bătălie. Mai întâi, se roagă, deopotrivă la Dumnezeul creştin al strămoşilor ei irlandezi şi la zeii orixa ai strămoşilor ei africani - aceştia din urmă îi sunt mai puţini familiari, dar începe să-i cunoască. Apoi face o baie cu ierburi, printre care cicoare uscată şi ieniba­har, dintr-un amestec pe care i-l dă femeia de la magazinul local de plante şi obiecte rituale. (Nu ştie bine spaniola, dar începe să se familiarizeze şi cu ea. Cuvântul de astăzi este suerte.) Apoi, mirosind vag a cafea şi a plăcintă cu dovleac, se găteşte în straturile armurii: Medalia Sfântul Christopher pe care i-a trimis-o mama, ca s-o apere în călătorii. Agrafa de păr pe care o purta când s-a despăr­ţit de Larry, decizie pe care o socoteşte cea mai bună din viaţa ei. În zilele deosebit de periculoase, poartă chiloţii în care a trăit primul orgasm autoindus post-Larry. Sunt puţin jerpeliţi, dar încă mai mult sau mai puţini siguri. (Îi spală acum de mână, cu Woollite şi îi usucă întinşi pe orizontală.)

Apoi începe călătoria spre serviciu. Nu merge cu bici­cleta, deşi are. O vecină şi-a rupt o mână, când roata din faţă a bicicletei i s-a desprins în timpul mersului. Ar fi putut să fie orice. Doar un accident. Dar totuşi.

Aşa că Adele porneşte la drum, legănându-şi braţele, bucurându-se de vremea de afară, dacă e soare, luptându-se cu umbrela-i mizerabilă, dacă plouă. (Nu mai deschide umbrela când se află înăuntru.) E cu ochii în patru la cei care ar putea să nu fie la fel de bine protejaţi. E nevo­ie de doi pentru un tango, dar ajunge unul singur ca să te bage-n rahat, cum se zice în cartierul ei. şi, uite-aşa, după ce trece de doar trei străzi, se înalţă un bubuit oribil, pământul se cutremură, alarmele maşinilor pornesc, se aud ţipete şi oamenii încep să fugă. Valuri de fum, încăr­cate de un miros înţepător şi un gust ca de sânge uscat. Când Adele ajunge la colţ, încordată şi gata s-o ia la goană, dă cu ochii de trenul navetă de pe ruta Franklin Avenue, o maşinărie minusculă, care circulă pe o linie suspendată pe anumite porţiuni ale traseului său scurt, lăbărţându-se peste Atlantic Avenue ca o balenă de aluminiu aruncată la mal. Trenul a sărit de pe linii, s-a prăbuşit zece metri până la sol şi i-a ucis, probabil, pe toţi cei aflaţi în interi­or, dedesubt ori în apropiere.

Adele se duce să dea o mână de ajutor, fireşte, dar, chiar în timp ce ea şi alţi buni samariteni târăsc dintre dărâmături cadavre şi răniţi urlând, nu poate să nu simtă o doză de dispreţ. Furia ei e un refugiu: e mai uşor de suportat decât oroarea în faţa membrelor zdrobite şi a vieţilor curmate. Se simte şi puţin ruşinată, dar ţine cu dinţii de furia ei, pentru că e un scut mai bun.

Ar fi trebuit să fie mai prudenţi. Probabilitatea ca un tren să deraieze era infinitezimală. Ceea ce însemna că era doar o chestiune de timp.

Vecinul ei - celălalt, bărbatul de vizavi - a ajutat-o să priceapă asta cu mult înainte ca obsedaţii de matema­tică să-şi termine calculele complexe.
- Uite, spusese el, aşezând un pachet de cărţi cu faţa în jos pe măsuţa de cafea a Adelei. (În ceşti era cafea, cu o porţie generoasă de Bailey's. Era un tip destul de cumse­cade, astfel că i-l oferea cu dragă inimă.)

A amestecat cărţile cu viteza ameţitoare a unui expert, a tăiat, iarăşi a amestecat, apoi a luat întreg pachetul şi l-a răsfirat, tot cu faţa în jos.
- Alege o carte.

Adele a ales. Jokerul.
- Sunt doar doi în pachet, a zis el, apoi a amestecat cărţile şi le-a răsfirat din nou. Mai alege una.
S-a supus şi a tras celălalt joker.
- Coincidenţă, a spus ea. (Asta se întâmplase cu luni în urmă, pe când era încă sceptică.)

El a clătinat din cap şi a pus cărţile deoparte. Din buzunar, a scos o pereche de zaruri. (Era destul de cum­secade ca să-l poftească înăuntru, dar tot era genul acela de bărbat.)
- Ia vezi, a zis el şi le-a azvârlit pe masă.

Unu-unu. A luat zarurile în palmă, le-a scuturat, le-a aruncat din nou. Tot unu-unu. A treia aruncare i-a adus şase-şase; la aceasta, Adele a arătat triumfătoare cu dege­tul. Însă a patra aruncare a fost din nou unu-unu.
- Nu sunt măsluite, dacă te-ntrebi, a precizat el. Nimeni n-a pilit colţurile, nici nu le-a făcut altceva. Le am de la băcănia de pe strada noastră, dintr-un morman de nimicuri pe care bătrânul le azvârlea, să facă mai mult loc pentru rafturile cu mâncare. Noi-nouţe, direct din pachet.
- S-ar putea să fie un set defect, a spus Adele.
- S-ar putea. Dar cărţile nu sunt defecte, nici dege­tele tale.

S-a aplecat spre ea, cu ochii concentraţi, în ciuda abu­rului plăcut adus de Bailey's.
- Unu-unu în trei aruncări din patru? şi a patra, şase-şase. Asta nu e de aşteptat să se întâmple nici măcar într-un joc măsluit. Acum, fii atentă.

Cu grijă, şi-a încrucişat degetele mâinii libere. Apoi a aruncat zarurile din nou, de data aceasta de şase ori. Unu-unu a mai căzut de două ori, dar au apărut şi alte numere. Patru, trei, doi şi cinci. şi o singură dată şase-şase.
- Asta-i o nebunie, omule, a spus Adele.
- Da, dar funcţionează.

Avea dreptate. şi astfel Adele se hotărâse să studieze temeinic zeii norocului şi să se ferească să spargă oglinzi. şi să caute trifoi cu patru foi în rondoul din faţa blocului. (Se găsesc de vânzare prin Chinatown, dar auzise că sunt contrafăcuţi.) A scotocit prin rondou de mai multe ori în ultimele câteva luni, o dată vreme de câteva ore. Nimic, deocamdată, dar rămâne optimistă.

Doar New York-ul e aşa, asta-i marea nebunie. Yonkers? În regulă. Jersey? Idem. Long Island? Ei, bine, rămâne tot Long Island. Totul dincolo de East New York e în regulă.

Canalele de ştiri fuseseră primele care descoperiseră acea fisură anume, dar religiile au fost primele care s-au aplecat cu sârguinţă asupra ei. Unele dintre ele aşteaptă de o mie de ani Sfârşitul Lumii; Adele chiar nu le poate învinui pentru că s-au ambalat. Le învinuieşte însă pentru interpretarea pe care i-au dat-o. Trebuie să existe în lume "locuri de pierzanie" mai mari. Delhi colcăie de oameni săraci, Moscova e plină de bandiţi, Bangkokul e un paradis al pedofililor. Adele a auzit că mai există câteva orăşele rasiste în nord-vestul Statelor Unite. Toată lumea poartă pică New York-ului.

Şi nu se poate spune că semnele sunt toate rele. Statul a trebuit să-şi suspende programul de loterie: prea mulţi câştigători într-o săptămână l-au dus la faliment. Echipa de baseball Knicks a ajuns în finală, iar Mets a câştigat seria. Mulţi oameni cu cancer au cunoscut o ameliora­re spontană, iar unii cu SIDA în stadiu avansat au înce­tat să prezinte orice încărcătură virală. (Există tururi noi acum. Autobuze etajate, pline de bolnavi şi infirmi. Adele încearcă să-şi spună că sunt doar mai mulţi turişti.)

Misionarii veniţi din afara oraşului sunt cei mai nesuferiţi. În absolut orice zi, îi aţin calea, vârându-i pliante sub nas şi voind să ştie dacă e mântuită. Se pricepe tot mai bine să-i ochească de la distanţă, insule gureşe întrerupând cursul râului de pe trotuar, cu feţele luminate de o strălucire interioară pe care niciun localnic care se res­pectă n-ar etala-o fără trei beri şi o simbrie grasă. Chiar acum, unul stă, practic, sub scările unei schele. Idiotul, doi paşi în spate şi îşi dublează şansele să fie lovit de autobuz. (şi pe urmă autobuzul va lua foc.)

În clipa în care ea îl observă, o observă şi el, şi un rânjet i se lăbărţează pe faţa pistruiată. Îi aminteşte de tritonii orbi care au puncte fotosensibile pe piele. Acesta este sensibil-nebărbierit. Virează la dreapta, să ocoleas­că schela, iar el face un pas mare, să-i iasă iarăşi în cale. Coteşte la stânga; el o ia într-acolo.

Se opreşte oftând.
- Ce-i?
- L-ai acceptat...
- Sunt catolică. Se ocupă de noi la naştere, ai uitat?

Zâmbetul lui este iertător.
- Asta nu înseamnă cu nu putem vorbi, nu-i aşa?
- Sunt ocupată.

Încearcă o manevră de scăpare, sperând să-l ia pe nepre­gătite. El se mişcă odată cu ea, sprinten ca un fundaş.
- Atunci doar am să-ţi dau asta, spune el, îndesându-i ceva în mână. Nu un pliant, ceva mai mare. O foaie volantă.
- Ziua pe care trebuie să ţi-o aminteşti este 8 august, adaugă el.

Ceea ce, în sfârşit, îi stârneşte Adelei interesul. 8 august. 8/8 - o zi norocoasă, după chinezi. O are marcată în calendar drept o zi favorabilă pentru lucruri precum închiriatul unei maşini sau mersul la Ikea.
- Stadionul Yankee, spune el. Vino alături de noi. O să ne rugăm pentru însănătoşirea oraşului.
- Sigur, în fine, face ea şi, în cele din urmă, reuşeşte să se strecoare pe după el. (Chiar o lasă să plece. ştie că a prins-o.)

Adele aşteaptă până iese din zona centrală ca să citească foaia volantă, fiindcă străzile din centru sunt înguste şi strâmte şi trebuie să fie cu ochii în patru. E o zi fierbinte; toată lumea foloseşte aparatele de aer condiţio­nat. Majoritatea oamenilor nu le fixează cum ar trebui.

"O RUGĂCIUNE PENTRU SUFLETUL ORAŞULUI", vesteşte pliantul şi, împotriva voinţei sale, Adele este cuprinsă de curiozitate. Foaia volantă spune că peste 500.000 de newyorkezi s-au angajat să se adune în ziua respectivă şi să-şi unească rugăciunile. Un asemenea lucru are putere acum, gândeşte ea. Există un laborator în Princeton - recent revitalizat şi beneficiind de o nouă finanţare - care este capabil s-o dovedească. Dacă asta înseamnă că există Cineva care ascultă sau doar că acele unde telepatice umane influenţează evenimentele, după cum spun oamenii de ştiinţă, Adele nu ştie. Nu-i pasă.

Se gândeşte: Aş putea merge iarăşi cu trenul.
Ar putea să râdă de următoarea zi de vineri, 13.

Ar putea - şi aici şovăie, pentru că este ceva la care încearcă să nu se gândească, dar a trecut ceva vreme şi, oricum, n-a fost niciodată o fată catolică la locul ei. Dar ar putea - poate, doar poate - să încerce să-şi găsească iarăşi pe cineva.

În timp ce se gândeşte la asta, trece prin parc. Traversează vasta peluză, înţesată de copii negri care se zbenguie, de adulţi albi care trândăvesc la soare şi de câţi­va vârstnici tuciurii care hoinăresc cu tonete de îngheţată italiană. Deşi de obicei e în alertă la asemenea lucruri, foaia volantă i-a distras atenţia, aşa că nu bagă de seamă că vânzătorul de îngheţată din apropiere se opreşte, înju­rând în spaniolă fiindcă una dintre roţile tonetei i s-a împotmolit în iarba moale.

Asta îl aşază direct în calea unui copil care aleargă, urmărind cu privirea un disc zburător în coborâre. Cu aroganţa înnăscută a unui băiat de la oraş, acesta a presupus că toneta se va fi mişcat din calea lui până să ajungă acolo. În schimb, copilul loveşte toneta în plină viteză, ceea ce, în sfârşit, îi atrage Adelei atenţia, astfel că îşi dă seama, prea târziu, că se află în epicentrul unuia dintre acele devastatoare evenimente în lanţ care se întâm­plă doar în filmele de comedie şi în oraşul transformat. Într-un şir Rube Goldberg de improbabilităţi absolute, toneta se răstoarnă, împrăştiind pe iarbă recipiente de îngheţată viu colorată. Băiatul saltă peste ea, cu o precizie acrobatică, din pură întâmplare, şi aterizează cu ambe­le picioare pe un recipient cu îngheţată. Simpla forţă a acestei lovituri azvârle în aer conţinutul cu puterea unui proiectil. O explozie roşie de afine cu cocos năvăleşte spre faţa Adelei, atât de repede încât nu apucă să ţipe. Va avea un gust delicios. De asemenea, o va doborî, probabil, în mijlocul traficului de biciclete.

În ultima clipă, cercul zburător loveşte masa de îngheţată în aer, deviindu-i traiectoria. Arome de fructe îngheţate împroaşcă spinările goale ale unui şir de oameni aflaţi la plajă în apropiere, spre disperarea lor.

Genunchii Adelei se înmoaie când constată că a scăpat ca prin urechile acului. Se prăbuşeşte pe iarbă, cu inima bubuind, în timp ce oamenii care fac plajă ţipă, bărbatul cu toneta verifică dacă băiatul e teafăr, iar porumbeii se adună.

Adele priveşte, din întâmplare, în jos. Acolo, la o întindere de mână, creşte un trifoi cu patru foi.

În cele din urmă, îşi reia drumul spre casă. În colţul blocului ei, vede o pisică neagră în vârful unei pubele. Are capul zdrobit şi cineva a încercat s-o ardă. Speră că pisica a murit înainte de asta şi se grăbeşte să treacă.

Adele are o grădină pe scara de incendiu. Vinete şi ier­buri într-un ghiveci. Aici a plantat trifoiul. În alt ghiveci se află ardei iuţi şi flori. În cel mare, roşii şi o varză ciufulită pe care o s-o omoare dacă mai continuă să scoată frunze aşa de repede. (Deşi îi plac legumele.) Are noroc - mare noroc - că a ales să-şi facă o grădină anul acesta, pentru că, de când s-au schimbat lucrurile, e mai greu pentru angrosişti să aducă mâncare în oraş şi preţurile au săl­tat. Piaţa producătorilor pe care o frecventează sâmbăta a devenit şi piaţă de troc, aşa că Adele culege două vinete suple, întunecate şi o mână de ardei mici şi furioşi. Vrea fructe proaspete. Fructe de pădure, poate.

În drum spre ieşire, bate la uşa vecinului. Când des-chide, acesta pare surprins, dar încântat s-o vadă. Îi trece prin minte că poate spera şi el la puţin noroc. Se gândeşte puţin şi îi întinde o vânătă. El o priveşte consternat. (Nu e genul de bărbat care să mănânce vinete.)
- Trec mai târziu să-ţi arăt cum se găteşte, spune ea.

El zâmbeşte larg.

La piaţă, schimbă ardeii mici şi furioşi pentru nişte zmeură mică şi neobrăzată, iar vânăta rămasă, pentru două tulpini de rubarbă târzie. Adele vrea şi informaţii, aşa că zăboveşte o vreme, trăncănind cu cine se nimereşte să stea lângă ea. Toată lumea vorbeşte mai mult ca de obi­cei. E plăcut.

Şi toată lumea, toată lumea cu care stă de vorbă are de gând să ia parte la rugăciune.
- Fac dializă, zice o bătrână care şade sub un pom înflorit. De fiecare dată când mă cuplează la chestia aia, mi-e frică. ştii, dializa te poate ucide.

A putut întotdeauna, nu spune Adele.
- Lucrez pe Wall Street, zice altă femeie, care vorbeşte vioi şi strânge un sac cu peşte proaspăt de parcă ar fi aur.

Ar putea să şi fie: peştele e scump în ziua de azi. Un mic pandantiv egiptean de forma unui scarabeu atârnă de lănţişorul pe care-l poartă femeia.
- Analiză cantitativă, adaugă ea. Toate modelele sunt batjocorite acum. Am fost singurii pe care nu i-au concediat când s-a prăbuşit piaţa imobiliară, iar acum asta.

Aşadar, se va duce şi ea să se roage.
- Deşi sunt oarecum atee. Ce importanţă are, dacă funcţionează, nu?

Adele găseşte şi alţii, cu toţii obosiţi să-şi săvârşească ritualurile zilnice, cu toţii îngrijoraţi de probabilitatea de a fi condamnaţi la moarte, ca valori statistice aberante.

Se întoarce în blocul ei, culege nişte busuioc dulce şi îl duce, împreună cu vânăta, la uşa de alături. Vecinul ei pare uşor agitat. Apartamentul lui e mai curat decât l-a văzut ea vreodată, cu mirosul de detergent Pine Sol stă­ruind puternic în baie. Se străduieşte să nu râdă şi îi arată cum se curăţă şi se feliază vânăta, o sărează, ca să scoată toxinele ("e înrudită cu mătrăguna, ştii") şi o sotează cu busuioc, în ulei de măsline. El încearcă să se arate impre­sionat, dar ea îşi dă seama că nu e genul de bărbat căruia îi place să-şi mănânce legumele.

După aceea, se aşază amândoi şi ea îi spune despre rugăciune. El ridică din umeri.
- Te duci? insistă ea.
- Nu.
- De ce nu? Ar putea să repare lucrurile.
- Poate. Poate că îmi plac lucrurile aşa cum sunt acum.

Asta o uluieşte.
- Omule, trenul a sărit de pe linii săptămâna trecută.

Douăzeci de morţi. De atunci, Adele se trezeşte noaptea scăldată în sudori reci, cu ţipete răsunându-i în urechi.
- S-ar fi putut întâmpla oricând, zice el, iar ea clipeşte surprinsă, pentru că e adevărat.

Investigaţia oficială spune că cineva - poate un muncitor la linie - a lăsat o cheie fixă pe şină, lângă o sursă de alimentare electrică. şansa ca respectiva cheie să lovească sursa de alimentare, provocând un scurt circuit şi o explozie a fost una la un milion. Dar niciodată zero.
- Dar... dar...

Adele vrea să sublinieze celelalte lucruri oribile care s-au întâmplat. Scurgeri de gaze. Inundaţii. O clădire s-a prăbuşit în Harlem. Un atac fatal al raţelor. Mai multe apartamente din clădirea lor sunt goale fiindcă o mulţime de oameni nu se pot adapta. Vecinul ei - celălalt, cel cu mâna ruptă - se mută la sfârşitul lunii. În Seattle. Piste de biciclete mai bune.
- Chestii nasoale se tot întâmplă, spune el. S-au întâmplat odinioară, se întâmplă acum. Mai mult sau mai puţin nasoale... Dar tot nasoale, nu? zice şi ridică din umeri.

Ea cugetă la asta. Cugetă îndelung.

Joacă împreună cărţi, beau nişte vin şi Adele îl tachi­nează în legătură cu puiul prea fript. Îi place faptul că el îşi dă silinţa atât de tare. Îi place şi mai mult că ea nu se gândeşte cât de singură a fost.

Aşa că se retrag în dormitor, unde se simt stânjeniţi, ea e sfioasă pentru că a trecut ceva vreme şi, fără exerciţiu, chiar îţi pierzi unele aptitudini, iar el e stângaci pentru că, probabil, şi-a format obiceiuri proaste din cauza por­nografiei, dar în cele din urmă se descurcă. Folosesc un prezervativ. Ea îşi încrucişează degetele în timp ce el şi-l pune. De grilajul patului atârnă un breloc labă de iepure, pe care el îl atinge înainte de a-şi îndrepta din nou atenţia spre ea. Jură că e curat, iar ea ia pastile, dar... nu se ştie. Chestii nasoale se tot întâmplă.
Ea închide ochii şi se lasă pradă uitării o vreme.

Povestea cu rugăciunea e pe toate canalele de ştiri. Săptămâna următoare e apogeul. Capetele vorbitoare de la emisiunile matinale speculează că rugăciunea ar tre­bui să aibă un oarecare efect dacă suficienţi oameni se duc şi exercită "energie pozitivă". Au grijă să nu folosească limbajul unei religii anume; e vorba, totuşi, despre New York. În tot oraşul se pun la cale evenimente alternative pentru cei care nu vor să răspundă chemării evanghelice. Sukkahurile mobile sunt în mişcare, deşi nu e momentul lor din an, răspândind vestea despre ceva ce se întâm­plă într-una dintre sinagogi. În zona Flatbush, Adele nu poate merge pe stradă fără să fie acostată de Martorii lui Iehova. Există undeva o "vizualizare constructivă" pentru umaniştii-etici. Nu toţi cred că Dumnezeu sau zeii îi vor salva. Însă aşa funcţionează lumea acum şi toată lumea pricepe. Dacă degetele încrucişate pot să modifice tempo­rar felul în care cad zarurile, atunci de ce nu şi ceva mai important? În sine, nu e nimic deosebit la încrucişatul degetelor. E doar un gest "norocos" pentru că oamenii cred în el. Fă-i să creadă altceva şi ar trebui să funcţioneze şi asta.
Doar că...

Adele trece pe lângă Grădina Botanică, unde se desfăşoară pregătirile pentru marele ritual şintoist. Se opreşte să privească muncitorii montând o graţioasă poartă roşie.

Încă se teme de metrou. Are destulă experienţă ca să nu-şi pună mari speranţe în vecinul ei, dar totuşi... e destul de drăguţ. Continuă să-şi organizeze dimineţile în jurul abluţiunii sale şi drumurile la serviciu în jurul punc­telor periculoase - dar cum diferă asta, de fapt, de ceea ce făcea înainte? Mai demult, era vorba despre machiaj şi aranjatul părului şi teama de bandiţi. Acum, se plimbă mai mult decât obişnuia; a slăbit cinci kilograme. Acum ştie numele vecinilor săi.

Privind împrejur, observă şi alţi oameni prin preajmă, urmărind, la rândul lor, cum se ridică poarta. Se uită în treacăt la Adele, unii clătinând din cap, alţii ignorând-o şi întorcând privirea. Nu-i nevoie să întrebe dacă ei vor lua parte la una dintre slujbe: îşi dă seama că nu. Unii reac­ţionează la teamă căutând siguranţă, schimbare, control. Ceilalţi acceptă schimbarea şi îşi văd pur şi simplu mai departe de viaţa lor.
- Domnişoară?

Adele aruncă o privire în spate, tresărind, şi descoperă acolo un tânăr care îi întinde un fluturaş cunoscut. Nu e atât de insistent ca tipul din centru. După ce ia fluturaşul, el îşi vede de drum. RUGĂCIUNEA PENTRU SUFLETUL ORAŞULUI este mâine. Autobuze-navetă ("binecuvântate special") vor lua oamenii din diverse puncte ale oraşului.
AVEM NEVOIE SĂ CREZI, scrie în partea de jos a foii volante.

Adele zâmbeşte. Împătureşte foaia cu grijă, degetele ei amintindu-şi deprinderile din copilărie şi numaidecât e perfectă. Au tipărit fluturaşul pe hârtie bună, tare.

Îşi scoate Medalia Sfântul Christopher, o sărută şi o vâră în cutele din spate, să-i dea câtă greutate trebuie.

Apoi lansează avionul de hârtie, care zboară şi zboa­ră, şi zboară, micşorându-se în timp ce călătoreşte la o distanţă imposibilă, până când, în cele din urmă, dispare pe cerul albastru, senin.

***

N. K. Jemisin este autoare din New York. A scris romane încă din copilărie (cu diverse grade de succes), dar a început să scrie povestiri în 2002, după ce a participat la atelierul de scriere creativă Viable Paradise. După aceea s-a alăturat grupului Boston-Area SF Writers (actualmente BRAWLers), până în 2007, când s-a mutat la New York. În prezent este membră a grupului de scriitori Altered Fluid. Prozele ei scurte au fost publicate pe o mulţime de pieţe, tipărite, online şi audio, printre care Clarkesworld, Strange Horizons, Postscripts şi Jim Baen's Universe. A fost prima beneficiară a bursei Gulliver Travel Research oferită de Speculative Literature Foundation, pe care a primit-o pentru povestirea L'alchimista. Povestirea aceea şi Cloud Dragon Skies au primit Menţiuni Onorabile în două ediţii ale antologiei The Year's Best Fantasy and Horror, iar povestirea Playing Nice With God's Bowling Ball a primit Menţiune Onorabilă în The Year's Best Science Fiction. Cloud Dragon Skies a figurat de asemenea pe lista scurtă de recomandări a Societăţii Carl Brandon pentru Premiul Parallax. Povestirea de faţă, Probabilităţi non-zero, a figurat de asemenea printre nominalizările la Premiul Hugo 2010. Primul ei roman, The Hundred Thousand Kingdoms, a fost publicat de Editura Orbit Books. Este primul volum al unei trilogii şi a fost recenzat laudativ de Publishers Weekly şi Library Journal. O bibliografie integrală a lucrărilor ei poate fi găsită la nkjemisin.com.

Toate cele şapte valuri

Daniel Glattauer
Toate cele şapte valuri
Editura Trei, 2012
Traducere din germană de Gabriella Eftimie

Intro

Daniel Glattauer s-a născut la Viena în 1960. Este scriitor şi jurnalist. Din 1989 ţine o rubrică în Der Standard, iar articolele sale au fost reunite în trei volume. Toate cele şapte valuri, continuarea poveştii din Dragoste virtuală, a apărut în 2011.

*

Leo şi Emmi ajung să corespondeze întâmplător, fără să se fi întâlnit vreodată. Deşi nu au nicio intenţie să dea curs acestui dialog virtual, ambii se trezesc seduşi de jocul de replici şi cuvinte care se naşte (între ei). Un joc care devine amuzant. Mai întâi. Apoi, irezistibil de plăcut. Apoi, pasional. Într-un final, rătăcit şi îndrăgostit, Leo părăseşte Austria cu destinaţia Boston... Aşa se termina romanul epistolar Dragoste virtuală.
Continuarea lui, Toate cele şapte valuri, îi aduce din nou împreună pe Leo şi Emmi, însă tot într-o realitate virtuală, iar corespondenţa lor electronică este la fel de puternică.
Viaţa fiecăruia s-a schimbat, iar întâlnirea pe care au amânat-o atâta timp nu mai poate fi evitată. Se tem însă de un singur lucru: va supravieţui relaţia lor virtuală acestui test al realităţii?

"O idilă care, deşi susţinută de tehnologia zilelor noastre, pare totodată clasică şi modernă." (Sunday Times)

"Alert, savuros şi scris parcă dintr-o răsuflare, Toate cele şapte valuri vorbeşte despre intensitatea unei poveşti de dragoste, începută printr-un e-mail." (Daily Mirror)

***
Fragment

Trei săptămâni mai târziu
Subject: Salut
Salut

După zece secunde
reply:
ATENŢIE. ADRESĂ DE E-MAIL INEXISTENTĂ. DESTINATARUL NU MAI FOLOSEŞTE ACEASTĂ ADRESĂ PENTRU CORESPONDENŢĂ. TOATE E-MAILURILE NOI VOR FI ŞTERSE AUTOMAT. PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE, VĂ RUGĂM CONTACTAŢI ADMINISTRATORUL DE SISTEM.

Peste o jumătate de an
No subject
Salut!

După zece secunde
Re:Re:
ATENŢIE. ADRESĂ DE E-MAIL INEXISTENTĂ. DESTINATARUL NU MAI FOLOSEŞTE ACEASTĂ ADRESĂ PENTRU CORESPONDENŢĂ. TOATE E-MAILURILE NOI VOR FI ŞTERSE AUTOMAT. PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE, VĂ RUGĂM CONTACTAŢI ADMINISTRATORUL DE SISTEM.

După 30 de secunde
Re:
Nu mai terminaţi odată?

După zece secunde
Re:Re:
ATENŢIE. ADRESĂ DE E-MAIL INEXISTENTĂ. DESTINATARUL NU MAI FOLOSEŞTE ACEASTĂ ADRESĂ PENTRU CORESPONDENŢĂ. TOATE E-MAILURILE NOI VOR FI ŞTERSE AUTOMAT. PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE, VĂ RUGĂM CONTACTAŢI ADMINISTRATORUL DE SISTEM.

Peste trei zile
Subject: Solicitare informaţii suplimentare
Bună seara, domnule administrator de Sistem. Ce mai faceţi, cum vă mai simţiţi? Martie ăsta e cam răcoros, nu credeţi? Dar după o iarnă aşa de blândă n-avem dreptul să ne plângem, zic eu. A, apropo, dacă tot v-am scris: chiar aş avea o întrebare. Ştiţi, avem un cunoscut comun. Leo Leike îl cheamă pe stimabilul. Din păcate, i-am rătăcit pe undeva adresa de e-mail cea nouă. Dacă sunteţi amabil şi vreţi să mă... Mulţumesc.
A dumneavoastră, virtuală, Emmi Rothner.

După zece secunde
Re:Re:
ATENŢIE. ADRESĂ DE E-MAIL INEXISTENTĂ. DESTINATARUL NU MAI FOLOSEŞTE ACEASTĂ ADRESĂ PENTRU CORESPONDENŢĂ. TOATE E-MAILURILE NOI VOR FI ŞTERSE AUTOMAT. PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE, VĂ RUGĂM CONTACTAŢI ADMINISTRATORUL DE SISTEM.

După 30 de secunde
Re:
Îmi permiteţi o observaţie discretă? Sunteţi destul de previzibil şi de monoton. Serviciu de noapte uşor, Emmi Rothner.

După zece secunde
Re:Re:
ATENŢIE. ADRESĂ DE E-MAIL INEXISTENTĂ. DESTINATARUL NU MAI FOLOSEŞTE ACEASTĂ ADRESĂ PENTRU CORESPONDENŢĂ. TOATE E-MAILURILE NOI VOR FI ŞTERSE AUTOMAT. PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE, VĂ RUGĂM CONTACTAŢI ADMINISTRATORUL DE SISTEM.

Peste patru zile
Subject: Trei întrebări, atât
Domnule administrator de Sistem, vă rog să-mi permiteţi să vă vorbesc pe şleau. Este vorba despre o situaţie de urgenţă. Am nevoie de adresa domnului "User" Leo Leike, vorbesc serios! Vreau să-i pun URGENT trei întrebări: 1) Mai trăieşte? 2) Locuieşte în continuare în Boston? 3) A început deja o nouă relaţie virtuală? Dacă 1), Atunci aş putea fi îngăduitoare pentru 2). Dar pentru 3) Nu l-aş putea ierta niciodată. În aceste şase luni care au trecut, îi permit să o ia de la capăt de cincisprezece ori cu Marlene, din partea mea poate s-o ducă la Boston zilnic cu avionul. Poate să se trezească în fiecare noapte scufundat într-o canapea de pluş dintr-un bar ieftin din Boston, sau în fiecare dimineaţă, cu nasul între sânii de beton ai unei bostoneze blonde, adevărate, genul Barbie-Beautybar-Buzoasă. Din partea mea poate să se fi căsătorit de trei ori până acum şi să fi avut tripleţi cu fiecare nevastă. Un singur lucru nu-i permit: SĂ SE ÎNDRĂGOSTEASCĂ ÎN SCRIS DE O ALTĂ FEMEIE PE CARE N-A VĂZUT-O NICIODATĂ. Numai asta nu, vă rog! Aşa ceva trebuie să fie unic. Trebuie să fiu sigură de asta ca să pot dormi cât de cât noaptea şi să nu-mi pierd definitiv sănătatea mentală. La noi bate un vânt nordic perseverent.
Dragă domnule administrator de Sistem, cred că am o idee vagă în ceea ce priveşte răspunsul dumneavoastră dar vă rog să faceţi totuşi un efort şi să-i transmiteţi mesajul meu lui leo leike, cu care sunt convinsă că sunteţi în relaţii extrem de bune. Şi spuneţi-i că nu mă supăr deloc dacă-mi mai scrie din când în când. Faceţi-o, pur şi simplu! O să vă simţiţi mult mai bine după aceea. Gata, puteţi să-i daţi bătaie cu mantra aia. Cu prietenie, Emmi Rothner.

După zece secunde
Re:Re:
ATENŢIE. ADRESĂ DE E-MAIL INEXISTENTĂ. DESTINATARUL NU MAI FOLOSEŞTE ACEASTĂ ADRESĂ PENTRU CORESPONDENŢĂ. TOATE E-MAILURILE NOI VOR FI ŞTERSE AUTOMAT. PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE, VĂ RUGĂM CONTACTAŢI ADMINISTRATORUL DE SISTEM.

Peste trei luni şi jumătate
Subject: Vă rog, transmiteţi
Salut, Leo, ai chiriaşi noi la top 15? Dacă eşti încă în Boston, te avertizez. Să nu te miri când o să vezi următoarea factură la lumină. Ăştia ţin toată noaptea lumina aprinsă. O zi frumoasă. Şi o viaţă frumoasă, Emmi.

După două minute
No subject
Salut?

După un minut
No subject
Huhuuu, domnule administrator de Sistem, unde sunteţi?

După un minut
No subject
Ar trebui să-mi fac griji sau să mă bucur?

După unsprezece ore
Subject: M-am întors din Boston
Dragă Emmi, ai un fler ceva de speriat. M-am întors în ţară de mai puţin de o săptămână. Cât despre lumină: eu sunt consumatorul misterios. Emmi, îţi doresc, of, ce să-ţi doresc eu după atâta timp? Ar suna destul de banal orice ar fi. Dar ştii ceva, mai bine îţi doresc Crăciun fericit şi la Mulţi ani, chiar şi aşa, anticipat, cu cinci luni înainte. Sper că eşti bine, cel puţin de două ori mai bine decât mine. Adieu. Leo.

În ziua următoare
Subject: Nedumerită
Ce-a fost asta? A fost ceva? Şi dacă a fost ceva, nu contează ce, înseamnă că am reluat legătura? Nu-mi vine să cred. E.

Peste trei zile
Subject: Uluită
Leo, Leo, ce s-a întâmplat cu tine? Ce ţi-a făcut Bostonul ăsta? E.

În ziua următoare
Subject: În încheiere
Dragă Leo, senzaţia pe care mi-o dai de cinci zile e mai cumplită decât toate senzaţiile de dinainte, deşi să ştii că mi-ai mai dat destule, de fapt, din cauza ta am înţeles ce înseamnă să ai senzaţii cumplite, cumplite. (dar şi plăcute, bineînţeles.) dar pe asta n-am mai simţit-o până acum: îmi dau seama că am devenit o povară. Te-ai întors din Boston, ţi-ai activat outlook-ul şi te bucuri de perspectiva recuceririi patriei-mamă prin corespondenţă. Deja e-mailurile abonatelor la diverse ziare au ajuns iarăşi din greşeală în inboxul tău. Material nou pentru aventuri spirituale noi cu femei anonime. Cine ştie, o fi şi vreuna nemăritată printre ele. Şi când colo, ce să vezi: îţi scrie o anume Emmi Rothner. Numele ţi se pare cunoscut de undeva. Nu e tipa aia pe care era s-o seduci de tot datorită talentului tău de Fluieraş Fermecat virtual, cea care mai avea puţin şi-ţi sărea în braţe? Dar un ultim reflex raţional ţi-a răpit-o fatal şi tipa ţi-a scăpat printre degete. De atunci însă au trecut nouă luni şi jumătate, destul timp ca să uiţi şi fata, şi frustrările. Dar iată că tocmai acum ţi-a dat un semn de viaţă, a scos capul din mailboxul tău când nici nu te aşteptai. Iar tu îi urezi - apropo, foarte amuzant, Leo, exact ca în vremurile bune - în miezul verii, îi doreşti Crăciun fericit şi la Mulţi ani. Şi pa şi pusi! Trebuia să profite de ocazie la momentul potrivit. Acum sunt altele la coadă. Şi atunci ea nu face decât să te deranjeze, să te enerveze. Aşa că, mai bine o ignori, nu-i aşa, Leo? O să se prindă ea la un moment dat. S-a prins deja, stai liniştit. S-a prins, pe bune, îţi promit!
PS: Zici că speri că-mi merge "cel puţin de două ori mai bine" decât ţie. Din păcate, Leo, habar nu am cum îţi merge. Dar, deşi mi-ar putea merge de două ori mai bine, îmi merge de cel puţin zece ori mai rău. Lucru care n-ar trebui să te preocupe pe tine, desigur. Emmi.
PPS: Mulţumesc că m-ai ascultat din nou. Dar gata, după asta poţi să-l trimiţi iar pe administratorul ăla drăguţ de sistem. Măcar cu el pot să trăncănesc în voie despre vreme.

După o oră
Re:
N-ar fi trebuit să-ţi răspund, dragă Emmi. N-am făcut decât să te rănesc (din nou) şi n-am vrut asta. PENTRU MINE NU O SĂ FII NICIODATĂ O POVARĂ. O ştii foarte bine. Asta ar însemna să-mi fiu eu însumi o povară, pentru că tu eşti o parte din mine. Te port cu mine peste tot, prin toate continentele şi peisajele sentimentale, ca pe o fantezie, ca pe o iluzie a perfecţiunii, ca pe o noţiune supremă a iubirii. Sub forma asta ai fost alături de mine în Boston timp de zece luni şi tot aşa te-ai întors cu mine acasă.
Dar Emmi, între timp eu mi-am trăit viaţa, cea fizică, aceea care trebuie trăită, pentru că nu s-a putut altfel. Sunt pe cale de a construi ceva, o relaţie adevărată. Am cunoscut pe cineva în Boston. E încă prea devreme ca să vorbim despre, mă rog, ştii şi tu despre ce. Dar vrem să testăm terenul împreună, vrem să vedem ce iese. I s-a oferit o slujbă aici şi s-ar putea să se mute la mine.
În noaptea aia groaznică, în care "prima şi ultima noastră întâlnire" s-a dus pe apa sâmbetei într-un mod atât de deplorabil, am decis să pun punct relaţiei noastre virtuale cât am putut de brutal. Ai luat o hotărâre, chiar dacă n-ai vrut să admiţi chestia asta nici în ultima clipă, iar eu te-am ajutat s-o concretizezi. Nu ştiu cum mai stau lucrurile cu Bernhard, cu familia ta. Şi nici nu vreau să ştiu, pentru că n-are nicio legătură cu noi doi. Eu, unul, am avut nevoie de pauza asta lungă. (Probabil că n-ar fi trebuit s-o întrerup deloc.) am avut nevoie de ea ca să păstrez în locul cuvenit experienţa noastră ieşită din comun, ca să transform ne-întâlnirea noastră intimă, apropiată în ceva ce o să dăinuie toată viaţa. Am fi mers prea departe dacă ar fi fost altfel. Şi mai departe nu se putea. La noi nu există "va urma", nici măcar - sau mai bine zis, mai ales nu - după nouă luni. Recunoaşte-o şi tu, Emmi, te rog! Hai să preţuim ce-a fost. Şi să ne oprim aici pentru că altfel o să distrugem tot. Al tău, leo.

După zece minute
Re:Re:
Leo, sunt impresionată, mi-ai servit-o, da, da, văd că eşti în formă maximă! - "Emmi, eşti noţiunea supremă a iubirii, dar nu vreau să mai am de-a face cu tine". Am înţeles. Am înţeles. Am înţeles. Detalii, mâine. Îmi pare rău, dar n-am cum să te scutesc de ele. Noapte bună, a ta N. S. a I.

În ziua următoare
Subject: Un sfârşit decent
OK, o să preţuiesc tot ce a fost. Şi o să mă opresc aici. Nu distrug nimic. Îţi respect punctul de vedere, dragă ex-partener-virtual Leo "Mai-mult-nu-se-poate" Leike. Mă mulţumesc cu faptul că vrei să mă păstrezi şi pe mine, şi "chestia asta dintre noi" printre amintirile tale. Cât despre faptul că aş fi o "iluzie a perfecţiunii", să ştii că mă simt destul de imperfectă şi destul de deziluzionată, dar până una alta, pentru tine sunt "noţiunea supremă a iubirii", chiar dacă una de pe o planetă diferită. Pentru că, nu-i aşa, cu Cindy din Boston - sunt sigură c-o cheamă Cindy, parc-o şi văd cum îţi şopteşte la ureche "i'm Cindy", chicoteli, "but you can call me Cinderella", chicoteli, chicoteli -, deci, cum ziceam, cu Cindy poate că n-o să explorezi chiar atâtea noţiuni supreme, dar cu atât mai multe aspecte ale iubirii pământeşti. Aspecte uşor de descoperit şi, mai ales, uşor de "trăit". Pe mine mă porţi cu tine - pentru echilibrul trupului şi al sufletului - sub formă de "fantezie", şi atunci înţeleg, bineînţeles, că n-am voie să devin o povară ca nu cumva să te frângi sub greutatea mea.
OK, Leo, o să uşurez situaţia pentru "noi", o să uşurez situaţia pentru tine, o s-o uşurez pentru mine, o să încetez, o să mă retrag din viaţa ta. (În curând) n-o să-ţi mai scriu niciun e-mail. Îţi promit.
Dar în calitate de "fantezie" a ta, pot să-mi exprim o ultimă dorinţă, una singură, ultima-ultima? - Vreau doar o oră, una singură, faţă-n faţă. Crede-mă că nu există un conservant mai bun pentru ce-am trăit împreună. Pentru că singurul sfârşit decent pentru o ne-întâlnire intimă e întâlnirea în sine. Nu am nicio pretenţie de la tine, nu mă aştept la nimic. Vreau doar să te văd o dată, o singură dată, să-ţi vorbesc, să te miros. Să-ţi urmăresc buzele în timp ce rosteşti numele meu. Să mă uit la genele tale în timp ce se înclină în faţa mea, înainte de lăsarea cortinei.
Dragă Leo, ai dreptate, pentru noi nu există o continuare care să aibă vreun sens. dar există un sfârşit decent. Asta e rugămintea mea, singura mea rugăminte! A ta, iluzie a perfecţiunii.

Peste trei ore
Re: Pamela.

Peste un minut
Re:Re:
???

După 30 de secunde
Re:
N-o cheamă Cindy, o cheamă Pamela. Da, ştiu că sună destul de nasol. Din păcate, rezultatul nu poate fi decât dezastruos când taţii se impun în alegerea numelui de botez al fiicelor lor. Dar nu seamănă deloc cu o "Pamela", pe bune. Noapte bună, Emmi. Leo.

După 40 de secunde
Re:Re:
Dragă Leo, vezi, de asta îmi placi atât de mult! Iartă-mă, te rog, pentru comentariile alea josnice. Mă simt atât de slabă. Atât de slabă. Noapte bună. Emmi.

În ziua următoare
Subject: Păi bine
Hai să ne întâlnim. Leo.

După trei minute
Re:Re:
Un bărbat, patru cuvinte! O idee genială, Leo. Unde?

Peste o oră
Re:
Într-o cafenea.


După un minut
Re:Re:
Cu zece ieşiri prin spate şi cinci ieşiri de urgenţă.

Peste cinci minute
Re:
Recomand cafeneaua Huber, de la centrul de expoziţii. Mai aproape decât acolo n-am fost niciodată şi nicăieri. (Spaţial, vreau să zic.)

Peste 40 de secunde
Re:Re:
Iar o s-o trimiţi pe soră-ta mai mare să cerceteze terenul-Emmi?

Peste 50 de secunde
Re:
Nu, de data asta o să te abordez singur, frontal şi direct.

Peste trei minute
Re:Re:
Leo, să ştii că fermitatea asta necaracteristică a ta mă cam irită. De ce atât de brusc? De ce vrei să te întâlneşti cu mine?

Peste 40 de secunde
Re:
Pentru că aşa vrei tu.

Peste 30 de secunde
Re:Re:
Şi pentru că vrei să scapi de chestia asta.

Peste două minute
Re:
Pentru că vreau să scapi de gândul că vreau să scap de chestia asta.

Peste 30 de secunde
Re:Re:
Leo, nu schimba subiectul! Zi-mi că vrei să scapi şi gata!

Peste un minut
Re:
Amândoi vrem să scăpăm de asta. Vrem să scăpăm cât se poate de decent. Parcă ziceai că vrei un "sfârşit decent". Sunt cuvintele tale, dragă Emmi.

După 50 de secunde
Re:Re:
Dar nu vreau să te întâlneşti cu mine doar ca să te ştii scăpat. Nu sunt dentistul tău!

Peste un minut şi jumătate
Re:
Asta, deşi nimereşti nervul destul de des. EMMI, TE ROG!! Hai să ducem chestia asta la capăt. A fost dorinţa ta expresă şi încă una îndreptăţită. Ai promis că n-o să distrugi prin asta "relaţia noastră". Am încredere în tine şi în ce înseamnă "noi" pentru tine şi pentru mine şi pentru amândoi. Ne întâlnim faţă-n faţă şi stăm la o cafea o oră. Când ai timp? Sâmbătă? Duminică? Pe la prânz? După-masă?

Peste trei ore
No subject
Să înţeleg că azi n-o să mai primesc niciun răspuns, Emmi? Dacă nu, noapte bună! (dacă da, noapte bună!)

După un minut
Re:Re:
Leo, mai simţi ceva atunci când îmi scrii? Pentru că eu simt că nu mai simţi nimic. Şi sentimentul ăsta nu-mi place deloc.

Peste două minute
Re:
Emmi, am nişte dulapuri şi cufere imense pline cu sentimente faţă de tine. Dar am şi o cheie care se potriveşte la ele.

Peste 40 de secunde
Re:Re:
Nu cumva cheia asta e din Boston şi se numeşte "Pamela"?

Peste 50 de secunde
Re:
nu, e o cheie universală şi se numeşte "simţul realităţii".

Peste 30 de secunde
Re:Re:
Dar la tine închide doar într-o singură direcţie. Funcţionează doar pentru încuiat. Şi sentimentele din dulap se sufocă, săracele.

Peste 40 de secunde
Re:Re:
Simţul realităţii are grijă ca sentimentele mele să primească destul oxigen.

Peste 30 de secunde
Re:Re:
Dar n-au voie să iasă de acolo. Nu sunt niciodată libere. Leo, ascultă-mă pe mine, sentimentele tale trăiesc într-o gospodărie limitată. N-ar strica să le mai îmbunătăţeşti condiţiile de trai. Aşa, şi astea fiind spuse, pentru azi o să-mi iau la revedere (cel puţin, asta mă sfătuieşte simţul realităţii) şi o să mă las convinsă de cuvintele pe care le-ai irosit (sau nu) când ai descris întâlnirea noastră iminentă. Noapte bună!

Peste 20 de secunde
Re:
Somn uşor, Emmi!

În ziua următoare
Subject: Ultima linie dreaptă
Salut, Leo, hai să terminăm odată chestia asta: eu sunt liberă sâmbătă pe la 14:00. Vrei să-ţi zic cum arăt ca să nu trebuiască să mă cauţi prea mult? Sau vrei să te găsesc eu, stând plictisit undeva prin mulţime, răsfoind un ziar şi aşteptând să te abordez? Ceva de genul: "Mă scuzaţi, e liber fotoliul? A, apropo, nu cumva sunteţi domnul Leike, cel cu dulapul cu sentimente închis? Eu sunt Emmi Rothner, mă bucur să vă cunosc, sau, mă rog, să vă fi cunoscut. Şi...", aruncând o privire fugară peste ziar, "... ce se mai aude despre lumea în care trăim?"

Peste două ore
Subject: Sorry
Leo, iartă-mă, te rog, pentru e-mailul precedent! E atât de, de, de... În orice caz, n-a fost deloc drăguţ. Pentru asta aş fi meritat un răspuns din partea administratorului de sistem.

Peste zece minute
Re:
Care administrator de sistem?

După 50 de secunde
Re:Re:
Ei, lasă, nu contează. E un Running Gag între tine şi mine. E OK sâmbătă, la ora 14:00 pentru tine?

Peste un minut
Re:
Sâmbătă, la ora 14:00. E bine. Să ai o zi de miercuri plăcută, dragă Emmi!

După 40 de secunde
Re:Re:
Cu alte cuvinte: "Nu te mai aştepta la e-mailuri din partea lui Leo miercurea asta, dragă Emmi".

Peste şapte ore
No subject
Dar văd că te ţii de cuvânt!

Peste trei ore
Subject: Nimic special
Leo, mai e aprinsă lumina la tine? (Nu trebuie să-mi răspunzi. Mă întrebam şi eu. Şi dacă mă întreb pe mine, mă gândeam că pot să te întreb şi pe tine, nu?)

Peste trei minute
Re:
Înainte să-ţi dai un răspuns incorect, Emmi: da, e aprinsă. Noapte bună!

Exerciţiul miraculos

 

Daniel Glattauer
Exerciţiul miraculos
Editura Trei, 2015
Traducere din germană de Laura Karsch



*****
Intro

Daniel Glattauer este scriitor şi editorialist pentru Der Standard. Cărţile sale Dragoste virtuală şi Toate cele şapte valuri (apărute la Editura Trei în 2006, respectiv 2009) au fost traduse în 35 de limbi şi s-au vândut într-un milion de exemplare.

*

Când un cuplu vindecă un psihoterapeut...

Ioana şi Valentin Dorek: un cuplu cu doi copii, ajuns într-un moment de criză la un consilier marital. Într-un stil comic şi prin diverse exerciţii, consilierul încearcă să-i ajute să-şi rezolve problemele ce par iremediabile. Ioana ştie întotdeauna ce vrea, ce gândeşte şi ce o să spună soţul ei, ceea ce o face să nu-i mai acorde nicio atenţie. La rândul lui, Valentin o tratează cu indiferenţă şi răceală. Dar nu numai cuplul Dorek are probleme, însuşi consilierul pare că trece prin aceeaşi situaţie.

În Exerciţiul miraculos, Daniel Glattauer se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al firii umane şi surprinde cu măiestrie hăţişul sentimentelor contradictorii ale omului contemporan.

Adevărul e că sunt un scriitor care pretinde mult de la personajele sale, dar fără să le considere nişte biete marionete. Le las să dobândească viaţă proprie. Sunt libere să acţioneze, aşadar, să simtă. Sunt un romantic incurabil. (Daniel Glattauer)

*
Fragment

Ne aflăm în încăperea de lucru a unui consilier marital, care se îngrijeşte aici de clienţii săi. Încăperea nu trebuie să miroasă a "lucru", ci să emane o atmosferă relaxată. Această preocupare pentru un aer degajat pare să fi cuprins invariabil întregul mobilier.

Intervenim în scena care constituie începutul evident al unei întrevederi de consiliere. Cei doi clienţi, Ioana, o femeie la patruzeci de ani, şi Valentin, un bărbat puţintel mai în vârstă, tocmai s-au aşezat. Şed la o anumită distanţă unul de celălalt, între ei se află două scaune goale. Nimic nu pare să indice că s-ar cunoaşte sau că ar dori să aibă oareşice de-a face unul cu celălalt. Consilierul, un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, şade faţă în faţă cu cei doi - în acelaşi unghi de înclinare faţă de ambii, care semnalează proporţia justă şi şcolită între apropiere şi distanţă. Pare interesat şi, spre deosebire de clienţii săi, într-o dispoziţie de zile mari. Privirile lui atente se mută de la o persoană la alta.

În încăpere este linişte totală. Cei doi vizitatori se concentrează asupra consilierului şi par să aştepte încordaţi şi neliniştiţi cuvintele de introducere ale acestuia. Numai că respectivele cuvinte nu sunt rostite. Cu cât durează mai mult inexplicabila tăcere, cu atât mai stânjeniţi se simt cei doi. Până când Valentin nu mai suportă.

Valentin: Păi, iertare, chiar nu vreau să par nerăbdător, dar n-am putea... să cam... începem?
Consilierul: (vizibil bucuros) Ba da, sigur că da, bineînţeles! Cu cea mai mare plăcere!

Consilierul îşi studiază clienţii cu un aer plin de aşteptare. Tăcere.

Ioana: Vă gândiţi poate că unul din noi doi...
Valentin: Îmi cer scuze, domnule... ă... consilier, dar ne-ar veni mai uşor... ba chiar mult mai uşor... ei bine, ne-ar veni mai uşor dacă dumneavoastră... eventual, dacă nu v-ar deranja prea tare...
Consilierul: Mie chiar nu aveţi de ce să-mi cereţi scuze.

Tăcere.

Consilierul: Dar mă gândeam că veţi fi venit la mine cu vreo grijă.
Valentin: (şovăielnic) Aşa e.
Consilierul: Dar nu vreţi să vorbiţi despre ea.
Ioana: (cu fermitate) Ba da, ba da.
Consilierul: Ce vă împiedică?

Tăcere.

Valentin: Trebuie să ştiţi, domnule... ă... consilier, că eu în chestiunile acestea... nu prea am experienţă.
Consilierul: În ce chestiuni, domnule Dorek?
Ioana: În "vorbit despre griji" vrea să zică. În vorbit, în general.
Consilierul: Dar dumneavoastră, doamnă Dorek?
Ioana: Eu? Sincer, nu ştiu cu ce să încep.
Valentin: Soţia mea nu ştie cu ce să înceapă când e vorba... ca să zic aşa... să mă scarmene pe mine. Fiin'că asta e grija ei principală.
Ioana: Soţul meu îmi cunoaşte toate grijile, grijile principale, grijile secundare, toate grijile mele. Şi le ştie întotdeauna încă dinaintea mea.

Consilierul zâmbeşte vesel, de parcă tocmai s-ar fi rostit nişte complimente seducătoare.

Consilierul: (către Ioana) Dar dumneavoastră ce credeţi, care este grija principală a soţului dumneavoastră?
Ioana: Să treacă cu bine peste următorul ceas şi jumătate, cam asta e. Aşa mă gândesc eu.
Valentin: După cum vedeţi, soţia mea face deja tot ce-i stă în puteri, adică se străduieşte sincer să-mi vină în ajutor.
Consilierul: (râzând, adresându-se amuzat celor doi) O scurtă întrebare: Sunteţi siguri că la mine voiaţi să veniţi?
Valentin: Îmi pare rău, domnule... ă... consilier. Trebuie să ştiţi că, din păcate, pe drum încoace am avut o...
Ioana:...cruntă...
Valentin:...mică...
Ioana:...ceartă...
Valentin:...dispută. Acesta este motivul pentru... ă... dispoziţia cam tensionată a soţiei mele.
Ioana: A fost o greşeală că am venit împreună. În mod normal vine fiecare pe drumul lui. În mod normal merge fiecare pe drumul lui. Când e vorba de drumuri despărţite ne vine mai uşor, avem mai multă experienţă. Nu-i aşa, Valentin?
Consilierul: (amabil) Vă întreb făţiş: Vreţi să mai rămâneţi sau v-aţi răzgândit? Nu e nicio ruşine, n-aţi fi primii, n-ar fi nicio supărare dacă pe drum încoace aţi ajuns poate la concluzia că...
Ioana: Bineînţeles că rămânem, dacă tot am ajuns aici.

Consilierul îl cercetează cu privirea pe soţ, care a adoptat o atitudine pasivă.

Valentin: Mda.
Consilierul: "Mda" în ce sens?
Ioana: "Mda" în sensul soţului meu. "Mda" înseamnă la el: "Da, dar nu-mi asum nicio responsabilitate." "Mda" este, ca să zic aşa, filosofia lui de viaţă.
Valentin: Păi, mă gândesc... să rămânem. Soţia mea o să se... liniştească ea... niţel... măcar... poate.

Consilierul se amuză pentru o clipă şi îşi loveşte brusc palmele, de parcă şi-ar da sieşi un semnal de pornire.

Consilierul: (rar, solemn, cu tonul unui discurs electoral): Dragă doamnă Dorek, dragă domnule Dorek, aţi decis aşadar de comun acord, subliniez, "de comun acord", să începeţi împreună cu mine o terapie conjugală. Am stabilit telefonic că veţi decide la finalul şedinţei de astăzi dacă veţi dori să apelaţi în continuare la serviciile mele sau nu. Eu mă bucur, în orice caz, că aţi ajuns la mine. Oricât de problematic ar fi fost drumul pe care l-aţi parcurs împreună încoace şi oricum ar fi în momentul de faţă relaţia dumneavoastră, simplul fapt că vă aflaţi aici, amândoi, îmi dovedeşte că între dumneavoastră există o legătură. Cât de strânsă este această legătură şi cât de mult poate fi ea solicitată nu pot, nu vreau şi nu am de gând să judec. Vă rog, aşadar, să nu aşteptaţi de la mine să joc rolul unui arbitru, nici să vă dau indicaţii sau fie şi numai sfaturi, ce să faceţi şi ce să nu faceţi. Dacă doriţi pur şi simplu să vă descărcaţi într-un fel sau altul sufletul în faţa mea, lucrul acesta depinde numai de dumneavoastră amândoi. Dacă doriţi să salvaţi, să păstraţi sau să consolidaţi ceva, lucrul acesta depinde numai de dumneavoastră amândoi. Dacă doriţi să schimbaţi sau să îmbunătăţiţi ceva, lucrul acesta depinde numai de...
Ioana: (îl întrerupe) De noi doi! De amândoi!
Consilierul: Da, aşa este. Dacă doriţi să încheiaţi ceva sau să începeţi altceva, şi lucrul acesta depinde bineînţeles tot numai de dumneavoastră. Eu am să fac tot posibilul pentru a vă ajuta să înţelegeţi mai bine ce anume doriţi - ce doreşte fiecare în parte, dar, înainte de toate, ce doriţi dumneavoastră amândoi. Şi în ce fel veţi putea merge mai departe.
Ioana: Da, super, ar fi interesant.
Consilierul: Eu am să încerc să scot în evidenţă şi să îndrept atenţia asupra a ceea ce vă uneşte, asupra consensului, nu a discrepanţei, asupra luminii, nu a umbrei. Dar întâi aş dori să vă întreb ce aşteptaţi dumneavoastră înşivă de la această terapie, în cazul ideal. Îmi permiteţi să încep cu dumneavoastră, doamnă Dorek? Care credeţi dumneavoastră că ar fi rezultatul perfect al terapiei pentru soţul dumneavoastră, încât să poată spune: "Chiar a meritat"?
Ioana: Cred că ar fi mai prielnic atmosferei din această încăpere dacă l-aţi întreba chiar pe el. Fiindcă este, în mod excepţional, prezent.
Consilierul: Asta am să şi fac, dar întâi v-aş ruga pe dumneavoastră, doamnă Dorek, să apreciaţi care ar fi, în opinia dumneavoastră, rezultatul perfect al terapiei pentru soţul dumneavoastră?
Ioana: Rezultatul perfect? Dacă s-ar confirma supoziţia lui că este, că este... fără greşeală, da, că este infailibil.
Valentin: Nu sunt infailibil, ştii foarte bine lucrul acesta.
Ioana: Da, exact, ştiu foarte bine lucrul acesta. Dar tu nu-l ştii. El nu-l ştie. El presupune că este infailibil şi din acest motiv consideră că poate continua să trăiască aşa cum a făcut-o şi până acum. Da, să trăiască aşa cum a făcut-o până acum, acesta ar fi rezultatul perfect pentru soţul meu, atunci ar putea spune: "Terapia asta chiar a meritat".
Valentin: Dar nu este aşa.
Ioana: Ba da, să i se permită să trăiască aşa cum a făcut-o până acum, iar eu să mă las copleşită de umilinţă şi recunoştinţă pentru faptul de a fi soţia lui iubită. Soţia lui odinioară iubită. Iar astăzi, cel puţin, mama cu normă întreagă a copiilor lui. Fiindcă aşa vede el lucrurile. Aşa mă vede pe mine. În cazul în care mă mai vede.
Valentin: Dar chiar nu este aşa.
Ioana: Ba da, tu continui să trăieşti ca şi până acum. El trăieşte în continuare ca şi până acum. Iar eu continui să-mi asum în mod firesc toate poverile familiale sau de altă natură. Da, eu îi iau lui de pe umeri orice povară a vieţii zilnice, în cazul în care s-ar fi rătăcit vreuna din greşeală pe umerii lui.

Valentin: întinde braţul în direcţia soţiei sale şi ridică degetul mare.

Consilierul (după toate aparenţele impasibil, se adresează soţului): Domnule Dorek, care credeţi dumneavoastră că ar fi cel mai bun rezultat al terapiei pentru soţia dumneavoastră, încât să poată spune: "Asta chiar a meritat"?
Valentin: Încât să spună că a meritat? Hm. (Se gândeşte încordat.) Dacă la urmă ar reieşi că eu sunt vinovatul, singurul vinovat plin de pocăinţă. Pentru ea, atunci a meritat. Dacă îngenunchez în faţa ei şi spun: "Iubito, iartă-mă..."
Ioana (îl întrerupe): Asta e o utopie. Tu nu spui iubito. El nu spune iubito. Nu spune niciodată iubito. Iubito, asta a fost odată ca niciodată.
Valentin: Dacă spun: "Iubito, iartă-mă..."
Ioana (îl întrerupe): Şi nu spune nici "iartă-mă".
Valentin: Ioana, nu vrei să mă laşi...
Consilierul (îi întrerupe): Da, ar fi drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă Dorek.
Ioana: Mă scuzaţi, sunt puţin...
Consilierul: Da, este firesc.
Valentin: Dacă eu... dacă eu spun: "Iubito, iartă-mă, începând de astăzi totul va fi altfel. Îmi voi asuma, în afara îndatoririlor mele de până acum, şi îndatoririle tale, şi îndatoririle noastre comune, într-un cuvânt, toate îndatoririle. Eu am să-mi asum toate îndatoririle. Iar tu vei putea face tot ce-ţi vei dori". Acesta ar fi rezultatul ideal pentru ea. Mie îmi revin îndatoririle, ei înclinaţiile, toate, şi ale mele. I le cedez ei.
Ioana: Valentin, de "înclinaţiile" tale mă pot lipsi! Scuteşte-ne de ele.
Valentin: Trebuie să ştiţi, domnule... ă... consilier, că momentan nu ne găsim în cea mai bună ipostază.
Consilierul: Vă asigur că niciun cuplu care vine la mine nu se găseşte în cea mai bună ipostază a sa, domnule Dorek. (Pauză.) Doamnă Dorek, acum aţi auzit ce spune soţul dumneavoastră. Care credeţi că ar fi realmente, pentru dumneavoastră, rezultatul ideal al terapiei?
Valentin: De data aceasta poţi să faci o excepţie şi să răspunzi serios, Ioana.
Ioana: Rezultatul ideal? Sincer, nu ştiu. În momentul de faţă ne aflăm la o distanţă de ani-lumină de orice ideal. Mie mi-ar ajunge câţiva paşi în direcţia bună.
Consilierul: Şi care direcţie ar fi direcţia bună?
Valentin: Direcţia ei.
Ioana: Vorbeşte cel care nu are nicio direcţie.
Consilierul (li se adresează amândurora cu admiraţie): Complimentele mele, când e vorba de polemică faceţi o echipă perfectă. Vă susţineţi disputele într-o manieră neobişnuit de vivace, la un nivel înalt.
Ioana: Vă mulţumim! Dar vă avertizez cu privire la declinul cultural. De îndată ce soţul meu se comportă conform firii sale, nivelul scade rapid sub nivelul mării.
Valentin: Dar nu poate fi niciodată suficient de scăzut. Soţia mea găseşte întotdeauna o modalitate de a lovi şi mai jos.

Scurt armistiţiu.

Consilierul: Atunci am să închei prima rundă de întrebări: Domnule Dorek, care ar fi cel mai bun rezultat al terapiei pentru dumneavoastră, încât să puteţi spune: "Chiar a meritat să vin aici?"
Valentin (închide ochii, înalţă capul, îşi împleteşte degetele şi le ridică implorator, de parcă ar cere îndurare): Pace!
Ioana: (laconic) Pace.
Consilierul (cu gesturi care sugerează dinamism şi acţionism): Pace! Foarte frumos. Doamnă Dorek, dumneavoastră speraţi să faceţi câţiva paşi în direcţia potrivită. Dumneavoastră, domnule Dorek, vă doriţi pace. Propunerea mea este: Haideţi să ne străduim să facem câţiva paşi într-o direcţie paşnică. Iar pentru aceasta aş dori să vă invit la un exerciţiu. Acest exerciţiu...
Valentin: Un exerciţiu? Deja de-acum? Chiar trebuie?
Consilierul: Nimic nu trebuie, domnule Dorek. Dar dumneavoastră ce v-aţi imaginat?
Ioana: Nimic. Soţul meu nu şi-a imaginat nimic. Numai că nu vrea să facă niciun exerciţiu. Nu vrea nici să vorbească, nici să facă vreun exerciţiu. Şi nu vrea să schimbe nimic. În rest, vrea totul.
Valentin: Eventual, înainte să ne mai... dumneavoastră să ne... cu ştiinţa şi experienţa dumneavoastră şi din perspectiva dumneavoastră... adică, să facem exerciţiul eventual mai târziu, când ne vom cunoaşte... vreau să zic, când ne vom cunoaşte ceva mai bine.
Consilierul: Nu vă cunoaşteţi îndeajuns de bine?
Valentin: Adică noi doi, eu şi soţia mea? Ba da, ne cunoaştem deja... bine... (Ezită.)
Ioana: Îndeajuns de bine. Hai, spune!
Valentin: Dar dumneavoastră, domnule... ă... consilier, dumneavoastră nu ne cunoaşteţi încă deloc. Poate ne-aţi vedea cu alţi... poate aţi gândi altfel despre noi, dacă aţi şti mai multe despre noi.
Consilierul (bucuros): Foarte frumos, domnule Dorek. Deşi e totuna ce gândesc eu despre dumneavoastră, am să profit cu mult drag de buna dumneavoastră sugestie. Atunci îmi permiteţi să vă întreb fără nicio altă introducere: Ce consideraţi dumneavoastră că ar trebui să ştiu eu despre soţia dumneavoastră?
Valentin (nedumerit): Despre soţia mea?
Consilierul: Da, despre soţia dumneavoastră. Cine este Ioana Dorek? Ce face? Ce o defineşte? Care sunt calităţile ei? Ce apreciaţi dumneavoastră în mod deosebit la ea?
Valentin: Ce apreciez eu în mod deosebit la ea?
Consilierul: Da, de exemplu.
Ioana: Acum chiar sunt curioasă.

Ioana se lasă relaxată pe spate şi adoptă cu aparentă desfătare rolul de observatoare.

Valentin: Păi, e foarte... cum să spun eu?
Consilierul: Da?
Valentin (după ce a stat un timp pe gânduri): Inteligentă. Da, e inteligentă, o femeie inteligentă, educată. Este istoric de profesie, da, asta apreciez eu la ea. Este inteligentă şi educată, şi vrednică. Şi a ştiut să o scoată la capăt cu toate, cu studiul, cu profesia, cu copiii, cu menajul, cu viaţa de zi cu zi.
Ioana: Şi cu tine.

Cântecul sângelui

Viaţă după viaţă

 

Kate Atkinson
Viaţă după viaţă
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Irina Negrea



*****
Intro

Kate Atkinson (n. 1951) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare britanice din zilele noastre. După studiile de specialitate în literatură britanică şi doctoratul în literatură americană, Atkinson a început să scrie proză scurtă şi să colaboreze cu diverse reviste dedicate femeilor. În 1995, primul său roman, Behind the Scenes of the Museum (În culisele muzeului), i-a adus premiul Whitbread (sau Costa Book, după cum a fost redenumit). După romanele Human Croquet (Viaţa ca un joc de crochet) şi Emotionally Wierd, colecţia de povestiri Not the End of the World şi piesa Abandonment, scriitoarea a început odată cu Case Histories (Istorii de caz) o serie de romane avându-l drept personaj central pe detectivul particular Jackson Brodie. Acestea au fost adaptate pentru televiziune într-un serial produs de BBC.

Life After Life (Viaţă după viaţă), cea mai ambiţioasă carte a sa, atât din punct de vedere al stilului cât şi al mizei, este considerat şi cel mai izbutit roman al scriitoarei. Succesul acesteia a făcut-o pe Atkinson să continue povestea în cel mai recent roman al său, A God in Ruins (2014), dintr-o nouă perspectivă. Viaţă după viaţă a câştigat Premiul Costa.

*

Cu toţii experimentăm, în cele mai ciudate momente, acel sentiment pe care îl numim déjà-vu. Pentru Ursula Todd, însă, déjà-vu-urile sunt semne ale unei vieţi trăite la nesfârşit. Cum ar fi dacă ai putea să-ţi iei viaţa de la capăt, din nou şi din nou?
Cu adevărat remarcabilă este abilitatea scriitoarei de a evoca trecutul zbuciumat al Europei secolului XX, de a construi saga unei familii ataşante şi de a ne face să reflectăm la cum istoriile mici, personale, intervin în cursul marii Istorii.

"Atkinson e o scriitoare excepţională - iar aceasta este cea mai ambiţioasă şi captivantă lucrare a sa de până acum - pentru că scrie cu o delicateţe emoţională şi o înţelegere care transcend caracterul experimental şi ludicul. Viaţă după viaţă ne oferă o eroină a cărei structură fictivă este permanent vizibilă, a cărei condiţie artificială nu poate fi pusă la îndoială; o eroină pe care o simţim totuşi dureros şi teribil de reală."  (The Guardian)

"Viaţă după viaţă ne dă acea emoţie specifică momentului când un romancier deja foarte iubit face un salt hotărâtor spre următorul nivel [...] Este o carte rară pe care vrei s-o iei de la capăt, în spiritul Ursulei, de îndată ce ai terminat-o."  (The Times)

Ca o vulpe în vizuină
Septembrie 1923

- Şi înseamnă că acum nu te mai vezi deloc cu doctoral Kellet? a întrebat Izzie, deschizând capacul cu arc al tabacherei emailate şi etalând un şir ordonat de ţigarete negre ruseşti. Ţigărică? a întins ea tabachera, oferind o ţigară.

Izzie li se adresa tuturor de parcă ar fi fost de vârsta ei. O atitudine deopotrivă seducătoare şi comodă.
- Am treisprezece ani, a spus Ursula.

Ceea ce din câte vedea ea era răspunsul pentru ambele întrebări.
- În ziua de azi, se estimează că la treisprezece ani eşti deja om matur. Şi viaţa poate fi foarte scurtă, să ştii, a adăugat Izzie, scoţând din poşetă un ţigaret lung de fildeş şi abanos.

Se uita în jur, căutând din priviri un chelner care să-i ofere un foc.
- Îmi cam lipsesc micile tale vizite la Londra. Îmi plăcea să te conduc pe Harley Street şi pe urmă la Savoy, la un ceai. Era un răsfăţ pentru amândouă.
- Nu am mai fost la doctorul Kellet de peste un an, a zis Ursula. Nu mai sunt considerată bolnavă.
- Bravo ţie. Despre mine, pe de altă parte, la famille consideră că sunt incurabilă. Tu, bineînţeles, ca o jeune fille bien élevéé^[i] ce eşti, nu vei şti niciodată cum e să fii ţapul ispăşitor pentru păcatele celorlalţi.
- Oh, nu ştiu ce să zic. Cred că am idee, cumva.

Era sâmbătă la ora prânzului şi se aflau la Simpson's.
"Relaxare de doamne", a spus Izzie, aplecată deasupra unor felii mari de vită în sânge, decupate de pe os sub ochii lor. Mama lui Millie, doamna Shawcross, era vegetariană, iar Ursula îşi imagina groaza acesteia la vederea imensei hălci de carne. Hugh spunea că doamna Shawcross (Roberta) era "o boemă", doamna Glover zicea că era zurlie.

Izzie s-a aplecat spre tânărul ospătar care venise în fugă să îi aprindă ţigara.
- Mulţumesc, dragă, a murmurat ea, uitându-se lung în ochii lui, cu o privire care l-a făcut să roşească brusc, ca friptura în sânge din farfuria ei. Le rosbif, i-a spus ea Ursulei, dispensându-se de serviciile chelnerului, cu o mişcare indiferentă din mână.

Întotdeauna îşi presăra conversaţia cu cuvinte franţuzeşti ("Am stat un timp la Paris, când eram mai tânără. Şi, desigur, în război...").
- Tu ştii franţuzeşte?
- Păi, facem franceză la şcoală, a spus Ursula. Dar asta nu înseamnă că ştiu să vorbesc limba.
- Eşti o domnişorică nostimă, ştiai asta?!

Izzie a tras lung din ţigaret şi apoi şi-a ţuguiat buzele (uimitor de) roşii şi desenate ca arcul lui Cupidon, pregătindu-se parcă să cânte la trompetă, ca pe urmă să sufle afară un abur de fum gros. Câţiva bărbaţi aşezaţi în apropiere au întors capul să se holbeze la ea fascinaţi. Izzie a clipit complice din ochi spre Ursula.
- Pun pariu că primele cuvinte franţuzeşti pe care le-ai învăţat au fost déjà-vu. Mititica de tine. Poate te-au scăpat în cap când erai bebeluş. Pe mine, precis. Gata, hai să băgăm la ghiozdan, sunt lihnită de foame, tu, nu? Se presupune că ar trebui să ţin cură de slăbire, dar aşa sunt eu, şi cu asta basta, a conchis Izzie, tăind entuziasmată din friptură.

Asta însemna că starea ei se ameliorase; mai devreme pe peron, în gara Marylebone, unde venise s-o aştepte pe Ursula, Izzie era verde la faţă, declarând că îi era "un pic greaţă", din cauză că mâncase stridii şi băuse rom ("niciodată o combinaţie fericită"), după o noapte "de pomină" la un club de pe Jermyn Street. Acum se părea că uitase de stridii şi înfuleca de parcă ar fi fost hămesită, deşi susţinea, ca de obicei, că "avea grijă la siluetă". Susţinea, de asemenea, că era "complet falită", deşi era mână spartă cu banii. "La ce bun să mai trăieşti dacă nu te poţi distra un pic?", era ea de părere. ("Viaţa ei e toată numai o distracţie, din câte văd eu", bombănea Hugh.)

Distracţiile - însoţite concomitent de regaluri şi răsfăţuri - erau necesare, pretindea Izzie, pentru a îndulci amăreala faptului că acum "intrase în rândurile clasei muncitoare" şi trebuia să "bată de zor" la maşina de scris ca să-şi câştige existenţa. "Doamne Sfinte, ai crede că trudeşte la o carieră de piatră", a zis Sylvie furioasă, după un rar şi destul de belicos dejun în familie la Poiana Vulpii. După ce Izzie a plecat, Sylvie a trântit farfuriile de porţelan Worcester pictate cu fructe, în timp ce o ajuta pe Bridget să le strângă, şi a zis: "Tot ce ştie ea să facă e să debiteze tâmpenii, ceea ce face de altfel de când a învăţat să vorbească."
"Sunt moştenire de familie", a murmurat Hugh, salvând porţelanul de Worcester.

Izzie reuşise să obţină o slujbă ("Dumnezeu ştie cum", zicea Hugh) la un ziar, unde scria la o rubric săptămânală - Aventurile unei fete bătrâne în ziua de azi - despre ce însemna să fii "celibatar".
- Toată lumea ştie că, pur şi simplu, n-au mai rămas destui bărbaţi, ca să-ţi găseşti cu cine să ieşi în oraş, bunăoară, a zis ea, rupând dintr-o chiflă, la masa de sufragerie în stil Regency Revival din Poiana Vulpii.
- (Tu nu pari să ai probleme la capitolul bărbaţi, a bombănit Hugh.)
- Bieţii băieţi, au murit toţi, a continuat Izzie, ignorându-l şi trântind untul pe chiflă ca mortarul, fără nici un fel de respect pentru truda vacii. Nu se poate face nimic, însă, trebuie să ne vedem de viaţă cum putem mai bine şi fără ei. Femeia modernă este constrânsă să se descurce de una singură, fără să aştepte vreun ajutor din partea soţului şi a familiei. Este nevoită să înveţe să fie independentă, din punct de vedere emoţional, financiar şi, cel mai important, independentă în cuget.
- (Rahat. Tot Hugh.)
- Bărbaţii nu au fost singurii nevoiţi să se sacrifice în Marele Război.
- (Da, dar ei au murit, iar tu nu, asta-i diferenţa. Sylvie, de data asta. Glacială.)
- Bineînţeles - a zis Izzie, atentă la doamna Glover care apăruse lângă cotul ei, ţinând un castron cu supă Brown Windsor -, să nu uităm că femeile din clasele de jos au ştiut dintotdeauna ce înseamnă munca.

Doamna Glover i-a aruncat o privire fioroasă, încleştând degetele pe polonicul de supă. ("Supă Brown Windsor, ce delicioasă e, doamnă Glover. Ce pui în ea ca să îi dai gustul ăsta? Zău?! Ce interesant.")
- Ne îndreptăm spre o societate fără clase, desigur, o remarcă vizându-l pe Hugh, dar care s-a soldat cu un pufnet zeflemitor din partea doamnei Glover, nicidecum îmbunată.
- Ce, eşti bolşevică săptămâna asta? a întrebat Hugh.
- Toţi suntem bolşevici acum, a spus Izzie cu dezinvoltură.
- Asta-i culmea, la masa mea! a exclamat Hugh şi a râs.
- Cât e de proastă, a zis Sylvie, după ce Izzie plecase într-un final la gară. Şi e prea fardată! Parcă ar juca pe scenă. Sigur, în mintea ei e mereu pe scenă. Îşi este sie înseşi un teatru.
- Părul, a spus Hugh, pe un ton de regret.

Era de la sine înţeles că Izzie adoptase moda tunsorii scurte înainte de toate cunoştinţele lor. Hugh le interzisese răspicat femeilor din familie să se tundă. Aproape imediat după ce pronunţase acest edict paternal, Pamela, de felul ei deloc rebelă, se dusese în oraş cu Winnie Shawcross, de unde amândouă se întorseseră tunse şi ciopârţite la păr. ("E mai simplu pentru sport", a fost explicaţia raţională a Pamelei.) Pamela îşi păstrase cele două cozi împletite frumos, greu de spus dacă în chip de relicve sau trofee. "Revoltă în front, eh?" a spus Hugh. Cum de felul lor nu erau certăreţi, conversaţia a luat sfârşit aşa. Cozile împletite sălăşluiau acum în sertarul în care Pamela îşi ţinea lenjeria de corp, undeva într-un colţ. "Nu se ştie niciodată când s-ar putea să folosească la ceva", zicea ea. Nimeni din familie nu reuşea să-şi imagineze cam ce-ar fi putut să fie acel "ceva".

Părerile Sylviei despre Izzie vizau şi lucruri mai profunde decât părul sau machiajul. Sylvie nu o iertase niciodată pe Izzie pentru copilaş. Ar fi avut treisprezece ani acum, de-o vârstă cu Ursula.
- Un mic Fritz sau Hans, zicea ea. Sângele copiilor mei curge prin venele lui. Dar, desigur, singurul lucru care o interesează pe Izzie este Izzie.
- Oricum, nu poate fi chiar atât de superficială, a zis Hugh. Presupun că a văzut lucruri oribile în război.

De parcă el n-ar fi văzut.

Sylvie a scuturat din cap, ca şi cum ar fi avut o aureolă de ţânţari în jurul părului ei frumos. Era destul de invidioasă pe Izzie pentru partea cu războiul, chiar şi în ciuda grozăviei lui.
- Tot o proastă rămâne, a zis ea. Iar Hugh a râs, spunând:
- Da, aşa e.

Rubrica lui Izzie din ziar părea în cea mai mare parte doar un fel de jurnal al vieţii ei frenetice, presărat cu diverse comentarii sociale. Săptămâna dinainte fusese "Cât de sus pot să urc?" şi era despre "scurtarea tivului în cazul femeilor emancipate", însă consta mai mult în sfaturile lui Izzie pentru a avea glezne frumoase, ca să poţi fi în pas cu cerinţele modei. "Stai pe vârful picioarelor, cu spatele, pe treapta de jos a unei scări, şi laşi călcâiele spre podea, peste marginea treptei." Pamela a exersat toată săptămâna pe scara de la pod şi a declarat că nu vedea nici o ameliorare.

Deşi n-ar fi vrut, Hugh se simţea obligat, totuşi, să cumpere ziarul lui Izzie în fiecare vineri şi să-l citească în tren, până acasă, "doar ca să ţină sub observaţie ce spunea ea acolo" (ca apoi să se debaraseze de obiectul ofensator, azvârlindu-l pe masa din hol, de unde Pamela avea posibilitatea să îl recupereze). Lui Hugh îi era groază mai ales că Izzie ar putea scrie despre el, şi nu-l liniştea decât gândul că semna cu pseudonimul Delphine Fox, care era "cel mai tâmpit nume" pe care Sylvie îl auzise vreodată.
- Păi, Delphine este al doilea nume al ei, de la naşa de botez. Iar Todd, în engleza veche, însemna "vulpe", prin urmare presupun că există cumva o logică în numele ales. Şi nu spun asta ca să-i iau apărarea, a explicat Hugh.
- Dar e numele meu, apare pe certificatul meu de naştere, a zis Izzie, cu un aer jignit, când a fost atacată în faţa carafei de aperitiv înainte de masă. Şi vine de la Delphi, ştii, oracolul, aşa că mi se potriveşte destul de bine, aş putea spune.
- (Hm, se crede şi oracol acum! a pufnit Sylvie. Păi, dacă ea e oracol, atunci sunt şi eu marea preoteasă a lui Tutankhamon.)

Izzie, în persoana Delphinei, pomenise deja nu o dată de "cei doi nepoţi ai mei". ("Teribil de năzdrăvani amândoi!"), dar nu dăduse nici un nume. "Deocamdată", spunea Hugh, sumbru. Născocise câteva "anecdote amuzante" despre aceşti nepoţi evident fictivi. Maurice avea optsprezece ani ("Puştii zglobii" ai lui Izzie aveau nouă şi, respectiv, unsprezece ani), fiind plecat în continuare mai tot timpul la o şcoală cu internat, aşa că de mulţi ani nu se întâmplase, probabil, să stea în compania lui Izzie mai mult de zece minute, eventual, adunate cu totul. Cât despre Teddy, el căuta să evite situaţiile care ar fi putut evolua în anecdote.
- Cine sunt băieţii ăştia? cerea socoteala Sylvie, în faţa interpretării surprinzător de capricioase date de doamna Glover reţetei de sole Véronique^[ii]. Avea lângă ea pe masă ziarul împăturit şi bătea acum cu degetul arătător în rubrica lui Izzie, de parcă ar fi fost contaminată cu microbi. Să deducem că personajele acestea sunt inspirate cumva de Maurice şi Teddy?
"Dar cum rămâne cu Jimmy?" i-a zis Teddy lui Izzie. "De ce nu scrii despre el?"

Jimmy, fercheş într-o vestă bleu tricotată, îşi îndesa în gură cu lingura piure de cartofi şi nu părea să se sinchisească de faptul că persoana lui era omisă din literatură. El era un copil al păcii, războiul menit să pună capăt tuturor războaielor fusese purtat pentru Jimmy, de fapt. Totuşi, din nou, Sylvie susţinea că fusese luată prin surprindere de cel mai recent adaos al familiei ("Patru mi se păruseră cumva un set complet"). Cândva, Sylvie nu avusese nici o idee de cum apăreau copiii, acum părea nesigură de felul cum i-ai putea opri să apară. ("Jimmy e ca o idee la care te-ai gândit mai târziu", a zis Sylvie. "Eu unul nu m-am gândit prea mult", a zis Hugh şi amândoi au râs, iar Sylvie a zis "Zău, aşa, Hugh".)

Apariţia lui Jimmy în viaţa lor avusese efectul de a o face pe Ursula să se simtă ca şi cum ar fi fost îndepărtată din sânul familiei, ca un obiect împins la marginea unei mese supraîncărcate. Un cuc, o auzise ea pe Sylvie spunându-i lui Hugh. Ursula e ca un cuc stingher. Dar cum să fii un cuc în propriul tău cuib? "Tu eşti mama mea adevărată, nu-i aşa?" a întrebat-o ea pe Sylvie şi Sylvie a râs, răspunzând: "Incontestabil, draga mea." "E aia ciudată din familie", i-a zis ea doctorului Kellet. "Mda, întotdeauna trebuie să existe şi unul mai ciudat", a spus el.


- Să nu te prind că scrii despre copiii mei, Isobel, i-a spus hotărâtă Sylvie lui Izzie.
- Dar sunt imaginari, pentru numele lui Dumnezeu, Sylvie.
- Să nu te prind că scrii nici măcar despre copiii mei imaginari, a zis ea, ridicând faţa de masă şi uitându-se dedesubt, pe podea. Ce faci cu picioarele alea? i-a zis ea ţâfnoasă Pamelei, care şedea vizavi de ea.
- Îmi rotesc gleznele, a spus Pamela, indiferentă la iritarea Sylviei.

Pamela era de-a dreptul îndrăzneaţă de la o vreme, dar şi destul de raţională, o combinaţie ce părea menită să o agaseze pe Sylvie. ("Semeni aşa de mult cu taică-tău", îi spusese ea Pamelei chiar în acea dimineaţă, pornind de la un fleac. "Dar de ce ar trebui ca asta să fie un lucru rău?" a ripostat Pamela.) Pamela a şters o dâră de piure lipicios de pe obrăjorii trandafirii ai lui Jimmy şi a spus:
- În sensul acelor de ceasornic, pe urmă invers acelor de ceasornic. Aşa poţi să faci glezne frumoase, potrivit lui tanti Izzie.
- Izzie nu e o persoană de la care cineva cu bun-simţ să poată prelua vreun sfat. ("Poftim?" a zis Izzie.) Ca să nu mai spun că eşti prea micuţă ca să te preocupe să ai glezne frumoase.
- Hm, a pufnit Pamela. Sunt aproape de aceeaşi vârstă pe care o aveai tu când te-ai măritat cu tăticul.
- Oh, splendid, a zis Hugh, răsufând uşurat să o vadă pe doamna Glover aşteptând în pragul uşii, ca să-şi facă o intrare măreaţă cu un Riz impératrice^[iii]. Fantoma lui Escoffier^[iv] e în spatele dumitale astăzi, doamnă Glover. La care doamna Glover nu s-a putut abţine să nu arunce o privire peste umăr.


- Oh, splendid, a zis Izzie. "Budinca ministrului". La Simpson's poţi fi sigur că găseşti întotdeauna mâncare de copii mici. Ştii, noi am avut acasă o adevărată creşă, ocupa tot etajul de sus al casei.
- În Hampstead? În casa bunicii?
- Exact, acolo. Eu eram cea mai mică. La fel ca Jimmy, la voi.

Şi Izzie s-a pleoştit un pic, ca şi cum şi-ar fi amintit un gând trist de care uitase de mult. Pana de struţ de pe pălăria ei tremura compătimitoare. Izzie s-a înviorat când a văzut sosiera de argint cu cremă de ouă.
- Deci nu mai ai senzaţiile acelea ciudate? Cu déjà-vu şi aşa mai departe?
- Cine, eu? a spus Ursula. Nu. Câteodată. Nu prea des, presupun. Asta a fost cândva, ştii. Acum, mi-a trecut. Cumva, în fine.

Oare? Nu putea fi sigură niciodată. Amintirile ei erau ca o cascadă de ecouri. Cascadele au ecouri? Poate că nu. Încercase (şi în mare parte nu reuşise) să înveţe să dea dovadă de precizie în folosirea cuvintelor, aşa cum o îndrumase doctorul Kellet. Ce dor îi era de ora aceea petrecută confortabil (tête-à-tête, spunea el. Iar franceză.) marţea după-amiaza. Zece ani avea când s-a dus prima oară la el, şi era bucuroasă să scape de atmosfera din Poiana Vulpii, în compania unei persoane care îşi concentra toată atenţia asupra ei, şi doar asupra ei. Sylvie, sau cel mai adesea Bridget, o suiau pe Ursula în tren, iar la celălalt capăt era aşteptată de Izzie, deşi atât Sylvie, cât şi Hugh aveau dubii că Izzie prezenta suficientă încredere încât să-i dai pe mână un copil. ("În general, scopul scuză mijloacele din câte am observat eu", i-a spus Izzie lui Hugh. "Personal vorbind, eu dacă aş avea un copil de zece ani nu cred că m-aş încumeta, să îi dau voie să călătorească neînsoţit fără vreo strângere de inimă." "Dar tu chiar ai un copil de zece ani", i-a atras atenţia Hugh. Micuţul Fritz. "N-am putea încerca să-l găsim?" a întrebat Sylvie. "Ar fi ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân", a spus Hugh. "Nemţălăii sunt cu duiumul.")


- Mi-a fost dor de tine, a spus Izzie. Şi de-asta te-am întrebat dacă n-ai putea veni să stai cu mine o zi. Sinceră să fiu, m-am mirat că Sylvie a fost de acord. A existat întotdeauna un fel de froideur^[v] să-i zicem, între mine şi mama ta. Eu, bineînţeles, sunt considerată nebună şi rea şi e un pericol să ai de-a face cu mine. Oricum, m-am gândit să te diferenţiez de turmă, cum s-ar spune. Îmi aminteşti un pic de mine însămi. (Să fie oare un lucru bun? se întreba Ursula.) Am putea fi prietene apropiate, ce părere ai? Pamela e puţin cam anostă, a continuat Izzie. Cu atâta tenis şi ciclism, nici nu-i de mirare că are glezne aşa groase. Très sportive, sunt sigură, dar totuşi. Şi prea multe ştiinţe exacte! E searbăd totul, nimic distractiv. Şi băieţii sunt, în fine... băieţi, dar tu eşti interesantă, Ursula. Toate lucrurile fistichii din capul tău, despre cum cunoşti dinainte viitorul. Eşti o micuţă clarvăzătoare, să ştii. Poate ar trebui să te dăm la o caravană de ţigani, să-ţi luăm o sferă de cristal, cărţi de tarot. Marinarul fenician înecat, şi chestii de genul ăsta. Nu poţi vedea ceva şi în viitorul meu?
- Nu.

- Reîncarnare, îi spusese doctorul Kellet. Ai auzit de asta?

Ursula, în vârstă de zece ani, a scuturat din cap. Auzise de foarte puţine lucruri. Doctorul Kellet avea un apartament frumos pe Harley Street. Camera în care a poftit-o pe Ursula avea pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în lambriuri din stejar auriu, un covor gros cu model roşu şi albastru, precum şi două fotolii mari din piele, de o parte şi de cealaltă a unui şemineu în care ardea vioi un foc de cărbuni. Doctorul Kellet purta un costum de haine din tweed Harris, cu o vestă din care atârna lanţul de aur masiv al unui ceas de buzunar. Mirosea a cuişoare şi a tutun de pipă, iar ochii îi scânteiau jucăuş, de parcă s-ar fi pregătit să prăjească nişte chifle delicioase sau să-I citească o poveste frumoasă, dar în schimb el i-a surâs radios Ursulei şi i-a spus:
- Am auzit că ai vrut s-o omori pe slujnică?

(Oh, vasăzică de-asta m-au adus aici, s-a gândit Ursula.)

A servit-o cu ceai, pe care l-a pregătit într-o chestie numită samovar, în colţul camerei. "Deşi nu sunt rus, nici pe departe, eu sunt din Maidstone, am vizitat Sankt Petersburg înainte de Revoluţie." Era ca Izzie, în sensul că te trata ca pe un om mare, sau cel puţin aşa lăsa impresia, dar aici se termina asemănarea dintre ei. Ceaiul era negru, amar şi putea fi băut doar cu tone de zahăr şi cu ajutorul conţinutului cutiei de biscuiţi Huntley & Palmers Marie, aşezată între ei pe o măsuţă.

Făcuse pregătirea de specialitate la Viena ("unde altundeva?"), dar îşi urmase propriul drum, spunea el. Nu era discipolul nimănui, zicea el, deşi "studiase la picioarele tuturor profesorilor. Trebuie să ridici nasul şi să ţinteşti înainte", spunea el. "Să dai din coate ca să răzbeşti prin haosul gândurilor noastre. Să uneşti sinele dezbinat." Ursula nu avea habar despre ce vorbea.
- Slujnica? I-ai dat brânci pe scări în jos?

Părea o întrebare foarte directă pentru cineva care îndemna "să ridici nasul" şi "să dai din coate" în viaţă.
- A fost un accident.

Pentru ea Bridget nu era "slujnica", ci Bridget, pur şi simplu. Iar asta fusese acum o grămadă de timp.
- Mama ta e îngrijorată din cauza ta.
"Vreau doar să fii fericită, scumpete", i-a spus Sylvie, după ce fixase întrevederea cu doctorul Kellet. "Dar nu sunt fericită?" a întrebat nedumerită Ursula. "Tu ce crezi?"

Ursula nu ştia. Nu era sigură că putea găsi un etalon cu care să măsoare fericirea sau nefericirea. Avea amintiri obscure despre stări de beatitudine, despre senzaţia că se prăbuşea în întuneric, însă acestea aparţineau acelei lumi de umbre şi vise care era veşnic prezentă şi, totuşi, aproape imposibil de definit cu claritate. "Ca şi cum ar exista o altă lume?" a întrebat-o doctorul Kellet. "Da. Dar este în acelaşi timp chiar lumea asta."
("Ştiu că mai spune lucruri fistichii, dar psihiatru?" i-a zis Hugh Sylviei, încruntându-se. "E doar un copil. Nu este anormală." "Bineînţeles că nu. Îi trebuie doar nişte mici retuşuri, ca să se facă bine.")


- Şi, hei, abracadabra, te-ai făcut bine! Ce minunat, a zis Izzie. Era un tip ciudat, aşa-i, doctorul ăla de creiere? Vrei să gustăm din platoul cu brânzeturi - bucata aia de Stilton pute atât de rău, încât pare să se pregătească s-o ia din loc de bunăvoie -, sau vrei să ridicăm ancora şi să mergem la mine?
- Simt că plesnesc, a zis Ursula.
- Şi eu la fel. Bun, atunci ridicăm ancora. Să cer eu nota de plata?

---

[i] O domnişoară bine-crescută (în franceză, în text).

[ii] File de calcan cu sos alb.

[iii] Desert franţuzesc tradiţional (orez cu lapte aromat, fructe confiate, cremă bavareză şi sos de zmeură).

[iv] Auguste Escoffier (1846-1935), celebru bucătar şi gastronom francez.

[v] Răceală, nepăsare, rezervă.