Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti

 

Ediţie îngrijită de Fabian Anton
Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti
Editura Vremea, 2018

***
Prezentare

La sfârşit de 2018, Editura Vremea lansează unul dintre cele mai aşteptate titluri ale momentului: Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti.

Cartea adună laolaltă recenzii ale concertelor susţinute de Dinu Lipatti în ţară şi străinătate, recenzii semnate de români contemporani cu regretatul muzician român - Cella Delavrancea, Radu Georgescu, Virgil Gheorghiu, Romeo Alexandrescu, Nicolae Missir, Dorin Speranţia şi alţii. Putem pătrunde astfel în atmosfera muzicală a spectacolelor care l-au făcut pe Dinu Lipatti celebru în întreaga lume şi nemuritor în cultura românească. Dar dincolo de redarea talentului său muzical, cartea Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti pătrunde inclusiv în ungherele personalităţii umane a celui care a fost Dinu Lipatti, punându-ne faţă în faţă cu un om deosebit, un muzician pe cât de talentat, pe atât de timid în faţa publicului, modest în relaţia cu admiratorii săi, dispus la eforturi oricât de mari pentru a-şi încânta auditoriul.

O parte a acestei cărţi este dedicată omului Dinu Lipatti, cuprinzând amintiri din copilăria foarte fragedă a acestuia, memorii de familie, relaţii de prietenie şi amănunte chinuitoare despre ultimele săptămâni din viaţa lui. Răpus de o crudă boală, la o vârstă nedrept de tânără, Dinu Lipatti continuă să trăiască în memoria românilor, nu doar prin geniul său muzical, ci şi prin calităţile sale de om aparte.

Cartea Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti cuprinde şi câteva zeci de pagini de ilustraţii inedite, cu regretatul Dinu Lipatti în ipostaze oficiale - pe marile scene muzicale - dar şi în ipostaze private, fotografii de familie, portrete în natură. Acest volum este îngrijit de Fabian Anton, autorul unei alte cărţi de excepţie, publicate de Editura Vremea, Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec, convorbiri cu Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Fragment

Concertează Dinu Lipatti^[i]

Concertul a început cu Marşul Funebru din Amurgul Zeilor de Wagner, care reamintea prietenilor şi admiratorilor lui Alfonso Castaldi^[ii] că autorul marşului La arme nu mai există.
În semn de omagiu pentru cel dispărut s-a executat poemul simfonic Marsyas.
Argumentarea poetică fiind extrem de interesantă o reproducem în întregime, aşa cum a fost ea publicată la începutul partiturii:
Silenul frigian Marsyas (pe care uneori legendele îl confundă cu satyrii din Grecia) era geniul muzical al râurilor şi izvoarelor.
El inventase flautul, cu care făcea câteodată isprăvi celebre, cum fusese bunăoară întoarcerea barbarilor Galaţi, învinşi numai prin cântecele lui.
Muzica întreagă frigiană era, astfel, muzica acestui zeu flautist care, cel dintâi, a pus pe sunete imnurile sacre în onoarea zeilor.
Flautele frigiene deşteptaseră însă gelozia citerelor ateniene, iar Silenul ajunsese un rival primejdios chiar pentru Apollo.
Regăsind flautul pe care Minerva, indignată, îl aruncase într-o fântână, acest neintimidat muzicant se încumetă să provoace pe Apollo la o întrecere muzicală.
Muzele, arbitrele concursului, îl proclamară învingător pe Apollo.
Zeul luminii şi al armoniei învinse, dar nu fără trudă.
Răzbunarea lui fu crudă căci Marsyas fu legat de trunchiul unui copac şi jupuit de viu.
Moartea lui au plâns-o divinităţile munţilor, pădurilor şi pajiştilor.
Păstorii, silvanii, faunii, nimfele şi mai ales satirii îl jeliră amarnic.
Din lacrimile lor se născu atunci un râu limpede şi lin care, sub numele de Marsyas, şerpuieşte şi astăzi înspre mare.
Solistul programului, domnul Dinu Lipatti, ne-a încântat cu tehnica şi virtuozitatea unei execuţii superioare, a unicului şi atât de frumosului concert al lui Grieg.
"Forma" actuală a domnului Lipatti ne face să-i întrezărim un loc de frunte printre pianiştii europeni.
Domnul Ionel Perlea, programat în ultimul moment în locul domnului George Georgescu, a fost nevoit să adopte un program care nu-i aparţinea.
Cu toate acestea, şi-a arătat o dată mai mult adevărata valoare şi serioasa pregătire muzicală, dându-ne ocazia de a asculta Daphnis şi Chloe de Ravel aşa cum de mult nu a mai fost executat.
Un lucru care miră lumea noastră muzicală este însă raritatea manifestărilor muzicale ale preţuitului dirijor Ionel Perlea.
Pentru că cine poate uita prezentarea lui Der Rosenkavalier a lui Richard Strauss de pe vremea directoratului domniei sale la Opera Română? Sau cine uită masiva execuţie a Simfoniei a II-a de Mahler pentru cor şi orchestră? Audiţia acestor două capodopere se datorează în întregime iscusinţei şi muncii domnului Perlea.
De atunci, domnia sa trăieşte însă într-o penumbră întreruptă uneori de vreun turneu în străinătate, acolo fiind foarte apreciat.
Pe noi, admiratorii domniei sale, misterul acesta ne pune pe gânduri.
Nu cunoaştem ce fapt motivează rezerva domnului Ionel Perlea, de care are atâta nevoie viaţa noastră muzicală.
Sunt lucruri multe şi frumoase, necunoscute nouă, pentru care priceperea şi tinereţea domniei sale ar putea să însemne puntea de legătură cu noi, cei care dorim frumosul şi numai frumosul.

Manifestări româneşti peste hotare^[iii]

Printr-o acţiune continuă şi bine organizată, seria manifestărilor româneşti peste hotare se îmbogăţeşte, din săptămână în săptămână, cu succese noi. Arta, cultura şi tradiţiile poporului nostru încep să fie cunoscute de străini din toată Europa, începând cu ţările mediteraneene, până în ţările nordice, unde emisarii culturii şi artei noastre duc peste tot torţa spiritualităţii româneşti.
Vom enumera, în nota de faţă, câteva din cele mai importante manifestări din vara aceasta.
În Elveţia s-au organizat paralel două expoziţii de mare amploare: o expoziţie de artă plastică modernă, la Basel, şi una de artă populară la Zürich, mutată apoi la Geneva şi, acum, pe cale de a fi deschisă, a treia oară, la Berna.
Elveţia a fost în vara aceasta, după cum se vede, o ţară de expoziţii româneşti.
Oficialitatea, specialiştii şi amatorii din cele patru mari centre au avut, în felul acesta, posibilitatea să ia contact cu arta noastră veche şi modernă, să cunoască unele amănunte din viaţa şi istoria poporului român şi să înţeleagă mai de aproape zbuciumul nostru de popor de frontieră.
Cu această ocazie trebuie să amintim şi apariţia cărţii doamnei Noëlle Roger^[iv], publicată la Geneva sub titlul La vie dramatique du peuple roumain, carte care s-a bucurat de mare succes printre cei ce se interesează de evoluţia poporului român.
Expoziţiile din Elveţia au constituit un bun prilej de afirmare a prieteniei helveto-române, prietenie confirmată prin cuvintele de deschidere ale domnilor Noul şi Lachenal, consilieri de stat, ale domnului prof. E. Pittard^[v], celebrul etnograf elveţian, precum şi prin numeroasele articole apărute în presa elveţiană de limbă germană şi franceză.
Din Elveţia, expoziţia de pictură românească modernă a fost transportată la Stockholm, unde se află deschisă şi în momentul de faţă. Critica plastică suedeză s-a exprimat pe larg despre valorile picturii moderne româneşti, evidenţiind caracterul şi sensibilitatea specifică artei noastre. Artiştii suedezi, mai cu seamă, au vizitat cu mult interes această expoziţie.
Expoziţia a fost vizitată şi de un grup de pictori şi critici de artă finlandezi, care s-au transportat de la Helsinki la Stockholm numai ca să vadă această expoziţie. Aceasta este o dovadă în plus de marele interes de care se bucură manifestările româneşti peste hotare.
Faptul confirmă, o dată în plus, strânsa prietenie româno-finlandeză, care nu pierde niciun prilej de a se manifesta pe larg.
Cu prilejul inaugurării expoziţiei de la Stockholm a avut loc în acel oraş şi concertul pianistului Dinu Lipatti, care, în ziua de 8 septembrie curent, a interpretat în faţa melomanilor suedezi bucăţi muzicale româneşti care, pe lângă talentul de mare anvergură al pianistului, au ilustrat în mod limpede şi posibilităţile creatoare ale compozitorilor români.
Nu trebuie să pierdem prilejul de a semnala aici şi reprezentarea piesei Veste bună a domnului Mircea Ştefănescu^[vi], la Helsinki. Este cea dintâi premieră românească ce a avut loc în ţările nordice şi ea a fost mult apreciată şi aplaudată de presa şi opinia publică finlandeză. Ziarele au subliniat acest fapt şi au scos în evidenţă valoarea lucrării domnului Mircea Ştefănescu. În acelaşi timp, continuându-şi turneul său în nord, domnul Dinu Lipatti a dat şi câteva concerte de pian în principalele oraşe finlandeze, fiind peste tot înconjurat de o simpatie şi admiraţie entuziastă.
Cu toate greutăţile pe care le pun în cale împrejurările actuale, artiştii români izbutesc totuşi să învingă toate dificultăţile, să culeagă de pe meleagurile străine laurii succeselor, care sunt tot atâtea victorii culturale ale ţării.
Meritul organizării acestor manifestări revine Ministerului Propagandei Naţionale.

Dinu Lipatti în Finlanda^[vii]

Un alt oaspete remarcabil al Capitalei finlandeze a fost, cam tot pe-atunci, Dinu Lipatti.
Nu-l cunoşteam, nu-l auzisem cântând şi nu-l văzusem niciodată. De aceea, Lipatti a fost pentru mine o adevărată revelaţie.
Mă aşteptam să întâlnesc un pianist deosebit, dar nu şi un om deosebit. Artiştii sunt mai degrabă orgolioşi, susceptibili, capricioşi; prea puţini dintre ei sunt modeşti, simpli, lesne abordabili, generoşi, aşa cum se spune că era Enescu şi cum l-am descoperit pe Lipatti noi toţi cei de acolo, nu numai românii de la legaţie, ci şi finlandezii care l-au cunoscut.
Nu ştiam dacă mă impresiona mai mult pianistul Dinu Lipatti sau omul.
Mai întâi, recitalul lui a fost un eveniment, o revelaţie.
Apoi, la recepţia dată în cinstea lui, puzderia de invitaţi a avut prilejul să-l cunoască. Era comunicativ, fermecător. Te simţeai atras spre el, deveneai mai bun când îţi vorbea şi-i vorbeai. Avea acest tânăr cu părul foarte negru, cu nasul vulturesc, cu ochi mari, catifelaţi, puţin adus de spate, cu ceva fragil, maladiv în înfăţişare, o forţă binefăcătoare, de îmblânzitor de suflete. Ai fi vrut să-l ai acasă, mereu lângă tine, să-l îngrijeşti, să-i aduci flori, să-l adormi seara, să-l trezeşti dimineaţa, să i te devotezi desăvârşindu-te prin el tu însuţi.
Se întreceau cei de-acolo, în seara aceea, să-l copleşească cu laude, cu priviri învăluitoare, materne, admirative, pe care el le primea zâmbind, dar ca şi cum nu le-ar fi primit, ca şi cum nu le-ar fi auzit şi observat sau ca şi cum, obişnuit cu ele, le-ar fi găsit la fel de fireşti ca şi aplauzele. Mulţumea pentru ele, dar nu-l copleşeau.
S-a aşezat la pian, în salonul legaţiei, fără să-l roage nimeni. A cântat La danse du feu şi, fiindcă bucata asta accesibilă, colorată, a plăcut deosebit de mult mai ales doamnelor, le-a mai cântat-o o dată. Apoi, în glumă, a început să improvizeze pe o temă dată de un pianist localnic. După aceea, pe un motiv muzical finlandez dintr-o compoziţie bine cunoscută a lui Sibelius. Apoi, pe alte şi alte teme, neobosit, binedispus, până spre ziuă.
Prietenul meu Nyyssönen, consilier la protocolul ministerului finlandez de Externe, care iubea muzica, el însuşi cântând din gură şi acompaniindu-se la pian, l-a poftit pe Lipatti în dimineaţa următoare la el acasă.
Credeam că Lipatti avea să se scuze şi, după o noapte nedormită, să refuze amabil invitaţia. De unde! A primit-o cu plăcere şi, a doua zi, spre prânz, în casa finlandezului pe care-l cunoscuse cu o seară înainte şi pe care n-avea să-l revadă niciodată, Dinu Lipatti a cântat din nou, a improvizat iarăşi, l-a ascultat la rândul lui pe Nyyssönen interpretând cântece finlandeze şi toate astea cu plăcere, cu multă curiozitate, fără să se uite la ceas, fără să-şi drămuiască timpul.
Mă întrebam de ce natură era acea forţă care emana din el, cel lipsit de forţă? Cred că marele lui talent se datora nu numai unui simţ muzical deosebit, dar şi unor calităţi sufleteşti neobişnuite care, aşa cum se răsfrângeau în felul lui de a fi, se manifestau şi în interpretarea bucăţilor pe care le cânta.
Din Finlanda, Dinu Lipatti a plecat la Stockholm, unde mi s-a spus că a produs aceeaşi copleşitoare emoţie în piepturile publicului suedez. A fost aplaudat, omagiat în presă, fotografiat, invitat acolo, ca pretutindeni de altfel. Nimeni nu rezista farmecului său personal, aşa cum nu rezista geniului său muzical.
Vreo şapte ani mai târziu, prin 1950, Dinu Lipatti, aproape muribund, se ducea de la Geneva la Besançon, unde, între două sincope, a dat un concert. Ultimul după câte am auzit. M-am întrebat dacă acest concert a fost un dar făcut publicului, care l-a primit în delir, de către artistul foarte bolnav, acelaşi care la legaţia noastră din Helsinki cântase până spre dimineaţă pentru a face plăcere invitaţilor, sau a fost un dar oferit lui Lipatti de organizatorii concertului, care-l iubeau, un prilej de a-l face să mai cânte, poate pentru ultima oară, în faţa unui public iubitor de muzică bună?
Cred că i s-a oferit atunci lui Lipatti ocazia şi bucuria de a mai procura altora o încântare unică, înainte de a fi prea târziu. Poate că Lipatti însuşi i-a rugat pe cei din jurul lui să-i dea posibilitatea de a mai adresa măcar o dată înainte de a muri, din preaplinul sensibilităţii sale, publicului anonim un ultim cântec, al lebedei rănite.
"Dă-mi, Doamne, ce trebuie să dau altora" ar fi putut să fie ruga lui preferată, dacă nu cumva chiar a şi fost.

Dirijează Willem Mengelberg^[viii]

România nu a fost răsfăţată prea mult de vizitele marilor maeştri ai baghetei.
Dacă s-au perindat pe la noi violonişti, pianişti, violonicelişti, cântăreţi celebri, dirijori au fost puţini, doar Weingartner, Richard Strauss, Bruno Walter şi Furtwängler, ultimul acum patru ani.
Să fim înţeleşi, nu vorbesc de "ceilalţi", ce, în fiecare an, îşi fac stagiul la noi.
Mă gândesc la celebrităţile de renume mondial.
Ar fi poate îndrăzneţ gândul ca un Toscanini să fi venit la noi să dirijeze chiar Orchestra Radio, deşi, totuşi, s-ar fi găsit iubitori de muzică dispuşi să plătească preţurile exorbitante cerute de impresari.
Acum Toscanini este departe, prea departe pentru a ne mai amărî, gândindu-ne că nu am auzit pe această somitate mondială.
În schimb în Germania există Furtwängler şi Karajan, acesta din urmă, în vârstă de numai 34 de ani, apropiindu-se mult de stilul lui Toscanini.
Şi totuşi...
Nu ştiu de ce aceşti doi dirijori nu ne vizitează.
Au fost Knappertsbusch, Abendroth^[ix], Herberth Albert^[x]
Însă ce contează aceştia pe lângă un Furtwängler sau un Karajan?
În fine...
Am avut în mijlocul nostru pe celebrul Mengelberg directorul orchestrei Concertgebuow din Amsterdam, foarte popular la noi prin mijlocirea discurilor imprimate cu aceeaşi celebră orchestră.
Din cele două concerte dirijate, un program a fost complet dedicat lui Beethoven.
Deşi Simfoniile lui Beethoven se execută extrem de des, chiar până la obsesie, ele prezintă totuşi oareşcare interes atunci când vine o celebritate de talia lui Mengelberg şi de la care aştepţi "altceva".
Interesante sunt de ştiut câteva date din viaţa lui.
Mengelberg este în vârstă de 71 ani, fiind născut la Utrecht.
La 21 de ani era directorul muzical al oraşului Lausanne, iar la 24 de ani este numit dirijorul lui Amsterdammer Concertgebuow Orchester, care, mulţumită lui, a ajuns la celebritatea mondială de astăzi.
Specialitatea lui Mengelberg este Beethoven, înţelegerea operei marelui titan căpătând-o ca elev al lui Wüllner, care, la rândul lui, a fost elevul lui Riess, prietenul lui Beethoven.
După cum recunoaşte Mengelberg, "Wüllner^[xi] i-a indicat multe din dorinţele lui Beethoven în ce priveşte interpretarea".
"Repetiţia mea", spune Mengelberg, "nu ţinteşte decât să aducă executarea în cele mai mărunte detalii ale fidelităţii notelor.
După ce am reuşit acest lucru, îmi îndrept atenţia şi asupra faptului ca lucrarea să fie sfârşită din punct de vedere armonios şi tehnic.
Dar de abia am ajuns la jumătatea ţintei ce mi-am propus, căci nu este suficient numai să cânţi notele, ci trebuie să faci să sune spiritul ce stă în spatele notelor.
Ştiu precis, de exemplu, că Beethoven aşeza sub anumite teme instrumentale cuvinte misterioase, care aruncă o rază de lumină din altă lume asupra caracterului acestor melodii.
În momentul conducerii, când ai observat cu fidelitate toate acestea, reies mici modificări, aproape neobservabile, care totuşi trebuie să fie redate.
Numai atunci apare a patra şi ultima etapă a studiului, traducerea elementului improvizator.
Toţi suntem oameni din carne şi sânge, iar opera de artă, cuprinsă obiectiv, poate să vorbească oamenilor doar prin mijlocirea redărilor noastre subiective.
Da, muzica trebuie să vorbească oamenilor.
Abia atunci, noi, muzicanţii, ne-am atins ţinta."
Iată şi ce scrie Emil Vuillermoz în articolul Mengelberg le costaud, datat 1938:
"Mengelberg, cu statura sa scurtă, robustă şi vânjoasă, cu masca sa beethoveniană, sculptată sumar, părând a dispreţui urmele anilor, arată întotdeauna aceeaşi energie, aceeaşi forţă liniştită şi acel fel de placiditate flamandă care marchează adâncimea interpretărilor sale.
Mengelberg nu are decât să se aşeze în faţa oglinzii pentru a descoperi ce s-a petrecut în mintea maestrului de la Bonn. Nu are de găsit decât simplitate, sănătate şi familiaritate. A înţeles că Beethoven nu are subînţelesuri confuze şi ambiţioase, că nu este un spirit complicat, în căutarea intenţiilor şi nuanţelor prea rafinate."
Simfonia a VIII-a a mai primit în anul 1943 interpretarea domnului George Georgescu şi va mai primi, nu ştiu de ce pentru a treia oară, pe aceea a lui Saşa Popov^[xii].
Mult are să aibă Mengelberg de povestit şi chiar orchestranţii, care în materie de realizări muzicale, sunt încă în epoca pubertăţii.
A fost o lipsă de pudoare de a-i pune la dispoziţie acestui mare maestru o orchestră care, pe lângă muzică de promenadă, cântece naţionale, muzică de dans etc., mai trebuie din când în când să-şi aducă aminte de Beethoven, Mozart sau chiar de Wagner.
Mengelberg, la cei 71 de ani, a dovedit o putere de muncă îmbinată cu o conştiinciozitate demnă de un adevărat maestru.
Descheiat la cămaşă, a "frecat" - acesta este termenul potrivit - orchestra de la primul violonist până la timpanist, arătându-i fiecăruia ce şi cum trebuie să execute pentru o realizare cât mai autentică şi cât mai muzicală.
Timp de cinci-şase ore, continuu, fără întrerupere au repetat, până la epuizare.
Numai astfel, "corzile" au putut obţine sunete aşa de armonioase şi cornii să cânte fără greşeală pasajele grele ale trioului din Eroica.
Domnul Ciomac, în critica concertului lui Mengelberg, scria că acesta vorbea prea mult de filosofie, făcea prea multă teorie şi nu era înţeles de nimeni din cauza... limbii.
Cu toată stima pe care o am pentru domnul Ciomac, pentru cultura sa muzicală şi curajul purtat de-a lungul coloanelor Timpului, de data asta nu sunt de acord cu domnia sa.
Fiindcă altfel aş putea crede, după spusele domnului Ciomac, că orchestra Radio era îndopată dinainte cu prea multă tehnică şi îi mai lipseau numai şedinţe filosofice, pentru a scoate ce a scos Mengelberg dintr-însa.
Pentru că orchestra, cu siguranţă, părea alta, minunând lumea care o cunoştea "din auzite".
Dacă Simfonia a VIII-a şi uvertura Egmont nu au reuşit să redea intenţiile, de altfel prea vizibile din gesturile şi mimica dirijorului, în schimb Simfonia a III-a (Eroica) a obţinut interpretarea şi execuţia mult aşteptate.
De la primul concert am plecat cu impresia că Mengelberg este un mare dirijor, dar nu a avut orchestră care să îi secondeze intenţiile şi adâncita cunoaştere a operelor beethoveniene.
Surpriza cea mare pentru toată lumea a fost să audă în al doilea concert dirijat de Mengelberg un ansamblu orchestral complet sudat, gata a primi, la cel mai mic semn, sugestiile conducătorului.
Atât uvertura Euryanthe de Weber, cât şi Simfonia a V-a de Ceaikovski au fost extraordinar executate, Mengelberg primind ovaţiile publicului recunoscător cu mulţumirea omului care, printr-o muncă titanică, a putut face atâta lume fericită.
Punctul central al programului, Concertul pentru pian şi orchestră, în Es-Dur de Liszt, cântat de Dinu Lipatti, a fost un moment cu care nu credem să ne mai întâlnim aşa curând. Mengelberg dirijor, Lipatti solist.
După două ore de repetiţii, în care Lipatti a primit cu deplină ascultare indicaţiile maestrului, obţinând astfel o execuţie în stil de mare virtuos, a atras aclamaţiile publicului şi îndemnul lui Mengelberg de a mai cânta un bis.
Seara de 16 februarie a fost triumful lui Lipatti, mulţumită acestui mare mânuitor al sufletului şi baghetei care este Mengelberg.
P.S. Orchestra Radio a dovedit că este o formaţie, pe care, de e bine strunită, se poate conta.
Acum câţiva ani, a dirijat-o Enescu, executând tot ciclul Simfoniilor lui Beethoven, plus actul III din Siegfried de Wagner, obţinând mare succes.
Acum prezenţa lui Mengelberg a dovedit din nou că o mână bine pregătită poate să-i dea înfăţişarea cuviincioasă pe care o merită orchestra postului de radio al Capitalei unei ţări.
Însă, ce folos. Probabil de a doua zi, a trebuit să-şi reia îndeletnicirile impuse, distrând lumea cu diversele spanacuri muzicale.
Singura zi pe săptămână când trebuie să cânte muzică serioasă, este marţea şi atunci cântă de mântuială.
Probabil că se crede, închişi cum sunt în studio, că nu-i vede şi nu-i aude nimeni.
De ce concertele săptămânale ale Orchestrei Radio nu se fac în public?
S-ar recurge la dirijori consacraţi, care nu pot fi programaţi la Filarmonică din cauza programului prea încărcat, cum este cazul muzicianului nr. 1 al Ţării Româneşti, maestrul George Enescu.

---

[i] Articol semnat de Eugen Trancu-Iaşi publicat în revista Orientări, decembrie 1942.

[ii] Castaldi a murit la 6 august 1942.

[iii] Articol semnat de Şerban Pătraşcu şi publicat în Dacia Rediviva. Revistă de spiritualitate românească, 1943.

[iv] Noëlle Roger (1874-1953), scriitoare şi jurnalistă elveţiană.

[v] Eugène Pittard (1867-1962), antropolog elveţian

[vi] Mircea Ştefănescu (1898-1982), prozator, traducător, dramaturg şi cronicar dramatic.

[vii] Text semnat de Mircea Berindei.

[viii] Articol semnat de Eugen Trancu-Iaşi publicat în revista Orientări, februarie-martie 1943.

[ix] Hermann Paul Maximilian Abendroth (19 ianuarie 1883 - 29 mai 1956), dirijor şi profesor universitar.

[x] Herbert Albert (26 decembrie 1903 - 15 septembrie 1973), dirijor.

[xi] Franz Wüllner (28 ianuarie 1832 - 7 septembrie 1902), compozitor şi dirijor.

[xii] Saşa Popov (12 iulie 1899 - 12 august 1976), dirijor şi violonist.

Păcatul originar

Cuvânt înainte la Nu voi mai vedea lumea niciodată

 

Ahmet Altan
Nu voi mai vedea lumea niciodată
Editura Pandora M, 2020
traducere din limba engleză de Andrei Covaciu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

L-am întâlnit prima oară pe Ahmet Altan în primăvara anului 2014, în cadrul unui eveniment organizat la Istanbul. Oraşul acesta ocupa de multă vreme un loc special în inima mea, fiind metropola în care mă îndrăgostisem - în urmă cu treizeci de ani, bând ceai de mentă într-o micuţă cafenea de lângă Moscheea Ortaköy, la umbra podului Bosfor - de femeia cu care aveam să mă şi însor. În primăvara aceea, Ahmet susţinuse prima lui conferinţă "Mehmet Ali Birand", un eveniment care acum se desfăşoară anual, fiind organizat de grupul pentru libertatea presei P24, pentru a onora memoria unui celebru ziarist turc. Mi-a plăcut conferinţa lui Ahmet şi l-am simpatizat pe loc. Vorbea cu pasiune şi curaj, cu inteligenţă şi umor despre locul scriitorului într-o societate decentă. În scurtă vreme am devenit prieteni şi am început să ne vedem des, fie la Londra, fie la Istanbul.

În primăvara anului 2018, la patru ani de la prima noastră întâlnire, am fost invitat să susţin o conferinţă în cadrul aceluiaşi eveniment anual, organizat în aceeaşi clădire: superbul Consulat al Suediei, construit în secolul al XIX-lea în Beyoğlu, pe malul european al Bosforului. Ahmet fusese şi el invitat, însă nu putuse veni, pentru că de 590 de zile se afla în închisoare. Motivul? Rostise câteva cuvinte inofensive la un post de televiziune, la scurtă vreme după încercarea ratată de lovitură de stat, care avusese loc în 2016. Guvernul preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan considerase însă că vorbele lui reprezentaseră o trădare.

Represaliile preşedintelui Erdoğan trimiseseră Turcia aproape de limita inferioară a Indicelui Libertăţii Presei realizat de organizaţia "Reporteri fără frontiere". Situaţia era gravă şi promitea să devină şi mai gravă, chiar dacă realegerea preşedintelui Erdoğan la cârma ţării nu era complet sigură. Economia suferea, pentru că turiştii se ţineau la distanţă. În noaptea aceea din primăvara anului 2018, atmosfera de la Consulatul Suediei era una de îndârjire sumbră.

Publicul care a asistat la conferinţa mea era compus din scriitori şi ziarişti care urmau şi ei să fie arestaţi. Murat Sabuncu - redactorul-şef al ziarului Cumhuriyet, care fusese condamnat în aprilie 2018 la şapte ani şi jumătate de puşcărie, fiind acuzat de terorism, însă fusese eliberat pe cauţiune, în aşteptarea unui apel - a deschis seria de conferinţe. Discursul lui reprezenta o declaraţie plină de pasiune în sprijinul numeroşilor ziarişti care fuseseră arestaţi.

Am dedicat propria mea conferinţă lui Ahmet. "Ştim că vorbele pot fi interpretate în fel şi chip", am spus eu, descriind un punct comun între meseria de avocat şi cea de scriitor, "şi mai ştim că aceasta reprezintă atât frumuseţea lor, cât şi pericolul pe care îl comportă". Cuvintele periculoase rostite de "dragul meu prieten absent" au determinat un judecător să decidă că Ahmet, care la data aceea avea şaizeci şi opt de ani, va trebui să-şi petreacă restul zilelor în închisoare. "Nu vom fi niciodată graţiaţi şi vom muri într-o celulă de închisoare", scrisese Ahmet pentru The New York Times, în propria celulă, după ce fusese condamnat. Ne-am petrecut ziua următoare în compania lui Yasemin Çongar, care administrează P24 şi e o prietenă apropiată de-ale lui Ahmet. Am călătorit împreună până la închisoarea de maximă siguranţă din Silivri - un drum de două ore cu maşina, pornind din Istanbul. Acolo fusese încarcerat Ahmet, împreună cu fratele lui mai mic, Mehmet, un economist dat afară din postul deţinut la Universitatea din Istanbul, unde predase vreme de treizeci de ani. Lui Yasemin nu i se permisese să-l viziteze pe Ahmet - are voie doar să-l sune o dată la două săptămâni şi să poarte cu el câte o conversaţie de zece minute - aşa cum niciunui străin nu i se permisese vreodată s-o facă. Eu am avut voie să-l văd pe Ahmet, pentru că venisem în calitate de avocat al fraţilor Altan, pentru care pledam la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Clădirea închisorii era imensă şi respingătoare, găzduind 11.000 de deţinuţi. Însoţit de un avocat turc, am trecut prin cel puţin opt puncte de control, apoi am fost transportaţi cu un microbuz la Blocul 9. Nu s-a efectuat asupra mea niciun control corporal complet, însă mi s-a cerut permisiunea să mi se scaneze ochii, pentru a fi introduşi în "sistem". Unul dintre gardieni s-a arătat prietenos, dorind să vorbească cu mine despre fotbal, aşa că am purtat bucuros o scurtă conversaţie despre Arsene Wenger, Mesut Özil (care, spre mâhnirea mea, avea în curând să fie fotografiat înmânându-i preşedintelui Erdoğan un tricou cu însemnele echipei Arsenal) şi despre ceea ce înseamnă să fii turc. Lucra acolo de patru ani şi nu întâlnise niciodată un străin. "Dumneavoastră sunteţi primul", mi-a spus el zâmbind.

Mai întâi m-am întâlnit cu Mehmet, care era pur şi simplu genial, avea o sclipire aparte în ochi şi o barbă à la Karl Marx. Era încântat să vorbească în franceză, surprinzându-mă cu ideile lui despre globalizare şi despre mişcarea engleză a luddiţilor. Acum avea la dispoziţie suficient timp să scrie despre aceste teme. Împărţea celula cu alţi doi bărbaţi, unul dintre aceştia fiind un fost student de-ai săi. Mehmet era şocat de situaţia în care se afla şi de perspectiva de a petrece în închisoare anii pe care îi mai avea de trăit. O condamnare pe viaţă, spunea el, "este ca şi cum ai trăi fără ceasuri, într-un timp nesfârşit". (Trei luni mai târziu, în vara anului 2018, Mehmet a fost eliberat.)

Apoi Mehmet a plecat, lăsându-mă să-l aştept pe fratele lui, care, în cele din urmă, şi-a făcut şi el apariţia în celula din plexiglas în care se desfăşurau aceste întrevederi. Părea în formă.
- Gantere! a chicotit el.

Am petrecut cele treizeci de minute alocate hohotind de râs. Nu, mi-a spus el, Turcia încă nu a ajuns pe fundul prăpastiei. Suntem o naţie de bungee jumpers care, înainte de a atinge pământul, reuşeşte cumva s-o ia din nou în sus. Am continuat să vorbim despre mâncare, despre politică, despre calitatea ierbii din grădina mea londoneză şi despre vecinul meu, magistratul englez care, în toamna anului 1998, semnase mandatul de arestare emis pe numele senatorului Pinochet. Ahmet a fost iarăşi uimit de ideea că dreptatea poate fi împărţită de un judecător independent.
- Un adevărat miracol, a comentat el.
- Ce ai vrea să ştie cititorii tăi? l-am întrebat eu.

Am discutat apoi despre judecătorul care îl condamnase, un bărbat "cu pleoapele umflate". Ahmet ştia că mă interesau în mod deosebit judecătorii, în special cei mai puţin independenţi. Mai târziu aveam să aflu că numele judecătorului care îl condamnase - pe nedrept - pe Ahmet la închisoare pe viaţă era Kemal Selçuk Yalçin.
- Ai apucat să te uiţi măcar o dată în ochii lui? m-am interesat eu.
- Numai o dată: "Eu sunt acum cel puternic", părea să-mi spună privirea lui. "Iar puterea pe care o am te va zdrobi", mi-a răspuns Ahmet.

Am vorbit şi despre memoriile lui din închisoare, intitulate Nu voi mai vedea lumea niciodată, remarcabilul volum pe care, printr-un adevărat miracol, dumneavoastră îl ţineţi acum în mâini, pregătindu-vă să-l citiţi.
- Un rit de trecere pentru orice scriitor care este nevoit să-şi petreacă timpul într-o închisoare, mi-a spus Ahmet. Cât despre tine - tu nu vei fi niciodată un astfel de scriitor! a exclamat el, după care am început amândoi să râdem în hohote.

E ceva să ai ocazia să petreci puţin timp în compania unei persoane condamnate să-şi petreacă restul zilelor în închisoare, în baza unor acuzaţii fabricate, iar acea persoană să mai aibă şi tăria să râdă. Şi e ceva să părăseşti o celulă a închisorii Silivri animat de un neaşteptat sentiment de exaltare, motivat de măreţia pură a unui om precum Ahmet Altan, dar şi de cea a spiritului uman.

(Philippe Sands, Londra, 27 septembrie 2018)

Simplu: Esterházy +, prefaţă la Jurnalul pancreasului

 

Péter Esterházy
Jurnalul pancreasului
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din limba maghiară de Marius Tabacu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă
Simplu: Esterházy +

Péter Esterházy a "explodat" în literatura maghiară, apoi, la scurt timp, în cea universală. Pentru mine, ca traducător, fenomenul a fost pur şi simplu inexplicabil - se vede că, fiind un cunoscător destul de bun al limbii maghiare, m-am lăsat absorbit de farmecul şi dexteritatea felului în care se juca cu limba maternă, siluind-o şi sanctificând-o totodată. De fapt, limba, limbajul sunt (este, fiindcă vorbim despre unul şi acelaşi lucru, nu-i aşa?) personajul principal al scrierilor lui P.E. Dar apoi a venit succesul internaţional şi, odată cu el, stupefacţia produsă de întrebarea: ce înţeleg occidentalii, mai cu seamă germanii, din toată babilonia jocurilor de cuvinte, din puzderia de trimiteri la clasicii maghiari, din referirile la evenimentele vieţii publice din Ungaria? Totuşi, iată că toate volumele lui P.E. au fost traduse în Germania, iar piaţa de carte de acolo nu este o operă de binefacere! Singurul răspuns la îndemână este că proza lui P.E. are mult mai multe şi mai profunde valenţe decât farmecul jocurilor de cuvinte, valenţe care mie, ca unui cunoscător al limbii cucerit de calambururi, mi-au scăpat adeseori. Concluzia mea este că P.E. a scris cu o parte a sufletului pentru desfătarea propriului caracter, ludic până în pânzele albe, iar cu cealaltă, se pare, pentru toată lumea.

Şi a scris enorm. Am încercat să îi număr volumele apărute de-a lungul vieţii, dar, după o vreme, m-am lăsat păgubaş - aproape anul şi volumul -, vai de amarul filologilor care-i vor lua la pigulit întreaga operă! Iar de curând, editura care l-a creditat (Magvető) de la bun început cu o clarviziune demnă de invidiat (era vorba despre volume consistente, greu previzibile din punctul de vedere al vânzărilor) a scos pe piaţă o culegere de articole însumând peste şapte sute cincizeci de pagini. Probabil că trăia într-o altă dimensiune a timpului. În care a avut vreme să şi citească enorm. De altfel, şi în jurnalul de faţă, P.E. se plânge mereu: pe de o parte, că nu poate lucra cât ar vrea (adică tot timpul), iar pe de altă parte, că nu are răgaz să citească atât de mult cât îi lipseşte.

În treacăt fie spus, la sfârşitul volumului Introducere în beletristică din 1986 (care aduce laolaltă toate cele şase volume apărute între 1981 şi 1985, toate cu acelaşi subtitlu - Bevezetés a szépirodalomba) se regăseşte o notă: "În acest roman există, în formă mai mult sau mai puţin trunchiată, citate din -" şi urmează o înşiruire - pe şapte pagini! - de nume ale unor autori maghiari şi universali pe care mi-ar fi imposibil să o reproduc. Se plimba prin literatura maghiară şi prin cea universală cu dezinvoltura unui adevărat aristocrat, cum de altfel şi era. Calitate de care nu a făcut caz niciodată: "Nu voi cere niciodată să ni se retrocedeze pământurile" - a declarat el imediat după schimbarea regimului din Ungaria (oricum, ar fi însemnat să devină proprietar pe cel puţin jumătate din teritoriul Ungariei de astăzi). Dar, ce-i drept, nu cred că i-a fost tocmai uşor ca urmaş al prinţului care l-a găzduit pe Haydn.

Nu a vrut (ori nu a putut) să îşi recunoască boala până la capăt. Pe tot parcursul jurnalului de faţă realizează o paralelă cu scriitorul american Harold Brodkey, respectiv cu cartea acestuia, The Story of my Death, apărută în anul 1996, paralelă prin care se amăgeşte că el nu va avea acelaşi sfârşit precum confratele său american. Dar se vede că dorinţa de viaţă a lui P.E. şi - nu în ultimul rând, credinţa lui profundă (matematicianul şi scriitorul care nu ducea lipsă de sarcasm era un catolic practicant!) - era mai puternică decât spectrul ameninţător al bolii. Care, până la urmă, l-a învins.

Nu cunosc scenă mai tristă decât cea de la Salonul de carte din vara lui 2016 (cu mai puţin de o lună înainte de moartea lui P.E.), când şi-a prezentat Jurnalul pancreasului. Îl avea alături pe prietenul său, compozitorul László Dés, care-i însoţea vorbele cu interludii de saxofon. La un moment dat, P.E. i-a şoptit: "Să‑mi cânţi şi atunci la saxofon!"

(Traducătorul)

Nota editurii: Traducătorul Marius Tabacu s-a stins şi el din viaţă pe 9 octombrie 2020. La Curtea Veche Publishing, îi rămânem recunoscători pentru misiunea deplin şi discret asumată de a traduce, în ultimii ani, autori de referinţă ai literaturii maghiare recente, precum Péter Esterházy, Sándor Márai sau János Székely - acolo unde traducerea, potrivit crezului său profesional, înseamnă de fapt o rescriere a operei în propria limbă, într-o repetare a actului creator. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Prefaţă la Dora şi Minotaurul

 

Slavenka Drakulić
Dora şi Minotaurul. Viaţa mea cu Picasso
Editura Pandora M, 2020
Traducere din limba sârbo-croată de Octavia Nedelcu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Cunoscuta fotografă şi pictoriţă suprarealistă franceză Dora Maar, sau Henriette Theodora Markovitch după numele ei real, a murit în 1997 la Paris, la nouăzeci de ani. În apartamentul său din Rue de Savoie a fost găsit, printre maldăre de hârtii, documente şi notiţe în limba franceză, un carnet cu copertă neagră, care conţinea însemnări în limba croată. Era limba tatălui ei, Joseph Markovitch (Josip Marković, n. Sisak, 1874 - d. Paris, 1973). Ea vorbea fluent croata, pe care o folosea însă rareori, exceptând conversaţiile purtate cu tatăl, spre deosebire de franceza pe care o vorbea zilnic - limba mamei, Louise Julie Voisin (n. Cognac, 1877 - d. Paris, 1942). E foarte probabil ca aceste însemnări să fi fost pentru ea extrem de preţioase, în sensul că asocia această limbă cu anumite sentimente legate, în cazul ei, de figura tatălui şi nu a mamei.

Dora Maar a fost cunoscută nu doar ca fotografă, ci şi ca muză şi amantă a lui Pablo Picasso (n. Málaga, 1881 - d. Mougins, 1973). În centrul însemnărilor ei se află, firesc, întâlnirea cu Picasso, relaţia celor două personalităţi artistice - dintre care una era extrem de dominantă -, despărţirea şi consecinţele traumatizante pentru Dora, precum şi perioada de după legătura lor atât de intensă. Deşi însemnările din carnetul negru al Dorei nu poartă niciun titlu, ni s-a părut totuşi potrivit ca această carte să fie intitulată după unul dintre cele mai cunoscute desene ale lui Picasso, Dora şi Minotaurul, din 1936. Acest desen simbolizează poate cel mai profund natura relaţiei lor.

Judecând după anumite menţiuni, cea mai mare parte din însemnările nedatate - unele inspirate de amintirile privind discuţiile cu psihanalistul ei, dr. Jacques Lacan, notate în acest jurnal cu litera A (analiză) - sunt scrise de mână, cu cerneală violet, în perioada 1958-1959. De fapt, de atunci Dora Maar s-a retras din viaţa publică şi în următoarele patru decenii, până la moarte, a trăit în solitudine. A considerat acest manuscris material pentru o viitoare autobiografie, idee la care a renunţat ulterior ori poate că nu s-a concretizat, pur şi simplu.

Carnetul în cauză - posibil să fie vorba chiar despre celebrul "carnet de însemnări din Ménerbes", de care amintesc James Taylor, Alicia Dujovne Ortiz şi alţi autori în cărţile lor despre Dora - a fost vândut în 1999, la licitaţia Ultimele amintiri ale Dorei Maar. După moartea proprietarului anonim, carnetul a ajuns în ţara de origine a tatălui Dorei. În prezent acesta se află la Rijeka, în proprietatea unui cunoscător nu doar al lucrărilor Dorei, ci şi al Dorei însăşi. Noul proprietar a contactat editorul acestei cărţi cu condiţia ca numele lui, cât şi cel al fostului proprietar, să rămână necunoscute publicului.

Chiar dacă este vorba despre un text fragmentar şi probabil nefinalizat, acest manuscris reprezintă o examinare valoroasă a personalităţilor artistice, atât a Dorei Maar, cât şi a lui Picasso, meritând cu prisosinţă să fie publicat. Îl prezentăm cu corecturile şi adnotările aferente ale redactorului.

Exces de sinceritate - Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă
Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Exces de sinceritate

Nu citisem nimic de Leslie Jamison înaintea eseurilor publicate sub titlul Să urle, să ardă, traduse de editura Publica în excelenta colecţie Narator. Nu ştiu dacă a fost cel mai potrivit moment pentru această carte. De-a lungul lecturii m-am întrebat deseori acest lucru. Sinceritatea uneori brutală a autoarei, analiza pătrunzătoare, subiectele dureroase şi care ating cititorul în cele mai neaşteptate colţuri ale sufletului m-au determinat să mă opresc deseori, să reiau sau să revin asupra unui text. Cert este că simţi nevoia să diseci fiecare povestire, să o raportezi la tine şi la propriile tale experienţe de viaţă. Uneori când nu ştii despre ce vorbeşte autoarea - pentru că ţi se poate întâmpla şi acest lucru având în vedere background-ul tău diferit de cititor faţă de cel al scriitoarei - cuvintele sunt aşezate atât de bine încât te duci şi cauţi să afli despre ce este vorba pentru a-i putea pur şi simplu înţelege şi savura punctul de vedere asupra subiectului.

Cartea este structurată în trei părţi: prima vorbeşte despre formele pe care le poate lua singurătatea, a doua vorbeşte despre suferinţă, dar mai ales despre efortul artistului de a o surpinde în artă, în timp ce a treia parte este cea mai presonală dintre toate vorbind despre iubire, experienţa autoarei ca mamă vitregă şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre dependenţă. Nu sunt texte uşor de digerat pentru că analiza este fără milă şi fără scuze mai ales atunci când vorbeşte despre ea însăşi.

Din prima parte a cărţii cei mai mulţi cititori au rezonat cu povestirea 52 Blue, povestea unei balene albastre altfel şi din acest motiv, probabil foarte singură. Pe mine m-a afectat, însă, mai mult Viaţa sim. Poate ca urmare a pandemiei şi a izolării, poate pentru că de data aceasta autoarea ne vorbeşte despre oameni care aleg să trăiască o viaţă paralelă în virtual pentru a contracara greutăţile de fiecare zi, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să-mi creez cont pe o platformă gen Second Life - nu am o explicaţie simplă pentru a transmite altora de ce mi s-a părut mai interesantă această povestire decât altele din această secţiune.

Eseul care dă titlul volumului mi-a plăcut cel mai puţin din întreaga carte. Probabil pentru că este întrucâtva mai opac şi mai tehnic. În schimb, toate celelalte - Sus în Jaffa, Nici o limbă nu poate spune şi Expunere maximă mi s-au părut pur şi simplu geniale. Prin Sus în Jaffa înţelegem că atunci când vizităm o ţară marcată de conflict nu-i putem surprinde esenţa şi nici nu-i putem înţelege locuitorii şi viaţa pe care o trăiesc. Ignorăm de regulă toată durerea şi vedem doar paradisul tropical pe care ni-l vând pliantele şi agenţiile de turism. Pentru că, remarcă autoarea, "orice paradis e posibil prin intermediul orbirii". Expunere maximă ridică problema implicării artistului în viaţa subeicţilor săi. Are dreptul artistul să intervină? Poate face artă din vieţile altora? Este etic şi moral să o facă? Aduce plus valoare operei şi poate fi acest lucru suficient? Jamison ne atrage atenţia asupra faptului că şi artiştii sunt oameni cu emoţii şi sentimente. Annie o fotografiază pe Maria de-a lungul a 26 de ani şi de călătorii în Mexic. Prin faţa camerei trec vieţile câtorva generaţii, prin spatele camerei şi viaţa fotografei trec dramele familiei Mariei pentru că implicarea devine, la un moment dat, inevitabilă. În contra-exemplu ni-l aduce pe fotojurnalistul sud african Kevin-Carter care în 1993 avea să facă o fotografie devenită celebră: cea a unui copil scheletic care se târa pe jos către un centru de ajutorare ONU, în timp ce în spatele lui aştepta un vultur. Fotograful a obţinut numeroase premii, dar faptul că doar a fotografiat fără a se implica l-au dus într-un final la depresie şi apoi la sinucidere. În biletul lăsat scria: "Durerea vieţii depăşeşte bucuria în asemenea grad încât bucuria nu mai există". Nu ştiu dacă există un raspuns universal valabil pentru acest gen de dilemă.

A treia parte este scrisă într-o notă foarte personală şi de aceea, probabil, mi-a creat momente inconfortabile. Mi-am descoperit limitele de mic burgheză în raport cu dependeţa altora, m-am confruntat cu propriile idei preconcepute, m-am întrebat dacă am avut curajul să privesc vreodată atât de profund în mine şi să mă analizez cu atât de multă duritate şi sinceritate crudă cum o face Jamison. Probabil că nu.

Dintre toate eseurile cel mai mult mi-a plăcut Nici o limbă nu poate spune. Titlul vine dintr-o scrisoare a unui căpitan unionist adresată fratelui său după Antietam, una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii din timpul Războiului Civil american. Eseul are ca punct de plecare o expoziţie cu fotografii din timpul Războiului Civil deschisă în 2013 odată cu inaugurarea Muzeului Metropolitan de Artă din New York. Leslie Jamison se întreabă dacă fotografia poate transmite mai mult decât alte arte, dacă poate oferi ceea ce mintea nu poate cuprinde pe deplin: tragedia şi suferinţa născute din război. Pot fi considerate frumoase aceste fotografii? Sunt mărturii pe care privitorul se poate baza? Această ultimă întrebare este pusă pentru că unele fotografii din Războiul Civil s-a aflat ulterior că au fost regizate. Este celebru cazul lui Alexander Gardner care pentru a realiza fotografia intitulată Sălaşul unui trăgător rebel, Gettysburg, a mutat cadavrul într-un cadru mai de efect.

Există un moment în care privitorul îşi pierde obiectivitatea atunci când priveşte fotografiile unei tragedii. Există un detaliu, o figură sau un cadru care ne atinge, ne facem să înţelegem în mare măsură tragedia pe care o privim. Din expoziţia de la Metropolitan şi nu doar pentru Jamison ci şi pentru cititorul doritor să înţeleagă o astfel de fotografie este cea despre care ne vorbeşte la sfârşitul eseului şi care îi aparţine lui William R. Mudge, soldat unionist şi fost fotograf.

Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor eseuri. Şi pe parcursul lor realizezi că citatul din Terenţiu care spune că "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin" este autosuficient şi pe undeva naiv. Pentru că de-a lungul anilor oamenii au găsit atât de multe metode noi şi crude de a se răni unii pe alţii, dar şi pe ei înşiş, încât ştii că nu poţi cuprinde şi înţelege toate formele şi suferinţele posibile. Volumul acesta te duce în cotloanele întunecate ale naturii umane, dar în acelaşi timp este plin de compasiune şi umanitate. Te face să priveşti lumea un pic altfel şi să fii recunoscător pentru ceea ce ai.

Cuvânt înainte şi prefaţă la Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia.
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte
de Roger Moorhouse

Aproximativ 3 milioane de soldaţi germani au fost luaţi prizonieri de Uniunea Sovietică în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ca woina pleni ("prizonieri de război"), au fost încolonaţi în marşuri, au fost abuzaţi şi forţaţi să lucreze în vasta reţea de lagăre a lui Stalin, drept răzbunare pentru ororile pe care războiul lui Hitler le dezlănţuise asupra poporului sovietic. Se estimează că până la repatrierea ultimului dintre aceşti prizonieri - în 1956, la mai bine de un deceniu după sfârşitul războiului - o treime dintre ei, în jur de 1 milion, au murit din cauza maltratărilor, malnutriţiei şi bolilor.

În ciuda acestor cifre, foştii prizonieri de război germani abia dacă au fost amintiţi şi cu atât mai puţin s-a scris despre ei. Au fost ignoraţi în mare parte, ca amintiri dureroase şi stingheritoare ale războiului pierdut, ale regimului nazist şi ale tuturor soldaţilor care nu s-au mai întors de pe front. Mai mult, discursul postbelic german a devenit dominat de sentimentul copleşitor al propriei vinovăţii: ruşine pentru Holocaust, pentru agresiunile şi excesele militare, ca şi pentru tratamentul brutal acordat prizonierilor şi civililor inamici.

În lumea aceea sumbră n-a fost loc şi pentru tratarea cu obiectivitate a destinului foştilor prizonieri de război germani sau, de fapt, pentru orice i-ar fi prezentat chiar pe germani ca victime.

Toate acestea ar trebui să servească drept explicaţie pentru caracterul atât de necesar al memoriilor lui Lothar Herrmann. Născut într-o familie modestă din Breslau (actualmente, Wrocław, Polonia) şi trimis la ucenicie ca zugrav-vopsitor, el a avut parte de o tinereţe lipsită de evenimente şi, în mare măsură, apolitică înainte de a fi recrutat, în 1940, într-o divizie de vânători de munte a Wehrmacht-ului. A participat apoi la invazia URSS-ului în vara anului 1941, alături de aliaţii români ai Germaniei, încheind operaţiunile din Odessa, pe coasta Mării Negre.

Deşi interesantă în sine, cariera militară a lui Herrmann este prezentată succint, iar cea mai mare parte a cărţii acoperă perioada de după capturarea sa, ea însăşi un episod dramatic în toamna anului 1944, când unitatea lui a fost abandonată după ce trupele române alături de care se retrăgea au întors armele în urma arestării generalului Antonescu. După o goană disperată pentru a ajunge în siguranţa liniilor germane, cu Armata Roşie urmărindu-I îndeaproape, Herrmann şi camarazii săi au fost luaţi prizonieri, iniţial de români, apoi de sovietici şi - aproape inevitabil - au fost înghesuiţi în vagoane de vite pentru o lungă călătorie spre Est, spre o soartă necunoscută.

Experienţele lui Herrmann, ca prizonier de război în Uniunea Sovietică, au fost devastatoare, caracterizate prin repetate brutalităţi, maltratări şi constanta ameninţare a bolilor. Dispreţul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: "Noi nu mai eram fiinţe umane. Nu mai eram nimic."

La sfârşitul războiului, Herrmann a estimat că, la nici un an după capturarea sa, doar o treime din prizonierii iniţiali mai erau în viaţă, unii fiind victime ale dizenteriei şi malnutriţiei.

Herrmann a avut însă noroc. Pus să muncească într-o serie de colhozuri şi apoi într-o fabrică de maşini, o fabrică de pâine şi în bucătăria unui lagăr, Herrmann era decis să supravieţuiască acestui calvar, ajutat şi de posibilitatea de a-şi folosi abilităţile de vopsitor şi decorator, evitând astfel adesea cele mai oneroase - şi letale - munci necalificate.

Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiar multora. Era o lume, a scris el, unde "melancolia şi indiferenţa, empatia şi cruzimea" trăiau umăr la umăr. O lume care avea parte, poate, de fapte ocazionale de bunătate, dar în care domneau, de asemenea, tertipurile birocraţiei, paranoia paralizantă şi absurd şi - cel puţin pentru prizonieri - temerea permanentă a trimiterii în "Siberia", codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

În pofida avantajelor avute, Herrmann a încercat totuşi să evadeze, fugind, în timp ce zugrăvea un apartament, în estul Ucrainei şi bucurându-se de câteva zile de libertate, înainte de a fi recapturat de miliţienii sovietici. A reuşit să scape de Siberia, dar a fost trimis în centrul Kazahstanului - cu 1.500 de kilometri mai spre est decât punctul cel mai răsăritean atins de compatrioţii săi în timpul războiului - într-un lagăr unde mai erau internaţi letoni, lituanieni, japonezi, coreeni, ba chiar şi spanioli din fosta "Divizie Albastră": un amestec de rămăşiţe umane ale războiului şi ocupaţiei.

Pentru mulţi dintre cei ca Herrmann, libertatea dobândită în cele din urmă a fost dulce-amăruie. Desigur, bucuria eliberării din lagărele de muncă sovietice a fost copleşitoare, totuşi pentru mulţi prizonieri a fost umbrită de teama faţă de ceea ce-i aştepta în patrie. Casele unora dintre ei - cei din Pomerania, Prusia Orientală, Silezia sau Sudetenland - nu se mai aflau în teritoriul Germaniei, astfel că aveau să revină ca refugiaţi într-un nou stat german, RDG-ul. Pentru alţii, eliberarea a însemnat confruntarea neaşteptată cu ororile, amărăciunile şi distrugerile cauzate de război. Herrmann şi-a amintit, de exemplu, cum trenul în care se afla a fost atacat cu pietre de o mulţime ostilă, pe când trecea spre vest prin Polonia.

Experienţe ca acestea fac din memoriile lui Herrmann un document atât de remarcabil, care este, în acelaşi timp - în mod plăcut - o poveste bine scrisă, nu doar plină de evenimente. Pusă în pagină de Klaus Willmann, în urma interviurilor cu Herrmann, relatarea este plină de viaţă, antrenantă şi abundând în episoade - de exemplu, capturarea lui Herrmann de către sovietici - a căror descriere are o natură aproape cinematică.

Iată de ce această carte este un memento intens al unui capitol din istoria modernă, care a primit rareori atenţia meritată. Pentru dramă şi pentru interesul uman în sine, soarta miilor de prizonieri de război germani - expediaţi în sălbăticia întinderilor Uniunii Sovietice pentru a ispăşi prin muncă invazia brutală a ţării lor - s-ar clasifica printre cele mai importante episoade ale războiului şi ale urmărilor sale. Cu toate acestea, în afara unui cerc restrâns de specialişti, subiectul este, în general, ignorat. Rămâne de văzut dacă această temă se va dezvolta pe viitor sau va găsi un ecou şi un public favorabil, însă povestea lui Lothar Herrmann este, cu siguranţă, remarcabilă şi merită citită.

(Roger Moorhouse, 2019)

*
Prefaţă
de Klaus Willmann

Am ajuns la Lothar Herrmann, în Garmisch-Partenkirchen, în urma articolului Brusc, lumea noastră s-a prăbuşit, apărut pe 22 iunie 2016 în Münchner Merkur.

Încă de la prima întâlnire, el a dorit să-mi sublinieze cât de fericit era la gândul că tinerii de astăzi sunt capabili să trăiască în pace.

Ei n-ar trebui să aibă parte niciodată de şcoala loviturilor grele prin care am fost nevoiţi să trecem eu şi atâţia dintre contemporanii mei. În acelaşi timp însă permite-mi să atrag atenţia că cei care nu ştiu nimic despre trecut sau despre ce a implicat el vor fi cu siguranţă incapabili să înţeleagă prezentul. Deşi nici generaţia mai tânără şi nici politicienii de azi n-au simţit pe pielea lor războiul, putem doar să sperăm că ne putem baza pe ei pentru a proteja prosperitatea de care societatea noastră se poate bucura acum şi pentru obţinerea căreia am trudit din greu după război. Faptul că sunt, probabil, unul dintre ultimii martori ai acelei epoci mă motivează şi mai mult să păstrez pentru posteritate amintirea experienţelor mele de război.

Întrucât mi se recunoscuse meritul de coautor al cărţii U-188: A German Submariner's Account of the War at Sea, 1941-1945 (Klaus Willmann / Anton Staller, Ed. Pen & Sword, 2015), am decis să urmez aceeaşi metodă cu Marşul morţii prin Rusia şi astfel mi-am asumat rolul de autor al lucrării de faţă. Ca atare, deşi cartea apare sub numele meu şi este povestită la persoana întâi, povestea şi amintirile îi aparţin lui Lothar Herrmann, aşa cum mi le-a descris în numeroasele noastre întâlniri. De ce am ales această modalitate?

După îndelungi frământări, am rămas cu convingerea că este cu siguranţă cea mai bună cale de a le arăta cititorilor noştri cum dictatorii tuturor statelor implicate în război şi-au condamnat tinerii la mizerie şi la moarte, fără milă şi fără a se gândi la urmări.

(Klaus Willmann)

Cuvânt înainte ;i prefaţă la Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Mă regăsesc perfect în trăirile protagoniştilor acestei cărţi plină de energie, optimism şi inspiraţie. Aşa cum simte, într-un fel misterios, Joe Rantz, "barca" băieţilor nu este doar ambarcaţiunea şi echipajul. Este munca întregii echipe din spatele lor, este un vis îndeplinit prin multă ambiţie şi perseverenţă şi este, mai ales, un spirit aparte; acela de a trage împreună pentru un obiectiv asumat.

Salut apariţia acestei cărţi şi ideea editurii de a oferi poveşti din sport, care pot fi lecţii utile şi pentru cei care nu se pregătesc de o carieră sportivă. Gândiţi-vă la sport ca la un bun "antrenor". Sportul este mai mult decât concursuri, victorii (sau înfrângeri), spectacol sau un ambasador al ţărilor participante la o competiţie. Este mai mult şi decât căzături, bătături, antrenamente şi pregătire pentru luni şi ani de zile; este un mod de a gândi, pe care îl duci cu tine, în viaţă, în tot ce faci. Este disciplina de care ai nevoie, ca individ, şi solidaritatea pe care o construieşti, ca membru al echipei.

Sportul nu e un exerciţiu solitar, chiar dacă e un sport individual, şi medaliile nu-i aparţin doar campionului. Iar campion poţi fi în orice domeniu, trebuie doar să vrei.

(Ivan Patzaichin)

*

"Important e să participi"? Pierre de Coubertin aşa susţine. Şi, ce-i drept, nu prea îţi vine să-l contrazici pe fondatorul CIo şi părintele Jocurilor Olimpice Moderne. Atâta doar că spiritul de contradicţie creşte neîngrădit şi se împrăştie prin continente, epoci istorice şi culturi.

Printre cei atinşi de bunul microb al contradicţiei se numără şi nouă americani care, instalaţi într-o barcă, nu desfid doar definiţia lirică a baronului de Coubertin, ci şi încruntătura lui Adolf Hitler, întinsă peste ediţia berlineză din 1936 a Jocurilor. Hitler acceptă până la urmă întrecerea, deşi nu-i vede rostul. Chiar aşa, ce să cauţi - tu, evreu, tu, negru, tu, arab - în Germania arienilor? Ce rost are o competiţie în care câştigătoarea nu poate fi alta decât rasa pură? Uite că are, spun cei nouă şi se pun pe treabă. Spre titlul olimpic la 8+1, dar nu numai. Cu vâslele tăind apa, "băieţii din barcă" se iau la trântă cu istoria, cu prejudecăţile lumii şi cu greutăţile zilei: foame, boală, deziluzie, criză, cenzură.

Daniel James Brown, autorul acestei fascinante odisei a încăpăţânării, are cursa lui: documentare excepţională, interviuri cu urmaşi ai celor nouă eroi şi nu numai, muncă de bibliotecă şi arhivă. Rezultatul? Poate un spor de cearcăne şi dioptrii pentru Brown. Cu siguranţă, o formidabilă aventură pentru cititori. Băieţii din barcă, iată o carte care nu se citeşte, se devorează. De ce? Fiindcă în Daniel James Brown par să-şi fi dat întâlnire J. R. Moehringer, Ring Lardner şi Ernest Hemingway. Şi fiindcă e înviorător să citeşti un thriller socio-politico-sportiv despre nouă oameni care, din mijlocul apei, au râs preţ de şase minute de fanaticii de pe maluri. Îi cheamă Hume, Rantz, White, Day, Morris, Hunt, McMillin, Adam şi Moch. Şi au iscălit împreună o declaraţie în care scrie că important nu e doar să participi.

(Radu Paraschivescu)

Prolog
 

Într-un sport precum acesta - cu muncă asiduă, cu glorie prea puţină, dar care a rămas popular de-a lungul secolelor - ei bine, trebuie să existe o anumită frumuseţe pe care oamenii obişnuiţi n-o pot vedea, dar cei extraordinari o zăresc. (George Yeoman Pocock)

Cartea aceasta s-a născut într-o zi rece şi ploioasă de sfârşit de primăvară, când m-am căţărat peste gardul din şipci de cedru care îmi împrejmuieşte păşunea şi mi-am croit drum prin pădurea udă până la casa modestă de lemn, în formă de A, în care Joe Rantz zăcea pe patul de moarte.

Nu ştiam decât două lucruri despre Joe când am bătut la uşa fiicei sale, Judy, în ziua aceea. Ştiam că, la 75 de ani, coborâse de pe munte buşteni de cedru, trăgându-i cu mâinile goale, apoi tăiase cu securea şipcile şi ţăruşii, ridicând un gard de 675 de metri liniari împrejurul păşunii, peste care tocmai sărisem - o sarcină herculeană care mă face să scutur din cap, minunându-mă, ori de câte ori mă gândesc la ea. Şi ştiam că fusese unul dintre cei nouă tineri din statul Washington - băieţi de fermieri, pescari şi cherestegii - care au şocat atât lumea canotajului, cât şi pe Adolf Hitler, câştigând medalia de aur la proba de 8+1, la Olimpiada din 1936.

Când Judy a deschis uşa şi m-a poftit în camera ei de zi primitoare, Joe era întins pe un fotoliu cu spătar ajustabil, cu picioarele ridicate, cât era de lung, la cei peste un metru nouăzeci ai săi. Purta un costum gri de trening şi botoşi călduroşi, de un roşu strălucitor. Avea o barbă albă şi rară. Pielea îi era pământie, iar ochii umflaţi - ca urmare a insuficienţei cardiace din pricina căreia se stingea. În apropiere se vedea un tub de oxigen. În soba cu lemne, focul trosnea şi şuiera. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii vechi de familie. Pe peretele îndepărtat se vedea o vitrină doldora cu păpuşi, cai şi vase de porţelan pe care erau desenaţi trandafiri. Ploaia răpăia pe fereastra care dădea spre pădure. La combină se auzeau în surdină melodii de jazz din anii '30 şi '40.

Judy m-a prezentat, iar Joe mi-a întins o mână neobişnuit de lungă şi subţire. Judy îi citise una dintre cărţile mele, iar el voia să mă cunoască şi să vorbim despre ea. În tinereţe fusese, printr-o extraordinară coincidenţă, prieten cu Angus Hay Jr. - fiul unei persoane care avusese un rol central în povestea acelei cărţi. Astfel că am vorbit despre asta o vreme. Apoi conversaţia a început să se îndrepte către propria lui viaţă.

Avea vocea subţire şi slabă, gata să se întrerupă dintr-o clipă în alta. Din când în când se oprea şi se aşternea tăcerea. Însă, încet, îndemnat cu grijă de fiica sa, a început să depene câteva frânturi din povestea vieţii sale. Evocându-şi copilăria şi prima tinereţe, în timpul Marii Crize, a vorbit poticnit, dar cu fermitate despre o serie de greutăţi pe care le îndurase şi obstacole pe care le depăşise, poveste care, cum stăteam şi luam notiţe, iniţial m-a surprins, apoi m-a uluit.

Dar abia după ce s-a apucat să vorbească despre cariera sa de canotor la Universitatea Washington a început, din când în când să plângă. A povestit despre arta canotajului, despre schifuri şi vâsle, despre tactică şi tehnică. A rememorat ceasurile lungi petrecute pe apă, sub ceruri cenuşii precum oţelul, victoriile zdrobitoare şi înfrângerile evitate ca prin urechile acului, călătoria în Germania şi cum au mărşăluit sub ochii lui Hitler, pe stadionul olimpic din Berlin, şi despre tovarăşii săi de echipă. Însă niciuna dintre aceste amintiri nu l-au făcut să izbucnească în lacrimi. Dar când a încercat să vorbească despre "barcă", vorbele au început să i se poticnească, iar ochii albaştri strălucitori i s-au umplut de lacrimi.

La început am crezut că se referea la Husky Clipper, schiful de curse în care vâslise pe drumul spre glorie. Sau că era vorba despre tovarăşii săi de echipă, de grupul neverosimil de tineri care reuşise una dintre cele mai mari realizări din canotaj. În cele din urmă, uitându-mă cum Joe se străduia întruna să îşi recapete cumpătul, mi-am dat seama că "barca" era ceva mai mult decât doar schiful sau echipajul acestuia. Pentru Joe, le cuprindea, dar totodată le transcendea pe amândouă - era ceva misterios şi aproape dincolo de orice definiţie. Era o experienţă împărtăşită - un lucru singular care se dezvăluise într-o frântură privilegiată de timp, demult apus, când nouă tineri inimoşi au trudit laolaltă, au tras cu toţii ca unul, au dat tot ce aveau unul pentru altul, legaţi pe vecie prin mândrie, respect şi dragoste. Joe plângea, cel puţin în parte, pentru pierderea acelei clipe, dar mult mai mult, cred, pentru pura frumuseţe a acesteia.

Pe când mă pregăteam să plec în după-amiaza aceea, Judy a scos medalia de aur a lui Joe din vitrina de sticlă şi mi-a dat-o. În timp ce o admiram, mi-a spus că dispăruse cu ani în urmă. Familia răscolise toată casa lui Joe, dar în cele din urmă se dăduseră bătuţi, considerând-o pierdută. Abia mulţi ani mai târziu, când renovau casa, au găsit-o ascunsă în pod, într-un strat de material izolant. Se pare că unei veveriţe îi căzuse cu tronc aurul scânteietor şi dosise medalia în bârlogul ei, ca pe o comoară personală. Cum stăteam şi o ascultam pe Judy povestindu-mi întâmplarea, mi-a trecut prin cap că povestea lui Joe, ca şi medalia, rămăsese ascunsă, ferită de ochii lumii pentru mult prea mult timp.

I-am strâns mâna lui Joe, i-am spus că aş dori să revin şi să mai stau de vorbă cu el şi că aş vrea să scriu o carte despre vremurile când făcuse canotaj. Joe mi-a apucat mâna şi mi-a răspuns că i-ar plăcea, iar apoi vocea i s-a poticnit din nou şi m-a avertizat cu blândeţe: "Dar nu doar despre mine. Trebuie să fie despre barcă."

Cuvântul autoarei la Creatori în acţiune

 

Anca Ghinea
Creatori în acţiune
Ghid de creativitate pentru creatorii mici şi mari
Dezvoltă creativitatea din tine! Dedicată sufletelor creatoare de la 6-90 de ani!
Editura Creator, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Anca Ghinea a pornit devreme pe drumul creativităţii, pe baza unui talent nativ pe care ulterior l-a luat, l-a şlefuit şi l-a deconstruit pentru a putea să le ofere şi altora bucuria de a crea lucruri de la zero. Asta face şi în această carte, sub forma unor sfaturi, ritualuri şi discipline ale creaţiei, menite sâ ne pună la lucru mecanismele imaginaţiei. Din experienţa ei de scriitor şi de om de creaţie, Anca dovedeşte că ne putem antrena creativitatea la orice vârstă, cu condiţia să avem curiozitatea de a scoate la iveală lumile neexplorate care se ascund în adâncurile imaginaţiei noastre.

(Diana Cosmin, jumalist da Lifestyle la FineSociety.ro)

Oricine are un potenţial creativ şi, din momentul în care îţi axprimi acest potenţial creativ, ai şansa să schimbi lumea, spunea Paulo Coelho.
Şansa de a schimba lumea este fructificată chiar acum şi chiar aici, cu fiecare pagină a acestei creaţii (Creatori în acţiune) dedicată însăşi creativităţi. Datorită talentului scriitoricesc, delicateţii, experienţei, expertizei vaste şi bucuriei de a împărtăşi a Ancăi Ghinea, această minunată creaţie devine un tovarăş de drum de încredere, un prieten drag la care revii şi de la care ceri sfaturi cu nesaţ.
Cartea Creatori în acţiune acoperă un spaţiu gol în spaţiul publicistic recent din România, fiind o lucrare de nelipsit din fiecare bibliotecă, utilă tuturor celor care fac din creativitate un firesc al fiecărei zile, şi nu un apanaj al experţilor. Utilă deopotrivă copiilor, tinerilor şi adulţilor însetaţi de cunoaştere, tuturor celor care privesc creativitatea ca pe un firesc, dar şi celor pentru care este o enigmă.
Încurajez cititorii să o descopere pe Anca Ghinea, să descopere stilul ei scriitoricesc, talentul, dor şi metodele şi instrumentele pentru abordarea pragmatică a procesului creativ. Felicitări, Anca!

(Dana Lupşa, Lect. univ. doc., brand manager,
preşedinta Asociaţiei Happy Moms)

Cuvântul autoarei

Sunt fascinată de viaţă. De arta de a crea momente frumoase, dar şi de procesul creativ prin care trece o idee până când devine realitate. Creativitatea înseamnă scânteie, muncă, determinare, dedicare, conştientizări, acceptare, implicare. Evoluţie. Această carte se citeşte în tandem părinte-copil pentru că un strop de creativitate şi un fir de lumină merită să ajungă şi la cei mici, dar şi la cei mari. Te invit, precum ai întoarce o haină, să descoperi sufletul unui creator: cu tivurile la vedere, cu nasturii stând într-un fir de optimism, cu buzunarele pline de idei lipite între ele ca micile bucăţi de hârtie prinse de o bomboană, roşie, uitată pe ţesătură. Explorează creatorul pe interior, creativitatea direct din miezul ei!

Personajul principal al cărţii este JO, iar pe alocuri vei vedea că este numită şi IUBIRE, deoarece pentru orice părinte, copilul lui este în primul rând Iubire. JO se poate citi şi IO, adică chiar tu, cea / cel care citeşti cartea poţi deveni Creator în acţiune.

Creatorul pe interior are ceva aproape de nedesluşit... ceva unic exact ca şi drumul lui în căutarea miezului. Marelui elixir. Esenţei de idei fantastice.

Dar pentru ca să înţelegi secretul acestei cărţi, hai cu mine pe drum. Ţine-te bine!

*

Creatori în acţiune va avea lansarea marţi, pe 23 februarie 2021, la ora 18:00, la Galeria Galateca şi vor povesti despre creativitate, alături de autoare, Diana Cosmin, jurnalist şi fondatoare a https://finesociety.ro/, sculptorul Daniel Rădulescu şi jurnalistul Crina Alexe iar discuţia va fi moderată de Andreea Sandu, coordonatorul Galateca. Participarea la eveniment este posibilă doar pe bază de invitaţie şi, pentru publicul de acasă, lansarea va fi transmisă şi online, de la ora 18:30, pe paginile de Facebook kreatoria.ro, Galateca şi Editura Creator.

Să nu uit, să nu uităm - Ultimele...

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Să nu uit, să nu uităm

Dragă Gary,

"Iartă-mi această adresare, dar, de fapt, deşi ne cunoaştem direct atât de puţin, suntem prieteni de mult, prin prietenii noştri." Am preluat această introducere din prima scrisoare pe care ţi-a trimis-o Virgil Nemoianu şi am îndrăznit asta pentru că timpul, ce s-a scurs din 1989 până azi, m-a apropiat de tine, prin vârstă şi prin scris. Arca bunei speranţe a avut premiera craioveană în 1970, dar mi-e greu să desluşesc prin amintiri când am văzut-o, am doar o imagine a scenei vaste (trebuie să fi fost în noua clădire iar eu proaspăt licean). Şi cred că spectacolul mi-a dat ghes să cumpăr, în 1976, volumul cu patru piese, apărut la Scrisul Românesc.

Mă gândesc că într-un oraş ca al nostru, Craiova a devenit, fatalitate, şi al tău, n-ar fi fost imposibil să ne fi intersectat vreodată. Într-un fel, mai bine că nu-mi amintesc, ar fi spre ruşinea mea de ignorant o bună bucată de vreme. Şi-ţi mărturisesc acum ce strângere de inimă am avut citind data operaţiei tale. Era preziua nunţii unui bun prieten, eu absentând din pricina propriei călătorii de nuntă. Îl invoc din nou pe Nemoianu, cum intuise că poate să existe un al treilea Ion D. Sîrbu, pe lângă ceea ce se ştia în mod curent. Pentru că volumul Ultimele... (Editura Măiastra, 2020, volum îngrijit de Toma Velici) arată, zic eu, încă un Ion D. Sîrbu.

Trecuse mai bine de un an de la Centenarul tău, când, prin grija celui ce-ţi este urmaş la teatru, - Nicolae Coande, care a reuşit şi o vivace dramatizare pentru Adio, Europa! -, aplauzele de final ale acestui spectacol au izbucnit în primul ceas al celei de-a o suta aniversare a ta. Aplauzele publicului îngemănate şi cu ale vechiului tău amic, Mihai Şora. Ei bine, după relectura operei, a unor fragmente de corespondenţă, în fapt a ceea ce Nemoianu numeşte eseu conversaţional, parte a operei, vin aceste texte aduse de Toma Velici. În foaierul teatrului, când a fost să fie lansarea, prietenul Coande l-a numit un miner care scoate mereu la lumină comori din mina Sîrbu. Iar truditorul Toma Velici a zâmbit blajin şi cu o firească mândrie de a fi ortacul tău. Ei bine, cele 29 de pagini de jurnal - "De pe patul de spital"- au oferit un alt chip al tău. Ai pus un motto: "Stultum facit fortuna quem vult perdere", ca semn că 'bufonul Gary' a simţit brusc asta. "Ninge splendid, ca niciodată" ai pus între paranteze rotunde şi brusc au năvălit toate cuvintele medicale care schimbă viaţa unui om ale cărui drumuri, dintr-o dată, îşi schimbă direcţia. Ţi-am citit cu strângere de inimă fiece pagină, fiece rând. Cu teamă pentru tine, cu teamă pentru mine. Am înţeles, cât poţi înţelege intermediat, având în minte propriile spaime din spital, cazul meu fiind efectiv un moft. Dar spaima pentru ceea ce poate să fie m-a făcut să te citesc ca şi când...

Păstrez proporţiile şi încă tresar la gândul dus instant spre câte ai mai vrut să scrii. Şi m-a tulburat forţa lăuntrică de a scrie în acele momente şi în tot calvarul care a urmat. O asemenea identificare a unui om cu scrisul său îmi pare o referinţă înaltă, foarte înaltă şi face din tine un pilon al literaturii de limbă română. "Doamne, ai grijă de numele meu şi de scrierile mele!" ai cerut înainte de a cere ajutor pentru clipele de durere. Iar cine te citeşte până la capăt, cine nu uită că erai un scriitor de subteran, cum spunea Mihai Barbu, înţelege că asta ai făcut pentru noi. Să avem cele de drum mai departe, să ne ajute să nu ne rătăcim. "Îmi înfig unul dintre vârfurile compasului meu, desfăcut, în miezul moral al fiinţei mele: unde îi voi înfige celălalt vârf, cel cu creion, spre a putea să desenez cercul al cărui centru aş fi? În Cer, în Absolut, în Idee, logos, ultima-prima-substantive?" 'Sahara' care te-a locuit, drumul 'pionieresc' către spitalul iradierilor, la braţ cu Lizi, "Totul e normal" - mesajul aidoma unui ceferist cu steguleţul ridicat la trecerea neîmpiedicată a unui tren, toate astea fac din aceste pagini un segment de literatură şi, totodată, se adaugă acelui tratat absent pe care i l-ai reproşat lui Blaga, el răspunzând după nu mult timp: "Acum, dragă Gary, vom scrie, fiecare, tratatul nostru de Ethică." Ai zis că, în primul rând, l-ai trăit. Dar azi îl avem şi scris. Ai fost, într-un fel, un executor testamentar al lui Blaga, Ultimele... fiind o dovadă. Plânsul lui Blaga s-a limpezit prin forţa ta de a trăi nu ceea ce ţi-a fost refuzat ci ceea ce ţi-ai asumat de trecut peste punte. "Eu pentru voi m-am jertfit, habar nu aveţi cât v-am iubit" l-ai auzit pe Blaga plângând dar translatarea pe care ai făcut-o unui citat celebru, "Die Weltgeschiste ist das Weltgericht", aducându-l la spaţiul nostru, a fost în ton cu translatarea pe umerii tăi a unor cuvinte de dus mai departe.

Dragă Gary, interviul pentru Ramuri, despre Blaga, cel doar amintit, pentru ziarul local, apărut abia în 1990, o încheiere a socotelilor cu craiovenii, aveau nevoie şi de obolul pentru tatăl tău, pentru paradisul petrilean. Şi dacă n-ai mai avut timp pentru întregul eşafodaj al amintirilor, ţin să-ţi mulţumesc pentru cele câte au apucat să încapă. Lumea Petrilei, a Văii Jiului, încă e necunoscută nouă, publicului larg, cantonaţi în clişee de toate orientările. Ai depus mărturie şi eu o percep nu doar ca pe o carte de istorie ci ca pe un manual de bună vieţuire, de bun simţ, de estetică a vieţii sociale. În orice epocă. Dacă tu ai adus cuvântul 'arhetip' în limba română, apoi cu siguranţă l-ai ilustrat acum prin părinţii tăi şi, asta e consemnarea noastră, de urmaşi, îl ilustrezi tu însuţi.

Exemplarul meu din Ultimele... a căpătat un profil de evantai, de câte pagini au colţul îndoit, ca semn, de cât de larg am deschis-o la vreo mică reproducere, prilej de a constata reuşita tipografică. Mi-am notat, între altele, repere geografice. Trebuie să revin la Petrila. Data trecută, ajuns inopinat, cu prietenul nostru, Nicolae Coande, am privit doar peste gard minunăţiile cu care Ion Barbu a îmbrăcat casa ta. Şi desenele lui m-au condus prin oraş. Dar trebuie să mă întorc, să înţeleg mai mult, după câte ne-ai povestit. Şi tare nevoie am avea şi de minuţioasa reconstituire a memoriilor tale pe care a făcut-o Mihai Barbu (fotografiile sale, parte incluse în carte, sunt cu valoare de tezaur). Dar mă gândesc câte sunt de recuperat în Craiova, de la oameni care încă se ascund ori încă nu povestesc toate câte le ştiu despre întâlnirile cu tine. Sau pur şi simplu despre locuri pe unde ai trecut, gândindu-mă la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă de Artilerie, absolvită şi de Ion Raţiu, când ai fost la câţiva paşi de casa mea. Am să te caut şi-n Sibiu, dar cel mai mult îmi doresc să iau la pas străzile clujene ale tinereţii tale. Dacă am avut şansa de a vedea 'bârlogul faustic' al lui Blaga, dacă, din instinct, am urmat paşii lui, paşii voştri, pe fosta stradă a Lupului, abia de am descoperit capătul de stradă Andrei Mureşanu. Clujul ţi-a rămas dator. Am să încerc să urc pe unde urcai tu, să caut imaginea cu Blaga şi Agârbiceanu, să intuiesc umbra Etei.

Altfel, noi suntem aproape la fel de cum ne ştii. Lizi a ta şi-a purtat demnitatea şi zâmbetul înţelegător prin urbe până acum câţiva ani. Multe ar avea şi ea de spus. Când s-a lansat cartea la Craiova a fost şi nepotul tău, Alexandru Farcaş, căruia îi datorăm enorm pentru a avea azi vocea ta, pentru a avea o dată mai mult cuvintele tale. N-a fost să fie, aşa e la Isarlîk, dar mi-am dorit să-l aud povestind despre tine, aşa cum, în 2019, am avut şansa de a-l asculta pe Erdös Carol descriind cum te-a descoperit, adolescent fiind, apoi de a-l vedea cum a jucat rolul tău într-o piesă biografică. Ori de câte ori vorbim despre tine, pe lângă evocarea atâtor vorbe de duh ori a unor idei tari, ajungem şi la câte nu doar că au rămas nerezolvate dar parcă se şi mişcă contrariant. Dar găsesc, în Traversarea cortinei, această meditaţie a aceluiaşi Virgil Nemoianu: "[...] scrierea aruncă lumina asupra celor intime, nespuse, nevidate - adică strică, secularizează, adică simplifică. Rarul şi unicul intră în ordinea banalului, a trăncănelii, a discuţiilor vulgare de zi cu zi - se spulberă. Ce e de făcut? [...] Nu văd alt răspuns decât dezordinea şi imperfecţiunea, adică a ne strecura printre banalităţi lucrurile bune şi dragi, astfel ca ele să nu se observe şi să fie percepute aşa cum sunt trăite, adică indirect, nu sub lumina reflectoarelor."

Dragă Gary, lumea care ţi-a mâncat atâţia ani din viaţă, aceea care te-a pus la amarnica încercare de a scrie un admirabil tratat de Ethică, s-a dus. Lumea cea nouă nu e nouă până la capăt. Legionarii care te-au bătut, au răsărit, mai voalat, în alţii, marxiştii visători pe care i-ai întâlnit tu la Sibiu au urmaşi altoiţi cu altoi occidental, cărora le-ar prinde bine vorbele tatălui tău şi chiar regretul tău de a nu fi avut inspiraţia de a-i oferi tatălui tău bucuria propriei sale proprietăţi, parcă am fi pe o spirală a timpului. Şi în toate urmează a se vedea caracterul. Or, pentru asta, am putea privi la Steaua Polară a poveştii tale. Născut în ziua semnării tratatului de pace de după primul război mondial, o zi de sărbătoare de la care tatăl tău a venit plin de vânătăi, încercând să oprească încăierarea tuturor (români cu maghiari, regăţeni cu ardeleni, ortodocşi cu greco-catolici, reformaţi cu catolici, domni cu muncitori, socialişti vechi cu socialişti noi), fără a reuşi, ţi-a fost dat să suferi, mai dihai, perseverenţa în căutarea verticalităţii morale.

Dragă Gary, "pentru ce ai luptat, ai muncit şi te-ai zbătut toata viaţa? Pentru locul de veci. Undeva. Dacă nu în cimitir sau în Istoria Literaturii, măcar în memoria unor prieteni dragi" îi scriai cu trei săptămâni înainte de a împlini 70 de ani, Marianei Şora. Locul tău e aşa cum ai scris. Mai devreme sau mai târziu, ne vom întâlni în memoria unor prieteni dragi.

Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică - Corneliu Coposu sub lupa Securităţii

 

Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică

Dieu ne nous a pas ordonné de vaincre, mais de ne pas être vaincus (Claudel)

Mulţumesc autorului şi domnului Ion-Andrei Gherasim, preşedinte executiv al Fundaţiei Corneliu Coposu, pentru invitaţia de a scrie cuvântul introductiv al acestei cărţi. E o onoare, dar şi o provocare, căci aparent trebuia făcută o alegere între vocea obiectivităţii şi cea a unei irepresibile subiectivităţi. Până la urmă am lăsat cele două voci să coabiteze, fără însă a se confunda. Nu l-am cunoscut personal pe Corneliu Coposu, dar am avut şansa să citesc despre domnia sa chiar înainte de decembrie 1989 în cartea de memorii a lui Nicolae Carandino, care fusese publicată în exil în 1986 cu titlul "File de Istorie". Fără această mărturie a lui N. Carandino, fără mulţi alţii de la care am receptat diverse mărturii şi analize, fără mărturiile despre experienţele carcerale din familia mea, acest mic eseu nu putea exista. Am să amintesc aici numai câteva nume, cerându-mi iertare celor pe care i-am uitat: Doina Alexandru, Ana Blandiana, Ion-Andrei Gherasim, Dan Grigore, Gh. Gussi, Paul Lăzărescu, Dan Pavel, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Tudor-Călin Zarojanu.

Corneliu Coposu sub lupa Securităţii este o carte pe cât de curajoasă, pe atât de actuală. Cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât avem mai mare nevoie de cunoaşterea trecutului pentru a înţelege încotro ne îndreptăm. Regimurile totalitare de ieri, tentaţiile totalitare de azi ştiu bine că o condiţie necesară a naşterii Omului Nou este ignorarea trecutului. Şi trecutul însuşi e ambivalent: vrem să ne aducem aminte numai de anumite lucruri. Identitatea unei comunităţi e dată chiar de această întoarcere interesată spre trecut: împreună decidem ce vrem să valorizăm, implicit şi ce vrem să uităm.

Tocmai acest împreună se cristalizează în jurul unei memorii comune, adică a unor evenimente din trecut şi a unor personalităţi. Personalităţile sunt acelea care pot încarna valorile comune. După căderea comunismului, Corneliu Coposu era un candidat ideal pentru a intra în panteonul unei memorii naţionale în acelaşi timp înnoite şi regăsite. Dar tocmai din acest motiv, la apariţia sa pe scena publică, a fost primit cu un cât se putea de ostil foc de întâmpinare din partea statului care nu dorea să se decomunizeze.

"Utopicul" era luat în serios

În 1990, principalul "defect" al foştilor deţinuţi politici, mai ales al celor care participau la lupta politică, era că doreau să dea ei înşişi sens suferinţei lor şi în general memoriei crimelor comunismului. Prin prezenţa lor activă după 1989, aceşti adevăraţi supravieţuitori ne-au dat elementele care ne ajută să înţelegem mai bine cum au traversat perioada totalitară, nu numai ce preţ au plătit, ci şi de ce.

Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa. Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului. Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul totalitar. Şi nu era uşor de găsit justa măsură între supra-interpretarea documentelor şi riscul de a restitui, împreună cu adevărul acestora, şi minciuna intrinsecă intenţionalităţii legate de contextul producerii lor.

Sigur că această metodă răspunde tocmai naturii specifice a confruntării între omul Coposu şi instituţia Securităţii ca parte a Partidului-Stat. E o reuşită datorită atitudinii victimei violenţei totalitare în raporturile sale cu agenţii represiunii. Această atitudine este în centrul problematicii literaturii concentraţionare. Dar aici vorbim mai ales despre momente de dincolo de zidul închisorii. România comunistă însăşi este închisoarea în care trăieşte Corneliu Coposu după ce este "eliberat" din închisoarea propriu-zisă. Şi alege să nu evadeze pentru că are o misiune. O misiune şi o atitudine imposibile de înţeles, absurde chiar din perspectiva autorităţilor comuniste, care-l şi numesc "Utopicul".

Dar, aşa cum o vedem foarte bine pe parcursul acestei cărţi, acest "utopic" era luat foarte în serios de Securitate. Asta o vedem prin complexitatea şi persistenţa supravegherii de până la ultima arestare din 12-15 decembrie 1989. Securitatea, ca forţă represivă a regimului, dorea cu câteva zile înainte de căderea regimului să ştie nu numai ce face Corneliu Coposu, ci şi ce gândeşte, într-un moment în care realitatea geopolitică făcea improbabilă supravieţuirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Fostul deţinut politic era deci luat în serios, dar imposibil de înţeles de cei care îl anchetau: atitudinea sa venea dintr-un registru şi dintr-o lume inaccesibile mental agenţilor respectivi. Totuşi, el era destul de bine cunoscut încât Securitatea să ştie că, după iminentele schimbări, Coposu va avea un cuvânt de spus. Şi a avut.

Statura anticomunistului de cursă lungă

Din 1947, Coposu a devenit o victimă a represiunii unui stat în curs de sovietizare. Dar tocmai asta îi permisese să privească de la începutul perioadei comuniste direct în ochii Securităţii şi, dincolo de ea, în ochii unui Partid-Stat aflat în permanentă impostură. După 1989, statul care reuşise atâta timp să guverneze prin frică se vedea în poziţia de a-i fi lui frică. Nu mai putea recurge la fel de uşor la violenţă pentru ca adevărul imposturii şi al crimelor sale să nu fie spus. Atunci a atacat mediatic credibilitatea celor care puteau spune acest adevăr. Prin poziţia sa de preşedinte al PNŢCD, dar şi prin atitudinea de dinainte de 1989, Corneliu Coposu era probabil cel mai mare pericol pentru cei identificaţi chiar de el ca fiind "criptocomunişti". Iar criptocomuniştii renunţaseră chiar şi la partidul comunist, dar nu puteau renunţa la lupta pentru condiţionarea memoriei colective a perioadei comuniste. Această luptă va deveni singura luptă ideologică semnificativă din viaţa noastră politică după 1990.

Rostirea postcomunistă a adevărului represiunii era numai o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru depăşirea memoriei instituţionale şi colective a comunismului ceauşist. Aceste adevăruri trebuiau puse la baza construcţiei unei noi comunităţi politice, iar asta cerea existenţa unor vectori politici. Corneliu Coposu, alături de câţiva alţi reprezentanţi ai partidelor istorice, era unul dintre foarte puţinii care puteau converti credibil legitimitatea morală de supravieţuitor al represiunii în legitimitate politică.

În consecinţă, nu numai statutul său de victimă a violenţei statale devine o miză politică în sine, ci în general statutul de victimă al foştilor deţinuţi politici devine ţinta atacurilor mass-media controlate de putere. Aceasta identificase pericolul revenirii reprezentanţilor unei elite ce fusese decimată tocmai pentru că era o ameninţare potenţială la adresa elitei statului comunist. La nivelul conducerii Frontului Salvării Naţionale, care reuşise să transforme literalmente peste noapte structurile statului comunist în structuri "revoluţionare", era cunoscut "cazul" Coposu. Toate mijloacele mediatice şi instituţionale ale statului sunt deci mobilizate încă din ianuarie 1990 pentru a-l ataca, minimiza, ironiza, calomnia, ameninţa etc. pe Corneliu Coposu. Arătând astfel că în continuare îl luau în serios. Aceste atacuri nu erau de tip politic, ci erau împotriva memoriei unei altfel de elite, a unui alt tip de om politic şi de partid, împotriva memoriei unei alte Românii. Atunci începe un război imagologic asupra trecutului recent care continuă sub diverse forme şi azi.

Principalele sale coordonate sunt însă diferite. Memoria suferinţelor îndurate de deţinuţii politici din vremea comunismului face parte din memoria colectivă, chiar dacă este departe de a primi locul care i se cuvine în mitologia naţională. În 1990, propaganda oficială împotriva deţinuţilor politici şi a unor dizidenţi anti-FSN distingea România între celelalte state în care regimul comunist tocmai căzuse şi în care, în mod logic, victimele fostului regim erau oficial onorate, nu calomniate. Violenţa simbolică împotriva victimelor comunismului făcea ca statul român să-şi asume simbolic continuitatea cu statul comunist. În 1990 metodele diferă, deşi în 28-29 ianuarie sau 13-15 iunie nu difereau aşa de mult, dar victimele rămân aceleaşi.

Cu astfel de metode, statul post-revoluţionar reuşeşte să împiedice atunci o încă posibilă întâlnire între marea majoritate a românilor şi partea de istorie şi de memorie de care aveau nevoie pentru o schimbare autentică. Dar în paralel se afirmă şi o Românie minoritară anticomunistă, una care are nevoie de mituri. Mitul Corneliu Coposu atunci se naşte. Acesta era nu numai o dublă victimă a statului comunist şi a celui postcomunist, ci şi, plecând de aici, un lider devenit un adevărat mit politic încă din timpul vieţii sale.

Nu este aici locul să mergem mai departe cu descrierea rolului pe care îl are Corneliu Coposu în viaţa politică de după 1989. Trebuie numai subliniată măsura în care reuşeşte să transforme multitudinea de resurse utilizate împotriva sa de către stat înainte şi după 1989 în resurse în favoarea crezului său politic.

Corneliu Coposu nu apare în 1990 ca o victimă şi ca un simplu opozant, ci ca un lider politic care construieşte instituţii, reuşeşte să dea credibilitate proiectului renaşterii PNŢ, apoi face posibilă Convenţia Democratică. Aşa apare şi mitul Coposu, creat de el însuşi, dar şi de o nevoie colectivă a zonei anticomuniste. Nu era deci un mit al colectivităţii naţionale, ci numai a unei părţi a acesteia, a celei neimpresionate de propaganda statală. La nivelul acestei părţi din societate se va naşte o cultură politică anticomunistă ale cărei trăsături au fost definite în bună măsură încă din 1990 de discursul politic al lui Corneliu Coposu. Această parte din societate depăşea semnificativ electoratul efectiv al PNŢCD, ceea ce şi explică de ce Coposu, în ciuda faptului că e preşedintele PNŢCD, e şi principalul element federator al majorităţii forţelor politice şi civice care sunt anti-Iliescu şi anticomuniste. Resursa mitologică hrăneşte liderul politic anticomunist şi reciproc, cerc virtuos cu atât mai remarcabil cu cât nu-l regăsim în viaţa noastră politică de după 1989 decât în cazul de faţă.

Liderul charismatic

Politologii de azi, toţi cei care vor să înţeleagă realitatea postcomunismului, una care produce şi realitatea regimului politic românesc de azi, vor găsi în Corneliu Coposu sub lupa Securităţii o lecţie de atitudine politică, intelectuală, morală şi un comportament care explică charisma paradoxală a omului politic Corneliu Coposu. Charisma sa e paradoxală în raport cu războiul imagologic care s-a dus împotriva sa şi a apropiaţilor săi politici din primele zile postrevoluţionare. Era prezentat mediatic ca depăşit, bătrân, urât estetic şi urât de popor, vânzător de ţară, răzbunător etc. Sicriul îi este simbolic pregătit de manifestanţii anti-opoziţie din 28-29 ianuarie 1990. De la acel sicriu, din TAB-ul trimis de conducerea FSN în care pare că fuge de popor precum Ceauşescu câteva săptămâni înainte, Corneliu Coposu se transformă treptat în cel mai remarcabil om politic român de după căderea comunismului. Această răsturnare de situaţie e o caracteristică a marilor lideri politici.

Charisma sa e paradoxală şi pentru că mass-media de după moartea sa, în rarele momente când îşi reaminteşte de "Senior", nu vorbeşte despre lider, pune accentul pe calitatea sa de victimă a represiunii, a Securităţii, a regimului comunist şi postcomunist. Aceasta este principala caracteristică a felului în care memoria naţională e dispusă să şi-l reamintească pe Coposu. Această memorie naţională e ecoul unui colectiv şi dublu sentiment de vinovăţie: vinovăţia faţă de laşitatea larg majoritară de dinainte de 1989 şi vinovăţia pentru atitudinea la fel de larg majoritară din 1990.

Începutul schimbării de atitudine a avut loc treptat, un rol importat l-a avut serialul Memorialul Durerii, procesul ajungând la apogeu în atmosfera din jurul dispariţiei celui care devine, de data asta pentru majoritatea mass-media, "Seniorul". Dar construcţia noului mit naţional nu a fost numai rezultatul unei autentice emoţii colective, ci şi al unor convertiri ipocrite. Corneliu Coposu a fost în mod artificial depolitizat pentru a fi mitizat şi naţionalizat. O mitizare care ascundea omul politic în favoarea statutului de victimă, în favoarea modelului moral.

Sigur că omul politic Coposu e greu de înţeles în afara acestor caracteristici, în afara suferinţei, în afara relaţiei de moştenitor politic al lui Iuliu Maniu, şi prin acesta a idealurilor naţionale şi a unei legitimităţi istorice. Dar statura sa nu pleacă de la aceste caracteristici. Ci chiar de la faptul că este în primul rând un om politic, cu toată nobleţea azi pierdută a acestei vocaţii. Şi nu unul format în vremuri normale pentru vremuri normale. Circumstanţele excepţionale şi memoria experienţei familiale, laolaltă cu adoptarea unui model politic ca Iuliu Maniu, l-au ajutat să înţeleagă politica drept o producătoare de istorie şi ideea de lider politic ca fiind acela care are drept miză supravieţuirea statală şi a comunităţii naţionale.

Personajul Coposu, aşa cum îl putem citi şi în această carte, nu e o simplă victimă, nu este nici un "utopic", ci este omul politic care are curajul confruntării cu istoria. Un om politic supus represiunii, dar dacă alţii nu ştiau de ce suferă, Corneliu Coposu ştia de ce suferise şi de ce trebuie să sufere câtă vreme regimul comunist supravieţuia.

Credinţa sa creştină e cheia înţelegerii seninătăţii sale în faţa ameninţărilor la care îl supune regimul. Dar nu trebuie să exagerăm vocaţia sa de martir, deşi istoria putea să meargă şi în acea direcţie. Nu a mers. Coposu nu este un sfânt al închisorilor, anticomunismul său nu este numai moral, ci şi politic. Personalitatea sa nu este una radicală. Misiunea pe care o primise de la Maniu făcea din supravieţuirea sa un scop în sine, independent de legitimul instinct de autoconservare. Deşi modelul său politic şi uman e Iuliu Maniu, pentru a-şi îndeplini (pro)misiunea, Coposu nu trebuia să-i împărtăşească soarta tragică.

De altfel, aceasta este o altă caracteristică a marilor lideri: trebuie să creadă în ei, în rolul lor providenţial. Trebuie să ştie să supravieţuiască în condiţii ostile pentru că reprezintă ceva mai mult decât simpla lor persoană. Ceea ce se numeşte "traversarea deşertului" e însă o perioadă cu atât mai dramatică cu cât acest "deşert" e o perioadă totalitară. Atunci devine important să răspundem la întrebarea dacă Coposu s-a "adaptat" vieţii în comunism după ce a fost eliberat.

Regimul îl marginalizează, continuă represiunea sub diverse forme tocmai pentru că prin atitudinea sa arată că rămâne un pericol. Dar refuzul de a accepta minciunile regimului nu face din Coposu un inadaptat: are o viaţă socială, testează prudent limitele libertăţii sale supravegheate şi, mai ales, încearcă să-şi comunice ideile. Coposu, în contextul totalitar, nu este un om revoltat, este un militant al cauzei sale istorice. Charisma pe care o degaja încă de atunci venea din energia cu care îşi apăra punctele de vedere, venea şi dintr-o luciditate politică incontestabilă pe care o împărtăşeşte fără prea multe reţineri.

Toate aceste observaţii ne ajută să înţelegem atitudinea lui Coposu în faţa anchetatorilor aşa cum reiese din lucrarea de faţă. Decisivă este observaţia autorului despre una dintre declaraţiile acestuia: "Prevăzând parcă faptul că aceste declaraţii vor rămâne posterităţii..." (p. 92), observaţie care trebuie completată cu o alta, de data aceasta chiar a lui Corneliu Coposu: "Istoria unui popor este ţesută din biografia conducătorilor ei" (p. 402). Deşi în acel moment Coposu e departe de a fi un conducător, nu ne putem împiedica să vedem în această declaraţie un semn al dorinţei de exemplaritate în raport cu propria sa biografie.

Aşa înţelegem şi cât de absurde rămân acuzaţiile de colaboraţionism aduse lui Corneliu Coposu. Într-o notă din 1968 despre poziţia sa aflăm că vede "falimentul economic şi ideologic al comunismului ca fiind total şi că este convins că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din chiar mijlocul lui şi nu va veni din afară" (p. 185), dintr-o notă din 1980 dată de un informator găsim o altă idee semnificativă pentru atitudinea sa: "Regimul comunist din România chiar dacă va sta la putere 100 de ani, este un regim tranzitoriu; nu s-a cununat cu destinul neamului românesc şi există deasupra Partidului Comunist nişte interese care rămân eterne naţiunii române" (p. 186). Corneliu Coposu nu putea colabora cu regimul comunist atât pentru că nu credea în ireversibilitatea lui, spre deosebire de majoritatea semenilor săi, cât şi pentru că naţionalismul său manist nu putea fi păcălit de discursul naţional-comunist caracteristic regimului Ceauşescu.

În aceste declaraţii vedem o dublă soliditate la nivelul valorilor şi la cel al capacităţii de analiză. E o formă de încredere în sine care-l face pe Coposu să intre într-o formă de joc cu Securitatea, în care testează limitele, nu numai că nu se lasă strivit, dar provoacă. Spre exemplu, tot din nota din 1980, deşi ştie că este urmărit şi că Securitatea îi cunoaşte atitudinea, "face o analiză a situaţiei economice din ţară, arătând corupţia endemică a societăţii româneşti, în special cea din rândul nomenclaturiştilor, lipsa totală de informare a populaţiei şi nevoia tot mai mare de a cunoaşte adevărul". În mod deliberat, un astfel de mesaj în acel context şi indiferent unde ajungea, la prieteni sau la duşmani, la potenţiali opozanţi sau la Securitate, era unul profund disruptiv pentru că venea de la un aparent simplu cetăţean al României Socialiste.

Puterea represivă îl obliga să dea declaraţii despre prieteni, despre cei pe care îi întâlnea, despre ce făcea zilnic. Citind declaraţiile din această carte vedem cum îi protejează pe cei cu care intră în contact, totuşi e legitimă întrebarea dacă nu putea să tacă sau să spună mai puţine lucruri. La asta trebuie adăugată şi întrebarea referitoare la dispoziţia sa de a spune Securităţii părerile sale, care de multe ori erau nişte interesante analize. Nu era asta o formă de a-i ajuta?

Aş vrea aici să mă opresc la două elemente ale unui posibil răspuns. Primul este legat de obiectivul principal al Securităţii. Al doilea priveşte obiectivul principal al lui Coposu însuşi.

Securitatea, ca orice forţă represivă dintr-un stat totalitar, are practic toate informaţiile pe care i le solicită celui anchetat. Obiectivul ei principal este să spargă o nucă tare cum era Corneliu Coposu. Încearcă în sensul ăsta să-l golească de conţinutul potenţial molipsitor al credinţelor sale, al adevărului său. Eşecul a fost evident, ca şi încercarea de a-l compromite. Securitatea nu a putut să-l utilizeze în niciun fel pe Coposu, nici măcar în orb, ceea ce a făcut ca monitorizarea sa să fie permanentă şi vizibilă pentru ca acesta să fie pentru mulţi nefrecventabil din cauza fricii acestora de a intra şi ei... sub lupa Securităţii.

Obiectivul lui Coposu este însă mai important, pentru că îl distinge de multe alte cazuri de victime politice, inclusiv de cele ale unor dizidenţi. Siguranţa sa de sine e în contrast cu complexul de superioritate specific ofiţerului de Securitate. Acesta din urmă ştie că are toate informaţiile, apoi se prevalează şi de un aparent drept de viaţă şi de moarte în raporturile cu cel anchetat.

Securistul avea prin definiţie acest complex de superioritate în faţa lui Coposu, dar răspunsul celui din urmă ţine mai mult de retorica politică decât de aceea a unei victime. Prin această subtilă insolenţă, Coposu-cel-din-arhive demonstrează măsura în care complexul de superioritate al anchetatorului nu e justificat şi că luciditatea istorică a fost tot timpul de partea celui aparent infinit de slab. La fel de infinit pe cât primului îi părea că va dura comunismul. Anticomunismul lui Coposu nu a făcut să cadă comunismul, dar reuşeşte o serie de mici victorii în confruntarea directă cu agenţii regimului şi, plecând de la disimetria raportului între anchetatul Coposu şi anchetator, ne semnalează spectaculos fragilitatea puterii celor care aveau atunci toată puterea.

Coposu vede în anchetator un biet agent al unui stat totalitar, prin agent pe acel stat îl priveşte în ochi şi îi spune cu insolenţă adevărurile sale. Pe de o parte, îl îneacă pe anchetator în mici adevăruri făcute să ascundă adevărul său profund. Pe de altă parte, transmite mesaje, analize şi idei către oamenii reali din spatele instituţiilor formale. Ştie că şi la nivelul acelui stat există o fragilitate, implicit şi o umanitate ireductibilă, o formă de raţionalitate dincolo de aparenţa triumfului omului nou. Această umanitate regăsită şi raţionalitate chiar vor doborî totalitarismul. Viitorul preşedinte PNŢCD a folosit statutul său de perpetuu anchetat pentru a transmite acele mesaje care mergeau în sensul trezirii acestei minime raţionalităţi cu potenţial antitotalitar.

Deşi analiza sa era lucidă la nivel istoric, comunismul colapsând din interior, fenomenul nu a fost similar la nivelul comunismului românesc. Dar acest tip de atitudine ne spune ceva important despre tipul de om politic care a fost Corneliu Coposu după 1989. Şi-a transmis mesajele cu consecvenţă chiar atunci când ele păreau politic contraproductive, pentru că nu se adresau unei populaţii de alegători, ci unui popor care trebuia şi el să-şi regăsească treptat umanitatea.

Modelul moral şi riscurile (de)mitizării

Trăim într-o perioadă istorică a suspiciunii. Trecutul e tărâmul de vânătoare al pseudo-cercetătorilor care nu caută adevărul, ci micile detalii artificial scoase din context care bruiază înţelegerea. Implicit fac imposibilă, chiar atunci când este cazul, admiraţia şi existenţa modelelor. Probabil că în raport cu acest tip de risc, autorul ne vorbeşte despre dorinţa sa de a-l "reabilita" pe fruntaşul ţărănist. Pe fond nu avem nevoie de dosarele Securităţii pentru a şti cine a fost Corneliu Coposu. În această carte vedem însă că până şi prin lupa deformantă a acestei instituţii se vede caracterul său şi ne impresionează ideea că el însuşi a lăsat pentru viitor, pe vremea când nu ştia că se va putea exprima liber, expresii ale libertăţii sale de conştiinţă în context totalitar.

În acest sens, e semnificativă concisa autoevaluare pe care şi-o face în testamentul său politic scris în 1994 şi dat publicităţii în 2018: "Cred că mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am să-mi reproşez vinovăţii majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute din dragoste de Patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de puşcărie, de suferinţele îndurate".

Asta ne ajută mai bine să citim coerenţa atitudinii sale înainte şi după 1989. Când, la începutul anilor 1990, se vede cu preşedintele I. Iliescu sau cu şeful SRI V. Măgureanu (amândoi ajungând mai târziu să se laude cu aceste întâlniri), el priveşte în faţă, chiar dacă într-un alt context, acelaşi sistem. Confruntarea sa cu Securitatea şi cu structurile statului comunist are loc de la naşterea acestora şi durează şi după dispariţia lor oficială, de fapt transformarea în forme instituţionale care niciodată nu i-au fost prietene liderului naţional-ţărănist. Putem spune că această confruntare continuă şi azi, pentru că statura fostei victime a represiunii politice rămâne agasantă pentru "moştenitorii Securităţii". Într-o lume a antimodelelor politice, modelul politic Coposu rămâne periculos.

Această inevitabilă luptă pentru memorie subliniază măsura în care marele merit al lui Corneliu Coposu e unul politic: a reprezentat în lupta politică un tip de legitimitate insuportabilă pentru puterea neo-nomenclaturistă. Monarhismul său din 1990 suna strident în acel context, dar aşa completa tipul de legitimitate pe care-l încarna. Atitudinea faţă de Coposu era atunci o hârtie de turnesol şi asta a condus la definirea întregului spectru politic. În confuzia şi obscuritatea postcomunismului, discursul lui Corneliu Coposu era ca un reflector pus atât pe imposturile puterii, cât şi pe fricile societăţii.

Nu era singurul care putea susţine un astfel de discurs politic, dar a fost cel mai credibil, a fost cel care a încarnat acest discurs. De unde şi ura sistemică împotriva sa. De unde şi impresia colectivă cvasiunanimă că moartea sa a deschis drumul către alternanţa politică din noiembrie 1996. Idee pe care o regăsim şi azi, idee semnificativă pentru acel timp. Ca şi cum moartea sa a fost mai convingătoare decât viaţa sa. Această evidenţă pentru contemporanii acelor momente din 1995 şi 1996 e grăitoare pentru importanţa, dar şi natura "mitului" Coposu de atunci. Era evidenţa că cei care deţineau puterea instituţională, economică şi mediatică nu puteau concepe o Românie cu Corneliu Coposu la putere. Oamenilor statului nedecomunizat le era frică de anticomunistul Coposu. Iată o formă de victorie morală a celui care avea cu adevărat sensul statului în faţa celor care-l locuiau ilegitim.

Moartea sa a părut aşadar ca un ultim sacrificiu. Dar de aici a venit şi marea confuzie între modelul moral şi modelul politic. Coposu-omul politic a fost umbrit nedrept de Coposu-modelul moral. Am încercat mai sus să arăt că atitudinea care reiese din documentele Securităţii nu este acea a unui radical, ci a unui strateg. Se distinge de alte posibile modele morale de rezistenţă în faţa comunismului prin inteligenţa politică de a pregăti momentul de după implozia regimului.

Sigur că e el însuşi un constant apărător al ideii importanţei moralităţii în politică, dar asta pentru că trăieşte într-un context dramatic, în care înainte şi după 1989, aşa cum spune şi în testamentul său politic, "lichelele" erau aproape peste tot. Dar apelul la moralitate în politică nu trebuie să fie interpretat ca o confuzie a celor două sfere, cea a acţiunii politice şi cea a credinţelor morale. Coposu însuşi e un credincios greco-catolic care-şi convoacă cu mare atenţie credinţa în discursul public. Coposu e un model politic tocmai pentru că încearcă echilibrul idealului weberian al omului politic, în care etica responsabilităţii pentru ceilalţi nu exclude, ci completează credinţa proprie.

Coposu era şi un realist, care ştia să utilizeze întreaga capacitate mobilizatoare a discursului idealist. Ştia că politica este arta posibilului. Idealurile sale nu erau abstracte: renaşterea PNŢ, apoi unirea opoziţiei politice şi civice într-o alternativă la postcomunişti. În sensul acesta, a fost un învingător, pentru că obiectivele sale ţineau de sfera posibilului şi au fost îndeplinite.

Mai mult decât realizările politice propriu-zise, inteligenţa politică a lui Corneliu Coposu va putea inspira generaţiile de azi şi de mâine. O inteligenţă care nu este una instinctivă, vine nu numai din experienţă, ci şi dintr-o cultură profundă, dintr-o dorinţă de a-şi cunoaşte semenii şi istoria poporului căruia i-a dedicat viaţa. Impresionantă în acest sens este conferinţa din 1986 de la sfârşitul cărţii despre rolul clerului în istoria românilor, lecţie de istorie şi discurs specific patriotismului luminat care-l definea.

Corneliu Coposu nu trebuie canonizat, nici mitologizat, îi trebuie doar dat locul de model politic de care memoria noastră naţională are atâta nevoie: acela al unui un om politic care vrea să se ia la trântă cu o istorie despre care ştie că nu e niciodată scrisă dinainte.

(Alexandru Gussi)