Marşul morţii prin Rusia (II)

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie (continuare)

Citiţi prima parte din acest capitol aici.

Mi-au trebuit doar câteva zile ca să mă obişnuiesc cu toate. Noua mea cameră, atribuţiile de muncă, programul şi condiţiile de lucru, dar mai ales atmosfera excepţională mi-au dat, toate, posibilitatea să trăiesc o experienţă foarte plăcută. Numeroasele posibilităţi de petrecere a unor seri distractive au jucat, cu siguranţă, un rol important. Simplu spus, în regiunea aceea din nordul îndepărtat m-am simţit în culmea fericirii.

După patru săptămâni, meşterul m-a trimis împreună cu cei doi flăcăi din Silezia (Bernhard Bauer şi Martin Schendel) într-un loc numit Malente-Gremsmühlen. Având în vedere starea jalnică a finanţelor noastre, contractul acela a fost foarte util. Toţi trei aveam aceeaşi vârstă - ne născuserăm în 1920 - şi trebuia să renovăm un sanatoriu pentru măicuţe deţinut de Partidul Nazist, care, din fericire pentru noi, avea să ne ofere gratuit cazare şi hrană pe toată durata restaurării.

Niciunul dintre noi nu putea totuşi să ignore agitaţia politică profilată la orizont. Aproape zilnic ni se repeta apăsat ce înfrângere umilitoare suferiserăm prin Tratatul de la Versailles din 1919 şi că sosise timpul să îndreptăm situaţia. De aceea n-am fost surprinşi când am fost chemaţi de la Malente şi ni s-a cerut să ne prezentăm la Bad Schwartau pentru o vizită medicală. M-a surprins totuşi faptul că mă asaltau sentimente pe care nu le încercasem până atunci: dorinţă amestecată cu teamă. Oare viaţa începea într-adevăr pentru mine?

Doctorii care m-au examinat n-au observat că eram predispus la crize de astm şi, pentru că nu voiam să fug de simţul datoriei, să ignor chemarea patriei, n-am menţionat nimic despre ceea ce păţisem anterior. De altfel, mă simţeam perfect sănătos, cu excepţia respectivă, şi nu mă gândisem nicio clipă să mă ascund în spatele afecţiunii mele pentru a evita recrutarea. Când am ieşit din sala de sport unde se ţinuse vizita medicală, ţineam în mână, ca numeroşi alţi tineri ce împărtăşeau aceeaşi experienţă, hârtia cu ştampila KV6, care mă declara apt pentru serviciul militar regulat, şi nu mi-am făcut prea multe griji.

Am decis toţi trei să sărbătorim evenimentul şi, împreună cu alţi tineri care trecuseră de asemenea vizita medicală, am mers la un bar din apropiere. Se apropiase data la care trebuia să mă prezint la Serviciul de Muncă al Reichului (Reichsarbeitsdienst, RAD) pentru perioada obligatorie, la acea vreme, şi am înţeles că, în curând după aceea, urma să fiu soldat. Singura armă de care mă temeam cu adevărat era Marina şi nu puteam nici măcar să explic motivul. Pur şi simplu nu voiam să navighez pe mare. "Lothar", mi-am spus liniştit, "cred că-i timpul să sui pe munţi. Ai face mult mai bine servind în Gebirgsjäger [vânătorii de munte] şi vei fi mai fericit acolo decât să fii închis pe o navă de război. În spaţii închise, ai putrezi pur şi simplu".

În luna octombrie, am mai lucrat două săptămâni la Timmendorfer Strand. Peste Marea Baltică şi linia de coastă, cerul atârna mohorât, acoperit de nori grei, cu averse de ploaie ce răpăiau pe plajele pustii. Între timp, proprietăreasa noastră trebuia să se descurce singură, deoarece soţul ei fusese mobilizat în armată. Invadarea Poloniei fusese încununată de succes şi oamenii vorbeau cu mândrie despre Blitzkrieg şi despre armatele noastre victorioase. Euforia generală era, cu siguranţă, molipsitoare şi mă simţeam bine printre colegi. Cu toate acestea, mi-am strâns puţinele obiecte pentru a face, în sfârşit, pasul mutării la Garmisch, în Alpi, deşi mă simţeam trist şi îndurerat să părăsesc coasta Mării Baltice, care-mi devenise dragă între timp.

Heinrich Holler, colegul meu care venise din partea saxonă a regiunii Vogtland, locuise o vreme în Bavaria Superioară şi-mi dăduse adresa unui anume Konrad Wolf, căruia i-am scris imediat. N-a durat mult şi mi-a răspuns, acceptându-mă. Deoarece Jocurile Olimpice de Iarnă, care trebuiau să aibă loc la Garmisch, fuseseră anulate din cauza războiului, nu doream să-mi asum riscul de a mă muta într-o localitate nouă fără să fiu sigur că voi avea un loc de muncă şi un contract scris. În plus, mă gândisem că, dacă mă mutam mult în interiorul uscatului, şansele de a fi recrutat în Marină erau mult mai mici. O dată în plus, mi-am zis: "Lothar, dacă trebuie să mergi în armată, atunci asigură-te că alegi o armă în care te vei simţi confortabil, ca Gebirgsjäger".

Aşa s-a făcut că, în seara de 15 octombrie, m-am urcat într-un tren spre Garmisch. În timpul staţionării în Hamburg, am fost realmente şocat de cele văzute: tot oraşul era cufundat în beznă din cauza alarmelor de bombardament. Cu raniţa în spate şi încercând să găsesc o cafenea, n-am întâlnit pe absolut nimeni pe stradă, cu atât mai puţin la volanul vreunei maşini. Asta nu m-a oprit însă şi nu m-a speriat, întrucât în urechi continuau să-mi răsune cuvintele Reichsmarschallului Göring, care, în discursul lui cel mai recent, ne asigurase pe toţi că, dacă şi un singur avion inamic va cuteza să zboare deasupra Reichului, puteam să nu-i mai spunem Göring, ci pur şi simplu Meier. Prea puţin ştiau sărmanii cetăţeni din Hamburg, şi de altfel toţi cei din oraşele germane importante, ce va urma. Până şi cei din provincie aveau să înveţe lecţia, peste câţiva ani, când Herr Meier a fost condamnat la moarte la Nürnberg.

Cu siguranţă, nu puteam să bănuiesc toate astea în seara aceea, când mă plimbam prin oraşul fantomatic, aşa că a doua zi m-am urcat încrezător şi plin de speranţe şi nerăbdare în trenul spre München.

Conversaţiile pe ton scăzut ale celorlalţi pasageri din compartimentul meu m-au cufundat iute într-un somn adânc şi tihnit, iar când m-am trezit, ajunsesem în gara din München, înviorat şi curios să văd "capitala Mişcării". Trei ore mai târziu mă aflam în alt tren, îndreptându-mă, de data aceasta, spre Garmisch şi privind fascinat peisajul Văii Loisach prin care treceam.

Panorama munţilor din jur, cu vârfurile deja acoperite de zăpadă, depăşea într-adevăr aşteptările mele, care fuseseră destul de ridicate. Aşadar, despre asta vorbeau mereu oamenii, m-am gândit, aceştia erau mult invocaţii Alpi! Peisajul strălucea în razele soarelui de toamnă, umplându-mă de căldură şi dragoste pentru patria mea. Simţeam că frumuseţea locurilor mă cuprindea într-o îmbrăţişare primitoare. Nedezlipindu-mă de fereastră şi nerăbdător ca trenul să ajungă cât mai repede în gara Garmisch, m-am întrebat de ce nu vizitasem mai devreme zona aceasta frumoasă. Regretul a fost însă repede înlocuit de emoţia momentului.

Am ajuns în Garmisch-Partenkirchen într-o zi de duminică, când în piaţa centrală avea loc o sărbătoare religioasă; m-a uimit atmosfera vibrantă şi veselia oamenilor adunaţi, unii pentru afaceri, alţii pentru a participa la sărbătoare. Pacea părea să domnească aici, supremă, neperturbată de lumea exterioară. Fetele şi femeile purtau cele mai bune Dirndl festive şi pălăvrăgeau într-un dialect pe care atunci nu-l puteam înţelege deloc şi pe care abia mult mai târziu am izbutit să-l deprind.

Singurul lucru care amintea de războiul purtat de Germania era faptul că majoritatea tinerilor ce se îmbulzeau la standurile din piaţă şi încercau să intre în vorbă cu fetele îmbrăcate în Dirndl nu purtau Lederhosen brodaţi şi cămăşile albe ale costumului tradiţional, ci uniforme deGebirgsjäger. În mijlocul lor, şi cu raniţa în spate, m-am simţit dintr-odată nefiresc în acest peisaj, ca un străin care priveşte în jur cu gura căscată sau la care localnicii înşişi privesc cu gurile căscate. Oamenii erau însă plini de bunăvoinţă faţă de mine, iar unii chiar s-au sinchisit să se intereseze de unde veneam şi încotro mă îndreptam.

Noul meu angajator se numea Konrad Wolf şi era meşter pictor, expert în tehnici de pictură şi lucrări de decorare; el îmi aranjase să locuiesc în casa unei familii, micuţă, dar foarte caldă, îngrijită şi primitoare, situată în Danielstrasse. Familia se numea Maier şi maniera caldă în care Mutter Maier şi fiica ei, Kathi, m-au întâmpinat şi mi s-au adresat de la bun început cu familiarul "du", ca şi cum ar fi fost perfect normal, a fost o surpriză plăcută. Kathi era cu un an mai mare decât mine şi, la început, a părut oarecum rezervată. Mutter Maier m-a plăcut însă de la bun început şi la scurt timp după sosirea mea mi-a spus:
- Lothar, se pare că ne înţelegem foarte bine şi dacă va continua aşa, poţi rămâne cu noi cât timp doreşti. A continuat după aceea cu un ton de uşor regret: Cu siguranţă, în curând vei fi chemat sub arme. Ai grijă să supravieţuieşti victoriilor noastre. Soţul meu a fost deja mobilizat.

Până atunci, traiul într-o familie şi ideea că toţi membrii ei se apără reciproc şi au grijă unul de altul erau concepte străine pentru mine. Acesta a fost un alt motiv pentru care, aproape imediat, m-am simţit atât de bine alături de oamenii aceia, protejat şi acceptat încă de la începutul şederii mele la ei. Frau Maier şi fiica ei au devenit pentru mine, până la urmă, ca o mamă şi o soră.

Zilele şi săptămânile ce au urmat au însemnat multă muncă, dar măcar duminicile îmi aparţineau. Mi-am cumpărat schiuri, am învăţat de unul singur să schiez pe pârtiile din apropiere şi, spre surprinderea mea, mi-am îmbunătăţit destul de repede performanţele, de la o duminică la alta, reuşind să cobor cu uşurinţă.

În martie 1940, am considerat că devenisem destul de bun ca să trec la alt nivel, aşa că am încătărămat piei de alpinism pe cele două schiuri şi am urcat spre vârful muntelui. În vale, primăvara începuse deja, iar verdele proaspăt al pajiştilor contrasta evident cu zona de zăpadă albă de deasupra, care strălucea în soare. Plin de nerăbdare, am lăsat valea în urmă, urcând spre crestele înzăpezite. După ce am apreciat că zăpada era suficient de groasă, mi-am pus schiurile cu piei şi am început ascensiunea grea, pas cu pas, pe traseul deja existent.

Pentru mine urcarea aceea, deşi dificilă, a fost incitantă: eram învăluit de o tăcere paşnică, iar zăpada scânteia sub cerul albastru strălucitor. Nu mai vorbesc de faptul că, urcând constant, la fiecare metru parcurs beneficiam de o panoramă tot mai bună a regiunii înconjurătoare. Deşi eram încântat de progresele înregistrate la schi, nu mă simţeam totuşi suficient de încrezător că voi putea coborî chiar din vârf, aşa că m-am oprit pe umărul muntelui. Am desfăcut benzile de piele de pe tălpile schiurilor (pe atunci nu existau legături cu arici), mi-am înfipt schiurile în zăpadă ca să mă aşez pe ele şi am înfulecat gustarea adusă în rucsac. Tocmai când voiam să muşc din pâinea unsă cu miere artificială, mi s-au alăturat un tânăr şi prietena lui. În mod evident, urcaseră în urma mea. Nici ei nu doreau să ajungă în vârf, au preferat să stea de vorbă cu mine, folosind apelativul "du", care era un mod familiar de conversaţie pe munte.

Toţi eram profund impresionaţi, ba chiar emoţionaţi, de frumuseţea înconjurătoare. Era anul 1940 şi, pe atunci, regiunea nu era tulburată de circul actual de pe pârtiile de schi, iar în dimineaţa aceea, doar noi trei ajunseserăm sus pe pantă, astfel că ne simţeam una cu natura.

Oricât ne-am fi dorit să rămânem în locul acela idilic şi să ne bucurăm de razele calde ale soarelui, trebuia să începem coborârea.

La început am schiat prin zăpada afânată şi încântătoare, dar când traversam Hochalm, zăpada devenise mai întărită şi aderentă, pentru ca, înainte de Kreuzeck, să se transforme într-o zloată topită şi neplăcută, aşa că a trebuit să abandonez cristianele elegante şi să recurg la folosirea fundului, deoarece schiurile nu mai făceau faţă. Am sfârşit cu nasul în zăpadă şi amuzându-mă împreună cu ceilalţi doi tineri de cât de nepriceput eram, de fapt, ca schior. Mi-a luat destul timp să mă ridic din nou pe schiuri.
- Oricine poate să schieze pe zăpadă bună, mi-a strigat Konrad din locul unde se afla, puţin mai jos. Cu siguranţă, vei mai păţi aşa ceva de multe ori.
- Nu contează, eu tot mă distrez! Haideţi mai departe, să-I dăm drumul, chiar dacă va fi şi mai greu.

După ce am ajuns în siguranţă la poalele muntelui, ne-am pus schiurile pe umeri şi am trecut pe lângă nişte lunci superbe, presărate deja de toporaşi. Ajuns la Danielstrasse, am exclamat:
- Dacă aş şti să cânt iodlere, cred aş cânta unul în cinstea acestei zile şi a primei mele coborâri cu schiurile de pe munte, pe care n-o voi uita niciodată!

Prietena lui Konrad a comentat cu un zâmbet larg:
- Ia uitaţi-vă aici, oameni buni, prietenul nostru din Germania de Nord vrea acum să-nveţe să cânte iodlere! Lothar, dacă mai continui aşa, te vei transforma într-un adevărat localnic din Garmisch!

Deşi eram epuizat în seara aceea, am simţit totuşi dorinţa să ies la dans. Îi promisesem prietenei mele Kathi, care era ceva mai tânără, că vom merge la hanul Ettaler Mandl. De acum simţeam că prind rădăcini şi că locul acesta era căminul meu, deşi venisem în Valea Loisach doar ca simplă calfă.

Apoi, bineînţeles, s-a produs inevitabilul. În marţea care a urmat excursiei mele pe munte, poştaşul mi-a adus scrisoarea de convocare la Serviciul de Muncă al Reichului. Pe 15 mai 1940 urma să mă prezint la tabăra de muncă RAD Hochbrück, de lângă Schleissheim, în apropiere de München. Întâmplător, firma mea trebuia în aceeaşi zi să înceapă proiectul destul de amplu al reamenajării unei cazărmi din Mittenwald, pe care şeful meu reuşise să-l obţină, aşa că a trebuit să-l informez cu blândeţe despre schimbarea de planuri.

El s-a enervat însă şi, întorcându-se spre mine, a strigat furios:
- Lothar, situaţia asta pur şi simplu nu mai poate continua aşa! Imediat ce termin să-l învăţ pe un tânăr tot ce ştiu, îmi este şterpelit de sub nas. La urma urmelor, munca noastră în cazărmile acelea nu-i importantă şi ea pentru război? Nu contează deloc? Nu voi putea continua doar cu muncitori bătrâni. De ce nu le este clar că tu poţi realiza mai multe pentru poporul nostru dacă vei lucra pentru mine aici decât în RAD? Cu siguranţă RAD şi convocarea militară se pot descurca şi fără tine, în vreme ce eu voi rămâne aici cu nişte ajutoare obosite! Nu, este inacceptabil! Cu siguranţă, voi putea să te declar "scutit" pentru că eşti un muncitor serios şi truditor. Am prieteni sus-puşi şi voi apela la ei, fiindcă îmi vor susţine cu siguranţă cererea. Sunt sigur că se poate rezolva!

Eu însă eram tânăr şi aventuros şi de aceea i-am refuzat oferta. De asemenea, mă simţeam obligat să ascult chemarea patriei mele. În general, nu mă deranjau apelativele, dar în niciun caz nu doream să fiu arătat cu degetul fiindcă fugisem de recrutare. Şi oricum, după cum stătea situaţia, obţinusem victorii după victorii, veştile bune curgeau întruna de pe front şi doream să fac parte din istoria glorioasă a Wehrmacht-ului. N-aş fi putut bănui niciodată că gloria aceea avea să fie ceva trecător şi nu mi-aş fi putut imagina nicio data ce orori sinistre mă aşteptau.

O viață secretă (II)

Benjamin Weiser
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi prima parte a acestui fragment aici.

Lang a oprit la apropiatul Hotel Central şi i-a lăsat pe Henry şi V.P. la intrarea din faţă. După ce a parcat, a intrat la recepţie şi l-a găsit pe ofiţerul de susţinere CIA, care se ocupase de contrafilaj în gară şi care îi urmărise cu un alt automobil. Lang i-a spus că drumul "meritase" - un semnal prestabilit care însemna că totul decursese aşa cum fusese planificat. A adăugat că va reveni în curând cu mai multe detalii.

În scurt timp s-au reunit toţi într-o cameră de hotel, unde V.P. s-a prezentat.
- Mă numesc Ryszard Kuklinski, a spus el.

Se născuse pe 13 iunie 1930 în Varşovia şi era locotenent-colonel în Statul Major General polonez.

Henry şi-a arătat legitimaţia militară şi s-a prezentat ca "pulkownik Henryk" sau "colonelul Henry". I-a oferit lui V.P. cafea sau coniac. Kuklinski a clătinat din cap. Vorbind într-o engleză stricată, a spus că băuse suficient din ambele pentru seara aceea. Kuklinski şi Henry s-au aşezat în fotolii, iar Lang la capătul patului. Henry i-a cerut lui Kuklinski un document de identitate şi polonezul i-a înmânat imediat legitimaţia militară şi paşaportul. Vorbind acum în rusă, Kuklinski s-a identificat ca fiind căpitanul Legiei, un iaht lung de cincisprezece de metri deţinut de Statul Major General polonez, şi comandantul echipajului acestuia format din nouă membri, ofiţeri ai forţelor armate terestre, navale şi aeriene. Plecaseră din Polonia cu două săptămâni în urmă, vizitau porturi germane, olandeze şi belgiene şi urmau să revină acasă la sfârşitul lunii august. Kuklinski s-a descris ca fiind un practicant experimentat de iahting şi a spus că organizase călătoria cu aprobarea superiorilor săi. Ei navigau ca turişti, se îmbrăcau neprotocolar şi-şi petreceau timpul vizitând obiective turistice şi făcând cumpărături. Kuklinski îşi adusese şi fiul de şaptesprezece ani, Boguslaw, cunoscut ca Bogdan, căruia îi plăcea să navigheze cu tatăl său. Dar, aşa cum le explicase Kuklinski şefilor lui, călătoria reprezenta, de fapt, o acoperire pentru o misiune de cercetare a armatei poloneze, care să spioneze porturi şi instalaţii navale occidentale. Ei aveau să examineze linii de coastă, râuri, porturi, poduri şi canale pe care le ştiau doar din hărţile militare. Desigur, a continuat polonezul, el nu le spusese superiorilor săi şi celălalt motiv al călătoriei: planul complex care-i îngăduia stabilirea unui contact cu Occidentul. Kuklinski părea agitat şi emoţionat, dar în acelaşi timp animat de o voinţă puternică. El ceruse echipajului să revină pe Legia până la miezul nopţii, ceea ce însemna că mai dispunea doar de nouăzeci de minute. Ofiţerul de contrainformaţii de pe iahtul lor le ordonase să iasă în grupuri de minimum două persoane, o regulă pe care Kuklinski o încălcase, plecând singur. Era timp destul pentru ca vreun membru al echipajului să-i observe absenţa şi să pună întrebări. Întrucât presupusese că nu va avea decât o singură întâlnire, o singură ocazie pentru a-şi prezenta cazul, Kuklinski a susţinut o pledoarie emoţională pentru ca Henry să înţeleagă motivele pentru care contactase armata americană. Fuma constant în timp ce vorbea, fumul de ţigară umplând camera.

Nu Polonia şi-a ales locul în acea lume divizată în blocuri ideologice, a spus Kuklinski, şi nu armata poloneză a ales să facă parte din maşina sovietică de război. El considera că interesele Poloniei erau mai degrabă aliniate cu ale Occidentului decât cu ale Moscovei şi dorea ca ţara lui să fie eliberată de sub dominaţia sovietică. Nu considera SUA ca un adversar şi era de părere că, pentru securitatea reciprocă, armata poloneză şi cea americană trebuiau să deschidă o linie de comunicare. Kuklinski a spus că ajunsese la concluzia aceasta după ce devenise membru al Statului Major General, unde avea acces la secretele militare ale ţării sale şi ale Tratatului de la Varşovia. Timp de aproape nouă ani, misiunea lui fusese aceea de a pregăti un "război fierbinte" cu Occidentul, dar tot ce văzuse îi confirmase convingerea că Polonia făcea parte din tabăra greşită.

Henry l-a întrebat la ce materiale ar putea avea acces. Kuklinski a răspuns că deţinea informaţii de adâncime, dar avea acces şi la planurile de război sovietice pentru Europa occidentală. Acestea includeau ordine sovietice în caz de război pentru trupele poloneze şi cele din Tratatul de la Varşovia, plus elemente importante ale ordinii de bătaie pentru trupele est-germane şi cehoslovace şi pentru trupele sovietice din RDG. El era la curent cu informaţiile legate de cele mai recente exerciţii militare - pe multe dintre ele concepându-le chiar el. Aceste exerciţii se bazau pe date privind punctele forte şi vitezele de mobilizare ale trupelor din Tratatul de la Varşovia. Kuklinski putea furniza rapoarte de testare pentru rachete, bombe şi tancuri sovietice, informaţii pe care se bazau planurile de pregătire a bătăliilor. El avea acces la toate calculele majore pentru mobilizarea, desfăşurarea şi regruparea trupelor din Tratatul de la Varşovia. Putea furniza exemplare din publicaţia sovietică strict secretă Voiennaia Misl ("Gândirea militară"). Fusese prea riscant pentru el pentru a aduce ceva pe iaht, dar putea furniza copii de îndată ce revenea în Polonia.

Kuklinski a mai spus că ajunsese la concluzia că NATO nu cunoştea deloc strategiile de război sovietice şi că dorea să contribuie la astuparea acelui gol, pentru a consolida forţele occidentale, acest lucru reprezentând pentru el cel mai bun mod de menţinere a păcii.

A afirmat că avea să facă orice pentru a-şi demonstra sinceritatea, inclusiv să susţină un "test al adevărului", aşa cum s-a exprimat el. A zis că ştia puţină engleză şi că fusese mereu leneş în a învăţa limba. Însă, dorea să remedieze acest lucru cât mai curând posibil. Kuklinski a spus că el scotea frecvent multe dosare din seifurile cu documente secrete ale Ministerului Apărării. Avea o relaţie excelentă cu ofiţerii care se ocupau de dosarele acelea şi practice putea obţine aproape orice document de la ei. A identificat şi alţi ofiţeri care-i împărtăşeau îngrijorarea faţă de supravieţuirea Poloniei în caz de război şi le-a enumerat numele, rangurile şi funcţiile. A propus formarea unui grup secret, care să avertizeze din timp Occidentul în cazul unui atac neprovocat, efectuat prin surprindere. Orice astfel de atac ar fi depins de capacitatea Uniunii Sovietice de a deplasa pe teritoriul Poloniei o forţă terestră uriaşă, cunoscută ca Eşalonul Strategic Doi, care să pătrundă în Europa de Vest. Planul lui Kuklinski consta în paralizarea sistemelor de comunicaţii şi de comandă ale Tratatului de la Varşovia şi în încercarea de a zădărnici mişcarea acelei forţe.

Încă nu discutase ideea cu alţi ofiţeri, dar era convins că, dacă i-ar fi întrebat, ei ar fi fost de acord să-l ajute. Kuklinski şi complicii lui aveau să emită propriile lor directive, ordonând soldaţilor să nu se alăture unei ofensive, decât dacă Occidentul ataca primul. A mai spus că memorase amplasamentul tuturor obiectivelor strategice (autostrăzi, poduri, canale, căi ferate, turnuri radio şi staţii de realimentare) pe care ar fi trebui să le utilizeze Eşalonul Strategic Doi în traversarea Poloniei.

Kuklinski avea dreptate. Principala temere a Pentagonului era că Moscova şi Tratatul de la Varşovia, cu avantajul lor în forte convenţionale, vor ataca Europa de Vest fără o mobilizare masivă în prealabil, "ca un trăsnet", după cum se exprimase un ofiţer american.

Polonezul a zis că strategii sovietici erau de părere că singura modalitate prin care Pentagonul ar fi putut contracara un asemenea atac era folosirea armelor nucleare. Era însă improbabil ca SUA să le folosească pe teritoriu sovietic, deoarece aşa ceva ar fi escaladat periculos un conflict. De aceea, Occidentul ar fi făcut un pas intermediar: ar fi utilizat arme nucleare pentru a lovi Eşalonul Strategic Doi, după ce acesta părăsise teritoriul sovietic, dar înainte să ajungă în Europa de Vest.

Şi exista un singur loc unde se putea întâmpla asta: Polonia. Aproape 95% din cele câteva mii de tancuri şi vehicule ce compuneau Eşalonul Strategic Doi ar fi trebuit să treacă prin Polonia înainte de a ajunge în RFG, Franţa, Olanda şi Belgia. Asta însemna că Polonia ar fi fost atacată de NATO cu 400.600 de lovituri nucleare directe. Chiar dacă URSS-ul şi restul Tratatului de la Varşovia ar fi ieşit victorioase în urma unui asemenea atac, a spus Kuklinski, Polonia urma să fie distrusă.

Henry a ascultat atent şi a interpretat pentru Lang. El i-a spus lui Kuklinski că îi înţelegea antipatia faţă de Moscova, dar un complot pe timp de pace al ofiţerilor polonezi ar fi fost sortit eşecului. Kuklinski şi complicii lui şi-ar fi pierdut viaţa. Henry a spus că modul cel mai bun prin care Kuklinski şi-ar fi putut atinge obiectivele ar fi fost să opereze de unul singur şi să informeze Statele Unite despre inamicul lor comun.

În timpul dialogului dintre cei doi, Lang l-a cercetat pe Kuklinski; ulterior avea să scrie: "este un bărbat scund, cu păr blond, răvăşit, cu ochi albaştri pătrunzători şi cu gesturile şi manierismele unui ins în care este zăgăzuită o cantitate nelimitată de energie. Zâmbeşte scurt, din când în când, dar umorul pare să joace doar o mică parte din comportamentul lui general."

Kuklinski vorbea cu aplomb, ba chiar cu un uşor aer de superioritate. "El dorea ca noi să ştim exact ce voia să facă şi ce putea să ofere", a notat Lang.
- Vă voi spune tot ce ştiu..., a zis Kuklinski. Îmi puteţi copia toate documentele... Când vă ajut pe voi, îmi ajut propria ţară.

La un moment dat, în timpul conversaţiei, Lang s-a scuzat, luând cu el în baie legitimaţia şi paşaportul lui Kuklinski; a scos un carneţel din buzunarul de la şold şi a copiat informaţiile, adăugând detalii scurte despre conversaţia pe care Henry i-o tradusese.

Întorcându-se în cameră, s-a scuzat din nou şi a spus că va reveni în curând. S-a dus apoi în recepţia hotelului, l-a găsit pe ofiţerul de susţinere CIA şi i-a înmânat notiţele sale.

*
Când Lang s-a întors, Kuklinski şi Henry erau adânciţi în conversaţie şi, deşi Lang nu ştia rusa, şi-a putut da seama că bărbaţii discutau despre aversiunea lor mutuală faţă de sistemul sovietic şi înfierau pe rând comunismul. Kuklinski a oferit numai fragmente de informaţii despre viaţa sa: tatăl îi fusese ucis într-un lagăr de concentrare german. El intrase în armata poloneză după război, în 1947, când avea şaptesprezece ani. În 1952 se căsătorise cu Joanna, pe care o numea afectuos Hanka. Aveau doi fii. În 1967 fusese promovat locotenent-colonel. Acum nu era prima dată când se gândise să contacteze Occidentul. Din noiembrie 1967 până în mai 1968 fusese în Vietnam, ca parte a delegaţiei poloneze la Comisia Internaţională de Control (ICC - International Control Commission), care includea Polonia, Canada şi India şi care monitoriza acordurile de la Geneva.

Privindu-i pe soldaţii americani din Saigon, Kuklinski s-a gândit să caute un ofiţer american de origine poloneză căruia să i se destăinuie. Până la urmă, a decis că nu era momentul potrivit, dar a părăsit Saigonul cu sentimentul că Occidentul nu era atât de decadent pe cât îl descriau mereu oficialii polonezi şi sovietici. El a recunoscut că ducea o viaţă prosperă în sistemul comunist; se aştepta să fie promovat colonel în toamna aceea şi putea fi numit şef de stat-major al unei divizii. Însă două evenimente îl determinaseră să acţioneze: invazia din 1968 a Cehoslovaciei, când trupele poloneze îi ajutaseră pe sovietici, şi împuşcarea muncitorilor de pe coasta Balticii de către soldaţii polonezi, doi ani mai târziu. Henry s-a uitat la ceas. Kuklinski trebuia să se întoarcă la ambarcaţiunea sa. Au convenit să se întâlnească din nou, iar Kuklinski a sugerat să aştepte câteva zile, până când Legia ajungea la Oostende. Henry a insistat totuşi pentru o întâlnire a doua zi, la Rotterdam. Lang a sugerat ca aceasta să aibă loc la Euromast, o atracţie turistică binecunoscută, uşor de găsit şi convenabilă pentru ajungerea din port. Kuklinski putea merge acolo fără a atrage atenţia, a spus Lang, deşi trebuia să aibă grijă, deoarece fiind un punct turistic popular putea fi vizitat şi de alţi membri ai echipajului său. Henry a spus că-l vor aştepta la ora 17 la un releu TV din parc şi, dacă nu sosea, aveau să revină la ora 19 şi din nou, dacă era nevoie, la ora 22.

Au discutat despre cum să creeze o acoperire pentru plecările lui Kuklinski departe de Legia. Kuklinski a spus că o scuză plauzibilă ar fi aceea că era în căutarea unui carburator sau a altor piese pentru Opelul lui, model 1968.

La 23.40, Henry şi Lang l-au îmbrăţişat pe Kuklinski cu reală admiraţie. Când se pregăteau să plece, Lang l-a întrebat pe Kuklinski despre semnătura misterioasă pe care o folosise în scrisoarea din Bonn.
- Ce înseamnă V.P.?

Kuklinski a ridicat arătătorul drept spre tavan şi a zâmbit.
- Eu sunt Vikingul Polonez, a spus el.

*
După ce l-au lăsat pe Kuklinski lângă gară, care se afla la cinci minute de mers pe jos de iahtul său, cei doi ofiţeri s-au întors la ambasada din Haga. La miezul nopţii, au pregătit două cablograme către sediul central, în care au relatat prima lor întâlnire şi planurile pentru sesiuni ulterioare. Au încheiat prima cablogramă cu o evaluare a motivaţiei polonezului: "Aparent strict ideologică, bazată pe sentimente patriotice şi antisovietice intense".

În cea de-a doua cablogramă au oferit observaţii mai detaliate. După părerea lui Henry, Kuklinski părea "foarte conştient de securitate... foarte preocupat de calitatea procedurilor noastre de securitate, îngrijorat de propria lui siguranţă şi mai ales de cea a familiei."

Henry l-a citat pe Kuklinski care spusese: "nu-mi transmiteţi rapoartele prin mijloace electronice. Am auzit în statul-major un zvon potrivit căruia ei vă pot citi codurile." Henry a remarcat că atunci când îl conduseseră înapoi, Kuklinski "a dorit să fie lăsat într-un colţ întunecat, pentru a evita orice posibilitate de a fi văzut de colegi".

"Ca polonez patriot, fără pic de dragoste pentru sovietici", a scris Henry, "simţea că trebuie să ajute Occidentul. M-a impresionat curajul lui... «Daţi-mi un magnetofon şi alegeţi orice subiect, iar eu o să vă spun tot ce ştiu.»... E ca o cascadă."

Henry a subliniat că Kuklinski era "militar", nu "ofiţer de informaţii". A adăugat: "este fie foarte sincer, fie un actor dat naibii." Kuklinski îi reamintise de propriile lui experienţe în al Doilea Război Mondial: "Pe scurt, este un polonez."

În partea de cablogramă scrisă de Lang, acesta l-a descris pe Kuklinski printr-o serie de cuvinte: "deschis", "convins", "mândru", "inteligent", "vânos". "Se pare că avem de-a face într-adevăr cu un individ cu mult peste media de inteligenţă şi talent", a scris el. A estimat că Kuklinski avea aproximativ 1,75 m înălţime şi 68 de kilograme "de muşchi solizi". Lang a adăugat: "Deşi sunt de mărimea lui şi mai greu cu cel puţin 5 kilograme, am senzaţia că nu mi-ar plăcea să boxez, să mă lupt sau să mă confrunt cu el în mod fizic. Este un hombre dur."

A mai precizat: "Am avut senzaţia că nu era aproape deloc agitat. Agitat sau nu, el ştie cu certitudine ce înseamnă asocierea cu noi şi, ştiind asta, trebuie să ai mult curaj pentru a face pasul pe care el l-a făcut... A venit cu un scop şi a fost un profesionist absolut. Mă bucur că este de partea noastră." Cablograma se încheia cu observaţia echipei că "moartea tatălui, experienţele din Saigon şi sentimentele mult timp zăgăzuite sugerează că următoarele contacte ar trebui să fie orientate către individul care trăieşte un catharsis, totuşi continuă să fie sfâşiat de conflicte între succesul lui în lumea sa şi idealismul occidental".

Henry şi Lang au adăugat o cerinţă privind "solicitările de informaţii" - ce întrebări dorea Langley să-i pună lui Kuklinski şi ce documente ar trebuit să i se ceară.

Cablograma a fost expediată la ora 2.04. Sediul central a răspuns aproape imediat cu un mesaj de cinci rânduri care confirma existenţa unui dosar despre Kuklinski ce includea detalii biografice şi rolul său în ICC din Vietnam. Numele oferite de Kuklinski la prima întâlnire erau în general corecte, anunţa cablograma, care le cerea lui Lang şi Henry să se concentreze în a doua întâlnire asupra modului de comunicare cu CIA, după revenirea în Polonia. Iar dacă Kuklinski şi familia sa aveau nevoie de asistenţă urgentă pentru a părăsi Polonia, aceasta avea să le fie oferită, se mai adăuga în cablogramă. Henry şi Lang urmau să lase în continuare impresia că erau militari, nu ofiţeri CIA.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.

 

O viaţă secretă (III)

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi a doua parte a acestui fragment aici.

Sâmbătă dimineaţa devreme, Lang şi Henry au mers cu maşina la Rotterdam, unde au rezervat o cameră la un hotel. Pentru a menţine aparenţa de oameni de afaceri, au umplut o valiză goală cu pantofi, care să-i confere greutate. Li s-a alăturat un tehnician din staţia Bonn, un meşter bun la toate care putea repara aparate foto stricate, magnetofoane sau aproape orice. I s-a cerut să caute şi să cumpere un carburator.

Spre sfârşitul după-amiezii, Lang şi Henry s-au îndreptat spre parcul RV, pentru a-l aştepta pe Kuklinski. În jurul orei 17, l-au văzut, însoţit de un adolescent cu părul blond şi rar. Kuklinski şi băiatul au trecut de Henry, care făcea fotografii ca un turist obişnuit.
- Domnule, a spus Kuklinski încet, el este fiul meu.

El şi băiatul au mers mai departe, făcând poze şi amestecându-se cu un grup de turişti. Câteva minute mai târziu, Lang şi Henry l-au văzut pe Kuklinski spunându-i ceva fiului său, care s-a îndepărtat. Polonezul s-a apropiat de Lang, care l-a condus peste un pod pietonal şi, împreună cu Henry, au mers cu maşina la hotel. Odată ajuns în cameră, Kuklinski a radiat de încântare, când a vorbit despre fiul său, Bogdan. Băiatul nu înţelegea engleza, a spus el, şi ar fi presupus că salutul tatălui său fusese doar un gest amical faţă de alt turist. Kuklinski a zis că-i spusese fiului că mergea la cumpărături pentru Hanka şi-i lăsase zece guldeni pentru suc şi bomboane. Bogdan avea să se descurce de unul singur câteva ore. Ei conveniseră să se întâlnească mai târziu în parc, dar dacă tatăl lui nu apărea, Bogdan trebuia să se întoarcă la iaht fără el. Kuklinski avea să sosească mai târziu.

Kuklinski, care continua să fumeze ţigară după ţigară, tuşind uneori, părea mai relaxat decât în seara precedentă. Lang a pus pe masă un casetofon Philips cu un mic microfon detaşabil.
- Locuiesc în Varşovia, a început Kuklinski, pe strada Jana Olbrachta, numărul 19A, apartamentul 55.

Era un bloc locuit exclusiv de militari şi familiile lor. Clădirea avea opt etaje, pe când cele din jur aveau doar patru. Kuklinski locuia la etajul cinci, care era deservit de două ascensoare. A spus că vecinul lui imediat era Egon Franke, un faimos campion olimpic de scrimă, în prezent antrenor la un club. Apartamentul lui Franke era singurul cu care avea un perete comun. Kuklinski a spus că nu ştia numele celorlalţi vecini de pe palierul său.
- Avem trei camere şi o bucătărie, a spus el. În apartament există o singură intrare. Sunt trei ferestre şi un balcon mare, cu vedere spre un cartier rezidenţial.

Strada era păzită, în special după lăsarea întunericului, de miliţieni în uniforme, care aveau motociclete sau maşini dotate cu staţii radio.
- În general, lucrez peste program, a spus el.

Adesea ajungea acasă la ora 23.00, în unele zile chiar mai târziu.
- Uneori, când maşina nu-mi funcţionează sau când vreau să economisesc banii de benzină, folosesc maşina oficială a şefului meu, un Fiat, de care adesea şeful nu mai are nevoie după orele de lucru, a spus Kuklinski. Dacă sunt singur, şoferul mă duce acasă pe traseul meu. Dacă suntem mai mulţi, decidem cine să fie dus primul acasă. Kuklinski le-a relatat că îi plăcea să socializeze cu alţi ofiţeri din clubul de iahting al Statului Major General, care se numea "Atol" şi care avea sediul pe strada Wisniowa. El era vicepreşedintele clubului. Îi plăcea să navigheze cu familia şi încerca să-şi petreacă week-end-urile cu soţia lui, Hanka, cu Bogdan şi cu celălalt fiu al lor, Waldemar, care avea nouăsprezece ani. Hanka era contabilă într-o fabrică de strunguri şi împreună câştigau suficient "pentru un trai decent". Se împrumutase ca să cumpere un garaj pentru maşina lor şi plătea reparaţiile auto după ce avusese două accidente. Băieţii aveau nevoie de haine şi de rechizite şcolare. Waldemar cumpăra constant cărţi şi avea o bibliotecă mare.

Lang a fost impresionat de stăpânirea detaliilor dovedită de Kuklinski. Uneori, în timpul acelei întâlnirii, dar şi în a treia, care a avut loc câteva zile mai târziu la Oostende, Kuklinski a luat microfonul şi a început să se plimbe prin cameră. La un moment dat, a vorbit patruzeci şi cinci de minute despre educaţia sa militară, despre misiuni trecute şi actuale şi despre accesul la documente secrete, gesticulând ca şi cum ar fi fost într-o şedinţă de personal. Aparent, au scris ulterior Lang şi Henry, polonezul deţinea "controlul total al subiectului" şi o "abilitate remarcabilă de a organiza şi articula materialul".

Kuklinski a spus că se alăturase Statului Major General în 1963, iar acum lucra în cadrul Direcţiei Operaţiuni, care era un fel de creier al Ministerului Apărării. El a descris apoi perioada de şase luni petrecută în Vietnam, unde văzuse de aproape trupele americane. În 1969, fusese autorul principal al unui exerciţiu de transmisiuni pentru trupe poloneze, est-germane, cehoslovace şi sovietice. În vederea pregătirii acelui exerciţiu, plecase la Moscova, unde lucrase îndeaproape cu comandanţi ai Tratatului de la Varşovia. Era bine apreciat şi fusese desemnat să conceapă toate exerciţiile de pregătire militară din Polonia. Fusese autorul principal al exerciţiilor "Vara 70", "Vara 71" şi "Primăvara 69", fiecare necesitând colaborarea cu douăzeci până la patruzeci de ofiţeri din Tratatul de la Varşovia.

Kuklinski scrisese directivele anuale de instruire operaţională pentru ministrul Apărării, Wojciech Jaruzelski, în care analiza starea de pregătire a armatei poloneze şi elabora planuri noi pentru fiecare an. Fusese trimis în România, ca să studieze pregătirea şi planificarea militară a armatei române. În toamnă, urma să-l însoţească pe Jaruzelski în URSS, pentru a urmări exerciţii militare ale armatei poloneze, ce aveau să includă lansări de rachete Scud şi rachete ale apărării antiaeriene poloneze.

Kuklinski nu avea rude sau prieteni în străinătate, dar ţinea legătura regulat cu ofiţeri din alte armate membre ale Tratatului de la Varşovia şi-şi dezvoltase o reţea de experţi care-i furnizau cele mai recente informaţii de care avea nevoie în activitatea sa. Adesea vizita unităţi militare din Polonia şi se întâlnea direct cu comandanţii lor, care-l tratau cu respect.

În timp ce vorbea, Kuklinski fuma întruna ţigări, pe care le ţinea între degetul mare şi degetul mijlociu, în stilul european. Henry şi Lang i-au spus că va primi o cameră foto miniaturală pentru a fotografia documente secrete şi au petrecut o parte a întâlnirii explicând un sistem iniţial de comunicare pe care să-l aibă în Polonia. Lui Kuklinski i s-au cerut detalii despre viaţa sa zilnică, începând cu locul unde parca maşina la serviciu (adesea pe o stradă publică), până la străzile pe care se deplasa uzual. I s-a spus că, de câte ori era posibil, trebuia să-şi şofeze propria maşină - mai degrabă decât să ia autobuzul sau maşina de serviciu - şi să urmeze de fiecare dată aceleaşi rute, la dus şi la întors. Henry a explicat că în felul acela americanii puteau să-l urmărească şi să-I lase semnale, iar dacă s-ar fi abătut de la rutina aceea, puteau începe să-şi facă griji.

Cheia era simplitatea, a spus Henry. Statele Unite aveau să-l contacteze în Varşovia, aruncându-i o scrisoare pe geamul maşinii. Scrisoarea avea să conţină un text inofensiv, dar şi un mesaj ascuns, vizibil doar când peste hârtia se apăsa un fier de călcat (CIA numea tehnica respectivă "SS", de la "scriere secretă"). Mesajul avea să confirme ora şi locul primei întâlniri din Varşovia. Henry i-a spus lui Kuklinski să folosească pseudonimul "Jack Strong" când semna scrisori către americani.

Ei l-au asigurat, de asemenea, pe polonez că, în cel mai negru scenariu, atunci când credea că urma să fie arestat şi că trebuia să fugă din ţară, guvernul american va avea grijă de el şi de familia sa. Au spus că americanii vor începe să pună deoparte fonduri în acest scop. Kuklinski, care înţelegea riscurile pe care şi le asuma, a fost surprins de declaraţia aceea. El presupusese că avea de-a face cu armata americană, că purtau discuţii de la ofiţer la ofiţer, şi subliniase în mod clar că motivaţia lui era ideologică, nu financiară. Dorea să rămână în Polonia şi să acţioneze împotriva Uniunii Sovietice şi nu dorea decât sprijinul Statelor Unite în acest sens.

Când a doua întâlnire s-a apropiat de sfârşit, Kuklinski li s-a adresat direct lui Henry şi Lang. A spus că nu dorea să discute despre domenii în care nu avea experienţă.
- Nu vreau să discutăm despre opiniile mele politice. La urma urmelor, a spus el, era militar.
- Cu toate acestea, ca orice polonez, înţeleg că ne găsim într-o situaţie forţată şi că am fost siliţi să purtăm jugul comunist.

Deoarece era militar de douăzeci şi cinci de ani, "am observat viaţa şi întâmplările din lume, începând cu Războiul din Coreea, apoi situaţia din Indochina, evenimentele din Cehoslovacia, dramele din propria noastră ţară... şi toate m-au convins că, din păcate, partea comunistă este cea agresivă".

În opinia sa, în caz de război, forţele armate poloneze nu puteau fi niciodată "înjugate la maşina sovietică de război". Timp de secole, a spus el, Polonia avusese tradiţia libertăţii şi armata poloneză fusese "acolo unde se luptase pentru libertate".

Chiar dacă Polonia se afla în blocul comunist, a continuat Kuklinski, "deşi ne aflăm în interiorul sistemului defensiv al URSS-ului, locul forţelor noastre armate, locul armatei noastre este de partea libertăţii. Acolo este şi armata voastră, armata Statelor Unite."

La ora 21:05, cei trei bărbaţi s-au îmbrăţişat din nou şi tehnicianul a sosit cu un carburator pentru Kuklinski. Au acceptat să se întâlnească din nou la Oostende.

*
În week-end-ul acela, la Varşovia, ofiţerul CIA Ed Schooley s-a urcat în maşina sa ponosită British Singer şi a pornit pe un traseu numit "rută de detectare a filajului", sau RDF. Staţia Varşovia primise o cablogramă "fulger" de la Langley, care descria un oficial militar polonez potenţial important, ce oferea informaţii voluntare în altă parte din Europa. Schooley primise numele şi adresa lui Kuklinski şi i se ceruse să-i viziteze blocul de apartamente, apoi să caute un loc unde s-ar fi putut ţine prima întâlnire. Sediul dorea un sit care să nu fi fost folosit anterior.
- Vrem ceva complet nou şi care să se afle în zona lui, i s-a spus lui Schooley.

Nu era neobişnuit ca Schooley să plece cu maşina în weekend- uri, iar el folosea drumuri regulate în rutina sa zilnică. De exemplu, în zilele de vineri împrumuta cu regularitate filme pe 16 mm de la biroul ataşatului militar, ceea ce-i oferea un pretext să le returneze duminica la ambasadă. În ziua aceea, Schooley şi-a făcut RDF-ul întortocheat prin Varşovia, în efortul de a stabili dacă era filat de SB, poliţia secretă poloneză. Ofiţerii CIA erau instruiţi să-şi îndeplinească misiunile chiar şi în condiţii de filaj, dar era important să ştie dacă pe urmele lor se găsea cineva. În timp ce şofa, Schooley privea frecvent în oglinda retrovizoare şi, în cele din urmă, a concluzionat că era "curat". S-a îndreptat spre cartierul lui Kuklinski, un loc în care un şofer american cu plăcuţe de înmatriculare diplomatice n-ar fi intrat în mod obişnuit şi a parcat la câteva străzi depărtare. A străbătut apoi la pas zona, dar când a ajuns pe strada lui Kuklinski, o femeie l-a strigat de la o fereastră de la etaj, întrebându-l pe cine căuta.

Schooley devenise convins că una dintre ocupaţiile preferate ale femeilor în vârstă din Varşovia era aceea de a sta cu coatele pe pervazurile ferestrelor şi a privi trecătorii de pe stradă. Americanul, care era îmbrăcat lejer, cu o geacă uşoară, i-a spus că încerca să găsească o adresă. A strigat numele unei străzi din apropiere şi un număr. Femeia i-a arătat direcţia. Schooley i-a mulţumit şi s-a îndepărtat, dar apoi s-a furişat în spatele unui bloc şi a revenit, încercând să evite a fi observat. În cele din urmă, a găsit blocul lui Kuklinski, care era retras faţă de stradă. În hol, s-a uitat la căsuţele poştale şi a văzut numele lui Kuklinski. A examinat căsuţa pentru a vedea dacă putea fi deschisă fără cheie, ceea ce ar fi însemnat o bună cutie poştală oarbă sau un loc unde să lase mesaje pentru polonez, dar era încuiată. Schooley s-a gândit să încerce să-I găsească apartamentul, apoi a decis că era mai important să localizeze un sit pentru prima lor întâlnire.

Pe când se plimba prin cartier, Schooley s-a apropiat de cimitirul Powstancow Warszawskich. A intrat acolo şi a început să caute o configuraţie acceptabilă - care să aibă două cotiri la dreapta şi o rută de evadare. În curând a găsit o zonă ce părea promiţătoare, cu un rând de tufişuri şi o alee ce traversa drumul central al cimitirului. Exista un singur neajuns: drumul revenea în buclă la intrare, ceea ce încălca o regulă esenţială a siturilor operaţionale. Din motive de siguranţă, ofiţerii CIA trebuiau să intre şi să plece pe rute diferite. Dacă erau urmăriţi, puteau pleca direct, "trăgând" după ei orice maşini de filaj, în timp ce sursa se putea îndepărta pe jos.

Se făcuse însă târziu şi Schooley avea nevoie de un sit. Dacă discontinuitatea era suficientă, putea fi acceptabil şi un drum în buclă. A numărat paşii de la intrare până în locul de întâlnire, pe care avea să-i menţioneze în raportul său scris. Apoi a pregătit o cablogramă pentru Langley. Informaţiile aveau să fie redirecţionate spre Henry şi Lang, pentru a fi prezentate lui Kuklinski.

*
Următoarele două întâlniri, la Oostende şi Bruxelles, s-au derulat fără probleme. Când cimitirul Powstancow Warszawskich i-a fost sugerat lui Kuklinski, ca loc pentru primul lor schimb, el a fost încântat. Era un loc istoric şi sacru, unde fuseseră înmormântate victimele Revoltei din Varşovia, din 1944. El fusese acolo de multe ori şi cunoştea o zonă cu mulţi arbori în care putea intra fără să fie văzut. A primit apoi instrucţiuni suplimentare despre modul de comunicare cu americanii în Varşovia, inclusiv lăsarea de mesaje în cutii poştale oarbe, care, în unele cazuri, se aflau în spaţii deschise. Kuklinski şi-a dat seama că, deseori, locul cel mai întunecat se afla sub becul felinarului. I s-au oferit mai multe brelocuri pentru chei, drept suveniruri, şi cărţi poştale, dovezi pentru colegii de echipaj şi fiul său că fusese la cumpărături.

În Belgia, ofiţerii au pus treisprezece întrebări primite de la Langley. Prima era: "descrie, în detaliu, planurile pentru război ale forţelor armate ale Poloniei, Rusiei şi altor state membre ale Tratatului de la Varşovia în timpul unei situaţii de urgenţă, dar şi planurile atacurilor iniţiale potrivit conceptului de război limitat". Kuklinski a răspuns cu pricepere, vorbind douăzeci de minute fără întrerupere, folosind o hartă a Europei pentru a se orienta, în timp ce schiţa rutele invaziei. În cele din urmă, s-a oprit şi a spus că ar avea nevoie "de minimum o săptămână de înregistrări" pentru a răspunde la întrebarea aceea şi la celelalte.

Ultima întâlnire a avut loc la Kiel, în Germania, pe 25 august, cu o zi înainte ca Kuklinski să plece înapoi în Polonia. În timpul acelei întâlniri, el a afirmat, pe ton nepăsător, că era considerat un membru al "fondului de aur" al armatei (sau "băieţii de aur"), cum îl numea Jaruzelski; cei care aveau un asemenea statut erau frecvent rotiţi în misiuni noi, astfel încât aceştia să câştige experienţă practică, pentru a fi avansaţi apoi la cele mai înalte niveluri ale armatei poloneze.

Când întâlnirea, care a durat trei ore, s-a apropiat de sfârşit, Lang şi Henry i-au înmânat lui Kuklinski alte suveniruri pe care le-ar fi putut cumpăra din magazinele pentru turişti din Kiel, printre care un coral mare pentru acvariul său de acasă, şampon pentru Hanka şi un set de şah portabil cu tablă magnetică.

Kuklinski a devenit atunci emotiv.
- Vă rog să mă iertaţi, a început el, dacă ultima mea afirmaţie a fost cumva haotică, dar nervii sunt în mod clar de vină. Aş dori să-mi exprim profunda bucurie că gândurile ce au pus stăpânire pe mine acum douăzeci de ani, în timpul deplasării în Occident, s-au materializat. Sunt foarte fericit pentru asta. Citând disponibilitatea sa de a lucra în secret împotriva Uniunii Sovietice, el a adăugat:
- Nu consider că acesta ar fi un joc periculos, riscant, pentru că ştiu că locul ţării mele este în lumea liberă. Vreau să trimit conducerii armatei americane, e drept în numele meu, asigurarea că la fel ca mine gândesc aproape 30 de milioane de polonezi. Dorinţa noastră profundă este să ne regăsim alături de voi în lumea liberă. Situaţia ţării mele nu-i uşoară. Avem alături de noi nişte parteneri pe care nu noi i-am ales, ci ne-au fost daţi de soartă, adică Uniunea Sovietică, care are amplasate trupe în faţa şi în spatele nostru, iar situaţia este grea. Cred totuşi că în momente de cumpănă, forţele armate poloneze vor sta umăr la umăr cu armata americană.

Kuklinski era sigur că soldaţii polonezi vor renunţa la rolul lor într-un atac asupra Occidentului şi vor lăsa o deschidere trupelor NATO.
- Forţele noastre ar putea fi adăugate la forţele lumii libere, a declarat el, şi numărate ca atare.

Kuklinski s-a întors la iahtul lui, iar Lang şi Henry au petrecut noaptea în hotel. A doua zi dimineaţă, s-au dus în port şi s-au aşezat pe o stâncă mare, lângă apă. Au văzut ambarcaţiunea lui Kuklinski în depărtare şi au urmărit-o o vreme până a dispărut la orizont.
- Nu cred că am spus vreun cuvânt, şi-a amintit Lang. Am sperat doar la ce era mai bun pentru el.

Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Cântul I. Dante rătăcit în pădurea întunecoasă. Trei fiare îi aţin calea. Virgiliu îi vine în ajutor şi îl invită la o călătorie spirituală prin lumea de dincolo.

La mijlocul cărării vieţii noastre m-am pomenit într-o pădure-întunecoasă - căci dreapta cale era pierdută. Vai, greu îmi e să spun cât de sălbatică şi aspră şi plină de putere era pădurea asta, că mi se-nfricoşează cugetul din nou. Amară, cu puţin, e numai moartea. Dar, ca s-arăt şi binele pe care-ntr‑însa l-am găsit, voi povesti ce alte lucruri am văzut. Nu ştiu precis cum am intrat în ea, căci eram cufundat în somn atunci când am pierdut adevărata cale. Apoi, când am ajuns la poala unui deal, acolo unde se sfârşea temuta vale, care-mi umpluse inima de spaimă, sus am privit şi am văzut că umeri-i erau înveşmântaţi de razele planetei care-l conduce drept pe om, pe orice cale. Atunci şi spaima s-a mai potolit, spaima care-mi pătrunse până-n căuşul inimii în noaptea aceea petrecută-n chinuri. Şi, precum cel care abia răsuflă îndată ce-a ieşit din mare pe uscat, se-ntoarce către apele primejdioase şi îndelung priveşte, aşa sufletul meu, el încă alergând, se-ntoarse înapoi să mai privească-o dată strâmtoarea din care nimeni pân-atuncea nu ieşise viu. Pe urmă, după ce mi-am odihnit o clipă trupul ostenit, m-am aşternut din nou la drum pe ţărmurul pustiu, piciorul cel de sprijin fiind mereu mai jos decât cel'lalt. Dar, iată, când abia-ncepui urcuşul, o iute, sprintenă panteră, cu blana împătată,-mi iese-n cale; şi nicidecum nu se ferea din faţa mea, ci-mi aţinea cu dinadinsul calea, de mi-a venit, în multe rânduri, să mă-ntorc. Era la începutul dimineţii, iar soarele urca pe cer cu aştrii ce-i stăteau în jur, când dragostea dumnezeiască pune în mişcare frumoasele făpturi. Încurajat de ceasul zilei şi de-anotimpul blând, am prins nădejde c-am să scap de fiara cea cu blană arătoasă; nu într-atât încât să nu mă-nfricoşeze vederea unui leu ce-mi apăru-nainte. Părea că vine chiar asupra mea, cu capul înălţat, turbat de foame, încât vibra şi aerul din preajmă.

Şi o lupoaică slăbănoagă, dar care îmi părea-ncărcată de toate lăcomiile şi care pân' atunci nefericise multă lume. Văzând-o şi înfricoşându-mă de ea simţii o apăsare-atât de grea, încât aproape îmi pierdui speranţa de a răzbi până pe culme. Şi, precum cel care averi adună, dar vine vremea când îşi pierde totul şi-n fiecare gând al său jeleşte şi se întristează, la fel mi s-a-ntâmplat şi mie cu bestia nepotolită care, ieşindu-mi înainte, puţin câte puţin mă împingea spre locul unde soarele-amuţeşte. Şi-n timp ce eu mă prăvăleam la vale, în faţă-mi apăru deodată unul care, din cauza tăcerii îndelungi, părea sleit. Când l-am văzut acolo, în pustiu, pustiul cel imens, "Îndură-te de mine", i-am strigat, "oricine-ai fi, sau umbră sau om viu!" El mi-a răspuns: "Nu sunt un om, am fost cândva un om, născut chiar din părinţi lombarzi, avându-şi, amândoi, obârşia în Mantova. Sub Iulius Caesar am văzut lumina, deşi era târziu, şi am trăit, la Roma, sub bunul împărat August, sub zeii falşi şi mincinoşi. Poet am fost, cântat-am despre fiul cel drept al lui Anchise, venit din Troia, după ce mândra cetate Ilion a fost, vai, pârjolită. Dar tu, de ce te-ntorci la suferinţă? De ce nu urci pe muntele iubit, principiu şi temei al fericirii?" "Oare tu eşti Virgiliu, izvorul ce adapi imensul râu al elocinţei?" cu fruntea ruşinată am răspuns. "Onoare şi lumină a celorlalţi poeţi, prielnice să-mi fie râvna-ndelungată şi dragostea nespusă ce m-a-ndemnat volumul tău să-l caut. Tu-mi eşti Maestrul, Autorul; eu de la tine am deprins frumosul stil care-mi aduse până acum atâta preţuire. Vezi fiara pentru care m-am întors din drum? Ajută-mă să scap de ea, vestitule-nţelept. De groaza ei şi vinele şi-ncheieturile-mi se zbat". "Ar trebui să mergi pe altă cale", răspunse el, văzându-mă plângând, "de vrei să scapi de-acest sălbatic loc. Căci fiara de a cărei groază strigi dup-ajutor nu-ngăduie pe nimenea să treacă, ci îl opreşte şi-l ucide. E-atât de rea şi-atât de păcătoasă, încât nu-şi potoleşte niciodată neostoita poftă: după ospăţ îi este şi mai foame decât i-a fost la început. Cu multe animale se-mpreună, şi chiar mai multe fi-vor de acum, până Copoiul va veni, la urmă, şi-o va ucide-n chin cumplit. Acesta nici pământ, nici avuţii nu va mânca, ci doar înţelepciune, dragoste, virtute; iar stirpea îi va fi curată: din feltru cu alt feltru. El fi-va izbăvirea Italiei sărmane, a ţării pentru care au murit Camilla cea fecioară, Eurial şi Turnus, Nisus, copleşiţi de răni. Va hăitui [lupoaica], oraş după oraş, pân-o va alunga la loc în iad, de unde, la-nceput, Invidia o scoase. De-aceea eu, dorindu-ţi binele, gândesc şi îţi propun să mă urmezi; te voi călăuzi scoţându-te de-aici, prin locul cel etern, unde vei auzi al deznădejdii vaiet şi vei vedea îndurerate duhuri vechi urlând de parc-ar fi a doua moarte; îi vei vedea pe cei ce-s mulţumiţi că ard în flăcări, ei sperând s-ajungă, atunci când va să fie, printre fericiţi. De vei dori apoi să urci la ei te va-nsoţi un suflet mult mai vrednic decât al meu; cu el te voi lăsa când am să plec. Căci Împăratul care Sus domneşte (fiind eu răzvrătit al legii sale) nu vrea ca în cetatea lui să intre nimenea călăuzit de mine. El pretutindenea domneşte şi acolo-i Rege; acolo e cetatea sa şi tronul său înalt; şi fericiţi sunt cei pe care îi alege". Eu către el: "Poete, rogu-te, pe Dumnezeul Cel pe care nu l-ai cunoscut: ajută-mă să scap de rău şi de mai rău, condu-mă unde ai grăit, să pot vedea eu poarta lui Sân Petru şi duhurile celor care spui că-s amărâţi din cale-afară".

Atunci porni. Şi eu în urma lui.

Cântul II. Ezitările lui Dante. Virgiliu îi dezvăluie cine l-a trimis din cer pentru a-l ajuta: Fecioara Maria, S. Lucia şi Beatrice. Dante prinde curaj.

Se însera şi zarea-ntunecoasă smulgea, din truda ei, toată suflarea pământului; eu singur mă pregăteam să-ncep o dublă bătălie, a drumului şi-a suferinţei, pe care o va povesti memoria ce nu dă greş. O, Muze, geniu preaînalt, veniţi, aici, în ajutorul meu! O, minte, ai înscris tot ce-am văzut! Acum se va vedea cât eşti de-aleasă! Am început aşa: "Poete şi îndrumător, vezi dacă am acele însuşiri, ce se cuvin a le avea, mai înainte de-a mă-ncredinţa acestei grele încercări. Tu spui că al lui Silviu tată, fiind în trupul trecător, călători prin lumea cea nemuritoare în chip sensibil. Dar dacă Cel ce se împotriveşte oricărui rău i-a fost prielnic, ştiind ce lucru însemnat avea să iasă din aceasta - anume cine şi pe urmă ce - nu-i de mirare pentru omul chibzuit. Ales a fost, în cerul empireu, drept tat-al maicii Roma şi-a ei împărăţie. Cetatea şi Imperiul, drept vorbind, au fost statornicite chiar pe locul sfânt unde se află scaunul urmaşului măritului apostol Petru. Şi-n timpu-acelei coborâri, de care-atât l-ai lăudat, a înţeles motivul biruinţei şi al veşmântului papal. A fost apoi şi Vasul cel ales spre a-ntări credinţa care este şi început pe calea mântuirii. Dar eu, de ce să merg? Cine-mi dă voie? Eu nu sunt nici Enea şi nici Pavel. Nici eu, nici alţii nu socotim că aş fi vrednic de aşa ceva. Dacă primesc să merg cu tine mi-e teamă că va fi o nebunie. Tu eşti un înţelept şi poţi pricepe chiar şi ce eu nu reuşesc să spun". Precum acela care nu mai vrea ce-a vrut şi gândul vechi cu unul nou şi-l schimbă, şi-a renunţat la tot ce începuse, la fel s-a întâmplat cu mine pe-acea costişă-ntunecoasă. Gândind şi răzgândind am mântuit isprava pe care-aşa de iute o-ncepusem. "De bine-am priceput a tale vorbe, răspunse umbra celui preamărinimos, ţi-e sufletul cuprins de slăbiciunea ce-adesea îl împiedică pe om şi îl întoarce de la vrednice isprăvi: ca pe o fiară propria ei umbră, din cauza privirii mincinoase. Dar, ca să-ţi vindeci singur frica, am să-ţi mărturisesc de ce-am venit şi ce mi s-a vorbit atunci, în clipa când m-am îndurat de tine. Stăteam printre aceia care spânzură-ntre lumi, [nici mântuiţi, nici osândiţi]. Şi-o Doamnă, fericită şi frumoasă tare, m-a chemat, iar eu îndat' i-am zis să poruncească. Ochii îi străluceau mai luminoşi ca steaua. Şi a-nceput vorbirea, suavă, blândă, cu glas de îngeriţă, pe graiul ei: «O, suflet nobil mantovan, a cărui faimă încă dăinuieşte şi dăinui-va cât pământul, iubitul meu prieten, dar nu şi-al sorţii, pe ţărmul cel pustiu a fost oprit şi s-a întors de frică. Mi-e teamă să nu fie rătăcit de tot - căci eu târziu am apucat să-i vin în ajutor -, aşa cum auzii în ceruri despre el. Du-te îndat' şi cu vorbirea ta împodobită, cu toată iscusinţa de a-l izbăvi, ajută-l, ca să fiu mai liniştită. Sunt Beatrice şi te rog să mergi. Cobor din locul unde abia aştept să mă întorc. Iubirea m-a împins şi ea mă-ndeamnă să-ţi vorbesc. Când voi ajunge la Stăpânul meu, de tine am să-i pomenesc adesea, lăudându-te». Apoi tăcu şi eu am început: «O, Doamnă, întrupare a Virtuţii, tu singura prin care stirpea omenească e mai presus de cerul sublunar, mă bucură-ntr-atât a ta poruncă, încât, chiar de aş fi pornit s-o-ndeplinesc, tot mi-ar părea că am întârziat. Nu e nevoie să vorbeşti mai mult. Dar spune-mi: cum de ai venit fără să şovăi aici, jos, în hăul nostru, din lăcaşul larg unde abia aştepţi să te întorci?» «Ce vrei să afli tu, scrutând adânc, în câteva cuvinte îţi voi spune», ea mi-a răspuns, «de ce nu mi-a fost teamă să cobor aici. Teamă îţi este doar de-acele lucruri ce pot să-ţi facă rău. De celelalte, nu. Acelea nu sunt înfricoşătoare. Zidită sunt astfel de Dumnezeu, prin harul Său, încât nenorocirea voastră nu m-atinge, nici nu mă arde flacăra acestui imens pârjol. E-n cer o Doamnă bună ce suspină de piedica la care te trimit, şi care poate îmblânzi osânda aspră. La dânsa pe Lucia a chemat-o zicându-i: Cel ce-ţi este credincios are nevoie-acum de tine; eu ţie ţi-l încredinţez. Lucia, care nu iubeşte silnicia, porni la drum şi-ajunse-n locul unde eu mă aflam lângă Rachel, bătrâna. Şi-mi zise: Beatrice, adevărată laudă-a lui Dumnezeu, de ce nu vii în ajutorul celui ce-atât de tare te-a iubit, încât, de dragul tău, ieşi din ceata norodului de rând? N-auzi cât de amar îi este plânsul, nu vezi că-nfruntă moartea în vâltoarea ce-i mai grozavă decât marea? N-a fost pe lume unul mai grăbit, sau la câştig, sau la nepăgubie, decât am fost eu însămi când am auzit cuvintele acestea. Am coborât din tronu-mi fericit, încrezătoare-n vorba ta aleasă, ce-i onorează atât pe tine, cât şi pe cei care-o ascultă». Astfel şi-a încheiat cuvântul şi-a-ntors spre mine ochii plini de lacrimi, ca să mă-ndemne să ajung mai iute. Şi iată-acum la tine am venit, aşa cum i-a fost voia, scăpându-te de fiara ce te-mpiedica să urci pe scurtătură spre vârful muntelui cel mândru. Şi-acuma spune: ce-i? De ce-ai rămas pe loc? De ce-ţi aduni în suflet atâta slăbiciune, de ce ţi-ai stins ardoarea şi curajul, de vreme ce trei Doamne binecuvântate au grija ta-n Împărăţia cerului, iar vorba mea doar binele-ţi făgăduieşte?" Aşa cum florile, plecate şi închise de gerul nopţii, se-ndreaptă, larg deschise pe tulpină atunci când le atinge soarele cel dalb, la fel s-a întâmplat cu obosita-mi vlagă; şi-atâta bună vâlvătaie în inimă-mi aprinse, încât pe loc am zis, plin de curaj; "O, milostiva care mi-a venit în ajutor! Şi tu, preanobile, ce-ndată cuvintele i le-ai urmat! Tu m-ai convins, cu ale tale vorbe, să mă întorc la gândul de-nceput. Acum, să mergem! O singură voinţă este-n amândoi. Tu, călăuză, tu, stăpân şi tu, maestru". Astfel i-am zis, iar când porni, intrai şi eu pe-un drum abrupt şi greu.

Cântul III. Poarta Infernului. Leneşii. Trecerea Acheronului

PRIN MINE SE PĂTRUNDE-N CETATEA SUFERINŢEI
PRIN MINE SE PĂTRUNDE LA VEŞNICELE CAZNE
PRIN MINE MERGI LA TURMA CEA PIERDUTĂ,
DREPTATEA L-A-MBOLDIT PE FĂCĂTORUL MEU,
M-AU FĂURIT PUTEREA CEA DIVINĂ,
SUPREMA-NŢELEPCIUNE ŞI DRAGOSTEA DINTÂI.
'NAINTEA MEA N-A FOST NIMIC CREAT,
CI NUMAI VEŞNICIE; ŞI EU SUNT VEŞNICIE.
LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ, VOI, CEI CARE INTRAŢI!

Cuvintele acestea, de culoare sumbră, văzutu-le-am înscrise deasupra unei porţi. Atunci am zis: "Maestre, înţelesul lor e groaznic". Şi el răspunse: "Aicea se cuvine să lăsăm deoparte orice teamă şi orice slăbiciune s-o ucidem. Ajuns-am chiar în locul unde eu ţi-am spus că vei vedea o lume chinuită, care-a pierdut al raţiunii Bine". Apoi, luându-mi mâna într-a sa, cu faţa zâmbitoare - de mi-am venit în fire -, m-a introdus în miezul tainicelor lucruri. Aici, suspine, plânsete şi vaiet ascuţit sunau prin aerul neluminat de stele. La început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile rostiri, cuvinte-ndurerate, porniri cumplite de mânie, voci ridicate, alte voci şoptite şi plesnituri din palme făceau, cu toate, un tumult ce se roteşte ne'ncetat în aerul acela sumbru, fără timp, precum nisipul când îl suflă vântul. Iar eu, cu mintea-nceţoşată, am întrebat: "Maestre, spune-mi ce aud?" Cine-i această lume copleşită de durere?" El îmi răspunse: "De aşa nefericire au parte sufletele amărâte ale acelora care-au trăit în gol: nici răi, nici virtuoşi. Ei sunt amestecaţi cu ceata mârşavă de îngeri care nici nu s-au revoltat, dar nici lui Dumnezeu nu-i fură credincioşi. Ci fiecare şi-a văzut de ale lui! Nevrând să-şi piardă frumuseţea, văzduhurile jos i-au azvârlit. Dar nici Infernu-adânc nu îi primeşte, căci păcătoşii s-ar mândri în faţa lor". Eu zic: "Maestre, dar ce cazne au, atât de grele,-ncât îi fac să urle?" Răspunse: "Foarte scurt am să-ţi vorbesc. Ei nu au nici măcar nădejdea morţii, iar viaţa lor cea oarbă e-atât de-njositoare, încât invidiază orice soartă. Lumea nu-i pomeneşte-n niciun chip, iar mila şi dreptatea îi dispreţuiesc. Să-i ignorăm şi noi! Priveşte-i doar şi treci"! Eu, care mă uitam, văzui un steag ce, învârtindu-se, fugea atât de iute neizbutind să se oprească-n loc; în urmă-i se-ntindea o coadă uriaşă de-omenire - n-aş fi crezut că moartea poate secera atâţia. Şi, după ce-am recunoscut pe unii, văzui (şi am recunoscut-o) umbra celui care, din laşitate, a renunţat la rangul preaînalt. Îndat-am înţeles, deplin convins, că era secta celor răi: cei neplăcuţi lui Dumnezeu, dar şi vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Aceşti netrebnici, care vii n-au fost nicicând, stăteau goi puşcă şi-nţepaţi erau, cumplit, de muşte uriaşe şi de viespi. Sângele-n râuri şiroia pe-al lor obraz; apoi, amestecat cu lacrimi, curgea pân' la picioare fiind sorbit de viermi scârboşi. Zvârlind apoi privirea-n altă parte, văzui o ceată-nghesuită pe malul unui fluviu; şi-am întrebat: "Maestre drag, îngăduie să aflu cine sunt? Ce obicei îi face, zi-mi, să par-atâta de grăbiţi a traversa pe malul celălalt, cum îi zăresc prin palida lumină?" Iar el răspunse: "Toate-ţi vor fi spuse când noi ne vom opri pe malul trist al râului pe nume Acheron." Atunci, cu ochii ruşinaţi, plecaţi, temându-mă să nu-l apăs cu vorba, până la fluviu am păstrat tăcere. Şi, iată, către noi venind c-o luntre, un om bătrân, cu părul alb. Striga: "Vai, vouă, suflete pierdute, nu mai speraţi c-o să vedeţi vreodată cerul, eu vin să vă conduc pe malul celălalt, în veşnica întunecime, la foc şi la îngheţ. Iar tu, de-aici, suflete viu, îndepărtează-te de-aceştia, care-s morţi!" Când însă a văzut că nu mă-ndepărtez, a zis: "Pe altă cale şi prin alte porţi o să ajungi la ţărm, nu pe aici: o luntre mai uşoară te va duce." Atunci îi zise călăuza mea: "O, Caron, nu te mânia! Aşa se vrea acolo unde se şi poate ce se vrea. Mai mult nu întreba." Îndată s-au şi potolit obrajii ca de lână ai barcagiului din mlaştina lividă, ce-avea roţi mari de flăcări în jurul ochilor adânci. Dar sufletele-acelea, sleite şi golaşe, schimbară feţe, feţe şi clănţăniră dinţii îndat' ce-au priceput cruzimea ăstor vorbe. Şi începură să blesteme: pe Dumnezeu, părinţii, tot neamul omenesc, locul, timpul şi sămânţa seminţiei lor şi-a naşterilor lor. Apoi s-au strâns, cu toate laolaltă, plângând în hohot mare, pe malul blestemat care-l aşteaptă pe fiecare om ce n-are frică de Dumnezeu. Demonul Caron, cu-ochii de jăratic, le face semn, pe toate le adună, loveşte crunt cu vâsla pe cele care-adastă. Aşa cum, toamna, frunză după frunză îşi iau zborul până când creanga, despuiată, îşi vede toate straiele căzute, la fel sămânţa rea a lui Adam se-aruncă de pe mal, tot una câte una, la semnul dat de Caron, ca pasărea atuncea când o chemi. Astfel se duc pe unda-ntunecată şi, înainte de a coborî dincolo, dincoace-o nouă ceată-i iarăşi gata. "O, fiul meu iubit", îmi zise preabunul meu maestru, "cei care mor într-a lui Dumnezeu mânie, cu toţii vin aici, din orice ţară. Sunt pregătiţi, cu toţi, să treacă râul împinşi fiind de-a Domnului dreptate, aşa că teama se preschimbă în dorinţă. Pe-aici nu trece niciodată suflet bun. Dacă de tine Caron se va plânge, ştii dinainte ce-ar dori să spună". Abia sfârşi când şesu-ntunecat se zgudui atât de tare, încât, de tulburare, şi-acum mi-e mintea plină de sudoare. Ţărâna-nlăcrimată slobozi o boare; şi fulgeră un fulger roşiatic, ce stinse-n mine orice simţământ. Şi am căzut cum cade-un om răpus de somn.

Citiţi următoarele două cânturi aici.

Zuleiha sau dezvrăjirea lumii - Zuleiha deschide ochii

 

Zuleiha deschide ochii
Guzel Iahina
traducere din rusă şi note de Luana Schidu
editura Humanitas Fiction, 2018
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

*****
Intro

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuieşte la Moscova, unde a urmat cursurile Şcolii de Cinematografie, secţia scenaristică. A lucrat în relaţii publice, publicitate şi marketing şi a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc.

În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învăţătoare tătară care a petrecut şaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător şi a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolşaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi şi Premiul cititorilor - Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) şi Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus). În 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi. În Franţa a apărut în 2017 şi a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Prix Médicis Étranger. În prezent, Guzel Iahina pregăteşte un nou roman.

*

Marea revelaţie a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha deschide ochii a fost salutat cu entuziasm la apariţie de Ludmila Uliţkaia şi Evgheni Vodolazkin.

Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soţului ei de către un ofiţer din Armata Roşie. Face o călătorie lungă şi chinuitoare, alături de ţărani deschiaburiţi şi intelectuali leningrădeni, deţinuţi de drept comun, musulmani şi creştini, credincioşi şi atei, ruşi, tătari, nemţi şi ciuvaşi, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înfiinţate aici este chiar ucigaşul soţului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha şi comandant se înfiripă o iubire stranie, reţinută, dar de o intensitate covârşitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea faţă de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preţ. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forţă de evocare şi umanism.

"Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă." (Evgheni Vodolazkin)
"Zuleiha deschide ochii este un debut excepţional." (Ludmila Uliţkaia)
"Cea mai bună veste pe care ne-o aduce această importantă apariţie literară: marele roman rusesc, atât de aproape cititorilor îndrăgostiţi de nobleţe şi compasiune, nu a murit! La numai patruzeci de ani, Guzel Iahina, nepoata unei învăţătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel. Un debut extraordinar, care îţi merge drept la inimă." (Le Figaro Magazine, 29/30 septembrie 2017)
"Zuleiha, care ar fi putut muri de atâtea ori la naşteri, sub zăpadă sau sub vreo sanie întâmplătoare cu deportaţi. Sfidând blestemul care planează asupra sa, eroina ajunge, parcă fără voia ei, să cunoască iubirea, bucuria de a trăi şi fericirea maternităţii. Povestea Zuleihăi devine o răscolitoare pledoarie pentru viaţă." (ActuaLitté.com, 17 februarie 2018)

****
Zuleiha sau dezvrăjirea lumii

După Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi Povestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov mulţi au spus, şi poate pe bună dreptate, că nu se mai poate scrie ceva mare, important şi complex despre experienţa Gulagului şi a modului cum acesta a remodelat vieţi şi destine. Din fericire, Guzel Iahina a crezut altceva şi a scris Zuleiha deschide ochii, una dintre cele mai bune, pătrunzătoare şi frumoase cărţi citite în ultima vreme. Zuleiha deschide ochii este un roman complex, dar în acelaşi timp uşor de citit care demonstrează încă o dată că nu este nevoie de cuvinte complicate pentru a scrie o carte mare atunci când autorul are talent şi idei bune. Nu este un roman despre viaţa din lagăr, ci despre cum o experienţă limită poate modela caractere. Guzel Iahina a înţeles că fiecare deportat şi-a trăit propria poveste, că fiecare experienţă este diferită, astfel încât fiecare personaj este transformat într-un mod unic de întâlnirea cu ceilalţi protagonişti, dar în primul rând de întâlnirea cu Siberia.

Guzel Iahina reuşeşte să îţi tragă pământul de sub picioare în chiar primele cincizeci de pagini. În ele cititorul nu doar că face cunoştinţă cu Zuleiha ci şi cu un mod de viaţă dificil şi plin de responsabilităţi. Zuleiha este o tânără tătăroaică, mărunţică, dar cu nişte ochi verzi minunaţi, care este căsătorită cu Murtaza, un bărbat mult mai în vârstă. Viaţa Zuleihăi este plină de obligaţii şi îndatoriri de dimineaţă până seara. Locuind într-un sat de la marginea Uniunii Sovietice, femeia este terorizată de soacra oarbă pe care o numeşte în gând Strigoaica şi de soţul aspru, incapabil de cel mai mic act de tandreţe şi care îşi tratează soţia mai mult ca pe o sclavă decât ca pe un partener de viaţă. Descrierea vieţii de zi cu zi a Zuleihăi îţi rămâne întipărită în minte şi în inimă, te revoltă şi impresionează, ajungi să o urăşti pe Strigoaică şi să îl dispreţuieşti din toată inima pe Murtaza.

Zuleiha din primele capitole este o fire temătoare, supusă, dornică să se conformeze regulilor şi cutumelor comunităţii în care s-a născut şi crescut. Corvoada zilnică, bătăile, moartea pruncilor fac parte pentru ea din încercările vieţii sortite de Dumnezeu. Zuleiha crede în duhuri şi alte fiinţe supranaturale pe care încearcă să le îmbuneze aducându-le ofrande şi cerându-le iertare ori de câte ori crede că un gest sau o vorbă le-ar fi putut ofensa. Femeia trăieşte într-un univers magic, completat de prevestirile mereu întunecate, pline de venin şi răutate ale Strigoaicei. Bătrâna este cea care i-a prevestit, de fiecare dată, moartea fetelor, tot ea este cea care îi prevesteşte sfârşitul şi Zuleihăi. Nu poţi spune despre Zuleiha că este resemnată, pur şi simplu ea crede că aceasta este orânduirea normală a lucrurilor.

Este nevoie ca timpurile să vină peste mica comunitate în care trăieşte Zuleiha pentru ca viaţa ei să capete brusc alte dimensiuni. Colectivizarea şi lupta împotriva culacilor din anii '30 nu a iertat pe nimeni. Vinovată de a fi soţia lui Murtaza, un om dârz în felul lui şi care s-a opus colectivizării, Zuleiha este deportată în Siberia. Cel care conduce transportul de deportaţi este cel care i-a omorât şi soţul, Ignatov, ofiţer al Armatei Roşii, membru GPU, comunist din convingere. Chipeş, impunător, inteligent, Ignatov are misiunea de a duce în Nord un transport de "elemente duşmănoase", un grup eclectic în mijlocul cărora îi întâlnim printre alţii pe Zuleiha, pe chirurgul Wolf Karlovici Leibe, pe soţii Arnoldovici, un cuplu rafinat în vârstă şi pe Gorelov, turnător şi deţinut de drept comun. Iahina descrie o călătorie absurdă, grotescă şi plină de peripeţii care nu doar că sudează grupul de oameni, dar îl fac şi pe Ignatov să înceapă a pune la îndoială idealurile revoluţiei. Fiecare destin este individualizat, autoarea nu lasă nici un personaj neterminat, fie că este vorba de personaje principale sau secundare. Oameni care prin acţiunile lor schimbă soarta deportaţilor, dispar apoi din poveste, dar Iahina are grijă să ne spună cum au evoluat vieţile lor până la final, ceea ce adaugă o notă în plus de frumuseţe şi profunzime romanului.

Drumul spre Siberia şi viaţa pe care şi-o construieşte acolo, fac din Zuleiha o altă femeie. La aceşti factori contribuie şi faptul că devine mamă, născând, ironic, un băiat pe care îl numeşte Iusuf. Personajele noastre au parte de o adevărată odisee care îi va face mai puternici, mai înţelepţi şi mai umani. Condiţiile groaznice în care sunt lăsaţi pe malul Angarei îi forţează pe deportaţi, dar şi pe Ignatov, să se comporte ca o comunitate. Naşterea pruncului Zuleihăi, îl readuce în lumea reală şi pe doctorul Leibe. Citind paginile despre încercările oamenilor de a-şi construi un adăpost, de a aduna lemne pentru a se putea încălzi în cumplita tundră siberiană şi de a face rost de mâncare pentru a putea supravieţui intri parcă pe nesimţite în vieţile acestor oameni. Eşti acolo cu ei, te bucuri când Avdei Bogar, ciungul, îşi arată priceperea la construirea unei colibe rezistente, răsufli uşurat când Ignatov reuşeşte să vâneze ceva sau Lukka prinde peşte. Zuleiha se schimbă şi ea cu fiecare pagină. Începe să nu mai acorde importanţă regulilor comunităţii din care provine, mai ales după ce naşte de faţă cu toată lumea, învaţă să îşi spună punctul de vedere, începe să se roage mai rar şi apoi deloc pentru că, se gândeşte Zuleiha, Atotputernicul fie a uitat de ei, fie au ajuns într-un loc unde puterea lui nu există. Lumea îşi pierde magia dată de frica de a nu greşi sau supăra Divinitatea, dar Zuleiha simte o altă magie: cea a iubirii. Mai întâi inima i se umple de iubire pentru pruncul născut în condiţii vitrege şi apoi pentru Ignatov, cel care, la rândul său, află pentru prima oară ce înseamnă acest sentiment. Ce rămâne neschimbat în viaţa Zuleihăi este munca. O femeie mărunţică, dar cu voinţă, rezistă în condiţii vitrege şi ne învaţă cu fiecare pagină care sunt lucrurile cu adevărat de apreciat în viaţă.

Iahina surprinde cu sensibilitate şi inteligenţă transformarea personajelor. De la gesturi mici, la evenimente definitorii, toate duc la o redescoperire a umanităţii şi a căldurii umane împărţite cu ceilalţi. Autoarea pare a ne spune că nu poţi supravieţui altfel în situaţii limită. Ignatov descoperă, de exemplu, uimit că toate chipurile duşmanilor poporului îi sunt nu doar cunoscute ci le poate asocia şi nume. Deţinuţii, de-a lungul călătoriei s-au umanizat, devenind din cifre oameni pentru cel care la început de drum era condus de o încredere oarbă în idealurile revoluţiei. Zuleiha, pe de altă parte, îşi descoperă talente nebănuite de vânător într-un moment care marchează evoluţia ulterioară a relaţiei ei cu Ignatov. Fiecare personaj se reinventează în lumea aceea nouă şi sălbatică.

Romanul scris de Guzel Iahina poate fi citit în mai multe chei. Pentru unii va fi încă o poveste din Gulag, pentru alţii o călătorie către descoperirea de sine sau o carte despre lupta unei femei într-o lume crudă şi fără prea multe alternative. Unii cititori vor vedea o poveste de dragoste mai puţin obişnuită şi poate improbabilă, unii vor spune că este un roman al dezvrăjirii lumii şi pierderii credinţei, în care personajele puse în faţa unor evenimente limită descoperă că Dumnezeu, duhurile şi spiritele nu există. Pentru mine, cartea aceasta a fost toate cele de mai sus şi multe altele. Este un roman construit pe marginea unei experienţe reale, dar care reuşeşte să surprindă eforturile pe care eşti nevoit să le faci pentru a rămâne om în faţa încercărilor. Este o carte care ne aduce aminte că este uşor să îi judecăm pe alţii, fără a şti chinurile şi corvezile la care au fost supuşi. Simt că, pentru mine, este una dintre acele puţine cărţi la care mă voi întoarce ori de câte ori voi avea ocazia.

Poveşti de viaţă...

Simplu: Esterházy +, prefaţă la Jurnalul pancreasului

 

Péter Esterházy
Jurnalul pancreasului
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din limba maghiară de Marius Tabacu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă
Simplu: Esterházy +

Péter Esterházy a "explodat" în literatura maghiară, apoi, la scurt timp, în cea universală. Pentru mine, ca traducător, fenomenul a fost pur şi simplu inexplicabil - se vede că, fiind un cunoscător destul de bun al limbii maghiare, m-am lăsat absorbit de farmecul şi dexteritatea felului în care se juca cu limba maternă, siluind-o şi sanctificând-o totodată. De fapt, limba, limbajul sunt (este, fiindcă vorbim despre unul şi acelaşi lucru, nu-i aşa?) personajul principal al scrierilor lui P.E. Dar apoi a venit succesul internaţional şi, odată cu el, stupefacţia produsă de întrebarea: ce înţeleg occidentalii, mai cu seamă germanii, din toată babilonia jocurilor de cuvinte, din puzderia de trimiteri la clasicii maghiari, din referirile la evenimentele vieţii publice din Ungaria? Totuşi, iată că toate volumele lui P.E. au fost traduse în Germania, iar piaţa de carte de acolo nu este o operă de binefacere! Singurul răspuns la îndemână este că proza lui P.E. are mult mai multe şi mai profunde valenţe decât farmecul jocurilor de cuvinte, valenţe care mie, ca unui cunoscător al limbii cucerit de calambururi, mi-au scăpat adeseori. Concluzia mea este că P.E. a scris cu o parte a sufletului pentru desfătarea propriului caracter, ludic până în pânzele albe, iar cu cealaltă, se pare, pentru toată lumea.

Şi a scris enorm. Am încercat să îi număr volumele apărute de-a lungul vieţii, dar, după o vreme, m-am lăsat păgubaş - aproape anul şi volumul -, vai de amarul filologilor care-i vor lua la pigulit întreaga operă! Iar de curând, editura care l-a creditat (Magvető) de la bun început cu o clarviziune demnă de invidiat (era vorba despre volume consistente, greu previzibile din punctul de vedere al vânzărilor) a scos pe piaţă o culegere de articole însumând peste şapte sute cincizeci de pagini. Probabil că trăia într-o altă dimensiune a timpului. În care a avut vreme să şi citească enorm. De altfel, şi în jurnalul de faţă, P.E. se plânge mereu: pe de o parte, că nu poate lucra cât ar vrea (adică tot timpul), iar pe de altă parte, că nu are răgaz să citească atât de mult cât îi lipseşte.

În treacăt fie spus, la sfârşitul volumului Introducere în beletristică din 1986 (care aduce laolaltă toate cele şase volume apărute între 1981 şi 1985, toate cu acelaşi subtitlu - Bevezetés a szépirodalomba) se regăseşte o notă: "În acest roman există, în formă mai mult sau mai puţin trunchiată, citate din -" şi urmează o înşiruire - pe şapte pagini! - de nume ale unor autori maghiari şi universali pe care mi-ar fi imposibil să o reproduc. Se plimba prin literatura maghiară şi prin cea universală cu dezinvoltura unui adevărat aristocrat, cum de altfel şi era. Calitate de care nu a făcut caz niciodată: "Nu voi cere niciodată să ni se retrocedeze pământurile" - a declarat el imediat după schimbarea regimului din Ungaria (oricum, ar fi însemnat să devină proprietar pe cel puţin jumătate din teritoriul Ungariei de astăzi). Dar, ce-i drept, nu cred că i-a fost tocmai uşor ca urmaş al prinţului care l-a găzduit pe Haydn.

Nu a vrut (ori nu a putut) să îşi recunoască boala până la capăt. Pe tot parcursul jurnalului de faţă realizează o paralelă cu scriitorul american Harold Brodkey, respectiv cu cartea acestuia, The Story of my Death, apărută în anul 1996, paralelă prin care se amăgeşte că el nu va avea acelaşi sfârşit precum confratele său american. Dar se vede că dorinţa de viaţă a lui P.E. şi - nu în ultimul rând, credinţa lui profundă (matematicianul şi scriitorul care nu ducea lipsă de sarcasm era un catolic practicant!) - era mai puternică decât spectrul ameninţător al bolii. Care, până la urmă, l-a învins.

Nu cunosc scenă mai tristă decât cea de la Salonul de carte din vara lui 2016 (cu mai puţin de o lună înainte de moartea lui P.E.), când şi-a prezentat Jurnalul pancreasului. Îl avea alături pe prietenul său, compozitorul László Dés, care-i însoţea vorbele cu interludii de saxofon. La un moment dat, P.E. i-a şoptit: "Să‑mi cânţi şi atunci la saxofon!"

(Traducătorul)

Nota editurii: Traducătorul Marius Tabacu s-a stins şi el din viaţă pe 9 octombrie 2020. La Curtea Veche Publishing, îi rămânem recunoscători pentru misiunea deplin şi discret asumată de a traduce, în ultimii ani, autori de referinţă ai literaturii maghiare recente, precum Péter Esterházy, Sándor Márai sau János Székely - acolo unde traducerea, potrivit crezului său profesional, înseamnă de fapt o rescriere a operei în propria limbă, într-o repetare a actului creator. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Cuvânt înainte la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977

 

Miruna Runcan
Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Amăgitoarea primăvară 1965-1977
Editura Tracus Arte, 2020

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte despre circumstanţele cercetării

Începută în condiţii de calm şi normalitate, în ianuarie 2019, cu aproximativ patru luni înainte de apariţia primului volum, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964, cartea de faţă a fost încheiată într-un prim draft în aprilie 2020, în plină pandemie mondială. În pofida dimensiunilor ei mai degrabă mari, forma finală ar putea suferi totuşi din pricina anumitor omisiuni involuntare, pricinuite de faptul că, exact în momentul în care a fost revizuită, bibliotecile mari erau închise, deci accesul la colecţiile de periodice din perioada cercetată nu mai erau accesibile.

Cum se face că digitalizarea bibliotecilor este atât de precară în România (până la inexistenţă, exact în zona fondurilor documentare primare, care sunt publicaţiile din perioada comunistă)? Iată o întrebare legitimă, al cărei răspuns atârnă însă cu o greutate enormă, total neconştientizată, pe umerii tuturor responsabililor culturali care s-au perindat la cârma deciziilor politice în ultimii treizeci de ani - indiferent de pregătire, gen şi partid. Lipsa de viziune prospectivă, orbirea cu privire la politicile culturale şi, derivată de aici, subfinanţarea cronică a acestui enorm patrimoniu, mereu dispreţuit, dau peisajului nostru cultural, reflectat prin dotarea bibliotecilor, imaginea muribundă pe care-o cunoaştem: mii de colecţii nici măcar fotocopiate, căci despre digitalizarea lor nici nu poate fi vorba, depozitate mai degrabă necorespunzător, în mari registre prăfuite, alcătuite şi cartonate în urmă cu peste jumătate de secol, în care paginile ziarelor se coc şi se risipesc adesea în fragmente, inundate de invizibile ciuperci care le consumă dinăuntru şi primejduiesc sănătatea funcţionarilor bibliotecii şi cercetătorilor care se încumetă să le răsfoiască şi să le valorifice... E, de fapt, un război iraţional, nedeclarat, dar mortal, la adresa cercetării şi gândirii critice, în cele din urmă la adresa memoriei culturale naţionale.

E deci greu de presupus că volumului de faţă nu i-ar putea lipsi corecţiile, măcar de nuanţă, pe care le-ar fi putut aduce unele informaţii pe care o sănătoasă dotare a bibliotecilor şi un mai mare număr de cercetători implicaţi i le-ar fi adus. Autoarea îşi asumă, aşadar, alături de efortul neprecupeţit depus în a coagula materialul de bază şi a-l pune într-o ordine logică (care e, evident, una de perspectivă personală), şi lacunele - în mare parte inevitabile, pe care cartea de faţă le-ar putea avea: mai ales dacă ţinem seama de faptul că epoca asupra căreia se apleacă este una deosebit de bogată în producţie teatrală şi publicistică, pe întreg cuprinsul ţării.

Am optat, deci, şi în acest volum, pentru a utiliza ca pilon central revista Teatrul, lunarul unic dedicat reflectării vieţii teatrale naţionale, conjugând materialele cuprinse în ea cu informaţie provenită din alte publicaţii cotidiene şi culturale, mai ales centrale, dar şi din volume dedicate teatrului, culturii, din culegeri de cronici şi eseuri, materiale de arhivă publicate de alţi cercetători ş.a. Din păcate, am fost silită să renunţ la un capitol dedicat publicaţiilor culturale din provincie, tocmai din pricinile obiective enunţate mai sus, dar şi din imposibilitatea de a le găsi şi parcurge pe toate într-un timp raţional-previzibil; un asemenea efort, măcar în faza de colectare a informaţiei, ar fi presupus o echipă de cercetători dedicaţi, lucrând într-un proiect comun.

Structura cărţii a fost, în fapt, determinată în cea mai mare măsură de doi factori principali: pe de-o parte, de nevoia de continuitate metodologică în raport cu primul volum, care a încercat să intersecteze perspectiva politică, cea sociologică şi cea de istorie estetică asupra mişcării teatrale româneşti. Pe de altă parte, însuşi materialul colectat în perioada de documentare a impus, uneori, decizii de natură structurală: procesul de reformare a învăţământului teatral din România, ca şi relativul său eşec au trebuit nu doar rezumate, câtă vreme contribuţia criticilor în ceea ce priveşte dinamizarea şi reflectarea în presă a acestuia s-a dovedit a fi una majoră. Tot astfel, am optat ca studiile sociologice dedicate teatrului de Pavel Câmpeanu şi echipa sa, între 1969 şi 1971, să beneficieze de un capitol de sine stătător, în prelungirea capitolului dedicat cercetării: această poziţionare, spre finalul volumului, oferă cercetării noastre un suport metodologic neaşteptat şi binevenit, chiar dacă studiile în sine se păstrează în limitele inevitabile ale metodologiilor şi condiţiilor specifice în care-au fost alcătuite. Unicitatea lor, totuşi, ca şi consecvenţa cu care-au fost elaborate exact la vârful perioadei de care ne ocupăm, le-au făcut, din punctul nostru de vedere, de neocolit pentru a oferi cititorului de azi o imagine concretă şi, pe cât se poate, coerentă, cu privire la epocă şi la dinamica vieţii teatrale în ansamblul ei. Se poate obiecta faptul că nici Pavel Câmpeanu, nici echipa sa nu au avut şi activitate de critici teatrali. Aş opune acestei opinii argumentul că, aşa cum am încercat să dovedesc în capitolul dedicat, efortul lor analitic şi sintetic este dublat de o asumată perspectivă critică, atât din perspectiva politicilor culturale în genere, cât şi, în special, din cea a politicilor teatrale. În plus, acest efort a fost destinat şi criticilor teatrali, câtă vreme primele sale roade apar în revista Teatrul. În ce măsură apariţia studiilor a influenţat sau nu viaţa teatrală am încercat să lămuresc în capitolul respectiv.

În fine, ca şi în volumul anterior, am optat pentru un capitol consacrat analizei retorice şi stilistice, plasat înainte de finalul cărţii. Diferenţa faţă de volumul anterior e dată, aici, de faptul că am utilizat, în prima parte, o metodologie de analiză de tip "arheologic" elaborată ad-hoc, dar pe care o propun ca utilă în efortul de a recompune dimensiunile structurale, de semnificaţie şi emoţionale ale spectacolului teatral, văzut prin ochii criticii. Sunt recunoscătoare Universităţii de Arte din Târgu Mureş pentru invitaţia de a prezenta acest punct de vedere în cadrul Conferinţei Internaţionale de Studii teatrale Document şi spectacol. Întâlnirea şi reacţiile colegilor faţă de această propunere şi-au pus amprenta asupra formulei finale a capitolului.

Se cuvine să aduc mulţumiri colegilor cercetători care au avut generozitatea de a citi materialul în diverse faze de lucru, transmiţându-mi comentarii pertinente şi mereu folositoare: în primul rând, prietenului de-o viaţă, prof. univ. dr. Marian Popescu, ale cărui observaţii şi completări şi a cărui acribie m-au ajutat să îmbunătăţesc forma finală a cărţii, dar şi Iuliei Popovici şi mereu generosului ei sprijin de a promova în revista Observator Cultural fragmente din cuprinsul cărţii, în forme publicistice adaptate.