Inima fetelor arde mai intens

 

Shobha Rao
Inima fetelor arde mai intens
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Ruxandra Tudor şi Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Shobha Rao s-a mutat din India în Statele Unite când avea 7 ani. A primit Premiul Katherine Anne Porter pentru ficţiune, iar povestirea sa, Kavitha and Mustafa, a fost inclusă în 2015 de romancierul şi scriitorul american T.C. Boyle pe lista Best American Short Stories. Este autoarea unei colecţii de nuvele, An Unrestored Woman, şi a romanului Inima fetelor arde mai intens. Locuieşte în San Francisco.
*
Un roman de debut electrizant, despre legătura extraordinară dintre două fete pe care împrejurările le-au despărţit, dar care se caută cu stăruinţă una pe cealaltă.

Poornima şi Savitha se lovesc de trei obstacole: sunt sărace, sunt ambiţioase şi sunt fete. După moartea mamei ei, Poornima întâlneşte foarte puţină bunătate în viaţă. Ei îi revine sarcina de a avea grijă de fraţi până când tatăl ei îi găseşte soţ potrivit. Aşa că, atunci când Savitha intră în gospodăria lor, Poornima e intrigată de fata aceasta veselă, care gândeşte pe cont propriu. Dintr-odată, satul lor din India nu mai pare chiar atât de sufocant de mic, iar Poornima începe să-şi imagineze o viaţă dincolo de căsătoria aranjată. Dar în momentul în care un act de cruzime îngrozitor o forţează pe Savitha să plece, Poornima lasă în urmă tot ce îi era cunoscut pentru a-şi găsi prietena.

Călătoria o poartă prin cele mai întunecate unghere ale lumii interlope din India, de pe un continent pe altul şi, în cele din urmă, într-un complex de apartamente din Seattle. Alternând perspectivele fetelor pe măsură ce se confruntă cu obstacole extrem de dificile, romanul lui Shobha Rao înfăţişează două eroine care nu îşi pierd niciodată speranţa ce arde înăuntrul lor.
*
Aleasă drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului de către The Washington Post, NPR, Shelf Awareness, Paste, LitHub, Real Simple. Finalistă 2018 Goodreads Choice Awards, la categoria Best Fiction / Inclusă pe lista lungă a Premiului pentru Primul Roman 2018 a Center for Fiction.

"Incandescent... Un portret virulent a ceea ce pare a fi feminismul într-o mare parte a lumii." (Vogue)

"O plăcere pentru fanii Elenei Ferrante, cartea explorează legăturile de prietenie şi felul în care ambiţia feminină se loveşte de constrângerile sărăciei şi ale societăţilor patriarhale." (The Huffington Post)

"Inima fetelor arde mai intens de Shobha Rao mi-a făcut inima ţăndări. Cioburi de inimă peste tot. Sunt uluită de căldura şi de umanitatea din această carte, chiar dacă explorează anumite locuri incredibil de întunecate. O să-mi rămână gândul la această carte pentru o vreme şi o să auziţi multe despre ea." (Charlie Jane Anders, autoarea cărţii Toate păsările din cer)

"Un debut impresionant, romanul este o mărturie a trăiniciei pe care o are prietenia dintre femei... Shobha Rao ne uimeşte cu romanul ei de debut nu numai prin proza superbă, ci şi prin măiestria cu care stăpâneşte ritmul. În scriitura lui Rao, tema aceasta gravă, dură, care altfel ar fi putut deveni tulburătoare prin onestitatea totală, este fluidă şi propulsivă. Romanul nu pierde nicio clipă din vedere cele două suflete sensibile şi puternice aflate în centrul lui, iar cititorul rămâne fără suflare în faţa puterii lor." (Shelf Awareness)

"Fascinant... Paginile se întorc întruna, limbajul este liric şi încântător şi numeroase formulări cer o pauză pentru a fi analizate... Rao este o scriitoare talentată şi sigură pe ea, capabilă să gestioneze o linie narativă amplă şi ambiţioasă." (The New York Times Book Review)

"O poveste incredibil de autentică şi de fascinantă despre două tinere între care se creează o legătură puternică în timp ce ţes pânză pentru sariuri într-un mic sat indian dominat de sexism şi de misoginie." (nStyle)

"Cu certitudine, o lectură obligatorie pentru cititorii cărora le plac autori precum Nadia Hashimi şi Khaled Hosseini." (Bustle)

"Cartea are o forţă emoţională uriaşă şi o naraţiune fascinantă, care îl vor purta pe cititor până la finalul tulburător... Romanul este o mărturie puternică despre modul în care un lucru în aparenţă mărunt, precum prietenia dintre două fete, poate deveni un mijloc de a rezista oprimării." (Dallas Morning News)

"Încântător... Proza magnifică surprinde nuanţele şi intensitatea a două prietene foarte bune, pe cale să treacă la o maturitate nesigură şi precară... Un studiu incisiv al unei legături de prietenie indestructibile." (Kirkus Reviews)

Fragment

Lucrul care te frapa cel mai tare la templul din vecinătatea satului Indravalli nu se arăta privirii cu uşurinţă. Nicidecum - mai întâi trebuia să urci muntele şi să te apropii, după care să priveşti îndelung şi cu atenţie intrarea. Uşa. Nu lambriurile ei sculptate sau fibrele elegante de lemn, ci modul în care trona, atât de impozantă, luminoasă şi stingheră. Felul în care părea să stea, puternică şi mare, ca şi când ar fi fost un arbore. Era vorba despre lemnul provenit dintr-un crâng aflat la nord-vest de Indravalli. Pădurea era îngrijită de o femeie bătrână - se zvonea că ar fi avut peste 100 de ani -, care nu avea copii. Ea şi soţul ei fuseseră fermieri şi, când a înţeles într-un final că nu-i era dat să aibă copii, femeia a început să planteze copaci, ca să aibă ce să îngrijească, ca să poată avea un lucru atât de fragil şi de minunat pe care să-l crească. Soţul ei a împrejmuit vlăstarii cu tufe de spini, ca să ţină la distanţă animalele sălbatice; pentru că locuiau într-o zonă aridă, femeia trebuia să aducă apă de la mulţi kilometri depărtare, să îi ude. Acum crângul lor se transformase într-o pădure mândră, cu sute de copaci. Şi toţi erau puternici şi se unduiau în bătaia vântului uscat. Un jurnalist de la un ziar local a mers odată să stea de vorbă cu bătrâna. A ajuns exact la vremea ceaiului şi s-a aşezat împreună cu ea la umbra unuia dintre copaci, ale cărui frunze foşneau sus, deasupra lor. Au sorbit din ceai fără să rostească niciun cuvânt; jurnalistul a uitat toate întrebările, fiind copleşit de frumuseţea verde şi tăcută a acelui loc. Aflase că bătrâna nu avea copii şi că îşi pierduse şi soţul de curând, astfel că i-a spus, înţelegător:
- Cred că vă ţin companie. Copacii. Ochii cenuşii ai bătrânei i-au zâmbit şi ea i-a răspuns:
- Oh, da. Nu sunt niciodată singură. Am sute de copii.

Jurnalistului i s-a ivit ocazia de a pune o nouă întrebare:
- Deci îi priviţi ca pe nişte copii?
- Dumneavoastră nu? A urmat un moment de linişte. Jurnalistul a privit prelung copacii cu trunchiuri masive şi viguroase care, în ciuda secetei, a bolii, a insectelor, a inundaţiilor şi a foametei, sclipeau în nuanţe de verde-auriu, deschis. Radiau chiar şi în căldura şi apăsarea după-amiezii.
- Sunteţi norocoasă să aveţi atâţia fii, a continuat el.

Bătrâna s-a uitat în sus cu o privire înflăcărată, iar chipul ridat i s-a luminat ca în copilărie.
- Sunt norocoasă, i-a răspuns, dar tu, tinere, nici că te poţi înşela mai mult. Aceştia nu sunt fiii mei. Nici măcar unul. Acestea sunt fiicele mele.

*
Poornima nu remarcase nici măcar o dată uşa templului. Nici Savitha. Dar templul le veghea îndeaproape, cocoţat pe muntele care domina satul Indravalli. Satul se afla în vecinătatea malurilor fluviului Krishna, la peste o sută de kilometri de golful Bengal. Deşi era aşezat într-o vale netedă, cătunul era umbrit de Indravalli Konda, unul dintre cei mai înalţi munţi din Andhra Pradesh; la jumătatea urcuşului pe versantul estic se afla templul. Era zugrăvit cu un alb strălucitor, astfel că Savithei i se părea o minge enormă de bumbac. Poornima îl percepea ca pe o lună plină, veşnic înconjurată de cer şi de crengile copacilor dimprejur. Poornima avea 10 ani. Stătea în faţa colibei în care locuia cu familia ei şi se uita atentă la templu; s-a întors spre tatăl ei, care stătea întins pe un pat din cânepă, şi l-a întrebat:
- De ce tu şi amma mi-aţi dat numele după luna plină?

Mama ei lucra la războiul de ţesut, aşa că Poornima nu a vrut să o deranjeze cu această întrebare. Dar ar fi făcut-o - ar fi făcut-o fără să o deranjeze deloc, ar fi luat-o de gât şi i-ar fi inspirat adânc şi cel mai neînsemnat miros - dacă ar fi ştiut că avea să moară în cinci ani. Dar tatăl ei nici măcar nu a ridicat privirea când a auzit întrebarea. N-a făcut decât să-şi ruleze o ţigară. Poate că nu a auzit-o. Poornima a luat-o de la capăt:
- Nanna, tu...
- Este gata cina?
- Aproape.
- De câte ori e nevoie să-ţi spun că trebuie să fie gata când vin acasă?
- Mi-aţi dat numele ăsta pentru că m-am născut într-o noapte cu lună plină? Bărbatul a ridicat din umeri.
- Nu cred. Poornimei i-a venit în minte faţa unui bebeluş şi a continuat:
- Aveam faţa rotundă ca luna? Tatăl fetei a oftat, după care a spus:
- La câteva zile după ce ai venit pe lume, mama ta a avut un vis în care i-a apărut un sadhu . Acesta i-a spus că, dacă te vom numi Poornima, următorul copil va fi băiat. Poornima l-a urmărit în timp ce îşi aprindea ţigara, după care a intrat în colibă. Atunci a fost ultima dată când a întrebat despre numele ei. În nopţile cu lună plină încerca din răsputeri să nu privească în sus. Este doar o piatră, îşi spunea în sinea ei, o piatră mare şi cenuşie pe cer. Dar i-a fost greu să uite, nu-i aşa? Acea conversaţie. Câteodată îi revenea în minte de niciunde, aparent fără motiv. Când gusta de sare o oală de sambar , de exemplu, sau când îl servea pe tatăl ei cu ceai. Evident că acel sadhu avusese dreptate: Poornima a mai avut trei fraţi. Deci care era motivul tristeţii? Niciunul, nici măcar unul singur. Câteodată chiar se simţea mândră şi îşi spunea în sinea ei: am fost speranţa lor, care s-a adeverit. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu devii realitate. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu ai speranţă. La 15 ani, Poornima avea deja vârsta la care se putea căsători, deci a încetat să mai meargă la şcoala maicilor. În schimb, a început să lucreze în timpul liber la roata de tors, charkha, ca să mai ajute la cheltuielile din gospodărie. Pentru fiecare mosor de fire pe care îl făcea - uneori roşu, alteori albastru sau argintiu - primea două rupii, care pentru ea însemnau o avere. Şi, într-un fel, chiar asta era: la 13 ani, când i-a venit prima menstruaţie, a primit în dar cel mai preţios articol vestimentar pe care îl purtase vreodată, o langa de mătase care costase o sută de rupii. Pot să câştig atât în mai puţin de o lună, şi-a spus cu respiraţia întretăiată. În plus, faptul că ea, o fată, putea să câştige ceva, orice, îi dădea un sentiment atât de profund şi de trainic de importanţă - de valoare -, încât se aşeza la charkha ori de câte ori avea ocazia. Se trezea dis-de-dimineaţă ca să toarcă şi o ţinea tot aşa după ce spăla vasele folosite la micul dejun, după ce pregătea şi servea prânzul şi după ce gătea cina. Coliba lor nu avea electricitate, aşa că torsul era o cursă contra soarelui. În nopţile cu lună plină era îndeajuns de multă lumină ca să poată să toarcă, dar acest lucru era valabil doar o dată pe lună. Aşa se face că în majoritatea serilor, după ce apunea soarele, lăsa deoparte charkha şi se uita cu nerăbdare la semilună, la primul pătrar sau la ultimul pătrar şi se văita: "De ce nu poţi fi mereu plină?". Dar lumina soarelui sau a lunii nu era singura grijă a Poornimei. Cealaltă problemă, cea mai apăsătoare, era boala mamei ei. Cancer, din câte înţelesese de la medicul spitalului american din Tenali. Medicamentele erau scumpe, aşa că femeii îi fusese recomandată o dietă bazată pe fructe şi nuci - de asemenea scumpe. Tatăl ei, care confecţiona sariurile din bumbac tors în casă pentru care era celebră regiunea Guntur, reuşea cu greu să-şi hrănească soţia şi cei cinci copii din raţiile de orez şi linte impuse de Guvern, darămite să le asigure fructe şi nuci, care erau considerate un lux. Dar Poornimei nu-i păsa. Ea era mulţumită - nu, nu doar mulţumită, ci încântată, de-a dreptul exaltată - de alimentele pe care i le putea cumpăra mamei în fiecare zi: două banane, un măr mic şi un pumn de caju. Nu era exaltată pentru că mâncase vreunul din fructe sau un pic din caju. Nu a luat niciodată nici măcar un dumicat; mama ei a convins-o o dată să ia o nucă de caju pe care, într-o fracţiune de secundă cât femeia s-a întors, a pus-o la loc în grămăjoară. Era exaltată când îşi privea mama în timp ce mânca încet banana - inclusiv mestecatul unui fruct atât de moale o secătuia de puteri -, dar Poornima o privea cu atâta convingere, cu atâta speranţă, că avea impresia că o vede pe mama ei întremându-se. Ca şi când forţa ar fi fost o sămânţă. Ca şi când tot ce trebuia să facă era să îi dea nişte alimente de două rupii şi să o urmărească cum creşte.

Aşa a ajuns Poornima să câştige la fel de mult ca tatăl ei. Iată cum proceda: lua grămezi de fire neprelucrate, amestecate în mănunchiuri groase şi, cu ajutorul roţii de tors, învârtea firele până se separau. În acelaşi timp, le răsucea pe un mosor de metal. Odată, în timp ce se uita la mosorul pe care răsucise un fir, i s-a părut că seamănă cu un butoiaş de lemn, mic cât căpşorul fratelui ei cel mic. În final, aceste fire urmau să ajungă la războiul de ţesut cu care confecţiona sariurile tatăl ei. Aveau să mai fie prelucrate înainte de asta, dar Poornimei i se părea că putea să aproximeze lungimea firului pe care îl torsese. Lungimea pe care o avea pe mosorul pe care îl răsucise. Dacă ar fi spus asta cuiva, ar fi râs de ea; i-ar fi spus că toate păreau să fie la fel de groase, dar nu era adevărat. Mosorul trecuse prin mâinile ei, astfel că ştia orice îndoitură, orice formă a acestuia, orice model de rugină. Ţinuse mosoarele în mână şi i se părea că niciun lucru care trece prin mâna cuiva nu mai poate fi uitat. Întocmai ca micuţul ceas pe care îl primise de la profesoara ei înainte să renunţe la şcoală. Avea un cadran albastru, patru picioare şi doi clopoţei care clincăneau la oră fixă. Când i l-a oferit, profesoara ei, o măicuţă în vârstă şi plină de amărăciune, i-a spus: - Presupun că acum te vor da unui soţ. Şi că în următorii zece ani vei avea câte un copil pe an. Ia ăsta. Nu renunţa la el niciodată. Acum poate că nu înţelegi la ce mă refer, dar vei înţelege într-o zi. După aceea a întors ceasul şi l-a făcut să sune. - Clinchetul ăsta, a continuat măicuţa. Ţine minte: sunetul ăsta este al tău. Este numai şi numai al tău. Poornima nu a avut habar despre ce vorbea măicuţa aceea bătrână, dar i s-a părut că acel clinchet al ceasului chiar era cel mai preţios sunet pe care îl auzise vreodată. Aşa a început să poarte ceasul cu ea peste tot. Îl punea alături de charkha în timp ce lucra. Îl aşeza lângă farfurie în timp ce mânca. Îl lăsa lângă covoraşul pe care dormea. Până într-o zi când aşa, pe nepusă masă, ceasul nu a mai clincănit şi tatăl ei a exclamat: - În sfârşit. Am crezut că nu o să înceteze vreodată. La câteva luni după ce micuţul ceas a încetat să funcţioneze, mama Poornimei a murit. Fata tocmai împlinise 16 ani - era cea mai mare dintre cei cinci copii - şi să o vadă pe mama ei cum se duce a fost ca o zi senină care se transformă în negură. Lucrul căruia îi ducea dorul cel mai mult era vocea mamei. Acea voce delicată, melodioasă şi caldă între pereţii roşi de şobolani ai colibei. Poornimei îi plăcea când era strigată de o voce atât de suavă, când spărgea monotonia orelor lungi care se reduceau, de fapt, la doar două banane, un măr şi o mână de caju. Vocea mamei făcea chiar şi acele lucruri mărunte să pară unele de nepreţuit. Şi acum Poornima îşi pierduse şi mama, şi ceasul. Şi pentru că nu o mai avea pe mama lângă ea, fata nu mai lucra la charkha la fel ca înainte; uneori o abandona în mijlocul zilei şi se uita în gol la pereţi, zicându-şi: o să-i uit vocea. Poate asta a vrut să spună măicuţa bătrână; că ajungi să uiţi un sunet dacă nu îl mai auzi în fiecare zi. Nu cred că o voi uita acum, dar se va întâmpla la un moment dat. Şi atunci voi pierde totul. Odată ce şi-a spus asta, a ştiut că trebuia să ţină minte mai mult decât o voce, trebuia să-şi amintească un moment anume, de pildă acesta: într-o dimineaţă, când era bolnavă, mama Poornimei s-a simţit îndeajuns de bine cât să-i pieptene părul. Era o zi senină şi însorită şi mişcările erau atât de line şi de uşoare, încât fata a avut impresia că nu o persoană ţinea peria, ci o pasăre micuţă, cocoţată pe mâner. După trei sau patru mişcări, mama ei s-a oprit brusc. Şi-a aşezat mâna pe capul fetei câteva momente şi, când s-a întors, Poornima a văzut că o podidise plânsul. Mama s-a uitat şi ea la fată şi, cu o tristeţe nesfârşită, care părea să fie acolo dintotdeauna, i-a spus:
- Poornima, sunt prea obosită. Sunt atât de obosită.

La cât timp după aceea a murit? Poornima era de părere că la trei sau patru luni. Într-o dimineaţă, după ce s-au trezit, au văzut că avea ochii deschişi şi goi şi fără viaţă. Cu toate acestea, Poornima nu a fost în stare să plângă. Nu a făcut-o nici când a ajutat la îmbăiatul şi îmbrăcatul mamei moarte. Nici când tatăl şi fraţii ei au dus-o pe uliţele din sat, învelită cu flori de iasomie. Nici când rugul funerar a ars şi s-a preschimbat în scrum. Nici măcar când a terminat de pus şi ultima crizantemă din ghirlanda agăţată de poza mamei ei. A plâns abia mai târziu, când s-a trezit în prima dimineaţă rece autumnală. Sau cel puţin a încercat să plângă. Îşi aminteşte că nu au fost decât câteva lacrimi. La momentul respectiv, a simţit că era o fiică rea, pentru că nu putea să plângă, să jelească, dar, indiferent de cât de tristă se simţea, oricât de adâncă era durerea, nu a reuşit să verse decât una sau două lacrimi. Ochii nu i s-au înroşit decât puţin. "Amma", a spus fata în timp ce se uita către cer. "Iartă-mă. Nu-i vorba că nu te iubesc. Sau că nu îmi este dor de tine. Nu înţeleg; toţi ceilalţi plâng. Varsă găleţi de lacrimi. Dar lacrimile nu sunt unica măsură, nu-i aşa?" Cu toate acestea, lucrul pe care l-a intuit s-a adeverit: odată cu trecerea lunilor, a uitat vocea mamei. Dar ceea ce îşi amintea în continuare, singurul lucru pe care nu îl pierduse, a fost faptul că pentru un moment - în timp ce îi pieptăna părul - mama şi-a pus mâna pe capul ei. A fost cel mai uşor gest dintre toate şi, cu toate acestea, Poornima l-a simţit: greutatea mâinii mamei. O greutate atât de delicată şi de fragilă, ca stropii de ploaie dintr-o zi toridă de vară. O greutate atât de mică şi de ostenită, dar suficient de puternică încât să i se insinueze în vine ca sângele. Într-un final, fata şi-a spus că fusese o greutate minunată.

O dată pe lună, Poornima mergea la templul de pe Indravalli Konda ca să se roage pentru mama ei. Stătea în încăperea de la intrare, care era înecată de mirosul emanat de cădelniţă, şi îl urmărea pe preot, sperând că zeii aveau să-i vorbească, să-i spună că amma ei îi veghea în continuare, chiar dacă lucrul pe care tânjea cu adevărat să-l atingă era deepa, o lampă micuţă, cocoţată exact pe vârful muntelui. Câteodată, în vreo duminică sau în vreo zi de sărbătoare, stătea în faţa colibei şi privea în sus, la luminiţa care strălucea în depărtare, licărind galbenă ca o stea.
- Cine o aprinde? l-a întrebat o dată pe tatăl ei.
- Cine aprinde ce?
- Deepa de pe vârful muntelui. Bărbatul, care tocmai terminase cina şi stătea în faţa colibei, cu braţele obosite şi spatele încovoiat, a privit înspre Indravalli Konda şi i-a răspuns:
- Probabil că un preot. Vreun copil. Poornima a tăcut un moment, după care a continuat: - Eu cred că amma o aprinde. Tatăl ei şi-a întors privirea către ea. Părea supărat, răscolit, de parcă tocmai ieşise dintr-o clădire cuprinsă de flăcări. Apoi i-a cerut nişte ceai. Când i-a dat cana, bărbatul i-a spus:
- Încă zece luni.
- Zece luni?
- Până la parastasul de un an.

Acum Poornima a înţeles ce voia de fapt să spună. După moartea unui membru al familiei, nu se cădea să organizezi nicio petrecere timp de un an, darămite o nuntă. Trecuseră doar două luni de la moartea mamei. Abia peste alte zece avea să se mărite - asta încerca tata să-i spună.
- Deja am vorbit cu Ramayya. Nu departe de aici locuieşte un fermier. Are câteva hectare de pământ şi este muncitor. Are doi bivoli, o vacă şi nişte capre. Dar nu vrea să mai aştepte atât. Are nevoie de bani acum. Şi se teme că tu nu eşti potrivită pentru o nevastă de fermier. I-am spus lui Ramayya, i-am spus şi lui: Uitaţi-vă la ea. Uitaţi-vă puţin la ea. Este puternică precum un bivol, ea este un bivol. Scoateţi-vă din minte bivolii voştri, ea ar putea să are singură câmpul. Poornima a dat din cap şi a intrat în colibă. Singura oglindă pe care o aveau era una cu mâner; nu îşi putea vedea toată faţa decât dacă o îndepărta cât putea de mult, dar a ţinut-o aproape de faţă şi a văzut un ochi, apoi un nas. Apoi a coborât cu oglinda spre gât, sâni şi coapse. Un bivol? A fost cuprinsă brusc de tristeţe. Nu putea spune de ce. Nici nu conta. Era o copilărie să fii trist fără motiv. Ştia doar că, dacă mama ei ar mai fi trăit, probabil că ar fi fost deja măritată. Poate chiar însărcinată sau deja mamă. Nici acestea nu erau motive de tristeţe. Cu toate acestea, îşi făcea griji în privinţa fermierului. Dacă avea cu adevărat să o pună să are singură câmpul? Dacă mama-soacră avea să fie dură cu ea? Dacă urma să nască doar fete? Apoi a auzit-o pe amma vorbindu-i. A auzit-o spunându-i: Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat încă. Apoi a continuat: Totul este deja scris în stele, Poornima. De zei. Nu putem schimba nimic. Deci ce sens are? De ce să-ţi faci griji? Evident că amma avea dreptate. Dar în acea noapte, după ce s-a aşezat pe rogojina pe care dormea, Poornima s-a gândit la fermier, la deepa de pe vârful Indravalli Konda, la frumuseţe. Dacă ar fi avut tenul mai deschis la culoare, părul mai des sau ochii mai mari, poate că tatăl ei i-ar fi găsit un partener mai de soi: unul care să vrea o soţie, nu un bivol. Odată, când Ramayya a venit în vizită la tatăl ei, l-a auzit spunându-i: "Poornima ta este muncitoare, dar ştii cum sunt băieţii din ziua de azi; ei vor o fată modernă. Ei vor modă". Modă? Apoi s-a gândit la mama ei; s-a gândit la ultimele zile ale acesteia, când s-a zbătut în chinuri; s-a gândit la greutatea mâinii mamei pe capul ei; apoi s-a dus cu gândul la cele două banane, la măr şi la mâna de caju şi, ca şi când acesta ar fi fost momentul după care tânjea în sinea ei, a cedat şi a vărsat atâtea lacrimi de parcă nu avea să se mai oprească vreodată. A plâns în linişte, sperând că tatăl, cei trei fraţi şi sora ei nu aveau să o audă, iar rogojina s-a îmbibat atât de tare de lacrimi că simţea mirosul de umezeală de sub ea, ca după o ploaie zdravănă, şi, după ce a terminat, trupul ei a fost atât de epuizat de la plâns, atât de pustiit de sentimente, atât de gol, că a zâmbit şi a căzut într-un somn adânc, fără vise.

Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie

 

Editori: Marion Solomon şi Daniel J. Siegel
Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Daniel J. Siegel este un renumit specialist în educaţie şi psihiatrie, profesor la Universitatea din California, director al centrului de cercetare Mindful Awareness din cadrul aceleiaşi universităţi şi director executiv al centrului educaţional Mindsight Institute. Este un pionier al domeniului de studiu numit neurobiologie interpersonală (The Developing Mind, 1999), un domeniu multidisciplinar la care contribuie stiinţe precum: psihologia, antropologia, biologia, ştiinţele cognitive, psihopatologia, psihiatria, neurobiologia, lingvistica, matematica, fizica, teoria sistemelor şi altele. Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, Daniel Siegel a promovat conceptul de "mindsight" (oglindirea minţii), o nouă abordare - bazată pe mindfulness - în sănătatea mintală, care are ca idee centrală "integrarea" atât la nivel intrapsihic, cât şi interpersonal. în plan psihologic, dar şi al bazei neurobiologice. Este unul dintre puţinii psihiatrii care au propus o definiţie comprehensivă a minţii (Mindsight, 2010).

Este tatăl a doi copii trecuţi de adolescenţă şi autor al mai multor lucrări celebre adresate părinţilor şi specialiştilor. Dr. Daniel J. Siegel întâlneşte frecvent părinţi şi profesionişti din toată lumea datorită conferinţelor şi atelierelor pe care le susţine.

Copiii mei mă întreba de ce îmi place atât de mult să fiu profesor, iar eu le răspund că am mereu ceva de învăţat atunci când relaţionez cu ceilalţi într-o experienţă educativă. Cred că este important să ne asumăm acest statut de oameni care învaţă cât trăiesc. Dacă înţelegem perspectiva altei persoane în timpul unei etape în dezvoltare, o vom parcurge cu bine, continuând să creştem. (Daniel J. Siegel, Vâltoarea minţii)

Dintre lucrările sale:

Pentru publicul larg:
Parentaj sensibil şi inteligent: Să ne înţelegem pe noi înşine pentru a creşte copii fericiţi (Editura Herald, 2013).
Vâltoarea minţii: Puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă (Editura Herald, 2014).
The Whole-Brain Child: 12 Revolutionary Strategies to Nurture Your Child's Developing Mind (Creierul copilului tău: douăsprezece strategii revoluţionare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău, ed. For You, 2014).
Mind: A Journey to the Heart of Being Human (2017).
Aware: The Science and Practice of Presence -The Groundbreaking Meditation Practice (2018) (în curs de apariţie la Editura Herald).

Pentru specialişti:
Pocket Guide to Interpersonal Neurobiology: An Integrative Handbook of the Mind (2013).
Mindsight: The New Science of Personal Transformation (Mindsight: noua ştiinţă a transformării personale, Editura Herald, 2018).
The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are (2001).
The Mindful Brain: Reflectionand Attunement in the Cultivation of Well-Being (Mindfulness şi neurobiologie, Editura Herald,2016).

*

Dr. Marion Solomon este psihanalist, profesor al UCLA, Department of Humanities, Sciences and Social Sciences şi al American Behavioral Studies Institute din Beverly Hills. Este cofondatoare a Lifespan Learning Institute (www.lifespanlearn.org), dedicat formării specialiştilor şi cercetării în terapia individuală, de grup şi de familie. Dr. Solomon este membru al American Psychoanalytic Association, analist cercetător al American Academy of Psychoanalysis, dar şi membru important al altor asociaţii profesionale de psihoterapie naţionale.
A editat numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare a psihologiei şi este autoarea următoarelor titluri: Lean on Me: The Power of Positive Dependency in Intimate Relationships; Narcissism and Intimacy: Love and Marriage in an Age of Confusion şi co-autor al Love and War in Intimate Relationships.

*

Indiferent de orientarea clinică şi de stil, psihoterapia reprezintă un proces ce se creează în fiecare moment între client şi terapeut. Editată de doi psihoterapeuţi, autori şi editori de renume, Daniel J. Siegel şi Marion Solomon, Cum se schimbă oamenii explorează în profunzime complexele resorturi ale ataşamentului, creierului, minţii şi corpului pentru a ne oferi o imagine cât mai completă a schimbării care apare în psihoterapie. Autorii ale căror scrieri sunt adunate în această lucrare, bazându-se pe descoperiri ştiinţifice de ultima oră din domeniul neuropsihologiei şi al altor ştiinţe ale creierului, au reuşit să ne redea prin formulări accesibile şi într-un stil fascinant teoriile personale care informează practica lor clinică. Iar rezultatul este un mare tezaur de resurse pentru orice profesionist care ajută la schimbarea în mai bine a oamenilor.

Domeniile vizate de autori pentru a ilustra schimbarea cuprind terapia individuală, lucrul cu copiii, terapia de cuplu şi lucrul cu corpul în psihoterapie.

"Fiecare capitol [...], fiecare terapeut - şi cu toţii sunt maeştrii ai terapiei - exprimă travaliul individual ocazionat de confruntarea cu întrebarea cum apare schimbarea în terapie şi cum să dai sens unui proces de schimbare care nu poate fi înţeles decât din experienţă şi care nu se lasă pus în cuvinte. Şi totuşi ceva special se întâmplă pe măsură ce citeşti cuvintele lor: realizarea autenticităţii relaţiei dintre tine şi scriitor, o experienţă diadică emergentă care devine tot mai cuprinzătoare şi depăşeşte limitele limbajului şi al simbolurilor. Este o stare diadică care îţi oferă o nouă claritate, a înţelegerii tot mai complexe a ceva ce ai ştiut dintotdeauna, dar nu ştiai că ştii." (Ed Tronick, Ph.D, Profesor Emerit de Psihologie, University of Massachusetts, director al Child Development Unit)

Fragment
Dincolo de cuvinte
Perspectiva terapiei senzoriomotorii
de Pat Ogden

Schimburile nonverbale constituie esenţa oricărei relaţii. Etologii evidenţiază semnificaţia comportamentelor animalelor care comunică o invitaţie către ceilalţi membri ai speciei pentru anumite activităţi cum ar fi jocul, interacţiunea sexuală sau lupta. Cercetătorii din domeniul pediatriei subliniază comunicarea bazată pe interacţiunea corporală dintre bebeluşi şi figurile de ataşament, interacţiune ce generează capacitatea de reglare a afectului, memoria procedurală şi multe altele. În mod similar, dialogurile implicite trăite şi puse în scenă alături de cele verbale în cadrul şedinţei de terapie sunt din ce în ce mai studiate, fiind considerate un factor esenţial care determină schimbarea terapeutică. Se consideră că acţiunea terapeutică înseamnă cu mult mai mult decât a-i înţelege pe pacienţi şi a le interpreta comportamentele. Ea cuprinde, de fapt, participarea la şi concentrarea asupra conţinuturilor ce răzbat de dincolo de cuvinte, reflectate vizibil în gesturi, postură, prozodie, expresii faciale, privire şi aşa mai departe.

Modelele afective cu bază corporală iau în considerare caracterul dominant al "sinelui implicit" în raport cu "sinele explicit" verbal (Schore, 2009, 2010, 2011; Schore & Schore, 2007). Sinele inconştient implicit poate fi conceptualizat ca având de-a face nu numai cu stările de conflict şi cu durerea emoţională, ci şi cu răspunsurile pozitive sau adaptative. Se consideră, în prezent, că inconştientul îndeplineşte "funcţii adaptive mult mai ample" decât "funcţia primară de apărare şi reprimare" (Cortina & Liotti, 2007, p. 211).

Sinele implicit se formează în timpul interacţiunilor rapide nonverbale, desfăşurate în fiecare clipă, dintre bebeluşi şi părinţi. În cadrul unei relaţii de ataşament sigur, bebeluşii învaţă să repete acţiunile care catalizează obţinerea răspunsului dorit din partea figurilor de ataşament şi devin tot mai eficienţi în a transmite semnale şi în a recepţiona răspunsuri nonverbale (Brazelton, 1989; Schore, 1994; Siegel, 1999; Stern, 1985, Tronick, 2007). Tronick (2007, 2011) afirmă că mişcările şi postura denotă clar semnificaţia pe care bebeluşii o atribuie interacţiunilor cu figurile de ataşament. Unul dintre filmele realizate de către autor surprinde un bebeluş care îşi trage mama de păr, iar aceasta reacţionează printr-un scurt moment de furie. Bebeluşul răspunde prin a-şi ridica braţele pentru a-şi apăra faţa - un gest de protecţie. Aparent, copilul interpretează furia mamei ca pe o ameninţare. Furia ei este însă una de moment, iar mama caută să remedieze rapid ruptura în comunicare; ea depune toate eforturile necesare pentru a restabili legătura şi jocul cu bebeluşul. În cele din urmă, copilul coboară braţele, se relaxează şi zâmbeşte. Prin contrast, în cazul unui ataşament nesigur, pruncul poate fi lăsat vreme îndelungată imersat în stări afective dereglate, în care mama încearcă foarte puţin sau deloc să repare relaţia prin interacţiuni directe; în alte situaţii, copilul poate fi speriat, abuzat şi/sau neglijat de către figurile de ataşament, toate aceste acţiuni conducând la formarea unui ataşament dezorganizat (Lyons-Ruth, Bronfman & Parsons, 1999). În astfel de cazuri, mecanismele de reglare a afectului nu se dezvoltă optim, comportamentele de angajament social, semnalizare nonverbală şi căutare a apropierii sunt compromise, iar semnalele nonverbale transmise de către bebeluş pot fi neclare sau contradictorii.

Cu toate că "naraţiunea somatică" se situează, de obicei, dincolo de limitele minţii conştiente, ea anticipează permanent viitorul şi determină în mod profund comportamentul. Capitolul de faţă subliniază centralitatea proceselor implicite în comportamentul uman, precum şi semnificaţia comportamentelor nonverbale din cadrul şedinţei de terapie. Intervenţiile integrate centrate asupra corpului, de tip mindfulness (body-based embedded mindfulness interventions), care abordează direct indicatorii fizici vizibili ai sinelui implicit din cadrul contextului interpersonal al diadei terapeutice, sunt prezentate ca o modalitate de a altera naraţiunea somatică şi de a schimba sinele implicit.

Cunoaşterea relaţională implicită

Prin intermediul interacţiunilor cu părinţii cu încărcătură afectivă atât pozitivă, cât şi negativă, copilul dobândeşte "o cunoaştere relaţională implicită" - el învaţă, aşadar, "cum să facă diverse lucruri alături de ceilalţi" (Lyons-Ruth, 1998). Lipsită de descrieri verbale sau de înţelegere conştientă, cunoaşterea relaţională implicită ne arată, într-o manieră profundă, cum să "fim" în relaţie; ne învaţă ce semnale vocale, expresii şi acţiuni vor fi primite sau respinse de către cei din jur, precum şi la ce anume să ne aşteptăm în cadrul unei relaţii. Lyons-Ruth remarcă faptul că, deşi cunoaşterea relaţională implicită este procedurală, ea este în mod esenţial diferită de ceea ce numim, în general, cunoaştere procedurală (de exemplu, cum să conduci maşina). Acţiunile procedurale care au legătură cu acest tip de cunoaştere sunt însoţite de emoţii şi percepţii conştiente sau inconştiente care îşi au rădăcinile în trecut. Acestea se desfăşoară pe pilot automat - nu trebuie să ne gândim la ce anume facem, ca şi atunci când conducem maşina sau când tastăm aceste cuvinte - sau când postura, expresiile faciale şi gesturile ni se schimbă automat atunci când interacţionăm cu figurile de ataşament.

Cu toate că nu dispunem de cuvinte prin care să descriem interacţiunile timpurii sau pe cele formative uitate cu figurile noastre de ataşament, naraţiunea somatică este cea care spune povestea cunoaşterii relaţionale implicite şi a predicţiilor implicite. Atunci când terapeutul lui Suzi a complimentat-o pentru noua ei ţinută vestimentară, Suzi n-a mai stat cu spatele drept, a lăsat capul în jos, a coborât umerii şi s-a tras mai în spate în scaun. Cu toate acestea, Suzi nu a fost conştientă de aceste secvenţe de acţiune care reflectau modul în care ea îşi apreciază sinele implicit şi a fost şocată, întrebându-se de ce se simte dintr-o dată temătoare, deşi o clipă mai devreme se simţise bine. Studiile demonstrează faptul că persoanele care suferă de tulburare de stres posttraumatic (TSPT) tind să reacţioneze negativ la complimente (Frewen, Neufeld, Stevent & Lanius, 2010), iar reacţia lui Suzi a părut să reflecte ruşinea pe care ea o simţea (dar despre care nu putea vorbi şi de care nu era conştientă), precum şi trauma pe care o suferise în relaţie cu tatăl ei, pe măsură ce începuse să se maturizeze şi să devină o tânără atrăgătoare.

Bromberg afirmă următoarele: "Atunci când continuitatea sinelui pare ameninţată, mintea [şi corpul] îşi extind, din raţiuni adaptive, sfera de cuprindere dincolo de momentul prezent, transformând viitorul într-o versiune a pericolului din trecut" (2006, p. 5). Suzi a asociat, inconştient, complimentele cu abuzul, transformând interacţiunile viitoare cu terapeutul ei într-unele periculoase, caracterizate de ruşine faţă de cele întâmplate în trecut şi teamă faţă de ceea ce pacienta a prevăzut, implicit, că se va întâmpla pe viitor în relaţia cu terapeutul ei. Secvenţe de acţiune cum sunt cele manifestate de Suzi transmit predicţii, aşteptări, intenţii, atitudini, emoţii şi semnificaţii implicite celorlalţi.

Cunoaşterea implicită de sine

Sentimentul nostru de sine este determinat atât de povestea pe care ne-o spunem nouă înşine pe cale verbală, cât şi de povestea pe care ne-o spunem nonverbal, prin capacităţile noastre de reglare a afectului şi prin alte comportamente reflexive automate, cum ar fi postura corpului şi mişcările. Numeroase studii demonstrează impactul posturii şi al altor acţiuni fizice asupra experienţei şi percepţiei de sine. Participanţii la teste, care au primit veşti bune, dar stăteau cu umerii căzuţi şi spatele semi-aplecat au declarat că se simt mai puţin mulţumiţi de ei înşişi decât participanţii care au primit aceleaşi veşti, dar stăteau cu spatele drept (Stepper & Strack, 1993). Schnall şi Laird (2003) au demonstrat faptul că participanţii care au exersat posturi şi expresii faciale asociate cu sentimente precum tristeţea, bucuria sau furia erau mai predispuşi la a-şi aminti evenimente din trecut cu o valenţă emoţională asemănătoare cu cea exersată, chiar dacă la momentul respectiv nu mai stăteau în acea postură. În mod similar, Dijkstra, Kaschak şi Zwaann (2006) au arătat că, atunci când participanţii abordau o anumită postură, aceştia erau predispuşi la a-şi aminti acele momente şi trăiri în care postura respectivă fusese operaţională. Postura lui Suzi, cu umerii căzuţi şi adusă de spate, îi transmitea pacientei o semnificaţie implicită cu privire la ea însăşi. Postura părea să îi reducă stima de sine şi să contribuie la, dacă nu chiar să îi inducă, sentimente de ruşine, neajutorare şi teamă asociate cu trecutul. În comportamentul prezent al pacientului sunt readuse la viaţă secvenţe de acţiune asociate cu trecutul, chiar şi în contextul unei alianţe terapeutice "sigure". În mod evident, sinele implicit este ameninţat de ceea ce ar putea ameninţa siguranţa percepută a tiparelor familiare inerente atât cunoaşterii relaţionale, cât şi cunoaşterii de sine. Semnificaţiile experienţelor din trecut se pot manifesta prin contractarea sau chiar prăbuşirea corpului, cum s-a întâmplat în cazul lui Suzi, precum şi prin perturbarea unui sistem nervos în sine dereglat, tensiune la nivelul laringelui şi voce gâtuită, elemente ce reflectă pierderea angajamentului social, prin evitarea contactului vizual sau prin blocarea privirii. Din asemenea comportamente nonverbale reiese cu claritate faptul că sinele implicit al pacientului prezice faptul că în viitor se vor repeta ruşinea şi pericolul care s-au produs în trecut, indiferent cât de puternic ar respinge sinele explicit această poziţie şi oricât s-ar strădui să descrie viitorul ca fiind diferit de trecut.

Funcţiile comportamentului nonverbal

Gesturile caracteristice, posturile habituale şi secvenţele de acţiuni reflectă şi menţin semnificaţiile şi predicţiile de lungă durată. Ele reflectă distorsiunile (biases) emoţionale persistente (de exemplu, postura cu pieptul în faţă şi încordarea părţii superioare a trunchiului pot contribui la instalarea furiei cronice, în vreme ce umerii căzuţi şi capul aplecat contribuie la instalarea sentimentului de tristeţe sau durere) şi convingerile (de exemplu, încordarea generală, mişcările rapide şi concentrate şi o postură dreaptă sprijină toate efortul de a munci din greu şi pot indica o convingere de tipul "Pentru a fi iubit, trebuie să realizez cât mai mult în viaţă"). Comportamentele nonverbale îndeplinesc multe funcţii pe lângă aceea de anticipare a viitorului, inclusiv reglarea afectului, exprimarea şi comunicarea emoţională şi semnalarea înclinaţiei pentru sau a aversiunii faţă de anumite activităţi şi interacţiuni. Aceste comportamente pot constitui secvenţe persistente de acţiuni, cum ar fi umerii permanent căzuţi, sau expresii şi gesturi trecătoare, cum ar fi a face ochii mici pentru o clipă.

Comportamentele nonverbale reglează schimburile aici-şi-acum dintre oameni: intonaţia vocii sau întoarcerea gânditoare a privirii poate indica faptul că vorbitorul are mai multe de spus; încordarea corpului şi ridicarea bărbiei pot transmite un mesaj de tipul "rămâi la distanţă", în timp ce capul plecat şi uşoara aplecare în faţă a corpului pot semnala conformarea şi supunerea. Mesajele verbale pot fi întărite sau subliniate prin gesturi sau posturi fizice, cum ar fi oftatul adânc şi capul întors în cazul unui pacient care îşi descrie starea depresivă. Comportamentele nonverbale pot ameliora un mesaj verbal sau îl pot face mai uşor de recepţionat, cum a fost zâmbetul dezarmant şi uşoara aplecare în faţă în cazul unei paciente care tocmai îmi spunea cât de furioasă este pe mine.

Această comunicare somatică implicită poate fi menită să declanşeze o reacţie anume din partea terapeutului. Un pacient a reacţionat prin a face ochii mici, a-şi încorda pieptul, a se încrunta uşor şi a întoarce privirea, atunci când i-am pus o întrebare în legătură cu o relaţie despre care nu dorea să discute, efectiv transmiţându-mi că şi-ar dori să abandonez subiectul respectiv. Mesajele verbale şi nonverbale se pot, de asemenea, contrazice şi pot căuta fie să ascundă anumite aspecte ale experienţei interioare, fie să le dezvăluie. O pacientă îmi poate spune că se simte bine, în timp ce strânge din umeri şi se încruntă, iar alt pacient poate zâmbi în timp ce îmi povesteşte despre durerea sa. Observăm deseori semnele manifestării unor părţi disociate ale sinelui în indicatori nonverbali simultani sau secvenţiali aflaţi în conflict, ca atunci când un pacient a întins braţul pentru a da mâna cu mine, în timp ce se trăgea, de fapt, mai în spate.

Comunicarea nonverbală poate fi intenţionată sau neintenţionată, conştientă sau inconştientă, clară sau confuză. Aceste manifestări pot reprezenta un sine implicit unificat sau pot denota contradicţii între părţile disociate ale sinelui. Manifestările inconştiente, neintenţionate şi involuntare prezintă cel mai mare interes pentru psihoterapeuţi, întrucât tind să indice elementele aflate dincolo de suprafaţă şi dincolo de cuvinte şi să scoată la iveală comportamente ce reflectă şi susţin sinele implicit sau implicite. Dansul care se desfăşoară în cadrul relaţiei şi care cuprinde şi răspunsurile inconştiente ale terapeutului (generate de sinele implicit al acestuia) la expresiile sinelui implicit al pacientului constituie esenţa terapiei.

Bromberg afirmă faptul că "drumul spre inconştientul pacientului este trasat întotdeauna într-o manieră nonliniară prin propria participare inconştientă [a terapeutului] la construcţia acestui drum, în timp ce terapeutul este angajat, în mod conştient, într-un fel sau altul, într-o interacţiune cu o parte diferită a sinelui pacientului" (2006, p. 43). Împreună cu naraţiunea verbală, encodarea şi decodarea inconştientă se produc în cadrul unei conversaţii nonverbale pline de sens dintre sinele implicit al terapeutului şi cel al pacientului. Encodarea "presupune capacitatea de a emite mesaje nonverbale adecvate cu privire la propriile nevoi, sentimente şi gânduri", iar decodarea "presupune capacitatea de a detecta, de a percepe adecvat, de a înţelege şi de a reacţiona corespunzător la exprimarea nonverbală a altei persoane cu privire la propriile nevoi, interacţiuni, sentimente, gânduri, roluri sociale" (Schachner, Shaver & Mikulincer, 2005, p. 148). Procesul interactiv permanent de encodare şi decodare determină ce anume se va întâmpla în cadrul relaţiei, fără intenţii sau gândire conştientă. Este de remarcat faptul că atât sinele implicit al pacientului, cât şi al terapeutului sunt implicate în acest dans.

Indicatorii nonverbali în tratament

Kurtz afirmă faptul că psihoterapeuţii ar trebui să urmărească permanent manifestările nonverbale pe care autorul le numeşte "indicatori" şi îi defineşte ca "un fragment dintr-un comportament sau un element de stil, sau orice altceva care sugerează [...] o conexiune cu structura de caracter, cu amintirile timpurii sau cu anumite emoţii [inconştiente]", mai cu seamă acele manifestări care reflectă şi susţin predicţiile "protective, supra-generalizate şi demodate" (2010, p. 110). Aşadar, nu orice manifestare nonverbală constituie un indicator. Spre exemplu, a întinde mâna pentru a lua ceaşca de ceai sau a-şi da părul de pe frunte nu reprezintă, de obicei, indicatori. Indicatorii sunt acele comportamente nonverbale care îl ajută pe terapeut (în mod implicit şi explicit) să "formuleze ipoteze despre client: ce fel de convingeri implicite exprimă acestea şi ce fel de situaţii timpurii de viaţă ar putea sta la baza acestor tipare şi convingeri" (p. 127).

Indicatorii cuprind atât indiciile încărcate afectiv care amintesc de interacţiunile din cadrul relaţiei de ataşament timpuriu şi care determină mişcările, posturile, gesturile, prozodia şi expresiile faciale ale copilului, precum şi cele care reflectă activarea dereglată [a sistemului nervos] şi mecanismele defensive animalice declanşate în raport cu trauma. Terapeutul intenţionează să aducă în prezent, în cadrul şedinţei de terapie, experienţa acestor indicatori. Terapia trebuie să "activeze aceste nişe profunde, subcorticale, din mintea noastră subconştientă, unde sălăşluiesc afectele, unde este depozitată trauma şi unde au fost stocate tiparele implicite de ataşament" (Lapides, 2010, p. 9). Activarea acestor elemente presupune mai degrabă existenţa unei rezonanţe şi interacţiuni afective de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă, decât a unei abordări de natură cognitivă, analitică sau interpretativă (cf. Schore, 1994, 2003, 2009, 2012).

Indicatorii care pot fi reperaţi conştient de către terapeut sau pacient pot fi exploraţi în mod explicit, împreună cu afectul asociat, chiar şi atunci când conţinutul reprezentat de aceşti indicatori rămâne inconştient. Grigsby şi Stevens afirmă faptul că a recunoaşte indicatorii şi a întrerupe comportamentele automate constituie o abilitate mai promiţătoare decât aceea de a putea discuta despre ce anume s-a petrecut iniţial pentru a duce la apariţia acelor indicatori şi comportamente: "A discuta despre evenimente de demult [...] sau a discuta despre idei şi informaţii cu pacientul [...] poate constitui, cel mult, un mijloc indirect de perturbare a comportamentelor în care oamenii se angajează în mod rutinier" (2000, p. 361). Se poate să nu fie suficient ca pacientul să ajungă la anumite revelaţii fără să se producă şi schimbarea secvenţelor procedurale de acţiune. Există, în mod esenţial, două modalităţi de învăţare procedurală implicită care pot fi abordate în terapie: "Prima este aceea de [...] a observa mai degrabă decât a interpreta ce anume se petrece şi de a atrage, în mod repetat, atenţia asupra acelui lucru. Această acţiune în sine tinde să perturbe caracterul automat al exprimării obişnuite a învăţării procedurale. A doua tactică terapeutică este lansarea în activităţi care perturbă în mod direct ceea ce a fost învăţat în manieră procedurală" (p. 325).

A asculta naraţiunea somatică în acelaşi timp cu naraţiunea verbală stimulează în mod natural curiozitatea şi abilitatea de conştientizare a indicatorilor nonverbali. Terapeutul şi clientul perturbă împreună caracterul automat al acestor indicatori în clipa când devin conştienţi de aceşti indicatori, "nu ca şi cum ar fi o boală sau ceva de care trebuie să scapi, ci într-un efort de a-l ajuta pe pacient să devină conştient de modul în care experienţele sunt gestionate şi în care capacitatea pentru experienţă poate fi extinsă" (Kurtz, 1990, p. 111). Trebuie remarcat faptul că noţiunea generală de atenţie mindful care presupune a fi receptiv la orice elemente din câmpul vizual al ochiului minţii diferă de noţiunea de atenţie mindful îndreptată în mod specific asupra indicatorilor nonverbali. În loc de a permite atenţiei pacienţilor să se îndrepte în mod aleatoriu asupra oricăror emoţii, amintiri, gânduri sau acţiuni fizice care s-ar putea produce, terapeuţii utilizează "conştientizarea direcţionată a momentului prezent" (directed mindfulness) pentru a ghida conştiinţa pacientului înspre reperarea anumitor indicatori care constituie punctul de plecare în explorarea sinelui implicit (Ogden, 2007, 2009).

Trăirea conştientă a momentului prezent (mindfulness) este abordată nu ca o activitate solitară, desfăşurată în limitele minţii unui singur individ, ci integrată în dansul verbal şi nonverbal dintre pacient şi terapeut (Ogden, 2014). Terapeuţii observă, mai întâi, comportamentele nonverbale ale clienţilor lor şi le cer acestora să devină conştienţi de acţiunile pe care aleg să le întreprindă, de posturile, expresiile şi ceilalţi indicatori nonverbali care se manifestă în momentul prezent în cadrul şedinţei de terapie. Pe măsură ce clienţii devin conştienţi (mindful) cu privire la propriile comportamente nonverbale, li se cere să-şi descrie şi verbal peisajul interior - emoţiile, gândurile, imaginile, amintirile şi senzaţiile. Terapeuţii sunt invitaţi să ia parte la călătoriile interioare ale clienţilor, experimentând prin intermediul experienţei celuilalt scenariile variate şi trăind multiplele semnificaţii. Prin conştientizarea relaţională integrată de tip mindfulness, conştientizarea momentului prezent (awareness of the present moment) este împărtăşită, mutuală şi reglată interactiv.

Secţiunile următoare ale articolului de faţă ilustrează, pe de o parte, câţiva indicatori somatici de bază care se pot dovedi semnificativi în practica clinică, iar, pe de altă parte, descriu utilizarea conştientizării relaţionale integrate prin intermediul căreia pot fi descoperite nuanţele indicatorilor şi poate fi alterată naraţiunea somatică din cadrul relaţiei terapeutice. Se observă indicatori ai sinelui implicit, se întrerup secvenţele care nu mai sunt utile şi se iniţiază acţiuni noi.

Este important pentru cititor să reţină următoarea idee: intervenţiile specifice decurg spontan din ceea ce transpare experienţial şi implicit în cadrul diadei terapeutice. Philip Bromberg afirmă faptul că, în mod absolut caracteristic, el nu "plănuieşte" dinainte ce anume va face sau va spune în cadrul şedinţei de terapie, ci mai degrabă "se trezeşte" făcând sau spunând anumite lucruri care se ivesc spontan din interiorul relaţiei (comunicare personală din data de 21 decembrie 2010). Cuvintele şi acţiunile terapeutului nu constituie tehnici premeditate sau generice, ci mai degrabă răspunsuri emergente la ceea ce transpare aici-şi-acum între el şi pacient. În descrierea propriei mele munci, pe care urmează să o prezint în cadrul articolului de faţă, intervenţiile mele "au venit la mine" într-un mod la fel de neaşteptat, izvorâte din ceea ce s-a petrecut în interiorul relaţiei. Cu toate că pot explica raţiunea teoretică din spatele acestor intervenţii, şi o voi şi face, ele nu au fost nici premeditate, nici gândite în prealabil. Cu toate că aceste intervenţii reprezintă, în principiu, "nişte tehnici", ele nu au un caracter generic. Intervenţiile nu se produc niciodată de două ori în manieră identică, ci apar în mod natural şi neaşteptat în momentul în care atât terapeutul, cât şi pacientul se simt reciproc în mod subiectiv. Cu alte cuvinte, ei îşi comunică responsivitatea somatică şi afectivă la experienţa care se produce în interiorul relaţiei lor şi care nu este procesată cognitiv, ci cunoscută implicit.

Este nevoie de intenţie, experienţă şi practică pentru ca un terapeut să "ştie" care manifestări nonverbale constituie indicatori şi care nu. Această "cunoaştere" nu este de natură cognitivă. Terapeutul se simte mai degrabă atras de o manifestare nonverbală specifică şi, cel mai adesea, nu realizează de ce. De obicei, anumite descoperiri ulterioare din şedinţele de terapie vor demonstra faptul că acea manifestare a reprezentat un indicator semnificativ al traumei şi al istoriei de ataşament care reflectă şi susţine sinele implicit.

În secţiunile următoare sunt descrişi indicatori ai sinelui implicit şi exemple despre cum se poate lucra cu aceştia în terapie: prozodia, contactul vizual, expresiile faciale, mişcările premergătoare acţiunii, mişcările braţelor, locomoţia, postura şi căutarea proximităţii. În mod evident, lista nu este nici pe departe exhaustivă şi mulţi dintre indicatorii sinelui implicit au fost omişi: unghiul şi mişcarea la nivelul pelvisului; înclinarea capului şi modul în care acesta stă aşezat pe gât şi pe umeri; unghiul, pronaţia sau supinaţia picioarelor şi felul în care tălpile apasă pe sol în timpul mersului; încordarea la nivelul genunchilor sau al altor încheieturi; felul cum atârnă braţele din umeri; amploarea mişcărilor anumitor părţi ale corpului; tiparele de respiraţie şi tremuratul şi scuturatul involuntar, reacţii avute adesea de persoanele cu TSPT - aceştia constituind doar o parte din indicatori (cf. Ogden, Minton & Pain, 2006; Ogden & Fisher, 2015).

Ultima doamnă Parrish (I)

 

Liv Constantine
Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020
Traducere din engleză de Roxanu Olteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Liv Constantine este pseudonimul surorilor Lynne Constantine şi Valerie Constantine. Despărţite de trei state, cele două autoare din America şi-au petrecut zile întregi construind intrigi pe Skype şi pe e-mail. Ele recunosc că au dobândit talentul de a scrie cărţi pline de suspans din vremea copilăriei, când se bucurau de poveştile spuse de bunica lor grecoaică.

Puteţi afla mai mult despre Lynne şi Valerie pe http://www.livconstantine.com.

*

Amber Patterson s-a săturat până peste cap de propria soartă. S-a săturat să fie un nimeni: o femeie banală, greu de remarcat, care nu iese cu nimic în evidenţă. Merită mai mult - o viaţă călăuzită de bani şi putere, întruchipată de zeiţa blondă, cu ochi albaştri, Daphne Parrish, care nici măcar nu apreciază ce are.

Pentru toată lumea din orăşelul rezidenţial Bishops Harbor, din Connecticut, Daphne - preşedinta unei asociaţii filantropice - şi soţul ei Jackson - mogul al afacerilor imobiliare - formează un cuplu desprins din basme.

Invidia o macină pe Amber. Însă tânăra pune la cale un plan perfid. Se foloseşte de compasiunea de care dă dovadă întotdeauna Daphne, pentru a se insinua în familia Parrish. În scurt timp, îi devine cea mai intimă prietenă, călătoresc împreună în Europa şi se apropie tot mai mult de Jackson. Doar că trecutul ei întunecat ascunde un secret care îi poate distruge tot ce a clădit.

Plin de răsturnări de situaţie şocante, care conduc spre un final spectaculos, volumul Ultima doamnă Parrish este un thriller savuros, scris cu talent seducător.

"Invidie, trădare şi jocuri de putere... Ultima doamnă Parrish este o minunată lectură de evadare din cotidian! În plus, oferă şi un final neaşteptat!" (Reese Witherspoon)

Fragment

Unu

Amber Patterson se săturase să fie invizibilă. Venea la sala asta de fitness zi de zi, de trei luni încoace, de trei luni lungi, în care se uitase la femeile acestea cu viaţă uşoară, care lucrau la singurul lucru de care le păsa. Erau aşa de absorbite de ele însele; putea să pună pariu că niciuna dintre ele n-ar fi recunoscut-o pe stradă, deşi fusese la doi paşi de ele în fiecare zi. Pentru ele era ca o mobilă - ceva neimportant, care nu merită să fie băgat în seamă. Dar nu îi păsa de niciuna dintre ele. Unul şi numai unul era motivul pentru care se târa aici în fiecare zi, la aparatul acesta, fix la aceeaşi oră.

Era plictisită de moarte de rutină - zi după zi, muncind până la epuizare în aşteptarea momentului oportun. Cu coada ochiului, a văzut cunoscuţii pantofi de sport aurii, Nike, urcând pe aparatul de alături. Amber şi-a îndreptat umerii şi s-a prefăcut absorbită de revista plasată strategic pe suportul aparatului ei. A întors capul şi i-a zâmbit timid blondei superbe, care a binevoit să încline uşor capul în direcţia ei. Amber s-a întins după sticla cu apă, mutându-şi deliberat piciorul spre marginea aparatului, şi a alunecat, răsturnând pe jos revista, care a aterizat pe podea, în spatele pedalei de la aparatul vecinei ei.
- Vai de mine, îmi pare aşa de rău! a spus Amber, roşind.

Înainte să se aplece ea, femeia se şi oprise din pedalat şi îi luase revista de jos. Amber a văzut-o cum ridică sprâncenele, mirată.
- Citeşti revista asta? a întrebat-o uimită, în timp ce i-o înapoia.
- Da, e revista publicată de Institutul pentru studiul fibrozei chistice. Apare de două ori pe an. O ştii?
- O ştiu, da. Lucrezi în domeniul medical? s-a mai interesat femeia.

Amber a lăsat ochii în jos, apoi s-a uitat la ea.
- Nu, nu lucrez în domeniu. Sora mea mai mică a avut fibroză chistică.

A lăsat cuvintele să umple spaţiul dintre ele.
- Îmi pare rău! Am fost lipsită de eleganţă. Nu era treaba mea, a spus femeia, întorcându-se la bicicleta ei.

Amber a clătinat din cap.
- Nu, e OK. Cunoşti vreo persoană cu fibroză chistică?

Se citea durere în ochii femeii, când s-a uitat din nou la Amber.
- Pe sora mea. Am pierdut-o acum douăzeci de ani.
- Îmi pare aşa de rău! Câţi ani avea?
- Doar şaisprezece ani. Era diferenţă de doi ani între noi.
- Charlene avea doar paisprezece ani.

Încetinind ritmul, Amber şi-a şters ochii cu dosul palmei. Îţi trebuie mult talent actoricesc să plângi după o soră care n-a existat. Cele trei pe care le avea în realitate erau bine, sănătoase, cu toate că nu mai vorbise cu ele de doi ani.

Bicicleta femeii s-a oprit din mişcare.
- Te simţi bine? a întrebat-o ea.

Amber şi-a tras nasul şi a ridicat din umeri.
- E greu şi acum, chiar după atâţia ani.

Femeia s-a uitat lung la ea, ca şi cum ar fi încercat să ia o decizie, apoi i-a întins mâna.
- Eu sunt Daphne Parrish. Ce-ai spune să plecăm de aici şi să stăm puţin de vorbă la o cafea?
- Sigur? Nu vreau să-ţi stric antrenamentul.

Daphne a dat din cap.
- Da, chiar mi-ar plăcea să stăm de vorbă.

Amber i-a oferit un zâmbet, despre care spera că pare plin de recunoştinţă, şi s-a dat jos de pe aparat.
- Sună perfect!

I-a cuprins apoi mâna femeii şi i-a spus:
- Eu mă numesc Amber Patterson. Îmi face plăcere să te cunosc!

*

Mai târziu în seara aceea, Amber stătea într-o cadă plină cu spumă, sorbea dintr-un pahar de merlot şi fixa cu privirea o fotografie din revista Entrepreneur. Zâmbind, a lăsat revista, a închis ochii şi şi-a rezemat capul de marginea căzii. Era foarte satisfăcută de felul în care decursese ziua. Se aşteptase să fie mai complicat, dar Daphne simplificase lucrurile. După ce terminaseră cu micile discuţii de complezenţă de la cafea, ajunseseră la adevăratul motiv pentru care îi captase interesul lui Daphne.
- Pentru cineva care n-a avut niciodată experienţa fibrozei chistice e imposibil să înţeleagă, spusese Daphne cu ochii ei albaştri aprinşi de pasiune. Julie n-a fost niciodată o povară pentru mine, dar în liceu prietenii mei mă tot îmboldeau s-o las acasă, să n-o mai iau cu mine. Ei nu pricepeau că niciodată nu ştiam când o să ajungă din nou în spital sau dacă va mai ieşi de acolo. Fiecare clipă cu ea era preţioasă.

Amber s-a aplecat spre ea şi a făcut tot posibilul să pară interesată, în timp ce calcula în minte cam cât fac diamantele de la urechile lui Daphne, brăţara ei îngustă şi diamantul uriaş de pe degetul ei cu manichiură perfectă. Probabil că avea cel puţin o sută de miare pe trupul ei subţire, şi nu putea să facă altceva, decât să se vaite de copilăria ei tristă. Amber şi-a înăbuşit un căscat şi i-a aruncat un zâmbet forţat.
- Ştiu. Eu nu mă mai duceam la şcoală, stăteam acasă cu sora mea, pentru ca mama să poată merge la serviciu. Era gata să fie concediată luându-şi aşa de multe zile libere, şi ultimul lucru pe care ni l-am fi putut permite era să piardă asigurarea medicală!

Era încântată de uşurinţa cu care îi venise minciuna.
- Vai, ce groaznic! a plescăit Daphne din buze. Acesta e încă un motiv pentru care fundaţia mea e aşa de importantă pentru mine. Noi acordăm asistenţă financiară familiilor care nu îşi pot permite cele necesare. Dintotdeauna a fost unul dintre cele mai însemnate obiective pe care le-a avut Zâmbetul lui Julie.

Amber s-a prefăcut uimită.
- Zâmbetul lui Julie e fundaţia ta? E vorba despre aceeaşi Julie? Ştiu totul despre Zâmbetul lui Julie, citesc de ani de zile tot ce faceţi. Sunt aşa de şocată!

Daphne a dat din cap.
- Am înfiinţat-o imediat după ce am terminat şcoala. De fapt, soţul meu a fost primul sponsor.

Aici a zâmbit, poate, puţin jenată.
- Aşa ne-am întâlnit.
- Nu cumva pregătiţi chiar acum o mare strângere de fonduri?
- Ba da. E peste câteva luni, dar tot mai avem multe de făcut. Ce-ar fi dacă... Nu, lasă.
- Nu, ce e? a insistat Amber.
- Păi, voiam să te întreb dacă ai vrea să ne ajuţi. Ar fi frumos să am pe cineva care înţelege ce...
- Mi-ar plăcea să te ajut în orice fel! a întrerupt-o Amber. Nu câştig eu prea mulţi bani, dar, cu siguranţă, pot să-mi fac timp pentru donaţii. Ce faci tu e aşa de important! Când mă gândesc ce mult contează...

Şi-a muşcat buzele şi a clipit din ochi, oprindu-şi lacrimile.

Daphne a zâmbit.
- Grozav!

A scos o carte de vizită cu numele şi adresa ei.
- Poftim! Întrunirea comitetului e la mine acasă, joi, la zece dimineaţa. Poţi să vii?

Amber i-a zâmbit larg, încercând şi acum să pară preocupată doar de boala aceea.
- N-aş lipsi pentru nimic în lume!

Doi

Legănarea trenului de sâmbătă, din orăşelul Bishops Harbor la New York, o scufunda pe Amber într-o reverie somnoroasă, complet diferită de disciplina rigidă a săptămânii de lucru. Stătea la fereastră, cu capul rezemat de spătar, şi deschidea din când în când ochii să se uite la peisajul care se perinda prin faţa ochilor. Şi-a amintit de prima călătorie cu trenul, pe când avea şapte ani. Era iulie în Missouri - cea mai fierbinte şi mai înăbuşitoare lună a verii -, iar aerul condiţionat nu funcţiona. O vedea şi acum pe mama ei stând vizavi de ea, într-o rochie neagră, cu mâneci lungi, fără un zâmbet pe faţă, cu spatele drept şi cu genunchii lipiţi, într-o poziţie afectată. Părul ei şaten-deschis era strâns în cocul obişnuit la spate, dar îşi pusese o pereche de cercei - nişte perle micuţe, pe care le păstra pentru ocazii speciale. Iar Amber presupunea că înmormântarea mamei mamei ei era considerată o ocazie specială.

Când coborâseră din tren în gara sordidă din Warrensburg, aerul de afară era şi mai sufocant decât fusese în tren. Unchiul Frank, fratele mamei, le aştepta acolo, şi s-au îngrămădit cu toţii în camioneta lui albastră, veche.

Mirosul şi-l amintea cel mai bine - şi pielea crăpată a banchetei care i se înfigea în carne. Au trecut pe lângă câmpuri nesfârşite de porumb şi mici ferme cu case de lemn care păreau vechi şi curţi pline de unelte ruginite, maşini vechi, puse pe butuci, cauciucuri fără jante şi lăzi metalice sparte. Era mai deprimant chiar decât locul în care locuiau ei, şi Amber şi-ar fi dorit ca mama ei s-o fi lăsat acasă, ca pe celelalte surori. Mama spusese că ele erau prea mici să participe la o înmormântare, dar Amber era destul de mare pentru a aduce un ultim omagiu. Mintea ei îngropase mai toate amintirile din weekendul acela oribil, dar lucrul pe care nu avea să-l uite niciodată era paragina înfiorătoare de acolo - sufrageria mohorâtă din casa bunicilor, unde totul era maroniu şi galben-ruginit; barba ţepoasă a bunicului, care stătea pe şezlongul lui cu saltea ţeapănă, grav şi posomorât în tricoul lui uzat şi în pantalonii kaki plini de pete. A văzut atunci de unde îi veneau mamei firea lipsită de veselie şi lipsa de imaginaţie. Atunci, la acea vârstă fragedă, a început ea să viseze la ceva diferit şi mai bun.

Acum, deschizând ochii când bărbatul din faţa ei s-a ridicat şi a lovit-o din greşeală cu servieta, şi-a dat seama că au ajuns la Grand Central Terminal. Şi-a luat repede geanta şi jacheta şi s-a înscris în fluxul pasagerilor pregătiţi să coboare. Nu s-a plictisit nicio clipă mergând de la peron prin gara aceea magnifică - ce diferenţă faţă de halta murdară în care fusese cu atâţia ani în urmă! A trecut fără grabă prin faţa vitrinelor strălucitoare din gară, precursoare perfecte ale imaginilor şi sunetelor oraşului care aştepta afară, apoi a ieşit din clădire şi a mers puţin pe jos pe Forty-Second Street, până pe Fifth Avenue. Pelerinajul acesta lunar îi devenise atât de familiar, că ar fi putut nimeri drumul şi legată la ochi.

Prima ei oprire a fost, ca de obicei, sala principală de lectură a Bibliotecii Publice din New York. Aici se aşeza la una dintre mesele lungi de lectură şi, la lumina soarelui care se revărsa prin ferestrele înalte, admira frumuseţea frescelor de pe tavan. Azi se simţea şi mai liniştită văzând cărţile care umpleau rafturile de pe pereţi. Acestea îi aminteau că poate găsi acolo orice ar putea s-o intereseze. Aici o să stea, o să citească şi o să descopere toate lucrurile care o vor ajuta să-şi construiască planurile. A rămas acolo, mută şi nemişcată, timp de douăzeci de minute, până când a fost pregătită să iasă din nou afară şi să pornească pe Fifth Avenue.

A trecut încet, dar cu pas hotărât, pe lângă magazinele luxoase înşirate de-a lungul străzii. Pe lângă Versace, Fendi, Armani, Louis Vuitton, Harry Winston, Tiffany & Co., Prada, Gucci şi Cartier - se înşirau la nesfârşit, unul după altul, cele mai prestigioase şi mai scumpe buticuri din lume. Fusese în fiecare dintre ele, inspirase aroma de piele fină şi de parfumuri exotice şi îşi unsese mâinile cu balsamurile catifelate şi cu cremele costisitoare care stăteau, ispititoare, în cutiuţe de testare frumos decorate.

A continuat pe lângă Dior şi Chanel şi s-a oprit să admire o rochie mulată, argintiu cu negru, care era expusă pe manechinul din vitrină. S-a uitat îndelung la rochie, imaginându-şi cum i-ar sta cu ea, cu părul ridicat, cu un machiaj perfect, intrând într-o sală de bal la braţul soţului ei, invidiată de toate femeile. A mers mai departe spre nord, până a ajuns la Bergdorf Goodman şi la eternul hotel Plaza. A fost tentată să urce pe scările acoperite cu mochetă roşie până în holul cel mare, dar era deja trecut de ora unu şi îi era foame. Îşi adusese ceva de mâncare de acasă, pentru că nu-şi putea permite să cheltuie banii obţinuţi cu greu şi pe muzeu, şi pe un prânz în Manhattan. A traversat Fifty-Eighth Street, spre Central Park, s-a aşezat pe o bancă orientată cu faţa spre strada aglomerată şi a scos din geantă un măr mic şi o punguţă cu stafide şi alune. A mâncat încet, uitându-se la oamenii care treceau grăbiţi pe stradă, şi şi-a spus pentru a suta oară cât e de bucuroasă că a reuşit să scape de viaţa ternă pe care au dus-o părinţii ei, de conversaţiile lor banale şi de predictibilitatea lucrurilor. Mama lui Amber nu îi înţelesese niciodată ambiţiile. Spunea că încearcă să se ridice prea sus peste nivelul ei, că felul ei de a gândi nu îi va aduce decât necazuri. Mai apoi, îi arătase Amber de ce e în stare şi lăsase totul în urmă - chiar dacă nu aşa cum plănuise.

Şi-a terminat prânzul şi a pornit prin parc spre Muzeul Metropolitan de Artă, unde voia să-şi petreacă după-amiaza, până la trenul de seară, cu care urma să se întoarcă în Connecticut. În ultimii doi ani bătuse toate sălile de la Met, studiase operele de artă şi asistase la prelegeri şi filme despre operele de artă şi despre creatorii lor. La început, gravele ei lacune o descurajaseră, dar, cu abordarea ei metodică, o luase pas cu pas şi citise din cărţi împrumutate tot ce găsise despre artă, despre istoria artei şi despre maeştrii ei. Înarmată cu noi informaţii în fiecare lună, vizita din nou muzeul şi vedea cu ochii ei lucrurile despre care citise. Acum ştia că se poate angaja într-o discuţie respectabilă şi inteligentă cu cel mai pregătit critic de artă. Din ziua în care părăsise casa aceea înghesuită din Missouri crease o nouă Amber, mai bună, o Amber care se putea mişca uşor printre cei foarte bogaţi. Şi, până în clipa aceea, totul se desfăşurase conform planului.

După ceva timp, a pornit spre galeria pe care o vizita de obicei ultima. Acolo a stat multă vreme în faţa unui mic studiu care îi aparţinea lui Tintoretto. Nu mai ştia de câte ori se uitase la schiţa aceea, dar cuvintele de pe plăcuţa aşezată sub el i se întipăriseră în creier - "Donaţie din colecţia deţinută de Jackson şi Daphne Parrish". S-a îndepărtat de schiţă cu greu şi s-a dus la noua expoziţie Aelbert Cuyp. Frunzărise puţin singura carte despre Cuyp care exista pe rafturile bibliotecii din Bishops Harbor. Cuyp era un artist de care nu auzise niciodată, de aceea constatase cu uimire cât de prolific fusese şi cât de faimos era. S-a plimbat prin galerie şi a dat peste tabloul pe care îl admirase atât de mult în cartea aceea şi pe care spera să-l vadă expus, Fluviul Meuse la Dordrecht, pe furtună. Era chiar mai magnific decât îşi închipuise.

Lângă ea, doi oameni în vârstă erau la fel de fermecaţi.
- E uimitor, nu-i aşa? i-a spus femeia lui Amber.
- E mai mult decât mi-am imaginat, a răspuns ea.
- E foarte diferit de peisajele lui, şi-a dat cu părerea bărbatul.

Continuând să se uite la tablou, Amber a adăugat:
- Este, dar a pictat multe tablouri superbe cu porturi din Olanda. Ştiaţi că a pictat de asemenea scene şi portrete biblice?
- Serios? Nu ştiam.

"Poate ar trebui să citiţi şi voi înainte să veniţi la o expoziţie", a continuat Amber în gând, dar în faţa lor doar a zâmbit şi s-a îndepărtat. Îi plăcea când putea să-şi arate superioritatea cunoştinţelor. Şi era convinsă că unui om ca Jackson Parrish, unui om care era mândru de cultura lui artistică, îi va plăcea şi lui.

Citiţi al doilea fragment din această carte..

Nesupunere

 

Naomi Alderman
Nesupunere
Editura Storia Books, 2020
traducere din limba engleză de Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Naomi Alderman este autoarea romanelor The Liars' Gospel şi Disobedience. Pentru acesta din urmă a câştigat Premiul Orange pentru Debut, cartea fiind publicată în zece limbi şi urmând să fie adaptată ca film cu Rachel Weisz, Rachel McAdams şi Alessandro Nivola.

Alderman a fost inclusă pe lista Granta a celor mai buni zece tineri romancieri britanici, top publicat o dată la zece ani, şi a fost selectată de Margaret Atwood pentru a fi inclusă în programul Rolex Mentor and Prot.

*

Nesupunere este povestea lui Ronit, o fiică de rabin în vârstă de 32 de ani, dintr-o comunitate de evrei ortodocşi din Hendon, nord-vestul Londrei. Aceasta a părăsit Londra cu ani în urmă, iar acum lucrează în domeniul financiar, în Manhattan, însă moartea tatălui ei, Rav Krushka, o aduce înapoi acasă. Şi este povestea lui Esti, prietena din copilărie a lui Ronit, care a rămas în Hendon, cu toate că, în ochii comunităţii, pare o ciudată. Şi este şi povestea lui Dovid, soţul lui Esti; el este prezumtivul moştenitor al lui Rav Krushka, dar nu pare să-şi dorească poziţia de rabin.

Romanul vorbeşte despre punctul de întâlnire dintre religie şi viaţa modernă, dintre sexualitate şi spiritualitate, dintre propriile dorinţe şi regulile comunităţii în care trăim şi ale Dumnezeului pe care îl venerăm. Despre importanţa schimbării şi totodată despre lucrurile pe care, inevitabil, le pierdem atunci când aceasta se produce. Vorbeşte despre puterea tăcerii şi puterea cuvântului şi despre trăsătura umană esenţială a nesupunerii.

"Un roman extraordinar. Intriga este una uimitoare, înfăţişându-le pe Esti şi pe Ronit împreună sau separat în moduri care sfidează aşteptările convenţionale. Dar adevărata uimire rezidă în capacitatea lui Alderman de a gândi original. Nimic nu e aşa cum o minte comodă s-ar aştepta. Dorinţa interzisă nu e bună fără echivoc, religia deterministă nu e rea fără echivoc. Iudaismul ortodox (oricât ar fi Ronit în dezacord cu el) iradiază fără putinţă de tăgadă din paginile romanului Nesupunere, la fel de bogat, de proaspăt şi de fascinant precum romanul însuşi." (The Times)

"Nesupunere al talentatei scriitoare de succes Naomi Alderman are menirea de a isca controverse. Debutul autoarei vorbeşte despre două femei care au fost iubite în adolescenţă, într-o comunitate de evrei ortodocşi din nordul Londrei. Fă loc, Zadie Smith." (Elle - UK)

"Nesupunere trece dincolo de expunerea unei stări de lucruri. O furie afectuoasă alimentează critica pe care romanul o aduce societăţii evreilor ortodocşi din Regatul Unit, iar naraţiunea divizată - care indică un conflict cultural la fel de absurd precum o întâlnire la prânz între Moise şi Sandra Bernhard - conduce încet către acceptare, speranţă şi compromis." (Vogue - UK)

"Este, în ultimă instanţă, o poveste despre dragostea pierdută şi un imn închinat mulţumirii pe care o poate aduce sacrificiul de sine. Fiecare capitol începe cu un fragment de text sacru, a cărui temă modelează elegant acţiunea care urmează, rezultând o carte de o profunzime şlefuită. Ar fi uşor de luat în derâdere felul în care Esti şi vecinii ei se supun unor legi atât de vechi şi de complexe, dar, deşi are o tuşă comică îndrăzneaţă, Alderman trece mult dincolo de ceea ce e evident." (The Observer)

"Comentariul lui Alderman despre iudaismul ortodox în secolul 21 este incitant şi lămuritor, iar ea este înzestrată cu comicul necesar pentru a-l asasina din interior cu compasiune." (The Thelegraph)

"Nesupunere este un debut reuşit şi captivant. Forţa lui provine din evoluţia relaţiei triangulare dintre Dovid, Esti şi Ronit - trei personaje cât se poate de diferite, care trebuie să reacţioneze la aceleaşi acuze. Fiecare dintre ei are o relaţie diferită cu Dumnezeu şi, poate cel mai important, cu tradiţia şi cultura din care provin." (The Times Literary Supplement)

Fragment
Capitolul 1
 

Iar în ziua Şabatului, preoţii vor cânta cântare pentru viitorul ce va să vină, pentru ziua ce va să fie cu desăvârşire Şabat şi pentru odihna din viaţa veşnică.
Mişna Tamid 7-4, recitat în timpul slujbei de sâmbătă dimineaţa

La primul Şabat de după sărbătoarea Simhat Torá, Rav Krushka era deja atât de slab şi de palid la faţă, încât enoriaşii îşi şopteau unul altuia că în ochii lui adânciţi în orbite se putea întrezări viaţa de apoi.

Rav Krushka fusese alături de ei în timpul Zilelor Sfinte, stătuse în picioare două ore, cât durase slujba de la sfârşitul postului de Iom Kipur, cu toate că, nu o dată, îşi dăduse ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost cât pe ce să leşine. Ba chiar dănţuise plin de bucurie cu sulurile Torei în mâini, chiar dacă numai pentru câteva minute. Dar acum, că acele zile sfinte se sfârşiseră, îşi pierduse orice urmă de vlagă. În această zi toridă şi sufocantă de septembrie, în timp ce ferestrele încăperii erau închise, iar frunţile enoriaşilor erau brăzdate de broboane de sudoare, Rav Krushka, sprijinit de braţul nepotului său Dovid, era înfofolit într-un pardesiu de lână. Vocea îi era stinsă. Mâinile îi tremurau.

Lucrurile erau cât se poate de clare. Şi erau aşa de ceva vreme. De câteva luni, glasul lui, cândva la fel de intens şi de limpede precum vinul roşu pentru kiddush, răsuna acum dogit, iar uneori se pierdea cu totul într-o tuse zgomotoasă ori într-un acces puternic de icnituri şi gâjâieli. Totuşi era greu să crezi într-o pată ştearsă de pe plămân. Cine putea vedea o pată? Ce era o pată? Enoriaşilor nu le venea să creadă că pe Rav Krushka l-ar putea da gata o pată - pe el, dinspre care lumina Torei strălucea atât de puternic, încât se simţeau luminaţi de prezenţa lui.

Zvonurile se răspândiseră în rândul comunităţii, transmise prin întâlniri întâmplătoare pe stradă. Un pneumolog de pe Harley Street îi spusese că o să se facă bine, cu condiţia să ia o pauză de odihnă de o lună. Un vestit rabin trimisese vorbă că, împreună cu 500 de tineri învăţăcei în studiul Torei, rostea zilnic toată Cartea Psalmilor pentru însănătoşirea lui Rav Krushka. Se mai spunea că lui Rav i se făcuse cunoscut, printr-un vis profetic, cum că avea să trăiască cât să vadă pusă piatra de temelie pentru rezidirea Marelui Templu din Ierusalim.

Cu toate acestea, era cu fiecare zi tot mai slăbit. S-a aflat despre sănătatea lui şubredă în întregul Hendon şi chiar mai departe. Aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, enoriaşi care poate că mai lipsiseră în câte o săptămână de la sinagogă ori merseseră prin alte părţi, dovedeau acum o devoţiune ferventă. Numărul celor care participau la slujbe creştea cu fiecare săptămână. Clădirea prost încropită - iniţial, nimic mai mult decât două case unite între ele şi făcute să comunice - nu era potrivită pentru atât de mulţi oameni. Aerul devenea stătut în timpul slujbelor, înăuntru era o căldură înăbuşitoare şi un miros aproape fetid.

Câţiva membri din consiliul sinagogii au sugerat că ar trebui, poate, organizată o slujbă alternativă, pentru a face faţă numărului neobişnuit de mare al participanţilor. Yitzchak Hartog, preşedintele consiliului, a respins propunerea. Oamenii veniseră să îl vadă pe Rav, a spus el, aşa că aveau să îl vadă.

Aşa se face că, de acel Şabat din luna Tişrei, sinagoga era plină până la refuz şi toţi enoriaşii erau mai atenţi, din păcate, la persoana lui Rav Krushka decât la rugăciunile pe care le îndreptau către Creator. Pe parcursul acelei dimineţi l-au urmărit cu îngrijorare. Ce-i drept, Dovid era alături de unchiul lui şi îi ţinea siddurul, susţinându-l de cotul drept. Dar oamenii îşi şopteau unul altuia că, poate, prezenţa acestui bărbat era de natură să îi îngreuneze însănătoşirea lui Rav în loc să o ajute. Dovid era rabin, nimeni nu nega lucrul ăsta, dar nu era Rav. Exista o diferenţă subtilă, căci poţi deveni rabin prin studiu şi prin realizări, dar titlul de Rav era acordat de o comunitate doar unui conducător preaiubit, unei lumini călăuzitoare, unui învăţat de o neîntrecută înţelepciune. Iar Rav Krushka întrunea toate aceste calităţi, fără putinţă de tăgadă. Dar vorbise oare Dovid vreodată în public ori explicase el vreodată măiestrit vreo pericopă din Tora sau scrisese măcar o carte care să fie izvor de inspiraţie şi putere aşa cum a făcut Rav Krushka? Nu, de trei ori nu. Dovid nu avea o înfăţişare care să atragă privirea - era scund, chel şi uşor supraponderal. Dar, mai mult decât asta, nu avea nimic din entuziasmul şi înflăcărarea lui Rav Krushka. Niciunul dintre enoriaşi, nici măcar un copilaş, nu i s-ar fi adresat vreodată lui Dovid Kuperman numindu-l "rabin". El era "Dovid" ori câteodată, simplu, "nepotul ăla al lui Rav Krushka, asistentul ăla". Ca să nu mai vorbim de soţia lui! Era clar că ceva nu e în regulă cu Esti Kuperman, că avea o problemă, un necaz. Dar chestiunile de genul ăsta intrau la categoria lashon hara - gurile rele - şi nu puteau fi rostite nici măcar în şoaptă într-un lăcaş sfânt precum Casa Domnului.

În orice caz, toţi erau de acord că Dovid nu era un ajutor potrivit pentru Rav. S-ar fi cuvenit ca acesta să aibă în preajmă oameni învăţaţi, care să cunoască în profunzime Tora, capabili să studieze zi şi noapte şi, ca urmare, să contracareze decretul funest. Ce păcat, spuneau unii, că Rav Krushka nu avea un fiu care să înveţe în numele lui şi să îi prelungească astfel viaţa. La fel de păcat, ziceau alţii, mai în şoaptă, că Rav Krushka nu avea un fiu care să devină rabin când el nu va mai fi. Căci cine avea să îi ia locul? Gândurile acestea circulaseră luni întregi, iar în căldura uscată din sinagogă căpătaseră contururi mai clare. Şi, pe măsură ce vlaga se scurgea din Rav, şi Dovid devenea, cu fiecare săptămână, un pic mai adus de spate, de parcă ar fi simţit cum îl apasă pe umeri greutatea privirilor aţintite asupra lui şi cum îi zdrobeşte pieptul uriaşa dezamăgire pe care le-o provoca. Acum, în timpul slujbei, abia dacă a ridicat de câteva ori privirea şi nu a rostit niciun cuvânt, continuând să întoarcă una după alta paginile siddurului, atent doar la cuvintele rugăciunii.

Până la prânz, devenise clar pentru toţi bărbaţii prezenţi că starea lui Rav Krushka se deteriorase şi mai mult. Şi-au lungit gâturile de prin colţurile în care altădată se aflaseră şemineuri şi dulapuri încastrate în perete şi şi-au tras scaunele de plastic ceva mai aproape de el, ca să îl poată cerceta mai bine cu privirea, să îşi facă simţit sprijinul. În timpul rugăciunii de dimineaţă, şaharit, în încăpere s-a făcut din ce în ce mai cald şi toţi şi-au dat seama că începuseră să se lipească de scaune din pricina transpiraţiei, care trecea prin pantalonii de stofă. Rav Krushka s-a înclinat adânc în timpul modimului şi apoi şi-a îndreptat din nou spatele, dar toţi au observat că mâna cu care se apucase de banca din faţa lui era palidă şi tremurândă şi că hotărârea care i se citea pe chip nu putea ascunde grimasa pe care i-o provoca fiecare mişcare.

Până şi femeile, care asistau la slujbă de sus, din galeria care se întindea pe trei dintre laturile sălii, au remarcat, prin ochiurile paravanului, că puterile lui Rav Krushka erau pe sfârşite. Când a fost deschis dulapul sacru unde se păstrează Tora, sulurile au răspândit o mireasmă intensă de cedru, care a părut să îl însufleţească, şi s-a ridicat în picioare. Dar când aronul a fost închis la loc, Rav Krushka s-a aşezat din nou, parcă sub impulsul gravitaţiei, şi nu din proprie voinţă. Şi-a pierdut suflul şi s-a prăbuşit în scaun. Pe la mijlocul fragmentului care se citea din Tora, toţi enoriaşii îi urmăreau cu sufletul la gură fiecare respiraţie gâjâită şi greoaie. Dacă nu ar fi fost Dovid lângă el, s-ar fi prăvălit într-o parte. Până şi femeile şi-au dat seama.


Esti Kuperman asista la slujbă din galeria femeilor. În fiecare săptămână i se rezerva un loc de cinste, în primul rând, imediat în spatele draperiei din plasă. De fapt, primul rând era întotdeauna gol, chiar şi acum, când era nevoie de absolut toate locurile. Femeile stăteau în rândurile din spate ale galeriei, numai să nu se aşeze pe unul dintre locurile din faţă. Săptămână de săptămână, Esti stătea singură, fără să îşi încline gâtul subţire nici măcar o dată şi fără să dea de înţeles prin vreun cuvânt ori prin vreo privire că ar fi observat locurile goale din dreapta şi din stânga ei. Se aşeza pe locul din primul rând pentru că asta se aştepta de la ea. Era soţia lui Dovid. Dovid stătea lângă Rav. Dacă soţia lui Rav Krushka nu ar fi murit, Esti ar fi stat lângă ea. Când, cu voia Domnului, aveau să fie binecuvântaţi cu copii, aceştia urmau să stea alături de ea. În situaţia de faţă, stătea singură.

Mai în spate, în sectorul femeilor, nu se vedea absolut nimic din slujbă. La femeile aşezate pe locurile acelea nu ajungeau decât cântările, tot aşa cum în cămările din Ceruri uşile se deschid doar în faţa glasurilor înălţate în cântare. Esti însă putea vedea creştetele capetelor de dedesubt, acoperite toate de vârful oval al pălăriei ori de cercul kipei. Cu timpul, pălăriile şi kipele au devenit distinctive pentru ea, fiecare pată de culoare reprezentând o persoană anume. Era Hartog, preşedintele consiliului, bine făcut şi musculos, care păşea dintr-o parte în alta chiar şi în timp ce continuau rugăciunile şi, din când în când, mai schimba o vorbă cu câte unul dintre enoriaşi. Era Levitsky, trezorierul sinagogii, care, în timp ce se ruga, se legăna cu o mişcare nervoasă, pocănitoare. Şi mai era şi Kirschbaum, unul dintre administratori, care stătea sprijinit de perete şi aţipea mereu, iar apoi se trezea brusc şi tresărea. Îi privea cum merg de colo colo, cum urcă scările către bima şi se întorc la locul lor, cum se ridică şi se aşază, se leagănă uşor în loc, cu un sentiment ciudat de totală detaşare. În răstimpuri, când privea în jos, mişcările dădeau impresia unui joc pe o tablă de şah - nişte piese rotunjite care avansează cu un scop, dar fără noimă. În trecut, se surprinsese căzând într-un fel de transă, influenţată de cântările bine cunoscute şi de tiparul mereu acelaşi al mişcărilor de jos, astfel că abia observa când se termina slujba şi era uimită să constate că femeile din jur îi urau deja Şabat cu bucurie, iar bărbaţii de jos dispăreau din aria ei vizuală. O dată sau de două ori s-a trezit în ceea ce părea a fi o sinagogă goală, ezitând să privească în jur, de teamă că unele dintre femei ar fi putut rămâne în spatele ei, să şuşotească.

De acest Şabat din luna Tişrei însă, şi-a păstrat cumpătul. La fel ca toţi ceilalţi, s-a ridicat când sulurile Torei, îmbrăcate în catifea regală, au fost duse înapoi, în dulapul lor sacru. La fel ca toţi ceilalţi, a aşteptat răbdătoare ca persoana care condusese rugăciunea de dimineaţă să coboare de pe bima, iar cel care conducea următoarea rugăciune, musaf, să urce. Asemenea celorlalţi, a fost nedumerită când, cinci minute mai târziu, rugăciunea tot nu începuse. A privit prin ochiurile draperiei, încercând să vadă ce se întâmpla jos. A clipit de mai multe ori. La braţul soţului ei, silueta adusă de spate a lui Rav Krushka, îmbrăcată în pardesiul negru, se îndrepta încet înspre bima.

În trecut, în acest moment al slujbei, le-ar fi vorbit Rav Krushka, ţesând pe marginea pericopei din Tora care tocmai fusese citită, completată cu alte surse, o lecţie complexă şi minunată. Dar trecuseră multe luni de când nu le mai vorbise în felul ăsta. În această săptămână, ca în atât de multe altele de acum, pe fiecare loc fusese aşezată o copie a unei predici mai vechi de-ale lui. Starea nu îi permitea lui Rav Krushka să ţină o cuvântare. Şi, cu toate acestea, dedesubt, în sectorul bărbaţilor, acesta tocmai urca cele trei trepte ale bimei. În sinagogă s-a stârnit rumoare, apoi s-a aşternut liniştea. Rav Krushka avea să le vorbească.

Acesta a ridicat mâna, care a apărut, subţire şi palidă, din mâneca pardesiului. Când a vorbit, vocea îi era neaşteptat de puternică. Toată viaţa fusese un bun orator; oamenii nu trebuiau să se chinuie să audă ce spune.
- O să vorbesc puţin, a spus el. Nu mă simt bine. Cu ajutorul Domnului, o să îmi revin.

Cei din încăpere au dat viguros din cap, iar unii chiar au bătut din palme, dar au fost repede reduşi la tăcere, căci aplauzele ca la teatru nu aveau ce căuta într-o sinagogă.
- Vorbirea, a continuat el. Dacă lumea creată ar fi un cântec, vorbirea ar fi refrenul lui, tema recurentă. Citim în Tora că Domnul a făcut lumea prin cuvânt. Ar fi putut să o aducă la existenţă prin intenţie. Am putea citi: "Şi Dumnezeu s-a gândit la lumină, şi a fost lumină". Dar nu. Ar fi putut să o facă fredonând. Ori ar fi putut-o alcătui din lut modelat cu mâinile Lui. Sau ar fi putut să îi dea naştere prin răsuflare. Domnul, Împăratul nostru, Cel Preasfânt, binecuvântat fie Numele Lui, nu a făcut nimic din toate astea. Pentru a crea lumea, El a vorbit. "Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină." Precum a spus, aşa a şi fost.

Vocea lui Rav Krushka s-a frânt şi a fost scuturat de o tuse violentă, în timp ce din pieptul lui răzbătea un hârâit de boală. Câţiva bărbaţi au dat să se repeadă înspre el, dar le-a făcut semn cu mâna să rămână la locul lor. Sprijinindu-se pe umărul lui Dovid, a mai tuşit ascuţit de trei ori şi a rămas tăcut. Apoi a răsuflat anevoie şi a vorbit din nou:
- Chiar şi Tora. O carte. Domnul ar fi putut să ne dea un tablou ori o statuie, o pădure, o creatură, o idee în minţile noastre care să explice lumea pe care a făcut-o El. Ne-a dat însă o carte. Cuvinte.

S-a oprit şi a privit prin sală, trecând în revistă chipurile tăcute. În momentul în care pauza devenise un picuţ prea lungă, Rav Krushka şi-a ridicat mâna şi a izbit-o cu zgomot de pupitru.
- Ce putere extraordinară ne-a dăruit Atotputernicul! Să vorbim, aşa cum şi El vorbeşte. Uimitor! Dintre toate creaturile de pe faţa pământului, doar noi putem vorbi. Ce înseamnă acest lucru?

A schiţat un zâmbet şi şi-a purtat din nou privirea prin încăpere.
- Înseamnă că noi deţinem o fărâmă din puterea Domnului. Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate. Ele pot crea lumi şi le pot distruge. Au tăiş, asemenea unui cuţit.

A descris o mişcare largă cu braţul, ca şi cum ar fi mânuit o coasă. A zâmbit.
- Bineînţeles, puterea noastră nu este puterea Domnului. Să nu uităm nici lucrul acesta. Cuvintele noastre sunt mai mult decât răsuflare fără conţinut, dar nu sunt Tora. Tora cuprinde lumea. Tora este lumea. Să nu uitaţi, copiii mei, că toate cuvintele, toate poveştile noastre nu pot decât, cel mult, să echivaleze cu un comentariu la un singur verset din Tora.

Rav Krushka s-a întors către Dovid şi i-a şoptit câteva cuvinte. Împreună, cei doi bărbaţi au coborât de pe bima şi s-au întors la locurile lor. Enoriaşii stăteau în tăcere. În cele din urmă, cântăreţul s-a adunat şi a început rugăciunea musaf.

Cuvintele lui Rav Krushka au avut în mod limpede un impact asupra cântăreţului, care conducea rugăciunea ca şi cum ar fi acordat o atenţie specială fiecărei litere, fiecărei silabe a fiecărui cuvânt. Vorbea domol, dar limpede şi cu putere, ca şi cum atunci ar fi auzit prima dată cuvintele şi le-ar fi priceput înţelesul.
- Mechalkel chaim b'chesed, a spus el simplu. El sprijină cu bunătate tot ceea ce e viu. El le dăruieşte viaţa muritorilor cu nemăsurată milă.

Enoriaşii au răspuns în acelaşi fel, iar răspunsurile lor au răsunat tot mai limpede, până când vorbeau cu toţii într-un singur glas, puternic.

În momentul în care a ajuns la kedushah, cântăreţul a început să asude şi paloarea i-a acoperit faţa.
- Na'aritzecha veNakdishecha... a declamat el.
- Kadosh, kadosh, kadosh, au răspuns oamenii, ridicându-se pe vârful picioarelor, mulţi uşor ameţiţi, poate din pricina căldurii. Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul.

Şi chiar în acel moment, când toţi se ridicaseră pe vârfuri înspre Atotputernicul, în sală a răsunat o bufnitură, de parcă s-ar fi prăbuşit unul dintre falnicii cedri ai Libanului. Bărbaţii s-au întors să privească, iar femeile şi-au întins gâtul. Enoriaşii l-au văzut pe Rav Krushka zăcând întins pe o parte, lângă banca pe care stătuse. A scos un geamăt prelung, dar nu dădea niciun semn că ar mai mişca, cu excepţia piciorului stâng, care se zbătea izbind în banca de lemn, iar loviturile răsunau puternic a gol în toată sinagoga.

Au urmat câteva clipe de tăcere şi tuturor le bubuiau tâmplele din cauza tensiunii.

Hartog şi-a venit primul în fire. A alergat înspre Rav, împingându-l pe Dovid din calea lui. I-a slăbit cravata şi l-a apucat de braţ, în timp ce striga:
- Sunaţi la ambulanţă şi aduceţi nişte pături!

Câteva clipe, ceilalţi bărbaţi au părut a fi buimaci. Cuvintele în sine "sunaţi la ambulanţă", rostite în sinagoga lui Rav Krushka, în zi de Şabat, păreau ireale, de parcă li se ceruse o felie de bacon ori o porţie de creveţi. După un lung moment, doi bărbaţi tineri s-au năpustit către uşă, repezindu-se la telefon.

Sus, la galerie, Esti Kuperman rămăsese nemişcată în picioare, deşi câteva femei coborau deja scările, să vadă ce era de făcut.

Esti a privit cum soţul ei a apucat mâna lui Rav Krushka şi l-a lovit încetişor peste palmă, ca şi cum ar fi vrut să-l consoleze pe bătrân. A observat că, privit din acel unghi, părul lui Dovid era mai rar decât credea ea. Nu s-a putut abţine să remarce, aproape fără intenţie, că Hartog plecase deja de lângă Rav, lăsându-l în grija medicilor din rândul enoriaşilor. Că acesta îi luase deoparte pe trei sau patru dintre membrii consiliului sinagogii şi purtau o discuţie. Şi-a privit degetele osoase, încleştate pe siddur atât de tare încât unghiile i se albiseră de tot.

Şi, pentru o clipă, a simţit pe faţă aerul stârnit de bătaia greoaie a unor aripi de damasc. Aripile fluturânde pesemne că o împresuraseră, cu mişcări mai domoale, mai apăsate, rotindu-se şi ridicându-se într-un ritm infinit de lent, căci purtau o povară mai mare decât sufletul unui om bătrân şi obosit, cu o pată pe plămân. Răsuflarea părăsise încăperea, iar bătaia aripilor nu mai era decât o pulsaţie din ce în ce mai slabă.

Esti se simţea vlăguită, incapabilă să se mişte. Dovid şi-a ridicat privirea către galeria femeilor, înspre locul ei obişnuit, şi a scos un strigăt tânguitor, înspăimântat:
- Esti!

Aceasta s-a îndepărtat de balustradă şi s-a întors, luând-o împleticit spre uşă, pentru a coborî scările. Îşi dădea vag seama că unele femei o atingeau, că întindeau mâna ca să o... Să o mângâie? Să o sprijine? Nu era sigură. Şi-a continuat drumul înspre ieşire, având în minte doar faptul că trebuie să plece, că are ceva de făcut.

Şi de abia când cobora în fugă scările înspre sectorul bărbaţilor, i-a trecut prin minte un gând - unul deopotrivă şocant şi îmbucurător, un gând de care s-a simţit pe dată ruşinată. În timp ce gonea pe scări în jos, paşii ei ţineau ritmul cu frecvenţa cu care se repeta acelaşi gând: dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Ronit o să vină acasă. Ronit vine acasă.
*
Cu o noapte înainte, l-am visat. Vorbesc serios. L-am recunoscut după cuvintele lui. Se făcea că era o încăpere plină de cărţi, cu rafturi care se întindeau din podea până în plafon, tot mai sus, la nesfârşit, astfel că, cu cât priveam mai atent, cu atât mai mult puteam cuprinde cu vederea. Cărţile şi cuvintele, mi-am dat eu seama, sunt tot ceea ce a existat şi tot ceea ce există şi va exista vreodată. Am început să păşesc; paşii mei erau silenţioşi şi, când am privit în jos, am văzut că păşeam pe cuvinte, că pereţii şi tavanul şi mesele şi lămpile şi scaunele erau, toate, cuvinte.

Aşa că am continuat să păşesc şi ştiam încotro mă îndreptam şi ce aveam să găsesc. Am ajuns lângă o masă lungă şi lată. Masă, a zis aceasta. Sunt o masă. Tot ceea ce am fost şi voi fi vreodată asta este, o masă. Iar pe masă se afla o carte. Şi cartea era el. L-am recunoscut după cuvintele lui. Sincer, l-aş fi cunoscut şi dacă era o lampă, un ghiveci de flori ori o machetă la scară redusă a autostrăzii din Long Island. Dar, cum nu se poate mai potrivit, el era o carte. Cuvintele de pe copertă erau unele simple, frumoase. Nu mi le amintesc.

Şi, aşa cum se întâmplă în vis, am ştiut că trebuie să deschid cartea. Am întins mâna şi am deschis-o şi am citit primul rând. În timp ce îl citeam, cuvintele au răsunat prin bibliotecă. Spuneau, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Avraam: "Tu eşti cel pe care l-am ales. Ieşi din acest pământ şi mergi în alt loc, pe care ţi-l voi arăta Eu!".

Mă rog, ultima parte am născocit-o. Dar tot restul e adevărat. M-am trezit cu durere de cap, ceea ce mie nu mi se întâmplă niciodată, dar mă simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi scăpat un dicţionar în cap în timpul nopţii. A trebuit să fac un duş fierbinte-fierbinte şi lung, ca să îmi scot cuvintele din creier şi să îndepărtez încordarea din umeri şi, normal, am întârziat la muncă, aşa că mergeam pe Broadway încercând să găsesc un taxi, peste care nu dai decât atunci când nu ai nevoie, când, dintr-odată, am auzit o voce, care parcă vorbea direct în urechea mea, zicându-mi:
- Nu vă supăraţi, sunteţi evreică?

Şi m-am oprit, mai că am sărit din loc, pentru că vocea a răsunat atât de aproape şi de neaşteptat. Vreau să zic, în special în New York, unde oricum toţi sunt evrei. Aşa că m-am întors să văd despre ce era vorba şi, vechea şmecherie, am dat cu ochii de un tip îmbrăcat într-un costum elegant, cu barba aranjată cu grijă şi cu un teanc de fluturaşi în mână, al cărui scop era în mod limpede să convertească nişte evrei la religia lui de calitate sută la sută superioară.

Bietul om. Chiar mi-a părut rău de el. Pentru că eram în întârziere, deci într-o stare proastă din start. Şi mai avusesem şi visul ăla. În mod normal, mi-aş fi văzut de drum. Dar sunt dimineţi în care pur şi simplu simţi nevoia să te contrezi cu cineva.

I-am răspuns:
- Sunt evreică. De ce?

Numai că am spus-o, desigur, cu accent britanic şi am observat imediat că a rămas perplex. Pe de o parte, ar fi vrut să-mi zică, hei, eşti englezoaică!

Pentru că el e american şi americanilor le place să îmi spună asta. Dar, pe de altă parte, Dumnezeu îi şoptea încurajator în ureche: iată o femeie pe care tu, prietene, o poţi aduce pe calea cea dreaptă. Tipul şi-a venit în fire. Avea suflete de salvat, lumi de cucerit.
- Îmi permiteţi să vă invit la un seminar gratuit despre istoria evreilor?

OK. E clar. Era unul dintre tipii ăia. Nu îţi vând o nouă religie, ci pe cea veche; aduc oamenii înapoi la credinţă. Seminare gratuite despre istoria evreilor, ieşiri la cină vinerea seara, unde e strecurat şi câte ceva din Codul Bibliei. Mă rog, posibil să meargă la oameni care nu au mai avut experienţa asta. Dar nu e cazul meu. Eu aş putea, practic, să conduc o chestie de genul ăsta.

I-am spus:
- Nu, mulţumesc, sunt foarte ocupată în momentul ăsta.

Şi tocmai când mă pregăteam să îi întorc spatele şi să plec, mi-a atins mâneca, doar cât să o mângâie cu palma, ca şi cum ar fi vrut să pipăie materialul din care era făcută, dar suficient cât să intru uşor în panică. Aproape că m-a făcut să tânjesc după un tânăr din cei habotnici, căruia îi poţi mirosi transpiraţia şi disperarea de la un metru şi care nu s-ar atinge în veci de o femeie. În fine, tipul mi-a întins o broşură şi a zis:
- Toţi suntem foarte ocupaţi. Trăim vremuri dinamice. Dar moştenirea primită din vechime merită timpul nostru. Luaţi un fluturaş. Programele noastre se desfăşoară peste tot prin oraş. Puteţi participa oricând doriţi.

Am luat fluturaşul. Am aruncat o privire fugitivă peste el, cu intenţia de a-mi vedea de drum. Apoi am privit cu ceva mai multă atenţie, stând în loc. A trebuit să îl citesc de câteva ori, ca să înţeleg ce aveam în faţa ochilor. Pe prima pagină, o bandă galben-aprins anunţa: "Luni seară, seminar excepţional - Rabi Tony va vorbi despre cartea lui Rav Krushka Zi de zi şi despre cum să aplicăm în viaţa noastră lecţiile pe care le cuprinde". Adică, ştiam că scrisese o carte, dar cum de i s-a dus vestea până aici? Când a avut timp să elaboreze lecţii care să ne ajute să ne trăim viaţa? De când au început oameni care îşi spun "Rabi Tony" să fie interesaţi de aşa ceva?

Am arătat înspre banda galbenă şi am întrebat:
- Ce-i asta?
- Vă interesează Rav Krushka? E o prezentare extraordinară. Surprinde exact esenţa învăţăturii lui. Te inspiră.

Bietul om! Nu era vina lui. Nu tocmai.

L-am întrebat:
- Cum te cheamă?

Mi-a zâmbit cu toată faţa.
- Chaim. Chaim Weisenburg.
- Ia spune-mi, Chaim. De ce faci chestia asta?
- Adică?
- Adică să stai la colţ de stradă, să împarţi fluturaşi trecătorilor. Eşti plătit pentru asta? Eşti şantajat?

Chaim a clipit nedumerit.
- Nu. Nu. Sunt voluntar.

Am dat din cap.
- Aşadar, bunătatea inimii tale te determină să faci asta?
- Fac asta deoarece consider că e un lucru bun. Moştenirea noastră...

I-am tăiat vorba:
- Aha, moştenirea. Numai că tu nu moştenirea încerci să o vinzi, nu-i aşa, Chaim? Ci religia.

Acesta şi-a deschis larg braţele, oarecum tulburat.
- Nu aş folosi chiar cuvântul a vinde, ci mai degrabă...
- Nu ai folosi cuvântul a vinde? Dar nu primeşti nimic în schimb pentru că răspândeşti religia asta?

A încercat să spună ceva, dar eu m-am grăbit să continui:
- Tu, Chaim Weisenburg, nu primeşti un loc special în lumea ce va să vină dacă recâştigi câţiva evrei rătăciţi? Nu de asta faci ce faci? Pentru profit? Recunoaşte, Chaim, pentru tine o faci, nu-i aşa?

Deja se enervase.
- Nu. Nu despre asta e vorba. Nu aşa stau lucrurile. Dumnezeu ne-a poruncit...
- A, OK. Am ajuns şi la asta. Dumnezeu ţi-a poruncit. Dumnezeu îţi spune ce să faci şi tu execuţi imediat. Faci asta deoarece crezi că Dumnezeu vrea aşa, nu? Dumnezeu vrea ca tu să găseşti evreii rătăciţi şi să îi aduci înapoi în ţarc?

Chaim a încuviinţat din cap. Câţiva oameni care treceau pe lângă noi s-au întors să privească, dar nu s-a oprit niciunul.
- Ei bine, să zicem că Dumnezeu chiar ţi-a poruncit să faci asta. Dar nu ţi-a trecut niciodată prin cap, Chaim, că unii dintre noi nu vor să fie aduşi înapoi? Că unii dintre noi nu vor să fie găsiţi? Unii dintre noi au stat în ţarcul ăla şi li s-a părut că e îngust şi că le îngrădeşte libertatea, mai degrabă o puşcărie decât un adăpost. Ţi-a dat vreodată prin gând că Dumnezeu s-ar putea înşela?

Chaim a deschis gura şi apoi a închis-o. Cred că era limpede că nu aveam de gând să particip la vreun seminar. Am rupt fluturaşul în bucăţele, pe care le-am aruncat înspre el ca pe nişte confetti. Recunosc, îmi place să fac gesturi teatrale.

Când am ajuns la gura de metrou, m-am întors să mă mai uit o dată la el şi am văzut că rămăsese cu privirea aţintită în urma mea, iar fluturaşii îi atârnau în mână.