Ultima doamnă Parrish (II)

 

Liv Constantine
Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020
Traducere din engleză de Roxanu Olteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte..

Fragment

Trei

Invidia i-a umplut gâtul cu acreală lui Amber când a început să se vadă casa graţioasă, în stil Nantucket, din Long Island Sound. Porţile albe, deschise, de la intrarea pe proprietatea de câteva milioane de dolari, lăsau să se vadă bogatele plante verzi şi tufele de trandafiri, care se revărsau extravagant peste zidurile discrete, şi conacul, o clădire sofisticată, pe două niveluri, alb cu gri. Îi amintea de fotografiile cu casele de vară ale bogaţilor din Nantucket şi din insula Martha's Vineyard. Casa se întindea maiestuoasă de-a lungul malului, potrivindu-se perfect conturului acestuia.

Era genul de casă care era ascunsă în siguranţă de ochii celor care nu-şi pot permite să trăiască aşa. "Asta face bogăţia pentru tine", şi-a spus ea. "Îţi oferă mijloacele şi posibilitatea de a rămâne retras de lume, dacă îţi doreşti asta - sau dacă trebuie s-o faci."

Amber şi-a parcat albastra ei Toyota Corolla, veche de zece ani, ce urma să arate ridicol de nepotrivit printre ultimele modele de BMW şi Mercedes despre care era sigură că aveau să umple în curând curtea. A închis ochii şi a stat aşa o clipă, respirând încet şi adânc, repetând în minte informaţiile pe care le memorase în ultimele săptămâni. Se îmbrăcase cu mare grijă în dimineaţa aceea, îşi pusese în părul şaten şi drept o bentiţă în nuanţe de maro, lăsându-şi faţa descoperită, şi se machiase minimal - doar un pic de blush în obraji şi puţin balsam de buze uşor colorat. Se îmbrăcase cu o fustă de serj bine călcată, de culoare bej, şi cu un tricou alb de bumbac cu mâneci lungi, pe care le comandase din catalogul L.L. Bean. Sandalele erau simple şi solide, pur şi simplu încălţăminte uşor de purtat, fără nimic feminin. Ochelarii urâţi, cu rame mari, pe care îi găsise în ultimul moment, îi completau imaginea pe care o căutase. Când s-a uitat în oglindă înainte de a pleca, s-a simţit mulţumită. Părea o fată simplă, ba chiar timidă. O persoană despre care nici într-un milion de ani n-ai crede că poate fi o ameninţare pentru cineva - mai ales pentru cineva ca Daphne Parrish.

Cu toate că ştia că există şi un mic risc de a fi considerată nepoliticoasă, Amber venise puţin mai devreme. Aşa putea să stea pentru câteva clipe singură cu Daphne şi, în plus, să fie deja acolo când ajungeau celelalte femei, un avantaj pentru momentul în care se făceau prezentările. Acestea o vor considera o simplă albinuţă muncitoare, tânără şi banală, pe care Daphne a binevoit s-o aleagă şi s-o numească ajutor la acţiunile ei caritabile.

A deschis portiera şi a păşit pe aleea cu pietriş. Aveai impresia că fiecare dintre pietricelele care înfundau zgomotul paşilor fusese măsurată, ca să fie uniformă şi pură, perfect potrivită şi lustruită. Apropiindu-se de casă, a studiat atent curtea şi clădirile. Şi-a dat seama că va intra prin spate - faţa casei, evident, era spre apă - dar, oricum, era o faţadă foarte frumoasă. În stânga era un arbore în care atârnau ultimele flori de glicină ale verii, iar în spatele lui se găseau două bănci lungi. Amber citise despre astfel de bogăţii, văzuse o mulţime de reviste şi de tururi on-line ale caselor de vedete sau de superbogaţi. Dar era prima oară când vedea toate astea cu ochii ei.

A urcat treptele largi de piatră până sus şi a sunat la clopoţel. Uşa era imensă, cu două foi mari de sticlă tăiată oblic, prin care putea să vadă coridorul lung care ajungea până în faţa casei. Din locul în care stătea zărea albastrul intens al apei, după care, pe neaşteptate, Daphne a apărut în faţa ei, i-a deschis uşa şi i-a zâmbit.
- Ce bine îmi pare să te văd! Mă bucur că ai putut să vii, a spus ea, luând-o de mână şi băgând-o în casă.

Amber i-a aruncat zâmbetul timid pe care îl exersase în oglinda de la baie.
- Îţi mulţumesc pentru invitaţie, Daphne! Sunt aşa de bucuroasă că pot să te ajut!
- Ei bine, eu sunt încântată că vei colabora cu noi. Vino pe aici! O să ne întâlnim pe verandă, a spus Daphne când au intrat într-o încăpere mare, octogonală, cu ferestre de sus până jos, mărginite de draperii înflorate, văratice, într-o explozie de culoare.

Uşile erau larg deschise, şi Amber a inspirat mirosul îmbătător al apei sărate de mare.
- Te rog, ia loc! Avem câteva minute până vor veni ceilalţi, a spus Daphne.

Amber s-a cufundat în canapeaua de pluş, iar Daphne s-a aşezat în faţa ei, într-unul dintre fotoliile galbene care se asortau perfect cu celelalte piese de mobilă din această cameră de o eleganţă nonşalantă. O irita uşurinţa cu care trata Daphne bogăţia şi privilegiile, de parcă ar fi fost dreptul ei prin naştere. Ai fi zis că a coborât direct din paginile revistei Town & Country cu pantalonii ei cenuşii cu croială perfectă şi cu bluza ei de mătase, având ca unică bijuterie perlele mari din urechi. Amber bănuia că numai hainele şi cerceii valorează peste trei miare, fără să pună la socoteală piatra de pe deget sau ceasul Cartier. Probabil că la etaj mai avea vreo zece în cutia ei de bijuterii. Amber s-a uitat la ceasul ei - un model ieftin, de duzină - şi a văzut că mai au vreo zece minute de singurătate.
- Îţi mulţumesc încă o dată că mi-ai dat voie să te ajut, Daphne!
- Eu îţi sunt recunoscătoare. Niciodată nu sunt prea multe mâini. Adică, toate doamnele sunt minunate, şi muncesc mult, dar tu înţelegi, fiindcă ai trecut şi tu prin asta.

Daphne s-a mişcat puţin în fotoliu.
- Am vorbit mult despre surorile noastre în dimineaţa aceea, dar prea puţin despre noi. Ştiu că nu eşti de aici, dacă îmi amintesc eu bine, mi-ai spus că te-ai născut în Nebraska?

Amber îşi repetase povestea foarte bine.
- Da, exact. Sunt din Nebraska, dar m-am mutat de acolo după ce sora mea a murit. Cea mai bună prietenă a mea din liceu a făcut facultatea aici. Când a venit acasă, la înmormântare, mi-a spus că poate mi-ar face bine o schimbare, un nou început, şi, evident, urma să fim împreună. A avut dreptate. M-a ajutat foarte mult. M-am mutat în Bishops Harbor de aproape un an, dar în fiecare zi mă gândesc la Charlene.

Daphne o privea concentrată.
- Îmi pare rău pentru pierderea ta! Cine nu a trecut prin asta nu poate să ştie cât e de dureros să pierzi o soră. Mă gândesc la Julie în fiecare zi. Uneori mă simt copleşită. De aceea activitatea mea legată de fibroza chistică e aşa de importantă pentru mine. Am fost binecuvântată cu două fete sănătoase, dar sunt multe familii afectate de această maladie teribilă.

Amber a luat de jos o ramă de argint în care era o fotografie cu două fetiţe. Amândouă blonde şi bronzate, îmbrăcate cu costume de baie asortate, stând turceşte pe un debarcader şi ţinându-se de mijloc.
- Ele sunt fetiţele tale?

Daphne s-a uitat la fotografie şi a zâmbit cu încântare, apoi i-a indicat cu degetul.
- Da, ea e Tallulah şi ea e Bella. Fotografia e făcută vara trecută, pe malul lacului.
- Sunt adorabile. Câţi ani au?
- Tallulah are zece ani, iar Bella, şapte. Mă bucur că se au una pe alta, a spus Daphne, cu ochii umezi. Mă rog la Dumnezeu să fie mereu aşa!

Amber şi-a amintit că actorii obişnuiesc să se gândească la cel mai trist lucru care li s-a întâmplat, atunci când trebuie să plângă. A încercat să reînvie în memorie o amintire care s-o facă să plângă, dar cel mai trist lucru la care se putea gândi era că nu e ea cea care stă pe fotoliul lui Daphne, ca stăpână a acestei case incredibile. Totuşi a făcut tot posibilul să pară extrem de tristă când a pus fotografia înapoi pe masă.

Exact atunci s-a auzit clopoţelul de la uşă, iar Daphne s-a ridicat să deschidă. Înainte de a ieşi din cameră, i-a spus:
- Serveşte-te cu o cafea sau cu un ceai! Avem şi câteva bunătăţi. Toate sunt pe bufet.

Amber s-a ridicat, dar şi-a pus geanta pe fotoliul de lângă fotoliul lui Daphne, ca să ocupe locul. În timp ce îşi punea o cafea, au început să apară şi ceilalţi, într-un val de saluturi şi îmbrăţişări entuziaste. Detesta sporovăiala zgomotoasă a grupurilor de femei, ca de găini cotcodăcitoare.
- Un pic de atenţie! s-a auzit vocea lui Daphne peste toate zgomotele acelea, iar femeile au tăcut.

S-a dus la Amber şi a luat-o de mijloc.
- Vreau să vă prezint un nou membru al comitetului, pe Amber Patterson. Amber va fi un minunat plus adus grupului nostru. Din păcate, e şi cumva expertă - sora ei a murit de fibroză chistică.

Amber a lăsat ochii în jos, iar din mijlocul grupului s-a ridicat un murmur de compasiune.
- Ce-ar fi să ne aşezăm, şi apoi vom trece pe la fiecare, ca vă cunoască şi Amber, a spus Daphne.

S-a aşezat pe fotoliu cu ceaşca şi farfurioara în mână, s-a uitat la fotografia cu fetele ei şi, a observat Amber, i-a schimbat puţin poziţia. Amber s-a uitat la femeile din jur care, rând pe rând, îi zâmbeau şi îşi spuneau numele - Lois, Bunny, Faith, Meredith, Irene şi Neve. Toate erau strălucitoare şi perfect aranjate, dar două dintre ele i-au captat atenţia în mod special. Bunny, care nu purta o mărime mai mare de 34, avea un păr blond lung şi drept şi nişte ochi mari, verzi, machiaţi în aşa fel, încât să fie puşi în valoare la maximum. Era perfectă din toate punctele de vedere, iar ea ştia asta. Amber o remarcase la sala de fitness, cu pantalonii ei scurţi minusculi şi cu bustiera ei, antrenându-se ca o nebună, dar Bunny s-a uitat la ea cu o privire goală, de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată în viaţa ei. Amber ar fi vrut să-i amintească: "O, da! Te ştiu. Tu te lauzi că îl învârţi pe degete pe soţul tău cu aerul ăsta de fetiţă inocentă."

Şi mai era Meredith, care nu se potrivea deloc cu restul grupului. Îmbrăcămintea ei era scumpă, dar discretă, nu extravagantă precum a celorlalte. Avea nişte cercei mici de aur şi un singur şirag de perle gălbui atârnat peste puloverul maroniu. Lungimea fustei ei de tweed era ciudată, nici lungă, dar nici suficient de scurtă, cât să fie la modă. Pe măsură ce şedinţa avansa, se vedea tot mai limpede că era diferită nu doar ca îmbrăcăminte. Stătea dreaptă în scaunul ei, cu umerii traşi în spate şi cu capul sus, într-o poză impunătoare, care sugera bogăţie şi rasă. Iar când vorbea, se simţea în vocea ei un mic accent de pension, destul cât cuvintele ei să capete mai multă greutate ca ale celorlalte, vorbind despre licitaţiile restrânse şi despre premiile pe care le obţinuseră până atunci. Vacanţe exotice, bijuterii cu diamante, vinuri de colecţie - şi lista continua, unele mai valoroase ca altele.

Când şedinţa s-a încheiat, Meredith s-a apropiat de Amber şi s-a aşezat lângă ea.
- Bine ai venit la Zâmbetul lui Julie, Amber! Îmi pare foarte rău pentru sora ta.
- Mulţumesc! a răspuns Amber, simplu.
- Tu şi Daphne vă cunoaşteţi de mult timp?
- O, nu! Abia ne-am întâlnit, de fapt. La sala de fitness.
- Ce întâmplare fericită! a spus Meredith, pe un ton greu de descifrat.

Se uita atent la Amber, ca şi cum ar fi putut să vadă drept prin ea.
- A fost un noroc pentru amândouă.
- Da, aşa cred şi eu.

Meredith a făcut o pauză şi a măsurat-o pe Amber din cap până în picioare. Buzele ei s-au întins într-un zâmbet subţire, apoi s-a ridicat de pe fotoliu.
- Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc. Abia aştept să ne cunoaştem mai bine!

Amber a simţit pericolul, nu din cuvintele pe care le rostise, ci din felul în care se comporta Meredith. Poate era doar imaginaţia ei. Şi-a pus ceaşca goală pe bufet şi a intrat pe uşile largi, care păreau să te invite pe verandă. Afară, a stat uitându-se la vasta întindere a canalului Long Island. A văzut în depărtare o ambarcaţiune ale cărei pânze erau umflate de vânt, un spectacol magnific. S-a dus în celălalt capăt al verandei, de unde se vedea mai bine plaja de jos. Când s-a întors să intre în cameră, a auzit de pe verandă vocea lui Meredith, inconfundabilă.
- Serios, Daphne, cât de bine o cunoşti pe fata asta? Te-ai întâlnit cu ea la sala de fitness! Ştii ceva despre ea?

Amber a rămas tăcută lângă uşă.
- Meredith, hai, serios! Tot ce trebuia să ştiu era că sora ei a murit de FC. Mai mult, ce vrei? Are un interes legitim în strângerea de bani pentru fundaţie.
- Ai verificat-o? a întrebat-o Meredith, tot sceptică. Ştii cine e ea, cine e familia ei, ce studii are, toate lucrurile astea?
- Aici e muncă de voluntariat, nu facem nominalizări pentru Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii. Vreau să facă parte din comitet. O să vezi. Va avea o contribuţie deosebită.

Amber simţea iritarea din vocea lui Daphne.
- Bine, e comitetul tău. N-am să mai vorbesc despre asta.

Amber a auzit paşii lor pe gresie, când au ieşit din cameră, apoi a intrat şi şi-a împins repede portofoliul sub o pernă de pe canapea, ca să pară că l-a uitat acolo. În portofoliu erau însemnările făcute de ea la şedinţă şi o fotografie băgată în copertă. Lipsa oricăror elemente de identificare o asigura că Daphne va trebui să caute prin dosar pentru a găsi fotografia. Amber avea treisprezece ani acolo. Fusese o zi bună, una dintre puţinele zile în care mama ei reuşise să lase spălatul şi să le ducă în parc. O dădea în leagăn pe sora ei. Pe spatele fotografiei scrisese: "Amber şi Charlene", cu toate că acolo erau ea cu sora ei, Trudy.

Cu Meredith va avea de furcă. Îi spusese că abia aşteaptă s-o cunoască mai bine. Bun, va avea ea grijă să afle cât mai puţine lucruri. N-o să permită unei snoabe din înalta societate să-i vină de hac. Ultima persoană care încercase asta primise ceea ce meritase.

Planul de recuperare a sistemului imunitar

 

Dr. Susan S. Blum şi Michele Bender
Planul de recuperare a sistemului imunitar.
Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune
Editura Herald, 2020
traducere din engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Susan S. Blum poate fi considerată un pionier al medicinei funcţionale: tratează, vindecă şi lucrează în prevenţia bolilor cornice de peste 20 de ani; este fondatoarea şi directorul Blum Center for Health, din New York; lucrează pentru Mount Sinai School of Medicine ca profesor asistent, în cadrul Departamentului de Medicină de Prevenţie şi este unul dintre medici specialişti care oferă consultanţă pentru binecunoscuta emisiune americană Dr. Oz şi pentru revista Whole Living (Marta Stewart). Diagnosticată ea însăşi cu tiroidita Hashimoto şi având o pregătire medicală atât convenţională, cât şi alternativă, dr. Susan Blum susţine medicină personalizată în tratarea şi prevenirea bolilor autoimune. În practica sa de cabinet accentul cade asupra funcţionarii sistemice a corpului, pacientul şi medicul sunt parteneri pe parcursul tratamentului, iar informarea şi tehnicile de self-help sunt metoda prin care specialistul îi redă pacientului puterea de auto-vindecare şi auto-îngrijire.

Michele Bender este o scriitoare independentă din New York. A contribuit pentru site-uri şi publicaţii precum, The New York Times sau Glamour. Michele este totodată co-autoare şi ghost writer pentru experţi şi personalităţi. Printre bestsellerele la care a lucrat se numără şi Believe Me: My Battle with the Invisible Disability of Lyme Disease de Yolanda Hadid şi Planul de recuperare a sistemului imunitar - Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune de Susan S. Blum, lider în medicină funcţională.

*

Glutenul, metalele grele din mediul înconjurător, toxinele, infecţiile şi stresul de zi cu zi pot declanşa afecţiuni autoimune. Abordarea revoluţionară pe care o propune Planul de recuperare a sistemului imunitar se concentrează pe recuperarea sistemelor de bază ale corpului - regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din corp - în 4 paşi simpli. Ajutându-şi pacienţii să îşi schimbe comportamentele de viaţă, să mănânce sănătos şi să îşi reducă nivelul de stres, dr. Susan S. Blum le redă oamenilor sentimentul că au controlul asupra a ceea ce se întâmplă cu propriul corp şi că bolile autoimune nu sunt un diagnostic pe care trebuie să şi-l asume pentru restul vieţii.

Fragment
Capitolul 1. Noţiuni fundamentale despre bolile autoimune

Un sistem imunitar sănătos

Sistemul imunitar reuneşte grupul de celule din organism care ne protejează de infecţii şi boli. Tocmai de aceea, sistemul imunitar este adesea supranumit "armata" noastră de celule. Zilnic, atunci când suntem expuşi la cauze care pot duce la apariţia unei infecţii sau a unei boli - cum ar fi virusurile, bacteriile, mucegaiul, paraziţii şi unele proteine străine din alimente - sistemul nostru imunitar intră în acţiune. Pentru a ne apăra, el face apel la mai multe categorii de soldaţi, dar pentru a înţelege bolile autoimune, ne vom concentra asupra unui anumit batalion de celule numite limfocite: un tip de celule albe, responsabile cu protecţia împotriva invadatorilor străini cum ar fi infecţiile. Pe de altă parte, dacă limfocitele nu funcţionează aşa cum trebuie, ele sunt cele care determină apariţia afecţiunilor autoimune. Batalionul limfocitelor este alcătuit din două tipuri de "soldaţi". Primul tip sunt celulele ucigaşe T, care atacă direct orice entitate pe care nu o recunosc şi pe care o percep ca fiind un invadator. Eu îmi imaginez acest atac direct ca pe o luptă celulă-contra-celulă. Al doilea tip de soldaţi sunt celulele B. Aceste celule produc anticorpi - molecule care atacă orice element pe care sistemul nostru imunitar îl percepe ca fiind străin şi periculos. După ce aceste molecule capturează elementul străin, sistemul nostru imunitar iniţiază un răspuns mai amplu care determină manifestarea unei reacţii inflamatorii. Când se întâmplă astfel, sunt eliberaţi noi compuşi care atacă elementul străin pentru a-l omorî şi elimina din organism. Ne putem imagina anticorpii ca pe nişte gloanţe lansate de celulele B cu scopul de a-l ucide pe invadator. Ambele tipuri de soldaţi care alcătuiesc sistemul imunitar, atât celulele B producătoare de anticorpi, cât şi celulele T ucigaşe, demarează un proces ce are drept rezultat inflamarea diverselor ţesuturi din organism. Deşi procesul poate începe diferit în funcţie de situaţie, rezultatul final pe care îl veţi resimţi va fi unul similar în cele mai multe dintre cazuri. Prima definiţie a unui sistem imunitar sănătos şi competent este aceea în care celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi sunt în echilibru, astfel încât şi reacţia imună să fie, de asemenea, una echilibrată.

În funcţie de tipul de invadator, uneori putem să simţim că se întâmplă ceva cu noi atunci când sistemul imunitar intră în acţiune, iar alteori, nu. Exemple de astfel de invadatori includ bacteriile şi virusurile. Dacă ni se infectează sinusurile sau o ureche, infecţia fiind cauzată de o bacterie, vom simţi că sistemul imunitar a intrat în acţiune prin aceea că avem nasul înfundat şi dureri la nivelul urechii sau al sinusurilor. Dacă facem gripă, aceasta fiind cauzată de un virus, cel mai probabil o să avem febră mare. Aceste simptome sunt rezultatul faptului că sistemului imunitar încearcă să lupte împotriva bacteriei sau a virusului. În cazul unei reacţii mai puternice inflamaţia poate fi resimţită la nivelul muşchilor sau al articulaţiilor, ca la artrită. Toate acestea sunt semne că sistemul imunitar se luptă să îndepărteze infecţia. Dacă sistemul imunitar este puternic, acest război din interiorul organismului ar trebui să se încheie după o săptămână, maximum două. Odată ce şi-a îndeplinit sarcina, sistemul imunitar se relaxează şi revine la starea lui naturală de veghe, în aşteptarea următorului element dăunător, iar inflamaţia dispare. În cazul unei persoane cu un sistem imunitar sănătos, acesta este un proces benefic şi normal; avem nevoie de aceste celule T ucigaşe şi de anticorpi pentru a ne menţine sănătoşi.

Există mai multe tipuri de celule T. Celulele T ucigaşe şi celulele B îşi preiau comenzile de la celulele T ajutătoare şi de la celulele T reglatoare, care fie activează, fie inhibă reacţia imună. Diferitele tipuri de celule T trebuie să se afle într-o stare de echilibru pentru ca sistemul imunitar să se inhibe în mod corespunzător după ce a fost activat şi şi-a îndeplinit sarcina. Această stare de echilibru este a doua definiţie a unui sistem imunitar sănătos.

Cu toate că sistemul imunitar trebuie să fie vigilent pentru a ne proteja de infecţii şi toxine, el trebuie, de asemenea, să aibă o grijă deosebită pentru a nu vătăma propriile noastre ţesuturi, confundând celulele organismului nostru cu ale invadatorului. Încă din cea mai timpurie fază de dezvoltare, celulele noastre imune trebuie să înveţe să diferenţieze elementele care constituie părţi naturale ale organismului, adică "sinele nostru", de substanţele străine, adică "non-sinele". Abilitatea de a realiza această distincţie se numeşte toleranţă. Cea de-a treia definiţie a unui sistem imunitar sănătos este un sistem care atacă doar invadatorii şi nu pe sine însuşi.

Cele trei elemente care definesc un sistem imunitar sănătos:
1. Raportul de echilibru dintre celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi.
2. Raportul de echilibru dintre celulele T ajutătoare şi celulele T reglatoare responsabile cu activarea şi inhibarea sistemului imunitar.
3. Abilitatea sistemului imunitar de a deosebi invadatorii străini (precum virusurile şi bacteriile) de părţile naturale ale organismului (precum celulele şi ţesuturile).

Un sistem imunitar deviat

Afecţiunile autoimune apar atunci când sistemul imunitar nu reuşeşte să se conformeze tuturor celor trei definiţii ale stării de sănătate, prezentate mai sus. Organismul începe să producă prea multe celule T ucigaşe sau prea mulţi anticorpi (acest lucru variază în funcţie de tipul de afecţiune autoimună, aspect ce va fi discutat pe larg, mai încolo), iar apoi nu mai are loc procesul de inhibare, aşadar reacţia imună nu se opreşte. (Primele două probleme pot fi observate la persoanele care suferă de astm şi de alergii, deoarece au o reacţie imună hiperactivă la substanţe numite alergeni. Simptome ca şuieratul astmatic şi rinoreea şi chiar manifestări periculoase precum inflamarea limbii sau constricţia muşchilor faringelui sunt consecinţe ale reacţiei imune, nu ale acţiunii alergenilor în sine.) Cel mai important aspect ce trebuie reţinut de către cei care suferă de afecţiuni autoimune este faptul că celulele imune din sistemul dumneavoastră atacă ţesuturile propriului organism, deşi ar trebui să atace numai invadatorii externi. Dacă însumăm toate aceste trei probleme, rezultatul este inflamarea şi degradarea celulelor şi organelor din propriul corp.

Ce sunt afecţiunile autoimune?

Termenul de "autoimun" desemnează o categorie ce cuprinde cel puţin o sută de afecţiuni, nu doar o singură boală anume. Acest lucru poate da naştere la confuzii şi reprezintă, probabil, motivul pentru care mulţi nu sunt familiarizaţi cu afecţiunile autoimune sau nu sunt siguri ce boli anume intră în această categorie. Mai mult, denumirile acestor afecţiuni, printre care se numără tiroidita Hashimoto, artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic, sindromul Sjögren, boala celiacă şi scleroza multiplă, printre altele, nu conţin termenul de "autoimun", asta, spre deosebire de variatele forme de cancer, ale căror denumiri conţin termenul "cancer" şi numele zonei unde este localizată tumoarea (sau tumorile) malignă(e). Spre exemplu, cancerul de sân indică prezenţa unei tumori la sân, cancerul de colon, a unei tumori în zona colonului, iar cancerul de piele, a unei tumori la nivelul pielii. Necuprinzând termenul de "autoimun" în denumirile lor, afecţiunile autoimune lasă impresia că sunt boli distincte. Însă, această idee este cum nu se poate mai departe de adevăr.

De asemenea, un alt aspect care poate naşte confuzii este şi faptul că în denumirile afecţiunilor autoimune nu se menţionează unde anume este localizată boala în organism. Unele afecţiuni autoimune sunt sistemice, adică atacul este răspândit în întreg organismul, afectând toate ţesuturile, cum este cazul bolii lupus. Altele vizează câte un organ anume, iar atacul se produce într-o zonă specifică sau asupra unui organ specific, aşa cum este cazul tiroiditei Hashimoto, localizate la nivelul glandei tiroide. Însă, indiferent de caz, denumirea bolii nu este un indicator util care să specifice unde anume se situează problema. Boala Hashimoto şi boala Graves, de pildă, atacă tiroida, scleroza multiplă este localizată la nivelul creierului şi măduvei spinării, vitiligo, la nivelul pielii, iar anemia pernicioasă, la nivelul celulelor de sânge. Cu toate că zonele afectate sunt diferite, se ştie, în prezent, faptul că problemele fundamentale în cazul tuturor acestor boli sunt foarte asemănătoare. Mai mult, cercetările recente nu se mai concentrează pe analiza organului specific afectat de boală, ci pe determinarea mecanismelor de bază care declanşează afecţiunea. Această idee - conform căreia toate aceste afecţiuni au origini similare - este de o importanţă critică în abordarea noastră privind tratarea şi inversarea evoluţiei acestor boli.

Peste o sută de afecţiuni autoimune diferite prezintă caracteristici similare. Toate sunt boli cronice grave, declanşate de o problemă fundamentală la nivelul sistemului imunitar. Un alt aspect pe care îl au în comun este inflamaţia, adică iritarea şi umflarea diverselor ţesuturi din interiorul organismului, oriunde în corp, inclusiv la nivelul creierului. Inflamaţia poate declanşa o gamă largă de simptome cum ar fi oboseala, umflăturile, durerile musculare sau articulare, disconfortul abdominal, inclusiv diareea şi dificultăţile de concentrare sau starea de "creier în ceaţă". Sau puteţi, pur şi simplu, să aveţi sentimentul vag şi sâcâitor că în organismul dumneavoastră ceva nu este în regulă, chiar dacă medicul nu a identificat nicio problemă.

Prin utilizarea abordării medicinei funcţionale şi prin concentrarea asupra cauzelor primare ale disfuncţiilor imune, cercetările au scos la iveală multipli potenţiali factori declanşatori pentru aceste afecţiuni. (Un factor declanşator este orice element de la care poate porni o reacţie imună nesănătoasă.) S-a dovedit că multe afecţiuni autoimune sunt declanşate de elemente similare precum glutenul, metalele grele, toxinele, infecţiile şi stresul. Principala distincţie dintre boli este următoarea: celulele imune vizează şi atacă ţesuturile din părţi diferite ale organismului. În mod esenţial, majoritatea afecţiunilor autoimune sunt mai degrabă asemănătoare decât diferite. S-a dovedit, de asemenea, că prin repararea sistemelor de bază - precum regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din organism - putem să ne vindecăm sistemul imunitar şi să dăm o mână de ajutor tuturor subsistemelor din corp. Aceasta este abordarea revoluţionară pe care o prezint în detaliu în cadrul Planului de recuperare a sistemului imunitar, precum şi motivul pentru care programul de tratament pe care cartea îl cuprinde este unul de pe urma căruia poate beneficia oricine, întrucât el se adresează tuturor afecţiunilor autoimune.

Cum să folosiţi această carte: o echipă de vis pentru sănătatea dumneavoastră

După cum am menţionat anterior, bolile autoimune au devenit cea mai răspândită formă de afecţiuni cronice din Statele Unite. Cu toate acestea, încă nu li se acordă suficientă atenţie. Cred că acesta este motivul pentru care oamenii percep aceste boli ca fiind afecţiuni distincte. Endocrinologul îi consultă pe cei care suferă de tiroidită Hashimoto sau de boala Graves; reumatologul, pe pacienţii cu artrită reumatoidă şi cu lupus; gastroenterologul se ocupă de cei care suferă de boala celiacă, iar neurologul, de pacienţii cu scleroză multiplă. În consecinţă, nu există o abordare unitară a întregului. Absenţa unei astfel de abordări a încetinit, în opinia mea, dezvoltarea unei înţelegeri mai profunde a afecţiunilor autoimune şi elaborarea unor tratamente mai adecvate ale cauzelor fundamentale ale acestor boli.

Un alt aspect este faptul că majoritatea tratamentelor convenţionale utilizate împotriva acestor afecţiuni au ca scop controlarea simptomelor prin medicaţie cu efect în blocarea răspunsului imun al organismului. Un astfel de demers nu este întotdeauna eficient şi este adesea însoţit de efecte secundare grave. Bunăoară, steroizii - cum ar fi prednisonul - pot provoca insomnie, creştere în greutate, creşterea tensiunii arteriale, dureri musculare şi depresie. Alte medicamente dezactivează sistemul imunitar şi au efecte secundare şi mai grave asupra tractului digestiv, provoacă greaţă şi vărsături, dar şi febră, dureri musculare, anemie şi infecţii recurente. Pot afecta, de asemenea, şi ficatul, plămânii şi rinichii. Întrucât unele dintre aceste medicamente pot rămâne în organism pentru o perioadă de până la doi ani după încetarea tratamentului, ele pot constitui un pericol dacă rămâneţi însărcinată în acest interval de timp. Acesta este un aspect important de avut în vedere, deoarece bolile autoimune afectează, în 75% din cazuri, femeile. Aceste statistici i-au determinat pe mulţi cercetători să îşi îndrepte atenţia asupra rolului jucat de hormonii sexuali în dezvoltarea afecţiunilor autoimune. Am să prezint acest subiect mai pe larg, atunci când o să discutăm despre stres şi hormonii de stres, detoxifiere, metabolizarea estrogenului prin ficat şi atunci când o să aducem în discuţie boala lupus, în ultimul capitol.

Totuşi, cea mai importantă problemă privind aceste medicamente este aceea că ele tratează doar simptomele bolii autoimune, nu şi cauza ei. Ele nu explică de ce sistemul imunitar nu funcţionează corespunzător de la bun început, iar dacă nu elucidăm această cauză, nu putem să tratăm decât simptomele, fără să vindecăm complet afecţiunea.

Dacă un medic tradiţional bănuieşte că suferiţi de o afecţiune autoimună, prima analiză de sânge pe care o va recomanda va fi testul pentru anticorpi antinucleari (ANA). Acest test nu urmăreşte să depisteze o boală autoimună în mod specific, ci este un test general de screening pentru afecţiuni autoimune sistemice, precum lupusul. Doctorul dumneavoastră poate sugera teste şi pentru diferite boli care afectează organe specifice cum ar fi tiroidita Hashimoto sau boala Graves. După cum am menţionat anterior, într-un sistem imunitar sănătos, anticorpii identifică şi atacă elementele străine care cauzează infecţii şi boli. Atunci când în organism se dezvoltă o afecţiune autoimună, anticorpii atacă propriile ţesuturi şi, adesea, primul anticorp care apare în rezultatele analizelor de laborator este anticorpul antinuclear. Dacă testul ANA este pozitiv, doctorul efectuează, ulterior, teste specifice pentru a depista lupusul, artrita reumatoidă, sindromul Sjögren, sclerodermia, boala de ţesut conjunctiv mixt, polimiozita sau dermatomiozita. Dacă toate aceste teste ies negative şi doar testul ANA este pozitiv, nu veţi fi diagnosticat cu o boală autoimună. Cel puţin nu încă. Abordarea medicală convenţională este aceea de a aştepta pentru a vedea dacă simptomele se înrăutăţesc şi dacă, în cele din urmă, testele specifice ies pozitive. Toate acestea înseamnă că se aşteaptă, de fapt, ca la un moment dat, dumneavoastră chiar să dezvoltaţi o boală autoimună specifică.

Această abordare în care supraveghem, aşteptăm şi nu întreprindem nimic este împotriva tuturor principiilor medicinei preventive şi funcţionale, întrucât există atât de multe modalităţi prin care putem preveni dezvoltarea deplină a afecţiunilor autoimune. S-a dovedit că rezultatele testului ANA pot ieşi pozitive cu mulţi ani înainte ca în organism să se dezvolte oricare dintre bolile autoimune sau mai înainte ca pacientul să manifeste simptome. De pildă, puteţi avea în organism anticorpi antitiroidă cu mulţi ani mai înainte de a observa că aveţi o problemă în funcţionarea tiroidei. Puteţi manifesta o reacţie imună la gluten, iar intestinul subţire poate fi afectat cu mulţi ani înainte de a da orice semn că suferiţi de boala celiacă. Scopul meu, precum şi acela al medicinei preventive şi funcţionale, este acela de a depista de timpuriu anticorpii şi de a repara sistemul imunitar descoperind cauzele disfuncţionalităţii acestuia. În acest mod putem reduce la tăcere celulele T ucigaşe şi anticorpii, împiedicându-i să afecteze ţesuturile şi să ducă la dezvoltarea deplină a bolii.

Cunoaşteţi de acum faptul că anticorpii şi celulele T ucigaşe au un rol benefic atunci când organismul le fabrică pentru a combate entităţi periculoase precum bacteriile dăunătoare, virusurile sau celulele canceroase. Ceea ce nu ne dorim însă este ca anticorpii sau celulele T ucigaşe să atace ţesuturile noastre normale şi sănătoase, deoarece un astfel de proces va declanşa o avalanşă de probleme şi inflamaţii, afectând, în cele din urmă, funcţionarea organismului. Spre exemplu, în cazul persoanelor care suferă de artrită reumatoidă, anticorpii care se depozitează la nivelul articulaţiilor afectează ţesutul în aşa fel încât se deformează însăşi articulaţia, fenomen care se soldează cu dureri şi proasta funcţionare a acesteia. În cazul bolii lupus, anticorpii atacă celulele din ţesutul vaselor de sânge, cauzând probleme la nivelul alimentării cu sânge a organului unde apare această problemă. (Astfel că, persoanele care suferă de lupus dezvoltă adesea afecţiuni ale rinichilor.) Iată de ce este esenţial să depistăm anticorpii cât mai devreme, înainte ca articulaţiile, vasele de sânge sau orice altă zonă din organism să fie afectate. Cercetările arată că acest demers este posibil, iar eu ştiu sigur că aşa este, întrucât îl aplic zilnic, în propriul cabinet, cu pacienţii mei. Tot astfel m-am vindecat eu însămi. Cartea de faţă vă va arăta cum anume.

Există speranţă

Am scris Planul de recuperare a sistemului imunitar cu scopul de a transmite mesajul că există speranţă. Nu e nevoie să staţi şi să aşteptaţi să vă îmbolnăviţi de o afecţiune care poate fi prevenită. De asemenea, nu sunteţi obligaţi să staţi şi să aşteptaţi, privind cum boala de care suferiţi se agravează, spunându-vă că nu se poate face nimic pentru a opri evoluţia ei. Şi dacă aţi fost deja diagnosticat, nu este prea târziu. Aveţi şi alte opţiuni în afară de a lua medicamentele prescrise de medic pentru tot restul vieţii. Iar scopul meu este acela de a vă ajuta să deveniţi conştient de acest lucru. Urmând paşii descrişi în această carte vă puteţi simţi din nou sănătos (da, sănătos!) şi puteţi inversa procesul de evoluţie a bolii.

Dar permiteţi-mi, mai întâi, să clarific pe deplin un aspect. Eu nu sunt împotriva medicaţiei. Dacă suferiţi de anumite manifestări acute ale bolii, în sensul că simptomele se agravează, aveţi dureri cumplite şi vă este foarte rău, medicaţia convenţională poate fi extrem de utilă şi necesară. Dar odată ce criza trece, ar fi de preferat să vă îndreptaţi atenţia asupra cauzei fundamentale a disfuncţiei imunitare şi asupra modalităţilor de tratare a acestei cauze. Mai mult, medicina funcţională nu reprezintă o abordare alternativă. Sunt doctor şi lucrez cu pacienţii şi cu alţi medici tradiţionali, chiar şi atunci când pacienţii mei iau medicaţie. Lucrez pentru a repara fundamentele sistemului imunitar astfel încât toate simptomele şi toţi anticorpii să dispară. Atunci când pacientul este pregătit, eu şi medicul sau decidem împreună cum să procedăm pentru a reduce medicaţia.

În volumul de faţă, voi prezenta cele patru programe de tratament propuse de mine pe care le puteţi urma şi singur. Puteţi aplica programele şi dacă luaţi medicaţie pentru afecţiunea dumneavoastră autoimună. Dacă însă vă faceţi griji că tratamentele ar putea interfera, discutaţi cu medicul dumneavoastră despre planurile prezentate aici. Reţineţi faptul că multe dintre sugestiile şi tratamentele din această carte presupun schimbări ale stilului de viaţă şi nu vă cer să implementaţi nicio modificare care să vă neliniştească pe dumneavoastră sau pe medicul dumneavoastră. Reţineţi, de asemenea, şi faptul că doar pentru că medicul dumneavoastră nu este familiarizat cu unele dintre metodele pe care le propun aici, nu înseamnă că acestea sunt periculoase sau dăunătoare pentru dumneavoastră, ci înseamnă, pur şi simplu, că medicul dumneavoastră nu a citit studiile şi/sau nu a aflat despre această abordare. Nu vă lăsaţi descurajat de acest lucru. Am descoperit că mulţi dintre medicii din comunitatea mea, care, cândva, erau sceptici cu privire la medicina funcţională, sunt acum nerăbdători să îmi trimită pacienţi şi să colaboreze cu mine. De ce? Pentru că au văzut că această abordare prezintă beneficii mari şi riscuri reduse. Personal, sunt pasionată de această abordare, întrucât reprezintă o metodă logică de tratare a cauzelor problemei autoimune, adică merge dincolo de simpla tratare a simptomelor. Înseamnă, aşadar, că există speranţă, căci acum putem să vă ajutăm să trataţi, să opriţi evoluţia şi să preveniţi apariţia bolii.

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

 

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Cum au petrecut pandemia de COVID-19 unii dintre cei mai apreciaţi scriitori, jurnalişti culturali, oameni de litere din România? De la Ana Barton până la Radu Vancu, de la Dan-Liviu Boeriu până la Ciprian Măceşaru sau Mircea Pricăjan - nume cunoscute, alături de copiii lor, şi-au aşternut în această carte fâşii de trăire, de viaţă în izolare, de poveşti inventate, de jocuri, de observaţii, de frumuseţe, de iubire multă.

Cartea este îngrijită de Simona Preda, iar în cuprinsul ei semnează: Ana Barton şi Rada Maria | Dan Liviu Boeriu | Doru Căstăian şi Alex | Simona Chiţan şi Ares Guerra | Codruţ Constantinescu | Bogdan Creţu şi Ştefan | Alina Gherasim | Adrian Lesenciuc şi Diana | Ciprian Măceşaru şi Matei | Alice Năstase Buciuta | Xenia Negrea | Constantin Piştea | Mircea Pricăjan | Ovidiu Alexandru Raeţchi | Irina Stahl şi Ana | Arthur Suciu şi Eva | Robert Şerban | Andra Tischer | Radu Vancu

Fragmente
Jurnal de pandemie
 

Un copil şi un părinte
(Irina Stahl şi Ana)

Copilul

18.05.2020

Dragă jurnal,
Nu am mai scris în tine demult şi îmi pare rău pentru asta:(. De când nu am mai scris în tine, multe s‑au întâmplat:
A apărut CORONAVIRUS (COVID‑19)
 Nu am reuşit să îmi sărbătoresc ziua de naştere
 Facem clase online pe Zoom şi pe Meet
 Am 11 ani!
 S‑au închis şcolile deja de 2 luni:(
 Molul s‑a ÎNCHIS!!!:(
 Trebuie să purtăm mască
S‑a închis aproape totul
Şiiii... o să apar poate într‑o carte! Uite ce am scris:

Şcoala online pe timp de pandemie
Din păcate, pe la sfârşitul lui 2019, a apărut un virus contagios. Numele lui era CORONAVIRUS (Covid‑19). Din cauza acestuia, şcolile şi locurile publice s‑au închis. Am început să facem şcoală online din această cauză. La început am fost foarte fericită că îmi voi reîntâlni colegii, doar că, prima dată când am făcut şcoala online m‑am simţit un pic speriată. Adică, imaginează‑ţi! Să nu îţi vezi colegii pentru cam o lună şi după aceea trebuie să îi revezi. Dacă or să râdă de mine?! Dacă or să arate diferit?! Ce îngrozitor m‑am simţit!!! Dar mi‑a venit o idee! M‑am gândit ca, la prima oră, să îmi ţin camera video închisă ca să nu mă vadă. Mulţi colegi erau fericiţi şi mulţi erau speriaţi ca şi mine. Prima dată când am făcut şcoala online nu ne‑a dat temă, dar după o săptămână a început să ne dea. A fost foarte greu la început, deoarece tot rămâneam în urmă cu temele (şi încă rămân). La română, ne‑a dat un PowerPoint de transcris de 10 pagini!!! Eram săturată de toate acestea, NU MAI REZISTAM! Dar am realizat ceva ce doar un geniu ar fi putut descoperi: dacă îmi las camera video închisă şi mă pun pe mut, nu mă vede nimeni şi în plus, pot să fac ce vreau eu (de exemplu: să mănânc, să beau, să mă ridic de pe scaun etc.)! După primele ore online am prins însă curaj şi am vrut să îmi deschid camera video, dar ghici ce s‑a întâmplat?! Camera de pe tableta mea era poziţionată invers! Eram dezamăgită, dar pentru binele capului celuilalt (adică al privitorului), am hotărât să las camera închisă. Doamna de mate trebuia să îşi încline capul pentru a mă vedea! Eu cred că am ajuns la concluzia că înainte nu voiam să merg la şcoală, dar acum vreau! Aşa că, de acum încolo trebuie să mă mulţumesc cu chestiile pe care le am, deoarece altcândva poate vor dispărea.

Sper că ţi‑a plăcut povestea mea. Acum trebuie să plec. Paaa!

Mama:

9 martie 2020

Închiderea şcolilor a fost anunţată pentru ziua Anei. Dramă maximă. Lacrimi şi văicăreli. Am liniştit situaţia cu un cadou înainte de vreme. Măcar poate să împartă bomboane mâine, colegilor. Zi petrecută în telefoane şi alergătură. Evocarea de la Muzeul Literaturii a fost amânată. Abia pusesem afişele. Toate conferinţele internaţionale la care urma să particip au fost şi ele amânate. Am anulat petrecerea de sâmbătă, împreună cu tortul de 4 kg, cu etaj, şi am rezervat în schimb o masă la restaurant. În drum spre casă am cumpărat un tort mic.

18 martie 2020
De dimineaţă eram la coafor, când s‑a anunţat închiderea iminentă a salonului. Se pare că măsurile anunţate ieri seară au intrat deja în vigoare. Speriate, fetele mi‑au uscat părul în semi‑întuneric, cu perdelele trase. M‑au tuns rapid, mai scurt ca de obicei. Cine ştie când ne vom mai vedea? Mi‑au fost anulate întâlnirile medicale. Medicii au intrat în concediu sau şi‑au încheiat colaborarea cu clinicile private. Cabinetele mici au închis. Dacă te îmbolnăveşti, te descurci singur. Mă opresc la farmacie şi cumpăr mai mult cutii de paracetamol. Pe grupul de WhatsApp al părinţilor intră zilnic teme de la profesori. Tot teme primesc şi pe email. Sunt multe, aproape le pierd şirul. Am început să le notez într‑un carneţel. Cel mai bine s‑a organizat doamna de mate. A făcut un cont pe Google Classroom şi comunică direct cu copiii. Tableta de la Moş Crăciun îşi dovedeşte utilitatea. Ana a învăţat repede cum să o folosească. Am făcut multe cumpărături: mâncare, detergenţi, hârtie igienică. Prieteni din Occident mă avertizaseră să cumpăr cât mai repede hârtie igienică, înainte să dispară. La noi există însă din abundenţă. Ce lux! Nu găsesc însă săpun lichid, dezinfectanţi şi nici mănuşi de cauciuc. Mănuşile de latex şi măştile au dispărut complet de pe piaţă. Am plasat mai multe comenzi online. Unele au fost anulate peste câteva zile, altele au rămas neconfirmate şi incerte.

23 martie 2020
Am început ziua anulând rezervările de vacanţă. Hotelul a rămas deschis, îmi spune recepţionerul supărat, dar nu mai poate primi pe nimeni, deoarece i‑a fost închis restaurantul. Noi oricum nu putem părăsi oraşul. Constat că în nebunia cumpărăturilor online, m‑am ales cu un număr impresionant de mănuşi de cauciuc, de toate culorile. Am început să le asortez cu îmbrăcămintea, când ies afară. Modă de sezon. Şi sticlele de bulion sunt în număr neobişnuit de mare. Ne vor ajunge tot anul, dacă nu cumva chiar doi ani, cum scrie pe termenul de valabilitate. Am reuşit să le înghesui în cămara arhiplină şi am închis repede uşa. Nu strică să ai bulion. Profesorii în sfârşit s‑au organizat şi au început să folosească toţi Google Classroom. Din motive tehnice contul a trebuit recreat, dar nu mai contează, măcar vor comunica direct cu copiii, lăsându‑ne pe noi cu treburile noastre. Nu mai suport mesajele cu teme! Sper să intrăm într‑o rutină: Ana cu tableta ei, iar eu cu calculatorul meu. În sala de clasă virtuală intră zilnic teme şi lecţii noi. Lecţiile noi trebuie copiate în caiete. Copiatul durează însă mult, foarte mult. Unele PowerPoint‑uri, deşi frumoase, au zeci de pagini, iar Ana nu reuşeşte să sintetizeze informaţia. Îi dictez. Petrecem multe ore împreună, transcriind lecţii şi făcând teme. Unele teme trebuie scanate şi încărcate pe platformă. Sarcina cade, evident, tot în seama mea. Cărţile şi articolele mele aşteaptă timpuri mai bune...

4 aprilie 2020
Copiii au intrat în vacanţă pentru două săptămâni! Nu se mai bucură însă nimeni.

19 aprilie 2020
Paştele. L‑am sărbătorit în faţa televizorului. În noaptea de Înviere am pus lumânări aprinse la geam, dar nu am auzit pe nimeni cântând Hristos a Înviat de la balcon.

27 aprilie 2020
De o săptămână, de când a reînceput şcoala, Ana are întâlniri video, pe Google Meet cu colegii şi profesorii. La început m‑am bucurat. I se făcuse dor de şcoală, de colegi, până şi de orele de matematică! Acum însă nu ştiu ce să mai zic. Dimineaţa îşi face temele. De la 12 la 17 are şcoală online. Stă lipită de tabletă toată ziua. Mănâncă în pauzele de 10 minute, dintre ore. După şcoală vrea să se relaxeze, dar se joacă tot pe tabletă! Nu îmi place deloc situaţia. Dacă îi iau tableta, nu îşi poate verifica grupul de teme. Dacă i‑o las, o găsesc jucându‑se. Ce este de făcut?!

18 mai 2020
A încetat starea de urgenţă. Putem din nou ieşi afară. Lecţiile online continuă, după orarul de la şcoală. Nu toate orele se ţin. Unele sunt contramandate în ultima clipă. De la 12 la 17, Ana este în faţa tabletei, aşteptând. Dacă nu face o oră, se joacă Roblox pe tabletă. Trebuie să o verific tot timpul. Astăzi şi‑a reîntâlnit prietenii din parc. S‑a jucat mult cu ei. Când a revenit în casă mi‑a spus că uitase ce frumos este să te joci afară.

Părinţi şi copii în pandemie
(Arthur Suciu şi Eva)

Eva Suciu. În vacanţa de Covido 1.9....

Hm... Mă gândeam eu: "Ce am făcut în vacanţa asta aşa de tare?". A, ştiu! Starea de urgenţă a fost o prostie. Pe 14, intrăm în starea de alertă. Pe de‑o parte, nu putem merge în vacanţă! Pe de altă parte, nu putem merge în vacanţă! Şi pe de altă parte..., să nu plecăm de la adevăratul nostru motiv pentru care am scris acest mic eseu.

Hai s‑o iau cu începutul. Ajunsă acasă la ora şase fix (deoarece după şcoală mai stau şase ore la After). La 19 fix vine mama acasă şi‑aud deodată: "Se vor închide şcolile, grădiniţele etc. în intervalul 11- 22 martie". Trece un timp. Numărul cazurilor de îmbolnăvire începe să crească. Iohannis: "Intrăm în stare de urgenţă!".

În timpul stării de urgenţă, am primit un telefon şi am intrat pe Zoom cu doamna (Zoom = aplicaţie pe laptop cu care te poţi vedea cu alţii în acelaşi timp).

Dar am făcut şi alte lucruri, cum ar fi sculpturi din plastilină, piese de teatru cu păpuşile şi, cea mai tare chestie, am făcut din lego un dragon, o maşină, un samurai şi o navă de piraţi care are bombardiere (12 la număr).

Prietenele mele i‑au cerut pe telefon sfaturi lui... Origami Yoda, care e făcut de mine. Cea mai tare chestie! Şi am şi un Darth Paper, iar noi, fanii obişnuiţi şi cu fanii înfocaţi Star Wars, vedem cum Anakin cade în lavă pe planeta Mustafar şi Palpatin (de la palpitaţie) îl ia din lavă pe Anakin pentru că urma să devină ucenic Sith. Îl ia şi, cu dronele Părţii Întunecate, îl transformă pe Anakin într‑un omni‑robot: Darth Vader. Ce legătură are? Păi, lord Vader îşi putea scoate masca, aşa că la Darth Paper, când îi scoţi masca de hârtie, acolo e un pliu ascuns unde poţi să‑i desenezi faţa.

Cu bunica, pentru că de‑acum are wi‑fi, putem vorbi pe video cu ea.

Ce nu mi‑a plăcut a fost desigur starea de urgenţă!

Şi‑am făcut super‑descoperiri despre astrofizică. (Iubesc astrofizica!) Am văzut azi o ştire, care zicea că‑n spatele soarelui se ascunde o gaură neagră! Am mai făcut o descoperire: că cerul e făcut din materie. Şi am aflat unde se află Steaua Polară. Am mai aflat şi că steaua Sirius e formată din două stele: o pitică şi o gigantă. (Când am zis că astăzi am aflat despre ştirea cu gaura neagră înseamnă 11.05.2020.)

Simt că suntem o mare familie, aici, în România. Aşa că să sperăm şi să credem că vom trece de această perioadă. Aplauze pentru doctori!

Bun, pe lângă cercetările mele în a găsi sursa Universului (despre care o să vă mai povestesc), am mai aflat că stratul de ozon a început să se refacă. Apele nu mai sunt atât de poluate în această perioadă (parţial, căci oamenii, atunci când gătesc, aruncă uleiul în veceu şi o singură picătură de ulei poate polua un ocean întreg). În continuare, am mai aflat şi că un astrofizician (nu mai ţin minte cum îl cheamă) a zis că centrul unei găuri negre este un portal către un alt Univers. Şi, pe lângă faptul că o gaură neagră bântuie printre razele Soarelui, am mai aflat şi că pot exista Universuri paralele.

Am făcut multe descoperiri în această vacanţă de Covido 1.9.

Mai am o grămadă de chestii. Cum ar fi că vreau să merg pe Lună şi să‑mi las amprenta piciorului lângă cea a lui Neil Armstrong (primul om din lume care a pus piciorul pe Lună, în anul 1969). Şi nu voi renunţa! Dacă o căţeluşă pe nume Laika a putut merge pe Lună, în '57, înseamnă că şi un copil poate merge.

OK! Nu ştiu ce să zic, nu am mai făcut nimic altceva în vacanţă, dar sper că o să fie totul bine.

Arthur Suciu. Uitându‑te la pereţi

"Ce faci?" mă întreabă Eva. "Mă uit pe pereţi", i‑am răspuns, plictisit. "Şi ce vezi?" Ce să văd? Nu văd nimic. Pereţii ăştia au început să mă obosească. Vreau afară." "Chiar nu vezi nimic?" Ce să văd? A, da. Harta ta vorbitoare. Apeşi pe ea şi începe să te informeze. Pui degetul pe Franţa şi ea îţi spune: "Paris este capitala Franţei". "Şi? Altceva?" Văd posterele cu Cenuşăreasa, Belle, Aurora şi Albă‑ca‑Zăpada." "Altceva?" Văd că ai lipit un frigider de hârtie. Şi ai şi un ceas de hârtie. Şi o navă spaţială de hârtie, Apollo 11. Ai desenat pe perete sistemul solar. Mama ta ştie? Şi planetele sunt tot din hârtie. Uite şi un metru din hârtie, ca să‑ţi măsori înălţimea. Un steag tricolor din hârtie. Şi un copac din hârtie, un copac‑calendar. Aia roz de‑acolo ce e?" E o inimă 3D". "Şi acolo, deasupra biroului, ce scrie?" E un curcubeu şi, dedesubt, scrie: TOTUL VA FI BINE. Vezi câte lucruri poţi vedea când te uiţi pe pereţi?" Văd." "Nu vrei să lipim ceva împreună? Hai să facem o maşină de spălat din hârtie."

Recunoaştere

Robert Şerban

cu puştiul
după două luni de izolare
în drumeţie
pe un câmp de la marginea oraşului
trecem pe sub firele unor stâlpi
de înaltă tensiune

ce se‑aude?
întreb
un greiere
nu
o pasăre
o lăcustă
nu
o apă
nu băiete
e ceva ce există în aproape
toată lumea
coronavirus

Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei (I)

 

Joseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

Citiţi anticamera acestei cărţi.

*****
Intro

Povestea lui Joseph Fort Newton începe cu tatăl său, Lee Newton. Cu puţin înainte de încheierea războiului civil american, Lee este luat prizonier şi dus într-un lagăr din Illinois. Devenise cu puţin timp înainte membru al Lojii Confederative Militare. În timp ce se afla în lagăr, se îmbolnăveşte foarte grav. Întrucît comandantul lagărului află că Lee era mason, l-a luat în propria casă pentru a-l îngriji; după ce s-a însănătoşit, l-a pus în libertate.

Tânărul Joseph Newton a aflat de acest gest plin de bunătate de la tatăl său. Acest lucru l-a impresionat atât de mult încât, imediat ce a ajuns la vârsta potrivită, a cerut să intre în Masonerie, devenind la 28 mai 1902 Maestru în Loja Prieteniei nr. 7, din Dixon, Illinois.

Joseph Fort Newton s-a născut la 21 iulie 1880, în Decatur, Texas (SUA). Termină cu succes Coe College în Iowa în anul 1912; în 1918 absolvă şi Tufts College, iar în 1929, Temple University. Este hirotonisit ca preot baptist. Părăseşte Biserica Poporului în 1908 şi devine pastorul Bisericii Creştine Liberale din Cedar Rapids, Iowa. Acolo va rămâne până în 1916, când, odată cu izbucnirea "Marelui Război", acceptă chemarea de a prelua conducerea de la Templul Oraşului din Londra, Anglia. În 1919 devine preotul Bisericii Paternităţii Divine din New York. Din 1925 până în 1930 se găsea la Biserica Sf. Iacob din Philadelphia, iar din 1938 se mută la Philadelphia. Moare în 24 ianuarie 1950. Printre operele sale mai importante se numără: The Builders (1914), The Men's House (1923) şi autobiografia River of Years (1944).

Referindu-se la autorul acestei cărţi, Henry Wilson Coil spunea: "Dr. Newton a fost un mason activ, care la cererea Marei Loji din Iowa a scris Constructorii, o carte care de atunci a fost înmânată fiecărui mason ajuns la gradul de Maestru. Astfel a ajuns cea mai cunoscută carte masonică a timpurilor moderne. Ea a fost tradusă în multe limbi şi a cunoscut nenumărate ediţii." W. Highway a descris cartea într-un recent catalog drept "cea mai cuprinzătoare lucrare clasică din literatură masonică a tuturor timpurilor".

O operă clasică a literaturii masonice, Constructorii ne oferă informaţii detaliate şi atent cercetate despre istoria timpurie a Francmasoneriei. Cu elocventă şi patos, J. F. Newton îşi exprimă în paginile acestei cărţi crezul său neclintit în misiunea nobilă a fraţilor masoni de pretutindeni, constructori în piatră, dar mai ales ai temeliei spirituale pe care se înălţa sufletul către Dumnezeu. El ne vorbeşte despre valorile şi idealurile pe care s-a clădit acest ordin, despre libertate - ca valoare supremă, indispensabilă căutătorului de adevăr, dincolo de orice dogme -, despre toleranţă, caritate, dar şi despre ordine, disciplină, muncă asiduă pentru împlinirea acestor idealuri. O adevărată lecţie de spiritualitate, spirit civic şi moralitate, această carte este nepreţuită prin mesajul pe care îl transmite omenirii, care este şi astăzi la fel de actual.

*

Realizată în urmă unui mandat încredinţat de către Marea Lojă din Iowa, o copie a acestei cărţi trebuie înmânată fiecărei persoane căreia îi este conferit gradul de Maestru Mason în interiorul acestei Mari Jurisdicţii. Este evident că această intenţie a determinat metoda şi organizarea cărţii, ca şi conţinutul acesteia, ţinta fiind de a informa tânărul care intră în Ordin de antecedentele Masoneriei, dezvoltarea, filosofia, misiunea şi idealul ei. Păstrând mereu în minte acest scop, efortul a fost de a pregăti o scurtă, simplă şi vie relatare a originii, dezvoltării şi învăţăturii Ordinului, scrisă astfel încât să stârnească un profund interes şi un studiu mai serios al istoriei lui şi al serviciului adus de acesta umanităţii.

"Masoneria, aşa cum o găsim în Evul Mediu, nu era ceva nou. Deja, dacă îi acceptăm propriile documente, era încărunţită de timp, venind dintr-un trecut îndepărtat, aducând un depozit remarcabil de cunoştinţe legendare. De asemenea, păstra în ele aceleaşi simboluri simple, grăitoare care, după cum am văzut, sunt mai vechi decât cele mai vechi religii din prezent, pe care le-a primit ca pe o moştenire şi le-a transmis ca pe o comoară. Indiferent ce am crede despre legendele Masoneriei, aşa cum sunt relatate în cele mai vechi documente, simbolurile ei, mai vechi decât ordinul însuşi, o leagă de cea mai veche gândire şi credinţă a omenirii. Fără îndoială că aceste simboluri au pierdut ceva din strălucirea lor în timpurile atât de tulburi pe care le traversăm, dar frumuseţea lor nu s-a şters niciodată, trebuind doar să fie atinse pentru a străluci din nou." (Joseph Fort Newton)

Fragment
Partea întâi. Profeţia

Prin Simbol este omul călăuzit şi condus, făcut fericit şi nefericit. El e pretutindeni înconjurat de simboluri, recunoscute ca atare sau nerecunoscute: Universul nu este decât un mare simbol al lui Dumnezeu; ba chiar, dacă poţi înţelege, ce altceva este omul însuşi dacă nu un simbol al Domnului? Oare nu tot ce face el este un simbol, o revelare a forţei mistice pe care Dumnezeu a pus-o în el, o Evanghelie a Libertăţii, pe care el, Mesia al naturii, o predică prin cuvânt şi faptă? Nu o Colibă construieşte el, ci întruchiparea vizibilă a unui Gând, ce mărturiseşte în chip văzut lucrurile nevăzute; este, în sens transcendental, atât simbolic, cât şi real. (Thomas Carlyle, Sartor Resartus)

CAPITOLUL I. TEMEIURILE

Două arte au schimbat faţa pământului şi au dat formă vieţii şi gândirii omului: agricultura şi arhitectura. Dintre acestea două, este greu de ştiut care a fost întreţesută mai intim cu viaţa lăuntrică a umanităţii, deoarece omul nu e doar un semănător şi un constructor, ci şi un mistic şi un gânditor. Pentru o astfel de fiinţă, mai ales în primele timpuri, orice muncă era mai mult decât munca propriu-zisă; era un adevăr descoperit. Devenind folositor, acesta căpăta o anumită formă, ascunzând cu sfinţenie atât un gând, cât şi un mister. Studiul de faţă tratează a doua dintre arte, care a fost numită matricea civilizaţiei.

Când ne interesăm de origini şi căutăm forţa iniţială care a dus arta mai departe, găsim doi factori fundamentali: necesitatea fizică şi aspiraţia spirituală. Desigur, primul mare impuls al arhitecturii a fost necesitatea, răspunsul dat nevoii de adăpost; dar această cerinţă nu includea doar un acoperiş pus deasupra capului, ci şi o Casă pentru Suflet.

Chiar în acest răspuns la nevoia primară exista ceva spiritual care îl ducea pe om dincolo de protejarea corpului; aşa cum au fost, de exemplu, egiptenii, care au dorit un mormânt indestructibil, şi astfel au construit piramidele. Arta preistorică demonstrează că acest scop utilitar a fost aproape în fiecare caz combinat cu unul religios sau cel puţin magic. Instinctul spiritual, căutând să refacă tipurile create şi să obţină relaţii mai armonioase cu universul, a condus la imitaţie, la idei legate de proporţie, la pasiunea pentru frumos şi la efortul împins către perfecţiune.

Omul a fost întotdeauna un constructor şi nicăieri nu s-a arătat mai din plin acest lucru ca în clădirile pe care le-a înălţat. Când stăm în faţa lor - fie că e vorba de o colibă din lut, de o locuinţă săpată în stâncă ascunsă ca un cuib de rândunică în peretele unei prăpăstii, de o piramidă, de un Parthenon, sau de un Pantheon - pare că citim în sufletul lui. Constructorul poate că a dispărut cu secole în urmă, dar a lăsat aici ceva din el însuşi - speranţele lui, fricile, ideile, visele lui. Chiar în străfundurile îndepărtate ale Anzilor, în mijlocul naturii dezlănţuite, vom da de rămăşiţele unei vaste civilizaţii dispărute, în care arta, ştiinţa şi religia au reuşit să atingă culmi necunoscute.

În orice loc a trăit omenirea şi a lăsat urme, găsim ruine de turnuri fărâmiţate, temple şi morminte, monumente ale trudei şi aspiraţiilor ei. La fel, oricum se arată a fi omul - crud, tiranic, răzbunător -, construcţiile lui sunt întotdeauna legate de religie. Ele demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut şi conştientizarea relaţiei cu acesta. Într-adevăr, istoria Turnului Babel e mai mult decât un mit; omul a încercat mereu să construiască până la cer, materializându-şi rugăciunea şi visul în cărămidă şi piatră.

Căci există două realităţi - una materială şi alta spirituală -, dar atât de întreţesute, încât toate legile practice sunt exponente ale legilor morale. În lucrarea Şapte făclii ale Arhitecturii, Ruskin susţine cu multă profunzime şi elocvenţă că legile arhitecturii sunt legi morale, aplicabile atât în construirea caracterului, cât şi în construirea catedralelor. El spune că aceste legi sunt: Sacrificiul, Adevărul, Puterea, Frumuseţea, Viaţa, Memoria şi - ca o cunună a binefacerii aşezată deasupra tuturor, acest principiu căruia Guvernarea îi datorează stabilitatea sa, Viaţa îi datorează fericirea sa, Credinţa, acceptarea sa şi Creaţia, continuitatea sa - Ascultarea. El spune că nu există libertate şi nici nu va exista vreodată. Stelele nu o au; pământul nu o are; marea nu o are. Omul îşi închipuie că are libertate, dar dacă el ar folosi cuvântul Loialitate în loc de Libertate, ar fi mai aproape de adevăr, deoarece prin ascultarea de legile vieţii, ale adevărului şi ale frumuseţii, poate ajunge la ceea ce el numeşte libertate.

De-a lungul acestui eseu strălucitor, Ruskin arată cum violarea legilor morale strică frumuseţea construcţiei, îi distruge rostul şi o face instabilă. El scoate în evidenţă cu toate variaţiile de accente, ilustraţii şi apeluri, că frumuseţea reprezintă ceea ce este imitat din formele naturale, conştient sau inconştient, şi că ceea ce nu se obţine astfel, ci depinde de mintea umană, exprimă, pe măsură ce se revelează, calitatea acestei minţi - nobilă sau josnică. Astfel, orice clădire îl arată pe om, fie adunându-se la un loc cu alţii, fie guvernând; şi secretele succesului sunt cele de a şti cum să se adune şi cum să conducă. Acestea sunt cele două mari făclii intelectuale ale arhitecturii: una constând dintr-o dreaptă şi smerită venerare a operelor lui Dumnezeu pe pământ, şi cealaltă în înţelegerea stăpânirii avute asupra acestor lucrări cu care omul a fost învestit.

Ceea ce marele profet al artei elaborează atât de elocvent oamenii de pe pământ au presimţit prin instinct, oricât de neclar, dar nu mai puţin adevărat. Dacă arhitectura s-a născut dintr-o nevoie, ea şi-a arătat curând calităţile sale magice şi toate construcţiile adevărate au atins adâncimi ale sentimentelor şi au deschis porţi spre uimire. Fără îndoială, oamenii care au ţinut la început în echilibru o piatră ridicată peste alte două au privit cu uimire opera mâinilor lor şi s-au închinat la pietrele înălţate.

Acest sentiment de uimire mistică şi de cutremurare a continuat de-a lungul epocilor şi este încă resimţit atunci când munca se face ca înainte, prin apropierea neîncetată de natură, necesitate şi credinţă. Încă de la început, ideile de sfinţenie, sacrificiu, corectitudine în ritual, statornicie magică, imitare a universului, perfecţiune a formei şi proporţiei, au strălucit în inima constructorului şi i-au condus braţul. Se pare că plăcerea omului de a înălţa coloane a apărut odată cu adoraţia în crângurile pădurii; şi cercetările moderne oferă aproape aceeaşi viziune, căci sir Arthur Evans arată că în prima perioadă a Europei, coloanele au fost zei. Pe tot cuprinsul Europei, prima oră a dimineţii arhitecturii a fost consumată prin adorarea marilor pietre.

Dacă mergem în vechiul Egipt, de unde arta construcţiei şi-a luat puterea prima dată şi unde vestigiile sunt cel mai bine păstrate, am putea citi ideile celor mai timpurii artişti. Mult înainte de perioada dinastică, pământul era locuit de un popor puternic, care a dezvoltat multe arte şi pe care, ulterior, le-au transmis constructorilor de piramide. Deşi sălbatici, pe jumătate dezbrăcaţi, folosind instrumente de cremene, ei au fost, ca să zicem aşa, rădăcina unui minunat trunchi artistic. Despre egipteni Herodot spunea:

ei adună fructele pământului cu mai puţină trudă decât oricare alt popor.

Odată cu agricultura şi cu viaţa sedentară, au apărut meseriile, iar energia a fost direcţionată spre săparea de peşteri, puţuri şi alte locuinţe primitive. De-a lungul Nilului, omul şi-a propus pentru prima dată să treacă de rutina celor mai elementare dorinţe şi să-şi asculte sufletul. Acolo el a decorat minunatele vaze din marmură fină şi a inventat clădirea pătrată.

În orice caz, cea mai veche structură descoperită, un mormânt preistoric găsit în nisipuri la Hierakonpolis, este deja în unghi drept. Oamenii moderni au luat deseori forma pătrată ca fiind o formă auto-evidentă, dar descoperirea pătratului a fost un mare pas în geometrie. El a deschis o nouă eră în istoria constructorilor. Invenţiile timpurii au fost probabil primite ca revelaţii, ceea ce şi erau; şi nu este ciudat că artizanii talentaţi erau priviţi ca nişte magicieni. Dacă omul cunoaşte ceea ce cunoaşte, descoperirea pătratului a fost un mare eveniment trăit de misticii primitivi ai Nilului. Foarte curând el a devenit o emblemă a adevărului, a dreptăţii şi a corectitudinii, şi tot aşa a rămas până în ziua de azi, deşi au trecut atâtea epoci. Simplu, familiar, elocvent, acesta aduce de la mare depărtare un sentiment de uimire în faţa zorilor de zi şi încă ne mai ţine o lecţie pe care o considerăm greu de învăţat. Tot aşa şi cubul, compasul şi cheia de boltă, constituie fiecare un mare pas pentru cei care, într-adevăr, considerau că arhitectura însemna "construire atinsă de emoţie", arătând că legile ei sunt legile Lucrurilor eterne.

Templele din Egipt, chiar din perioadele cele mai timpurii, au fost construite după imaginea pământului, aşa cum şi-au imaginat-o constructorii. Pentru ei pământul era un fel de lespede întinsă, mai mult alungită decât largă, şi cerul - un tavan, sau o boltă, susţinut de patru stâlpi mari. Pavajul reprezintă pământul; cele patru unghiuri ţineau de piloni; tavanul - cel mai adesea întins, deşi uneori curbat - corespundea cerului. Din pavaj creştea vegetaţie, iar plantele de apă ieşeau din apă, în timp ce tavanul, pictat în albastru închis, era presărat cu stele în cinci colţuri. Uneori, soarele şi luna erau văzute plutind în oceanul ceresc, însoţite de constelaţii, de luni şi de zile. Acolo se afla un locaş sfânt retras, mic şi obscur, la care se ajungea printr-o succesiune de curţi şi holuri străjuite de coloane, toate aranjate pe o axă centrală, în aşa fel încât să arate înspre răsărit. Înaintea porţilor exterioare se aflau obeliscurile şi aleile cu statui. Astfel arătau mormintele vechilor religii solare, orientate în aşa fel încât, o dată pe an, razele soarelui ce răsărea sau ale vreunei stele strălucitoare care salută sosirea lui, să se strecoare în jos, prin centru, şi să lumineze altarul.

Evident, unul dintre idealurile primilor constructori a fost cel al sacrificiului, aşa cum reiese din folosirea celor mai frumoase materiale; şi altul era acurateţea manoperei. Într-adevăr, nu puţine dintre primele opere manifestau o surprinzătoare abilitate tehnică, şi o astfel de muncă trebuia să indice o anumită idee pe care lucrătorii căutau să o împlinească. Mai mult ca orice, ei au căutat permanenţa. În inscripţiile descoperite pe vechile clădiri, fraze ca acestea apar frecvent: "este precum cerul în toate regiunile sale"; "tare ca cerurile". Evident, ideea de bază a fost că, aşa cum cerurile erau stabile, nemişcate, tot aşa o clădire aşezată în relaţie potrivită cu universul putea să capete stabilitate magică. Se ştie că atunci când Akenathon a întemeiat noul său oraş, patru pietre de hotar au fost aşezate cu exactitate, ca prin ele să se poată forma exact un pătrat, şi astfel oraşul să poată dura veşnic. Eternitatea era idealul ţintit, orice altceva fiind sacrificat acestei aspiraţii.

Cât de bine şi-au realizat visul se poate vedea în piramide, dintre toate monumentele omenirii ele fiind cele mai vechi, cele mai desăvârşite din punct de vedere tehnic, cele mai mari şi cele mai misterioase. Epocile vin şi pleacă, imperiile se ridică şi cad, filozofiile înfloresc şi se prăbuşesc, şi omul descoperă multe invenţii, dar ele rămân liniştite sub strălucirea clară a nopţii egiptene, pe cât de fascinante, pe atât de tulburătoare. Un obelisc e pur şi simplu o piramidă, evidenţiind cu măreţie cele mai vechi embleme ale credinţei solare - un Triunghi ridicat pe un Pătrat. Când şi din ce motiv această reprezentare a devenit sfântă nimeni nu ştie, afară de presupunerea pe care o putem face - că era una dintre acele pietre sacre, care şi-a câştigat sanctitatea în timpuri aflate cu mult înaintea oricărei memorii şi tradiţii, la fel ca şi Ka'aba din Mecca. Că este o imitaţie a triunghiului luminii zodiacale, care apare în anumite perioade de timp în partea de est a cerului la răsăritul şi la apusul soarelui, sau o operă de zidărie folosită ca simbol al Cerului, aşa cum Pătratul era o emblemă a Pământului, nimeni nu ştie. În textele piramidei, Zeul-soare, atunci când a creat toţi ceilalţi zei, e zugrăvit şezând pe culmea cerului sub forma unui Phoenix - ca Zeu Suprem, căruia doi arhitecţi, Suti şi Hor, i-au scris atât de nobil un imn de cinste.

Imaculată de cinstirea primită de-a lungul epocilor, în chip inefabil frumoasă şi emoţionantă, aşa e vechea religie-lumină a umanităţii - un misticism al naturii sublim în care Lumina e iubire şi viaţă, iar Întunericul - rău şi moarte. Pentru omul originar, lumina era mamă născătoare de frumuseţe, dezvăluire a culorii, tainicul şi iradiantul mister al lumii, iar atitudinea sa faţă de ea era respectuoasă şi plină de recunoştinţă. El stătea nemişcat la porţile dimineţii cu mâinile ridicate, iar asfinţitul soarelui la căderea serii în deşert îl prindea melancolic în rugăciune, pe jumătate temător, pe jumătate încrezător, la gândul că frumuseţea putea să nu se mai întoarcă. Religia sa era o adoraţie a Luminii - templul său era atârnat de stele, altarul său era o flacără strălucitoare, ritualul său, un imn ţesut cu noapte şi cu zi. Nici un poet din zilele noastre nu a scris poeme mai frumoase de laudă adusă Luminii, cum sunt aceste imnuri ale lui Akenathon de la începuturile lumii. Amintirea acestei religii de la începuturi o regăsim în credinţa arătată soarelui Celui Drept, care este Lumina lumii pentru cei în viaţă şi Felinarul sufletelor nenorocite din întunericul morţii.

Aici se găsesc, prin urmare, adevăratele fundamente ale Masoneriei, atât cele materiale, cât şi cele morale: în adânca nevoie şi aspiraţie a omului şi în impulsul său creator; în Credinţa instinctivă, în căutarea Idealului şi în iubirea de Lumină. Sub toate construcţiile sale zace simţământul, profetic în cel mai înalt grad, că locuinţa de pe pământ a vieţii lui trebuie să fie într-o relaţie corectă cu prototipul ceresc - lumea-templu - imitând pe pământ acea casă nefăcută cu mâinile, eternă în ceruri. Dacă a ridicat un templu pătrat, era doar pentru a reda o imagine a pământului; dacă a construit o piramidă, aceasta era o reprezentare a frumuseţii ce i s-a arătat în cer, la fel cum, mai târziu, catedrala a fost modelată după munte, iar bolta ei întunecoasă şi semeaţă, ca amintire a adâncimii pădurii; altarul acesteia - un cămin al sufletului, turla - o rugă în piatră. Şi, pe măsură ce el şi-a înscris credinţa şi visul în realitate, a fost cât se poate de natural ca uneltele constructorului să devină simboluri pentru gândurile celui care gândeşte. Nu numai instrumentele, dar, după cum vedem, chiar pietrele cu care el a lucrat au devenit simboluri sacre, templul însuşi - o viziune a Casei Doctrinei, a Casei Sufletului, pe care, deşi nevăzută, el o construieşte odată cu trecerea anilor.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.

Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei (II)

 

Joseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

Citiţi anticamera acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment

Şi astfel Căutarea merge mai departe. Şi Căutarea, aşa cum se cuvine să fie, sfârşeşte în realizare - dar nu ştim unde şi când: câtă vreme ne concepem ca o existenţă separată, căutarea continuă - o realizare ce se continuă de aici înainte. Şi întotdeauna cercetarea căilor urmate de cei care au ajuns în faţă va fi de ajutor pentru propria noastră cale.

Dintre toate lucrurile, cel mai frumos şi mai sfânt este să fii conştient de drumul care duce acolo unde dorim să mergem, şi anume la Domnul. Neluând nimic cu noi care să nu ne aparţină, nelăsând nimic după noi care să fie cu adevărat al nostru, vom găsi în marea realizare că însoţitorii trudei noastre sunt împreună cu noi. Iar locul găsit e Valea Păcii. (Arthur Edward Waite, Tradiţia Secretă)

CAPITOLUL III. DRAMA CREDINŢEI

Omul nu trăieşte numai cu pâine; el are nevoie şi de Credinţă, Speranţă şi Iubire, şi prima dintre ele este Credinţa. Nimic în istoria umană nu este mai uimitor decât protestul persistent, pasionat şi profund al omului împotriva morţii. Din cele mai vechi timpuri, îl vedem stând cu îndrăzneală la porţile mormântului, opunându-se verdictului acesteia, refuzând să o lase să aibă ultimul cuvânt şi aducând argumente de partea sufletului său. Am putea spune că acest unic fapt era dovada suficientă a nemuririi, revelând o intuiţie universală a vieţii eterne. De aceea niciun om care are o inimă de om nu poate să nu rămână impresionat de vechea şi eroica credinţă a neamului său.

Nicăieri nu a fost această credinţă mai vie şi mai trainică decât la vechii egipteni. În vechea Carte a Morţii - care este, într-adevăr, o Carte a Învierii - apar cuvintele: "Sufletul - cerului; trupul - pământului"; şi această credinţă dintru începuturi este credinţa noastră de azi. Despre regele Unas, care a trăit în mileniul al treilea, se scrie:

Iată, tu nu ai plecat ca un mort, ci ca unul care trăieşte.

Nimeni nu a reuşit să expună în zilele noastre această credinţă cu o elocvenţă mai simplă decât Imnul către Osiris din Papirusul lui Hunefer. Astfel, în textele piramidelor, morţii sunt consideraţi drept "Cei care Urcă", "Nepieritori ce strălucesc ca stelele", şi zeii sunt invocaţi să asiste la moartea regelui "ivindu-se ca Suflet". Există o adâncă profeţie, deşi atinsă de un puternic patos, în aceste sfâşietoare exclamaţii scrise pe pereţii piramidei:

Tu nu mori! Aţi spus că el va muri? El nu moare; acest rege Pepi trăieşte veşnic! Trăieşte! Tu nu vei muri! El a scăpat de ziua morţii! Tu trăieşti, tu trăieşti, ridică-te! Tu nu mori, ridică-te! Tu nu vei pieri pentru totdeauna! Tu nu mori!

Cu toate acestea, nici o poezie, nici un cântec, nici un ritual solemn nu au putut face din moarte altceva decât este; iar Textele Piramidei, în timp ce refuză să rostească cuvântul fatal, oferă amintiri nostalgice ale acelei binecuvântate epoci "înainte ca moartea să fi apărut". Oricât de înaltă ar fi fost credinţa omului, negarea atotstăpânitoare şi decăderea corpului era un fapt de netăgăduit, Misteriile fiind instituite tocmai pentru a ţine în viaţă îndrăzneaţa credinţă. Începând, poate, prin incantaţii, s-au ridicat la înălţimile autorităţii şi frumuseţii, oferind o dramatică descriere a credinţei invincibile a omului. Urmărind soarele răsărind din mormântul nopţii şi primăvara reîntorcându-se în glorie după încheierea iernii, omul a dedus prin analogie - justificând o credinţă care îl susţinea tot atât pe cât o susţinea el - că omenirea, scufundându-se în mormânt, va birui moartea.

I

Au existat multe variaţii ale acestei teme câtă vreme drama credinţei a evoluat şi câtă vreme trecea de pe un tărâm pe celălalt; dar motivul a fost mereu acelaşi, derivat direct sau indirect din vechiul joc al durerii osirian din Egipt. În pofida condiţiilor create de vechea religie solară, Osiris şi-a făcut apariţia ca Domn al Nilului şi Spirit fertilizator al vieţii vegetale - fiul lui Nut, zeiţa cerului şi al lui Geb, zeul pământului; şi nimic din povestea locuitorilor Nilului nu este mai emoţionant decât felul în care el a cucerit inimile oamenilor, deşi nu avea nici o şansă.

Totuşi, nu este nevoie ca această poveste să ne ţină pe loc, în afară de faptul că patimile sale au devenit drama credinţei naţionale şi au fost scăldate în toate nuanţele tandre ale vieţii umane, chiar dacă o oarecare strălucire solară încă mai dăinuia în ea. Este suficient să spunem că dintre toţi zeii aduşi la viaţă de speranţele şi temerile oamenilor care locuiau pe malurile Nilului, Osiris a fost cel mai iubit. Osiris, tatăl cel blând, Isis, soţia îndurerată şi credincioasă şi Horus, al cărui devotament filial şi eroism strălucesc ca diamantele dintr-o grămadă de pietre - aceasta a fost trinitatea în jurul căreia s-au ţesut idealurile credinţei egiptene şi ale vieţii de familie. Să ascultăm acum istoria celei mai vechi drame a omenirii, care pentru mai bine de trei mii de ani a captivat inimile oamenilor.

Osiris a fost Stăpânul Veşniciei, dar datorită formei sale vizibile părea aproape înrudit cu omul - dezvăluind o umanitate divină. Cu toate acestea, succesul său se datora mai mult vorbelor blânde ale lui Isis, sora - soţie a sa, al cărei farmec oamenii nu-l puteau stăpâni şi nici nu i se puteau opune. Împreună, cei doi lucrau pentru binele omului, învăţându-l să aleagă plantele pentru pregătirea hranei, ei înşişi storcând strugurii şi bând prima cupă cu vin. Ei le-au făcut cunoscute oamenilor filoanele de minereu ce străbăteau pământul, de care omul nu ştia, şi l-au învăţat să facă unelte. I-au făcut cunoscute omului viaţa intelectuală şi cea morală, l-au învăţat etica şi religia, cum să citească cerul înstelat şi cum să cânte şi să danseze în ritmul muzicii. Dincolo de toate, au trezit în oameni un simţ al nemuririi, al unui destin de dincolo de mormânt. Cu toate acestea, ei au avut duşmani, deopotrivă stupizi şi vicleni - cu spirit ascuţit, dar lipsit de adâncime -, forţa întunecată a răului, care îşi ţese continuare pânza crimei la hotarele vieţii umane.

Alături de Osiris trăia tumultuosul Set-Typhon, Răul ce atacă neîncetat Binele. În timp ce Osiris lipsea, Typhon, al cărui nume înseamnă şarpe, plin de invidie şi răutate, încercă să-i uzurpe tronul; dar complotul fu oprit de Isis. Ca urmare, Set hotărî să-l omoare pe Osiris şi o făcu invitându-l la un ospăţ; odată sosit, îl convinse să urmeze exemplul oaspeţilor săi, care intrau într-un cufăr spre a afla dacă era îndeajuns de încăpător. Când Osiris intră şi se întinse, conspiratorii închiseră cufărul şi îl aruncară în Nil. Până atunci, zeii nu cunoscuseră moartea; ei îmbătrâneau, li se albea părul şi membrele le tremurau, dar vârsta înaintată nu conducea la moarte. De îndată ce Isis auzi de această trădare infernală, îşi tăie părul, se îmbrăcă în haine de doliu şi alergă în toate părţile, în cea mai adâncă suferinţă, căutând trupul lui Osiris. Plângând şi cu mintea pierdută, nu încetă defel căutarea sa îndurerată.

Între timp, apele purtară cufărul pe mare, până la Byblos în Siria, oraşul lui Adonis, unde se înfipse într-un arbust de arica, sau tamarisc, asemănător unui copac de acacia. Datorită virtuţii trunchiului său, arbustul de arica îşi întinse rădăcinile cuprinzând cufărul şi crescând în jurul lui pentru a-l proteja. Mai târziu, regele ţării tăie copacul care protejase cufărul şi făcu din el o coloană pentru palatul său. Până la urmă Isis, condusă de o viziune, veni la Byblos, spuse cine este şi întrebă de coloană. De aici imaginea plânsului ei peste o coloană distrusă, smulsă din palat, în timp ce Horus, zeul timpului, stă în picioare în spatele ei şi îi toarnă ambrozie pe păr. Isis a transportat corpul înapoi în Egipt, în oraşul Bouto; dar Typhon, vânând la lumina lunii, găsi cufărul şi, recunoscând corpul lui Osiris, îl ciopârţi împrăştiindu-l pentru a nu fi recunoscut. Isis, întruchipare a vechii lumi aflate în suferinţă din cauza morţii, continuă jalnica ei căutare, adunând bucată cu bucată corpul soţului ei dezmembrat, şi făcându-i la urmă o înmormântare cuviincioasă. Aceasta fost viaţa şi moartea lui Osiris, dar existenţa sa întruchipând ciclul naturii, nu se putea opri aici.

Horus se luptă cu Typhon, pierzându-şi acolo un ochi, dar până la urmă îl înfrânse şi îl luă prizonier. Sunt mai multe versiuni despre soarta sa, se pare însă că a fost judecat, condamnat şi executat - "tăiat în trei bucăţi", aşa cum relatează textele Piramidei. Apoi credinciosul fiu se duse în procesiune solemnă la mormântul tatălui, îl deschise şi îi strigă lui Osiris să se ridice:

Ridică-te! Tu nu vei sfârşi, tu nu vei pieri!

Însă moartea era surdă. Aici textele Piramidei recită ritualul mortuar, cu imnurile şi cântecele sale; dar în zadar. În cele din urmă, Osiris se trezeşte, obosit şi lipsit de putere, dar cu ajutorul zeului-leu îşi câştigă controlul corpului şi este trecut de la moarte la viaţă. Apoi, în virtutea victoriei sale asupra morţii, Osiris devine Domn al Ţinutului Morţii - sceptrul lui este o cruce-Anh, iar tronul său, un Pătrat.

II

Aceasta a fost, pe scurt, vechea alegorie a vieţii eterne, pe baza căreia s-au făcut nenumărate elaborări; dar întotdeauna, indiferent de variantă, de culoare locală, de accent naţional sau vehemenţă, tema centrală a rămas mereu aceeaşi. Deseori pervertită şi denigrată, a rămas pretutindeni o expresie dramatică a marii aspiraţii a omului care doreşte să triumfe asupra morţii şi să se unească cu Dumnezeu şi a credinţei în victoria finală a Binelui asupra Răului. Această dramă a rămas păstrată în inimile oamenilor de-a lungul epocilor şi a câştigat elogiile celor mai luminaţi oameni ai antichităţii - cum ar fi Pitagora, Socrate, Platon, Euripide, Plutarh, Pindar, Isocrate, Epictet, şi Marc Aureliu. Scriind soţiei sale, după pierderea copilului lor, Plutarh îi recomandă speranţa aflată în riturile mistice şi în simbolurile acestei drame, deoarece, în altă parte, el mărturiseşte cum aceasta l-a ţinut "la fel de departe de superstiţie ca şi de ateism" şi l-a ajutat să se apropie de adevăr.

Pentru minţile profunde, această dramă are un înţeles dublu, dând învăţături nu numai despre nemurirea de dincolo de moarte, ci şi despre trecerea omului pe pământ de la animalitate la o viaţă pură, dreaptă şi trăită în onoare. Cât de nobil a fost propovăduit acest aspect practic şi cu câtă fineţe a înţelegerii spirituale, se poate observa în Predica Secretă de pe Munte, ce lasă să transpară cunoaşterea ermetică a Greciei:

Ce pot să spun, fiule? Pot spune numai atât. De fiecare dată când văd înlăuntrul meu Viziunea Simplă născută din mila Domnului, eu-însămi trec cu totul într-un Trup ce nu cunoaşte moartea. Apoi nu mai sunt ce eram înainte... Cei astfel născuţi sunt copiii unui Neam Divin. Acest neam, fiul meu, nu este învăţat niciodată; dar când El doreşte, memoria sa e readusă de Dumnezeu. Este "Calea naşterii întru Domnul"... Retrage-te în tine şi va veni. Doreşte şi se va întâmpla.

Se spune că Isis însăşi a întemeiat primul templu al Misteriilor, cele mai vechi fiind practicate la Memphis. Misteriile erau de două feluri: cele Mici, la care avea acces majoritatea şi care se compuneau din dialog şi ritual, cu anumite semne, simboluri şi parole; şi cele Mari, rezervate celor puţini, care s-au dovedit demni a li se încredinţa cele mai înalte secrete ale ştiinţei, filozofiei şi religiei. Pentru acestea candidatul trebuia să treacă prin purificare, încercări, austeritate ascetică şi, în cele din urmă, regenerare prin moartea dramatică în toiul sărbătoririi. Astfel erau îndurate încercările cu valorile pe atunci învăţate, la modul oral şi prin simbol, precum şi cea mai înaltă înţelepciune atinsă de om, incluzând geometria, astronomia, artele frumoase, legile naturii, ca şi adevărurile de credinţă.

Se cereau teribile jurăminte de discreţie, iar Plutarh descrie un om îngenunchind, cu mâinile legate, cu o sfoară în jurul corpului şi cu un cuţit la gât - moartea fiind pedeapsa violării angajamentului de a păstra secretul. Chiar şi aşa, Pitagora a avut de aşteptat aproape douăzeci de ani pentru a învăţa înţelepciunea ascunsă a Egiptului, atât de precauţi erau cu candidaţii, în special cu străinii. Dar el a folosit-o într-un mod nobil atunci când, mai târziu, a întemeiat un ordin secret propriu la Crotona, în Grecia, unde, printre alte lucruri, a predat geometria, folosind numerele ca simboluri ale adevărului spiritual. Din Egipt, Misteriile au trecut fără prea mari schimbări în Asia Mică, Grecia şi Roma, numele zeilor locali fiind înlocuite cu cele ale lui Osiris şi Isis. Misteriile greceşti sau eleusine, instituite în 1800 î.Hr., le-au reprezentat pe Demetra şi Persefona şi au înfăţişat moartea lui Dionysos cu un ritual impresionant ce conducea neofitul de la moarte la viaţă şi nemurire. Ele propovăduiau unitatea lui Dumnezeu, necesitatea invariabilă a moralităţii şi viaţa după moarte, învestind iniţiaţii cu simboluri şi cuvinte-cheie prin care se puteau recunoaşte unul pe altul, atât pe întuneric, cât şi pe lumină.

Misteriile persane sau mitraice sărbătoreau eclipsa Zeului-Soare, folosind semnele zodiacului, schimbările anotimpurilor, moartea naturii şi naşterea primăverii. Cultele adonice sau siriene erau asemănătoare, Adonis fiind ucis şi apoi reînviat pentru a demonstra viaţa de dincolo de moarte. În Misteriile cabirice de pe insula Samothrace, Atys-Soarele a fost ucis de fraţii lui, Anotimpurile, şi la echinocţiul de primăvară a fost readus la viaţă. În mod asemănător, druizii, departe în nord până în Anglia, datorau unui singur Dumnezeu drama iernii şi a verii şi conduceau iniţiatul prin valea morţii către viaţa veşnică.

Cu puţin timp înainte de era creştină, când credinţa era degenerată şi lumea părea să cadă în ruină, s-a petrecut o mare renaştere a religiei Misteriilor. Decretul Imperial nu a avut putere să o încetinească, şi cu atât mai puţin să o oprească. Din Egipt, din îndepărtatul Răsărit, năvăli ca o maree Isis "cu zece mii de nume" rivalizând cu Mithra, patronul sfânt al soldatului. Dacă ne întrebăm asupra motivului secret al acestui influx de misticism, nu se poate da nici un răspuns. Ce influenţă au avut cultele-misterii asupra noului creştinism aflat în emergenţă încă nu ştim şi problema se află încă în dezbateri. Faptul că ele au influenţat Biserica primară apare evident din scrierile Părinţilor, iar unii merg atât de departe, încât spun că Misteriile au murit până la urmă numai pentru a trăi din nou în ritualul Bisericii. Sf. Pavel, în călătoriile lui misionare, a intrat în contact cu Misteriile şi chiar se foloseşte de unii din termenii lor tehnici în epistolele sale; dar le-a condamnat pe baza faptului că ceea ce căutau să înveţe prin dramă nu poate fi cunoscut decât prin experienţă spirituală - o înţelegere sănătoasă, deşi cu siguranţă drama poate să ajute la această experienţă, altfel cinstirea publică ar putea şi ea ajunge să fie interzisă.

III

Spre sfârşitul perioadei lor de supremaţie, Misteriile au decăzut şi au devenit corupte, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile umane: nici măcar Biserica nu a făcut excepţie. Dar faptul că în părţile lor cele mai înalte şi mai frumoase nu au fost doar măreţe şi nobile, ci şi elevate şi rafinate, nu poate fi pus la îndoială, fiind tot atât de clar că ele au servit unui scop înalt. Cine a citit în Metamorfozele lui Apuleius despre iniţierea lui Lucius în Misteriile lui Isis nu se poate îndoi de faptul că efectul asupra adoratorului era unul profund şi purificator. Acesta ne spune că ceremonia de iniţiere "este, ca să spun aşa, cea de a muri" şi că iniţiatul se afla în prezenţa zeilor, "da, stătea aproape şi li se închina". Depărtaţi-vă profanilor şi toţi cei care sunteţi mânjiţi de păcat, era mottoul Misteriilor, şi Cicero ne mărturiseşte că ceea ce învăţa omul în lăcaşul ascuns îl făcea să dorească a trăi nobil şi îl făcea să privească ceasul morţii fără teamă.

Într-adevăr, Misteriile, aşa cum spune Platon, au fost întemeiate de oameni de mare geniu, care, în primele epoci, au luptat să propovăduiască puritatea, să înmoaie cruzimea omenirii, să-i amelioreze moravurile şi morala şi să înfrâneze societatea prin rânduieli mai puternice decât cele pe care legile umane le impun. Nu mai există niciun mister referitor la ceea ce ei predau ca învăţătură, ci numai legat de riturile, dramele şi simbolurile speciale folosite ca suporturi. Ei propovăduiau credinţa în unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, autoritatea supremă a legii morale, puritatea eroică a sufletului, disciplina austeră a caracterului şi speranţa într-o viaţă de dincolo de mormânt.

Astfel, în epocile întunecate, dificile, dominate de conflicte între popoare, limbi şi credinţe, aceste mari ordine trudeau în numele prieteniei, aducând oamenii laolaltă sub stindardul credinţei şi instruindu-i să ducă o viaţă morală mult mai nobilă. Blânde şi tolerante cu toate celelalte credinţe, ele au format o comunitate morală şi spirituală atotcuprinzătoare care s-a ridicat deasupra barierelor impuse de popor, rasă şi crez, satisfăcând nevoia oamenilor de unitate, în vreme ce trezeau în ei simţul acelei mistici eterne din care s-au născut toate religiile. Ceremoniile lor, atât cât le cunoaştem, erau drame impresionante despre viaţa morală şi soarta sufletului. Misterul şi secretul au adăugat caracterul impresionant, iar fabula şi enigma au deghizat într-un spectacol impunător legile justiţiei, cucernicia şi speranţa în nemurire.

Masoneria se sprijină pe această tradiţie; şi chiar dacă nu putem spune că este legată istoric de marile ordine vechi, ea este descendenta lor din punct de vedere spiritual şi prezintă aproape aceeaşi slujire în epoca noastră pe care Misteriile au avut-o în lumea veche. Este într-adevăr asemenea legendarului râu Alfeu care, adunând apele a sute de pârâiaşe de-a lungul coastelor din Arcadia, se scufundă, pierzându-se din vedere, într-un adânc defileu din pământ, doar pentru a reapărea în fântâna din Arethusa. Cel puţin acest lucru este adevărat: Marile Misterii au prevestit Masoneria, a cărei dramă este un rezumat al iniţierii universale şi ale cărei simboluri esenţializate sunt depozitarele celei mai nobile înţelepciuni a omenirii. Astfel, ea aduce oamenii împreună la altarul rugăciunii, ţine vii adevărurile care ne fac oameni, căutând, prin orice mijloc al artei, să facă simţită puterea iubirii, valoarea frumuseţii şi realitatea idealului.

Educaţie fără constrângeri (I)

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Michael Thompson este un renumit psiholog de copii care susţine conferinţe pe plan internaţional pe teme legate de dezvoltarea băieţilor şi conduce ateliere pentru părinţi, profesori şi studenţi axate pe rezolvarea de probleme în parentaj. Este consilier şcolar şi consultant şcolar deosebit de apreciat de şcoli şi părinţi, activând în prezent în Boston. Are o experienţă de mai mult de 15 ani că terapeut şi consilier pentru familie şi copil. Între cărţile scrise de el, singur sau în colaborare, se regăsesc titluri precum: Crescându-l pe Cain; Prieteni buni, duşmani aprigi; Educaţie fără constrângeri; E băiat! - Dezvoltarea fiului tău de la naştere până la optsprezece ani; Homesick and Happy: How Time Away from Parents Can Help a Child Grow (2012)

*

Presiunea exercitată asupra elevilor de a excela la şcoală şi de a intra la cele mai bune facultăţi nu a fost niciodată mai intensă. În această nouă carte, renumitul autor al bestseller-ului Crescându-l pe Cain se referă la obsesiei actuale pentru performanţă copiilor, furnizând un răspuns profund uman.

Cum a fost la şcoală? Aceste cuvinte conţin suma dorinţelor părinţilor de a şti ce învaţă şi ce experimentează copiii lor la şcoală în fiecare zi. Copiii ar putea să nu dezvăluie foarte multe, dar psihologul Michael Thompson ne sugerează că răspunsurile le vom putea găsi dacă ştim să citim indiciile şi - tot atât de important - dacă ne amintim propriile noastre experienţe din perioada şcolii.

Şcoala, ne aminteşte Thompson, ocupă mai mult timp din viaţa diurnă a unui copil decât orele petrecute acasă; iar şcoala nu este plină doar de studiu, ci şi de emoţie umană: bucurie, frică, invidie, iubire, manie, sexualitate, plictiseală, competitivitate. Prin intermediul interviurilor detaliate, al studiilor de caz şi al jurnalelor elevilor trimise prin e-mail, inclusiv ale propriilor săi copii, Thompson aruncă lumina asupra profundei călătorii psihologice antrenate de şcoală, o călătorie pe care trebuie să o parcurgă toţi copiii pentru a creşte şi a se dezvolta, fie că sunt elevi de nota zece sau repetenţi. Cei mai mulţi dintre noi ne amintim această călătorie, dar copiii noştri trebuie să o parcurgă în ritmul lor.

În relatări care sunt pe rând tulburătoare, şocante, înălţătoare şi pline de inspiraţie, vedem elevi făcând faţă realităţii bogat structurate a vieţii lor, născocind propriile strategii unice pentru a supravieţui şi înflori la şcoală. Pentru părinţi, această carte este o fereastră către peisajul emoţional ascuns al zilelor de şcoală şi trimite către răspunsurile pe care ni le dorim şi de care totodată ne temem pe măsură ce căutăm să ne ajutăm copiii să reuşească la şcoală şi în viaţă.

Construind o punte între lumea copilului şi cea a adultului şi fiind formulată în tonul plin de compasiune al vocii de psiholog şi de tată a lui Thompson, Educaţie fără constrângeri ne arată cum să ascultăm adevărul experienţelor copiilor noştri - şi cum să ne încredem în ei, cum să-i iubim şi cum să-i lăsăm, în cele din urmă, să se dezvolte singuri. Este o carte crucială pentru epoca noastră agitată, o sursă ideală pentru familiile care se luptă să supravieţuiască în circumstanţele actuale.

***

"Modul cum descrie Michael Thompson viaţa interioară a copiilor stresaţi din prezent este remarcabil - caustic, dar şi foarte obiectiv. Părinţii care vor citi această carte se vor privi pe ei înşişi şi pe copiii lor într-un fel cu totul nou. Cartea aceasta poate produce o reală schimbare în viaţa copiilor de azi." (Anthony E. Wolf, Ph.D., autorul cărţii Mom, Jason's Breathing on Me!)


"O carte directă, plină de compasiune şi extraordinar de onestă despre acele lucruri care modelează cu adevărat vieţile copiilor. Prin propriile sale intuiţii înţelepte şi utile, Michael Thompson ne face să ne aducem aminte, să vizualizam şi să înţelegem complexităţile emoţionale, sociale şi educaţionale ale universului şcolar în care copiii noştri trăiesc, cresc şi, nu rareori, se zbat. Aceasta este o carte pentru părinţii care doresc cu adevărat să înţeleagă şi să ajute - convingătoare, reconfortantă şi valoroasă." (Perri Klass, M.D., co-autor al cărţii Quirky Kids)

"Michael Thompson a scris o carte cu totul aparte. Pentru toţi părinţii care se simt neajutoraţi fiindcă nu mai înţeleg zbaterile de zi cu zi ale copiilor lor, Educaţie fără constrângeri este un adevărat cadou, ajutându-i să vadă viaţa prin ochii tinerilor. Cu intuiţiile tranşante pe care numai Michael Thompson le poate oferi, el ne poartă într-o călătorie pe care puţini adulţi au întreprins-o vreodată." (Rachel Simmons, autoare a cărţii Odd Girl Out: The Hidden Culture of Aggression în Girls)

Fragment
Introducere

Într-o după-amiază de vineri l-am luat pe fiul meu, Will, de la noua lui şcoală. Era spre sfârşitul lui septembrie şi el tocmai începuse clasa a şaptea. În primele trei săptămâni fusese destul de mulţumit. Îi plăceau noii lui prieteni şi avea câţiva profesori de treabă; era un tip fericit. Toate acestea s-au schimbat la sfârşitul săptămânii a patra. Când s-a urcat în maşină în ziua aceea părea epuizat şi descurajat. Şi-a aruncat cărţile pe banchetă şi a spus: "Îmi urăsc viaţa".
"E greu cu şcoala?" l-am întrebat.
"Da", răspunse el.

Încercând să fac pe deşteptul şi poate să-i smulg un zâmbet, am aruncat remarca: "Aşadar s-a terminat luna de miere?"
"La ce te aşteptai, tată?" mi-a întors-o el. "E şcoală".

Cartea de faţă, intitulată Educaţie fără constrângeri, a fost scrisă pentru părintele frământat, aşa cum e orice părinte iubitor, indiferent ce fel de elev este copilul lui. Toţi copiii se luptă cu presiunile inerente învăţării, creşterii şi dezvoltării. Nu există excepţii. Ei se luptă în viaţă şi în şcoală. Copiii cu dizabilităţi intelectuale se luptă zilnic cu lecţii şi metode de învăţământ pentru care creierul lor nu este adaptat. Pentru ei, şcoala este prea mult în fiecare zi. Copiii eminenţi suferă de plictiseală şi singurătate, de sentimentul neînţelegerii şi pentru că sunt etichetaţi ca "tocilari". Pentru ei, şcoala nu este de ajuns. Copilul "mediu", căruia s-ar putea crede că experienţa şcolară îi este exact pe măsură, se luptă totuşi să acumuleze noul material, stând liniştit o zi lungă de cursuri, cu profesori buni şi răi, fiind mai mult sau mai puţin popular printre colegii săi. Aşa cum obişnuia să spună marea comediană Gilda Radner în programul Saturday Night Live, "Întotdeauna este câte ceva!"

Ca părinţi, toţi ne confruntăm uneori cu sentimente de neputinţă, frustrare sau mânie legate de viaţa şcolară a copiilor noştri. Orice părinte iubitor doreşte reuşita şcolară a copiilor săi. Vrem ca ei să înveţe bine, să studieze din greu, să ia note bune, să aibă prieteni buni şi să străbată drumul de la grădiniţă la liceu cu cât mai multe succese şi cât mai puţine necazuri posibil.

Şi copiii vor acelaşi lucru. Iar când eforturile sau rezultatele lor nu sunt pe măsura aşteptărilor sau doar ameninţă să nu fie, părinţi şi copii deopotrivă se frământă. Înainte de orice, nu putem suporta să-i vedem pe copiii noştri că suferă. Dacă ne stă în putere să-i ferim de dezamăgiri, nefericire sau de necazurile prin care am trecut noi înşine în copilărie ori le-am văzut în jurul nostru, suntem gata s-o facem.

Mulţi părinţi încearcă. Unii se plâng de cele mai mărunte neajunsuri ale şcolii sau ale profesorilor copiilor lor, încearcă regulat să-şi mute copiii nemulţumiţi în alte clase, îi protejează la tot pasul şi îi ajută excesiv la teme. Ei încearcă să le uşureze pe cât posibil copilăria şi să-i cruţe de dificultăţile de care au avut ei înşişi parte sau de orice alte tipuri noi de dificultăţi cu care s-ar putea confrunta copiii lor. Unii dintre noi acceptăm că toate acestea sunt parte a vieţii sau, în orice caz, a creşterii, dar, la fel ca şi ceilalţi, nu putem accepta sentimentul de neputinţă pe care-l încercăm când ne vedem copiii încasând lecţii dure şi suferind cucuiele şi vânătăile care le însoţesc.

Cu toţii vrem să ne simţim competenţi ca părinţi, iar aceasta înseamnă că, atunci când lucrurile nu merg bine, avem tendinţa să sărim să le îndreptăm. Cheltuim mult timp şi energie făcând pe controlorii de calitate, atenţi la micile imperfecţiuni şi defecţiuni pe care le putem repara în speranţa că astfel ne vom face copiii mai fericiţi, mai deştepţi, mai puternici, mai competitivi.

Dar oricât ne-am strădui, chiar dacă vom ameliora lucrurile, copiii noştri tot se vor lupta şi uneori vor suferi sub presiunile şcolii şi ale vieţii. Aceasta îi face pe mulţi părinţi să se simtă absolut mizerabil şi neajutoraţi. Propria nemulţumire ne poate umple conversaţia şi orienta comportamentul în funcţie de cum "se descurcă la şcoală" copiii noştri.

Speranţa mea este ca această carte să introducă un nou tip de conversaţie despre copii şi şcoală. Am scris Educaţie fără constrângeri ca să le aduc aminte părinţilor şi profesorilor cum le apare copiilor viaţa la şcoală. În experienţa mea de psiholog şi consultant şcolar, constat cât de mulţi părinţi şi profesori au uitat ce impresie îi produce şcoala unui copil şi de ce copiii se luptă deopotrivă cu propria dezvoltare şi cu mediul şcolar. Vreau ca părinţii să-şi aducă aminte cum îşi trăiesc copiii viaţa la şcoală, cum încearcă ei să facă faţă nesfârşitelor presiuni ale mediului şcolar şi infinitelor pretenţii ale şcolii, cum le suportă şi câtă flexibilitate şi înţelepciune au şi sunt dispuşi să ne împărtăşească - dacă vrem să-i ascultăm.

Cândva am fost cu toţii copii la şcoală şi am înţeles perfect presiunile făcute asupra noastră de şcoală, de către colegi şi părinţi. Dar am uitat, fiindcă, pe măsură ce am înaintat în vârstă, acele experienţe au rămas tot mai departe în trecut. Uităm fiindcă sperăm să-i scutim pe copiii noştri de experienţe dureroase şi ne vine greu să recunoaştem cât de mult au ei de luptat ca să crească. Şi mai uităm, fiindcă, atunci când copiii ne contest sau ne frustrează - ca părinţi sau ca educatori -, vrem să ignorăm complexitatea luptei lor ca să ne-o putem simplifica pe a noastră. Ca să scriu cartea aceasta, a trebuit să mă întorc la şcoală. Am urmărit îndeaproape copii din diverse clase, dintr-o varietate de şcoli. Am învăţat de la ei cum îşi rezolvă problemele şcolare - probleme pe care nu le-ar menţiona niciodată unui părinte ocupat sau chiar unuia iscoditor - şi cum îşi apreciază ei propria dezvoltare. Urmărindu-i cum intră în încurcături şi găsesc căi de ieşire, i-am văzut cum, odată ajunşi jos, îşi regăsesc iar şi iar vioiciunea.

Speranţa mea este că Educaţie fără constrângeri vă va readuce amintirile din şcoală şi vă va oferi perspective noi şi o cunoaştere mai intimă a experienţelor psihologice şi de dezvoltare şcolară ale copilului dumneavoastră, facilitându-vă descoperirea propriei capacităţi şi competenţe de a reacţiona în moduri afectuoase şi eficiente.

Citiţi un fragment din Capitolul 1. Dacă dai crezare vorbelor copiilor aici.