Prefaţă la Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

 

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie
Editura Vremea, 2020

Citiţi un fragment din această carte

*****
Prefaţă

Ideea acestui volum a venit din partea Editurii Vremea şi s‑a dorit a fi de la început un proiect onest, un fel de jurnal al acestei pandemii văzut atât prin ochii părinţilor, cât şi prin ochi de copil. N‑a existat o metodologie propriu‑zisă, libertatea de exprimare a fost de la sine înţeleasă - au scris fie doar părinţii, fie separat, copii şi părinţi, fie textul s‑a transformat într‑un dialog.

În răstimpul acestei pandemii s‑a întâmplat un fenomen interesant - a fost anihilată ignoranţa, am deschis cu toţii ochii şi altfel, într‑o manieră aparte, am devenit atenţi pe detalii, pe trăiri. S‑a stimulat compasiunea, iar reacţia imediată a fost o solidaritate exemplară pentru că, real, pandemia a făcut ravagii - şi ca număr de victime şi ca psihoză generalizată. Tensiunea psihică acumulată prin starea de izolare la domiciliu a fost de asemenea greu de gestionat şi am resimţit‑o toţi, bunici, părinţi, copii. Unii vorbeau despre o schimbare totală a vieţii, scepticii menţineau o linie a continuităţii ca şi cum nimic nu s‑a întâmplat, sau, cel puţin, nimic din ceea ce ar fi putut deturna cursul firesc al unei vieţi. Unii au fost anihilaţi de orgolii şi aroganţe, alţii, dimpotrivă, s‑au îndreptat cu toată fiinţa lor către ceilalţi. A fost o distanţare fizică, temporară, dar în niciun caz o distanţare emoţională. Sufleteşte, oamenii au fost aproape. A fost în aceste zile (şi) o lecţie magistrală de umanitate!

A fost o punere în faţă cu noi înşine, ne‑a recalibrat ierarhiile şi ne‑a adus în ochi conştiinţa şi proximitatea morţii. Cu toţii - într‑un fel sau altul - am trăit conştiinţa fragilităţii. A noastră şi a altora.

Paginile acestei cărţi nu sunt neapărat o colecţie (exemplară aş spune) de gânduri despre pandemie, cât mai ales radiografia unor intimităţi. Sunt gânduri de părinţi, gânduri de copii. Felul în care iubim, în care dorim să protejăm, felul în care ne întărim ca să apărăm încercând de fiecare dată, ca părinţi, să ne reformăm pentru a putea susţine inocenţa cu ochi întrebători de lângă noi, sperând că lumea va deveni totuşi din ce în ce mai bună. Şi totuşi, copiii au dovedit o flexibilitate extraordinară şi s‑au adaptat mult mai repede la schimbarea stilului de viaţă comparativ cu părinţii lor.

Pentru unii a fost o perioadă de reaşezare, de redimensionare a viitorului şi a prezentului. Ne situăm într‑o relaţie aparte cu timpul, încercăm să ignorăm semnele unei destabilizări, dar, de fapt, toţi reacţionăm atipic. Ceva profund, ascuns arhaic în noi se ascute, iese din potenţă şi se actualizează ascuţind simţurile şi conferind o vigilenţă crescută actului de a proteja. Te aşezi altfel lângă lucruri pe care altă dată le ignorai. Încerci să controlezi spaţiul propriu, să ţii în proximitate oamenii dragi, să fii atent la tot ce se întâmplă în raza posibilităţilor tale, dar de fapt... ştii bine că oricând (oricare) suntem sortiţi statisticilor.

Sub graba care ne aruncă violent în cotidian nu mai aveam răgaz şi nici răbdare. A fost o întoarcere la lucrurile simple, fireşti, aparent banale. Să asculţi cum ciripeşte o pasăre, să observi cum copilul tău lipeşte bucăţele de hârtie pe pereţi, cum mănâncă o pisică lapte dintr‑o farfurioară, cum arată de fapt un picamăr de care fiul tău e fascinat...

Fireşte, cartea nu ne va ajuta să înţelegem natura fenomenului cu care ne‑am confruntat şi nimeni nu şi‑a propus asta, dar ne îndreaptă privirea către - fără să folosesc cuvinte mari - ceea ce contează. Către viaţă, către suflet, către iubirea faţă de (cel mai) aproapele tău.

Referitor la perioada pe care am petrecut‑o în pandemie alături de fiicele mele, reţin în mod special două episoade, ambele petrecute înainte de noaptea Învierii. Au legătură cu interacţiunea mea cu Sofia, mezina mea de şapte ani. Le reproduc aşa cum mi le amintesc, fără ornamente baroce, străduindu‑mă să nu le ştirbesc ceva din candoare.
- Şi, ai terminat de citit Copilul fără umbră? m‑a întrebat aseară Sofia ronţăind un biscuit.

Mă uit bulversată la ea şi rămân cu privirea pe firimiturile de biscuit care se rostogolesc pe tricoul ei alb.

Vede că nu reacţionez şi pune degetul lipicios pe cotorul cărţii din bibliotecă.
- A, îi răspund zâmbind, te referi de fapt la Omul fără însuşiri.

O conving, nu fără dificultate, să se uite, alături de mine la filmul despre Sissi, împărăteasa Austro‑Ungariei. Mizez pe frumuseţea lui Romy Schneider şi pe rochiile de Belle Époque. Spre surprinderea mea stă, priveşte atentă peisajele cu castelele vieneze, cu caii austrieci în pas de defilare şi, la un moment dat, la scena balului de la Schönbrunn, izbucneşte odată sărind din pat:
- Mami, asta e fata de pe salam!...

Citind textele lor, poate vă veţi recunoaşte, poate veţi empatiza, poate că gândurile dumneavoastră de părinţi au prins acelaşi contur cu al lor. Textele - unele pure reflecţii, cele mai multe interogative - intuiesc parcă un răspuns niciodată rostit, altele descriu o stare, o situaţie, un moment şi toate, în profunzimea şi în sensibilitatea lor converg către un punct comun - teama şi îngrijorarea că trebuie să faci totul pentru a apăra ceea ce iubeşti. Toţi cei care au de protejat un copil la pieptul lor, au sufletul croit după respiraţia lui.

Când timpul s‑a dilatat până la a nu‑l mai simţi, Rada l‑a savurat clipă cu clipă, ceea ce eu n‑am reuşit, eu m‑am pierdut în timp, ea s‑a găsit, ne mărturiseşte Ana Barton. Această pandemie ne‑a aruncat pe toţi în noi înşine, este concluzia fiicei sale, Rada‑Maria.

Seara, la lumina molcomă a lampadarului, mă gândesc la copii, îi admir din toată inima pentru cât de firesc se comportă, ne spune scriitoarea Alina Gherasim.

Vezi câte lucruri poţi vedea când te uiţi pe pereţi? îl întreabă Eva pe Arthur Suciu şi e de părere că a făcut multe descoperiri în această vacanţă de Covido 1.9.

Pentru adulţi, care sunt prea serioşi şi cam lipsiţi de imaginaţie, coronavirusul a fost cu totul altceva, dar pentru mine a însemnat, culmea, libertate, ne spune Ştefan. Pentru el, carantina a însemnat mai mult timp. Timp al lui, de care să se bucure. Iată şi ce aflăm de la Bogdan Creţu: Nu mă tem pentru mine niciodată, deşi sunt un anxios. Mă tem de moarte, dar nu pentru că eu aş dispărea, ci pentru că ar rămâne în urmă prea multe lucruri neîncheiate. Ştefan şi Andrei, mai ales. Mi‑am dat seama că ei îmi percep tensiunile cu un simţ pe care nu‑l pot păcăli, oricât m‑aş strădui.

Am învăţat multe de la copilul meu în perioada asta. În primul rând, am înţeles că nu există bariere - ne mărturiseşte Dan‑Liviu Boeriu. În perimetrul, fie el cât de strâmt, al libertăţii noastre, avem voie să facem orice. Lumea Anei e plină de mistere, doar că era nevoie de o ureche mai atentă ca să le audă. E plină de culoare şi dinamism, dar n‑am avut eu mereu ochii potriviţi pentru asta.

E timp să îl descoperi pe Gasset - îndeamnă Andra Tischer pe a sa adolescentă - şi să înţelegi că a iubi nu înseamnă neapărat a trăi cu un om, fizic, concret, a împărţi acelaşi pat şi aceeaşi masă, ci e mai degrabă "o formă de convieţuire simbolică, în care sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanţele şi, indiferent unde ne aflăm, ne simţim într‑o reunire esenţială cu el". Adică îl simţim ca făcând parte din noi, îl purtăm cu noi pretutindeni, fără să avem nici cea mai mică pretenţie din partea lui, decât să admită această consonanţă cu persoana noastră. Şi se pare că timpul acesta e de partea ei.

Învăţând să iau toate aceste lucruri în serios - căţelul Hrusciov şi băltoacele, picamerele şi porumbeii -, am început să petrec tot mai mult timp cu Petru - ne spune Ovidiu Alexandru Raeţchi. Cele patru ore pe zi în care îl împingeam din spate pe tricicletă au devenit şi ritualul meu de liniştire - nu doar al lui. Înainte de ucronie, n‑aş fi priceput de ce e atât de greu să împingă coordonat două roţi şi aş fi insistat ultragiat: "Pedalează, mă, ce naiba...". Acum înţeleg însă că privilegiul şi farmecul se află tocmai în posibilitatea de a asista la trudă, la creşterea infinitezimală, aproape vegetală, developată cu încetinitorul a copilului tău - nu doar la bifarea triumfului inevitabil.

De asemenea, tot în acest timp petrecut singură am realizat că sunt complicată. Concluzia mea? Să n‑am niciodată pretenţia să fiu înţeleasă, ne mărturiseşte Diana. Iată şi gândurile tatălui ei, Adrian Lesenciuc: Am înţeles că în această perioadă cea mai afectată a fost încrederea în noi, unii în ceilalţi. Că teama de necunoscut ne‑a făcut mai precauţi, ca nişte animale hăituite. Şi că în liniştea de acasă, în acea linişte inundată de timpul care ne‑a înghesuit prea mult în ultima vreme, am găsit speranţa. Am ascultat, ca nicicând altcândva, cântecele primăverii. Am văzut puterea transformării în noi, mai ales în propriii copii. Dar ne‑am şi speriat şi ruşinat de fărâma de credinţă din suflet.

Alex Căstăian e curajos, e încrezător şi resemnat: Virusul acesta este un microorganism care trebuie învins. Eu aş vrea să fie făcut mare şi invizibil, ca să‑l împuşcăm. Să reuşim să‑l învingem odată. Temerea mea despre acest virus este că am să‑l iau şi, dacă voi merge într‑o vizită la bunici şi îl am, să nu‑i îmbolnăvesc de covid‑19. Dar o să apară, bănuiesc, peste ceva timp şi vaccinul şi n‑o să mai fie nicio problemă. Doru e îngrijorat, dar îngrijorarea lui este în primul rând pentru Alex. Ochii mei scrutează întunericul, inima mea de copil speriat revine pe nesimţite şi umple camera. Tăcerea acestei camere înguste mă înspăimântă. Nu am concluzii de tras, nu ştiu ce am de făcut. Am adus pe lume, alături de soţia mea, un boţ de speranţă şi tandreţe care aşteaptă cu speranţă un vaccin.

Matei Măceşaru conchide: nu cred că este surprinzător faptul că trezindu‑mă azi‑dimineaţă mi‑a fost greu să mă conving că psihicul meu nu a ales pur şi simplu să se joace cu percepţia temporală şi să mă facă să uit totalitatea întâmplărilor din ultimele zile. Tatăl lui, Ciprian, îşi manifestă atipic îngrijorările: Am citit, am mâncat, am văzut filme, am mâncat, am scris povestiri şi poeme, am mâncat, am acordat interviuri, am mâncat, am participat online la mai multe evenimente, chiar şi la un festival din străinătate, şi, bineînţeles, am mâncat, am mâncat, am mâncat.

A fost foarte mişto, ne‑a plăcut şi mai vrem - spun la unison copiii lui Codruţ Constantinescu. Păi până în septembrie o să mai aveţi ceva timp liber. Da, abia aşteptăm să intrăm în vacanţa mare... Şi - spune Codruţ - m‑au asigurat cu nonşalanţă: Nu‑ţi face griji.

Mi‑e dor să fiu murdar, spune deodată întristat Mihai, fiul lui Mircea Pricăjan. E greu să te murdăreşti când te joci singur... Şi, fireşte, tatăl său vine cu alte idei: Am montat cortul în living la câteva zile după declanşarea crizei. Facem asta aproape de fiecare dată când Mihai se îmbolnăveşte şi trebuie să stea acasă. Cortul face convalescenţa mai uşoară. Creează un loc special chiar în mijlocul casei, ca un sâmbure într‑un fruct...
ce se‑aude? / întreb / un greiere / nu / o pasăre / o lăcustă / nu / o apă / nu băiete / e ceva ce există în aproape / toată lumea / coronavirus aproape că îi şopteşte Robert Şerban lui Tudor.

M‑am transpus, cu o bucurie fără seamăn, în personajul fiului meu, Ares. M‑am identificat cu el preţ de câteva ore şi am devenit vocea sa, ne spune Simona Chiţan. Una peste alta, nu mai fac nimic fără recompensă. Munca asta intensă trebuie răsplătită. Sunt hotărât: eu aşa o să funcţionez de aici‑încolo, ne asigură Ares cum stă treaba în pandemie.

Radu Vancu scrie - visează, problematizează - pe băncuţa din curte. Nu, nu e singur. Undeva, tot pe‑acolo, Nabokov pare când crud, când delicios. Sunt, undeva, toţi acolo - şi Stendhal şi Balzac şi Dostoievski. Fireşte, e şi Sebastian. Sebastian Vancu, adolescentul său care lasă din mână cartea nemţească şi hrăneşte lumea pisicească, iar lumina îşi toarnă liniştită siropul îngroşat peste toţi (eu, Sebastian, Cami, pisicile fraternizate, curtea cu flori, stânca cu iederă), cum ar turna cineva lăptic într‑o farfurie pentru pisici prea lacome.

Constantin Piştea e asigurat, delicat, că totul va fi bine: deşi spune da, tati, stai liniştit, stai, dar n‑ai nicio bază, după cum poţi să‑i repeţi de câte ori vrei să nu mai mormăie tot felul de lucruri, că tot degeaba, tace un pic, după care o ia de la capăt, chiar şi când îşi face temele, cântă, bolboroseşte, gâlgâie, îngână, şi măcar dacă asta ar fi totul, dar se ridică la cel mai mic semn, dacă se aude o maşină, dacă sună la uşă, dacă are el impresia că nu ştiu ce, totul, orice îl scoate din starea aia aproximativă de concentrare pe care nu crezi că a avut‑o vreodată, nici măcar înainte, când găseai hârtie igienică la magazine, n‑are, frate, nicio treabă, ce e val ca valul trece, totul trece pe lângă el fără să‑l atingă, poţi să urli cât vrei, să‑l bruschezi, să‑l ameninţi, să‑i tai totul, telefon, televizor, tabletă, e ca un virus care dezvoltă mutaţii, se adaptează până când tot tu îţi pierzi răbdarea.

Lucruri formidabile s‑au petrecut, fireşte, dar Alice Năstase Buciuta nu şi le‑a notat, toate treburile o copleşesc în această perioadă: noapte de noapte, după ce culcam copiii, mă apucam de munca mea de intelectuală disperată, iar când se crăpa de răsărit, cu ochii cârpiţi de nesomn, completam în jurnalul literar de pandemie. La început aşterneam în caiet fraze sofisticate şi alese cu grijă. Apoi propoziţii prescurtate. Apoi semne stenografiate. Apoi nişte hieroglife. Iar într‑un final am renunţat, spunându‑mi în gând, de fiecare dată că, lasă, ţin minte ce‑a fost azi şi scriu eu mâine. Şi n‑am mai scris niciodată. Aşa că, vă pot spune sigur că n‑a fost uşor pe timp de pandemie. Că n‑am schimbat nimic din ce‑am vrut să schimb, dar s‑a transformat tot ce aş fi vrut să păstrez întocmai cum era. Şi mai ştiu că între mine şi cei trei copii ai mei s‑au petrecut, cu siguranţă, lucruri uimitoare, pe care le‑aş povesti, dacă mi le‑aş mai aminti.

De acum încolo trebuie să mă mulţumesc cu chestiile pe care le am, deoarece altcândva poate vor dispărea, conchide Ana Stahl un pic indignată că mall‑ul s‑a închis, dar încântată că va apărea într‑o carte. Dragă Ana, eşti în carte, precum vezi, şi ne bucurăm că ne‑ai scris aceste rânduri! Paştele. L‑am sărbătorit în faţa televizorului - ne povesteşte Irina Stahl, mama ei. În noaptea de Înviere am pus lumânări aprinse la geam, dar nu am auzit pe nimeni cântând Hristos a Înviat de la balcon.

Xenia Negrea a fost alături de fiica ei, Ale, în toată această perioadă. Şi o credem, ne‑a trimis nişte desene superbe şi mai credem şi că Ale îşi face poveşti din absolut orice.

Fâşii de trăire, de viaţă în izolare, de poveşti inventate, de jocuri, de observaţii, de frumuseţe, de iubire multă... Cam asta veţi găsi în textele ce urmează. O reverenţă din partea mea tuturor acestor scriitori, jurnalişti culturali, oameni de litere care au acceptat să ne împărtăşească această lume delicată - mulţumesc Ana Barton, Alina Gherasim, Arthur Suciu, Bogdan Creţu, Dan‑Liviu Boeriu, Andra Tischer, Ovidiu Alexandru Raeţchi, Adrian Lesenciuc, Doru Căstăian, Ciprian Măceşaru, Codruţ Constantinescu, Mircea Pricăjan, Robert Şerban, Simona Chiţan, Radu Vancu, Constantin Piştea, Alice Năstase Buciuta, Irina Stahl, Xenia Negrea!

(Simona Preda, Bucureşti, mai 2020)

Anticamera - Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei

 

Joseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Anticamera

În urmă cu paisprezece ani, autorul acestui volum a intrat în templul Francmasoneriei şi ziua aceea i-a rămas în minte drept una dintre cele mai importante din viaţa sa. A fost o mică ceremonie în noaptea învestirii sale şi, după cum e obiceiul, candidatului i s-a cerut să-şi spună impresiile despre Ordin. Printre alte lucruri, el a vrut să ştie dacă există vreun opuscul care să povestească tânărului aspirant lucrurile pe care dorea cel mai mult să le afle despre Masonerie - care e trecutul ei, de unde vine, ce învaţă şi ce încearcă ea să facă în lume... Nimeni nu ştia de existenţa unui volum de acest fel şi nici nu se găsise cineva care să-şi fi manifestat această dorinţă, pe care mulţi, probabil, au simţit-o până atunci. Printr-o stranie coincidenţă, a căzut în sarcina autorului să scrie cartea de care se interesase cu paisprezece ani în urmă.

Această amintire explică scopul prezentului volum şi cred că orice carte ar trebui judecată prin spiritul şi scopul ei, şi nu mai puţin prin stil şi conţinut. Realizată în urma unui mandat încredinţat de către Marea Lojă din Iowa, o copie a acestei cărţi trebuie înmânată fiecărei persoane căreia îi este conferit gradul de Maestru Mason în interiorul acestei Mari Jurisdicţii. Este evident că această intenţie a determinat metoda şi organizarea cărţii, ca şi conţinutul acesteia, ţinta fiind de a informa tânărul care intră în Ordin de antecedentele Masoneriei, dezvoltarea, filozofia, misiunea şi idealul ei. Păstrând mereu în minte acest scop, efortul a fost de a pregăti o scurtă, simplă şi vie relatare a originii, dezvoltării şi învăţăturii Ordinului, scrisă astfel încât să stârnească un profund interes şi un studiu mai serios al istoriei lui şi al serviciului adus de acesta umanităţii.

Nu s-a întreprins, din câte ştim, nicio operă de acest gen de către nicio Mare Lojă din ţară sau din străinătate - cel puţin nu după mai vechiul Pocket Companion şi alte opere asemănătoare din timpurile de început; şi acest lucru este cu atât mai ciudat cu cât nevoia de aceasta este evidentă, iar posibilităţile pe care le deschide sunt extrem de fertile şi de importante. Oricine a cercetat marea literatură a Masoneriei trebuie să fi simţit deseori necesitatea unei lucrări concise, compacte şi totuşi cuprinzătoare, care să arate cu limpezime calea şi să lumineze drumul. O astfel de nevoie au trăit-o mai ales cei care nu sunt obişnuiţi să traverseze lungile perioade ale istoriei şi mai ales cei care nu au timpul şi nici oportunitatea să răsfoiască tomuri voluminoase pentru a descoperi faptele.

Într-adevăr, cea mai mare parte din literatura masonică s-a scris înainte de apariţia metodelor studiului ştiinţific şi, chiar dacă acestea sunt fascinante, nu-i conving pe cei care sunt obişnuiţi cu metodele mult mai riguroase de cercetare. În consecinţă, unii dintre cei mai dedicaţi scriitori masoni au făcut ca Ordinul să devină ţinta ridiculizării prin pretenţiile lor extravagante în ceea ce priveşte vechimea sa. Nu au formulat foarte limpede în ce sens este acesta atât de vechi şi nu puţine au fost criticile aduse masonilor pentru modul în care s-au lăsat înşelaţi când au acceptat ca adevărate cele mai nebuneşti şi absurde legende.

Mai mult, nicio istorie a Masoneriei nu a fost scrisă în anii recenţi, iar, între timp, câteva materiale însemnate au ieşit la lumină din sfera istoriei şi arheologiei clarificând destul de mult din ceea ce până atunci fusese obscur - şi era nevoie ca această nouă cunoaştere să fie raportată la ceea ce se cunoştea deja. Deşi cercetarea modernă ţinteşte spre acurateţe, de prea multe ori cărţile ei sunt pline de fapte aride, lipsite de frumuseţe literară şi putere spirituală. Luptând pentru acurateţe, autorul acestei cărţi a căutat totuşi să evite o cronică vagă, punctată numai de fapte şi personalităţi, pe care puţini ar fi vrut să o citească.

O astfel de carte nu se scrie uşor din două motive: ea este istoria unui Ordin secret ale cărui cunoştinţe, în mare parte, nu sunt aşternute pe hârtie şi care acoperă o tulburătoare perioadă de timp, cerând ca materialul unor volume numeroase - multe din ele dezorganizate, voluminoase şi greu de asimilat - să fie comprimat în interiorul unui spaţiu restrâns.

Fiecare rând al acestei cărţi a fost scris cu convingerea că istoria reală şi doctrina Masoneriei sunt suficiente în sine, neavând nevoie să fie înfrumuseţate prin legendă şi cu atât mai puţin prin ocultism. Cartea se întemeiază de la început până la sfârşit pe convingerea că tot ceea ce trebuie să facem este să mutăm schelăria de pe templul istoric al Masoneriei şi să îl lăsăm în bătaia soarelui, acolo unde orice om poate vedea frumuseţea şi simetria sa - lucru ce va stârni respectul celor mai critice şi scrutătoare minţi, ca şi omagiul tuturor celor care au ca scop binele omenirii. Studiul îndelung efectuat aici s-a fundamentat pe această credinţă.

În acest sens s-au explorat sursele masonice specializate, găsite în Marea Lojă din Iowa, şi au fost citate cele mai înalte autorităţi ori de câte ori au apărut nelămuriri - referinţele respective servind nu doar la îmbogăţirea celor existente, ci şi îndrumând cititorul către o cercetare mai profundă şi mai detaliată. De asemenea, din respect pentru rezultatele încă deschise dezbaterii şi care sunt susţinute de opinii diferite, au fost prezentate mai multe puncte de vedere, atât cât ne-a permis spaţiul, pentru ca cel ce studiază să poată cântări singur şi să poată decide pentru el însuşi. Autorul este extrem de îndatorat Lojilor de Cercetare din Anglia - în special Lojii Quatuor Coronati - fără ajutorul cărora această cercetare ar fi fost mult mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Oameni precum Gould, Hughan, Speth, Crawley, Thorp - pentru a numi doar câţiva, neuitându-i pe Pike, Parvin, Mackey, Fort şi pe alţii din această ţară - merită recunoştinţa perpetuă a Frăţiei. Dacă, uneori, căutând să se dezbare de legendă, unii par să înainteze prea mult în cealaltă extremă - uitând că există o mare parte din Masonerie care nu poate fi urmărită doar cu ajutorul numelor şi datelor - efortul depus de aceştia în numele autenticităţii istorice şi al unei cercetări exacte trebuie totuşi preţuit.

Această carte este alcătuită din trei părţi, aşa cum se cuvine să fie orice lucru ce ţine de Masonerie: Profeţia, Istoria şi Interpretarea. Prima parte se va ocupa de indiciile şi de primele semne ale Masoneriei în istoria, tradiţia, mitologia şi simbolismul timpurii ale neamului omenesc - găsindu‑şi temeiul în natura şi nevoile omului şi arătând cum pietrele şlefuite de timp şi conflicte au fost aduse de departe pentru a clădi Masoneria aşa cum o cunoaştem astăzi. A doua parte este o poveste a Ordinului Constructorilor de-a lungul secolelor, de la zidirea Templului lui Solomon până la organizarea Marii Loje a Angliei, şi răspândirea Ordinului pe întreg cuprinsul lumii civilizate. A treia parte este o afirmare şi o prezentare a crezului, filozofiei, înţelesului religios şi geniului său, precum şi a muncii sale de slujire a individului şi, prin individ, a societăţii şi statului. Acesta este structura succintă a scopului, metodei, planului şi spiritului lucrării, şi, dacă acestea vor fi păstrate în minte, putem spera că ea îşi va împărtăşi povestea şi îşi va încredinţa mesajul.

Când ne gândim la soarta noastră muritoare - la măreţia şi patosul acesteia, la truda omului din trecut, şi la obligaţia noastră de a păstra şi îmbogăţi moştenirea umanităţii - ne simţim cuprinşi de adânc respect faţă de toţi con-lucrătorii săi; şi mai ales faţă de tineri, cărora trebuie să li se încredinţeze tot ceea ce este sacru. Prin intermediul acestor pagini am dorit să-l facem pe tânărul mason să simtă cât de mare şi de benefică este tradiţia pe care se sprijină acum, astfel încât să lupte din toată inima pentru a fi mason, nu numai de formă, ci cu credinţă, în spirit; şi astfel să fie ajutat să realizeze măcar puţin din frumuseţea la care toţi am visat - să aducă la lumină puterile latente şi posibilităţile incredibile ale acestui ordin.

Dacă fiecare îşi va împlini rolul cu credinţă, suma strădaniilor va fi foarte mare, şi vom lăsa lumea mai frumoasă decât am găsit-o, mai bogată în credinţă, mai blândă în înfăptuirea dreptăţii - deoarece nu trecem pe acest drum decât o singură dată, pelerini căutând o ţară, ba chiar un Oraş ce are temelii trainice.

Cum să construieşti un vis... sau un coşmar - Diavolul din Oraşul Alb

 

Erik Larson
Diavolul din Oraşul Alb
Crimă, magie şi nebunie la expoziţia care a schimbat America
Editura Publica, 2016
traducere din engleză de Alex Moldovan şi Mariana Buruiană

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cum să construieşti un vis... sau un coşmar

Încep prin a vă spune că probabil nu aş fi citit vreodată cartea Diavolul în Oraşul Alb apărută la editura Publica, dacă nu făceam parte dintr-un club de carte în care a fost propusă pentru discuţii. Şi s-ar fi întâmplat aşa nu pentru că editura nu ar avea nişte propuneri editoriale foarte interesante (nu ar strica să aruncaţi un ochi pe pagina lor), ci pentru că pur şi simplu sunt prea multe cărţi de citit şi prea puţin timp pentru a ajunge la toate. Ca o paranteză, în ultimii ani eu cred ca editurile româneşti au făcut o treabă excelentă şi au tradus în româneşte foarte multe titluri importante, de actualitate şi despre care se vorbeşte peste tot în lume. Sper să reuşească să treacă cu bine peste această perioadă dură şi să ne răsfeţe în continuare cu titluri bune şi variate.

Mă bucur că am aflat de carte şi că am citit-o. Cred că aveam nevoie de o astfel de lectură, una care să îmi redea încrederea în umanitate, în spiritul şi cutezanţa unora dintre membrii ei. Erik Larson ne duce în 1890, la scurt timp după ce Expoziţia Universală de la Paris şi-a închis porţile. Expoziţia s-a dovedit a fi un adevărat succes, turnul Eiffel fiind realizarea minune a evenimentului, cea care a uimit întreg mapamondul. Americanii, evident, au dorit să-şi ia revanşa, să arate vechii Europe că inginerii şi arhitecţii lor sunt la fel de vizionari şi extraordinari. De aceea s-au hotărât să organizeze cu ocazia aniversării a 400 de ani de la descoperirea Lumii Noi de către Columb o expoziţie care nu doar să o concureze pe cea de la Paris, ci să o şi depăşească prin inventivitate şi inovaţie. Ca o notă personală, recunosc că am avut un sentiment ciudată citind despre mândria oamenilor de atunci şi dorinţa lor de a-l celebra pe Columb în timp ce, în paralel, pe toate canalele de ştiri vedeam cum statuile acestuia din Minnesota şi Virginia sunt distruse în zilele noastre.

Oraşele care s-au înscris în cursa pentru organizarea expoziţiei au fost Washington, New York, Saint Louis şi Chicago. Fiecare a venit cu propriile argumente, a încercat să seducă publicul dar cert este că, într-un final, după o luptă strânsă, Chicago a câştigat. Oraşul devenise a doua concentrare umană din Statele Unite după New York, se vorbea de-a lungul şi de-a latul ţării de spiritul oraşului ca despre o forţă tangibilă care reuşise să-l reconstruiască din temelii după Marele Incendiu din 1871. Larson urmăreşte în cartea sa extrem de bine documentată modul în care cei implicaţi în realizarea expoziţiei au reuşit să depăşească toate obstacolele (de la provocările terenului nisipos al oraşului până la îmbolnăvirea sau moartea unor membri ai echipei, de la problemele ridicate de criza financiară la mizeria şi bolile care făceau parte din viaţa cetăţenilor acelor timpuri) şi să ofere lumii un vis, un oraş care depăşea imaginaţia oamenilor din epocă şi care a stat la baza multor inovaţii arhitecturale şi inginereşti ulterioare.

Inima expoziţiei a fost Daniel Hudson Burnham, arhitectul şef al oraşului Chicago, un self-made man, respins de Harvard şi Yale, dar care a reuşit datorită talentului, puterii de muncă şi unui strop de noroc să-şi îndeplinească visul de a deveni "cel mai mare arhitect al oraşului sau al ţării". Spun şi un pic de noroc pentru că suntem purtaţi într-o epocă în care oameni de calibrul lui John B. Sherman îţi puteau intra în birou şi schimba viaţa pentru totdeauna. Burnham a muncit titanic nu doar arhitectural, ci şi în ceea ce priveşte relaţiile cu autorităţile şi ceilalţi arhitecţi implicaţi în proiect. Deşi tratată poate prea în amănunt şi cu multe pagini dedicate detaliilor arhitecturale, povestea organizării expoziţiei este un model a ceea ce poate face un om capabil căruia nu îi este frică să se înconjoare de oameni la fel de buni ca el, dacă nu mai buni, să le ceară părerea şi, uneori, să le adopte viziunea. De asemenea este o istorie despre oameni cărora nu le-a fost frică să-şi asume responsabilitatea, să îşi pună talentul, timpul şi competenţa în slujba oraşului şi a unui vis.

O altă figură fascinantă din carte este Frederick Law Olmstead, considerat părintele arhitecturii peisagiste din America, creatorul Central Park din New York, dar şi a parcurilor şi lagunelor care vor înfrumuseţa şi înnobila expoziţia din Chicago. Mi-a plăcut mult modul în care Larson îi descrie tenacitatea, dorinţa de a învinge boala şi lupta continuă pentru a-şi impune viziunea cu privire la ceea ce trebuie să fie un parc, mai ales că şi atunci, ca şi acum, se găseau destui oameni de afaceri care să-şi dorească măcar un mic spaţiu comercial într-un parc atât de cunoscut şi apreciat de public...

Oraşul Alb, supranumele expoziţiei datorită vopselii albe folosite pentru majoritatea clădirilor acesteia, s-a ridicat într-o perioadă în care Chicago era în plin avânt. Şi dacă cei care l-au construit şi-au concentrat forţele şi geniul în realizarea unui vis, tot atunci şi tot în oraşul vânturilor, un geniu al răului şi-a construit propriul "regat". Herman Webster Mudgett, cunoscut mai bine sub numele de H.H. Holmes a fost un criminal în serie care a ucis între nouă şi două sute de persoane (după cum a declarat poliţiei). Holmes şi-a construit un aşa zis hotel cu unele încăperi gândite ca adevărate camere de gazare, cu un cuptor puternic în subsol unde putea face să dispară aproape orice urmă a unei persoane. Victimele sale au fost în principal tinere care s-au lăsat vrăjite de şarmul tânărului doctor, dar şi asociatul său în afaceri şi trei dintre copiii acestuia. Chicago atrăgea în acea perioadă multe tinere care doreau să-şi trăiască viaţa independent şi să scape de orăşelele mici şi de fermele în care crescuseră. Era o perioadă de emancipare a femeilor care venea la pachet cu numeroase pericole. H.H. Holmes era unul dintre ele. Personalitatea lui Holmes, faptul că era arătos şi ştia să îşi farmece anturajul făceau din el un prădător periculos.

Cele două poveşti, cea a expoziţiei şi cea a lui Holmes, merg în paralel, autorul punându-le în oglindă şi arătându-ne astfel cum şi în ce fel poate fi folosită mintea umană. Dacă pe de o parte se construieşte un vis, pe cealaltă se realizează un coşmar. Mi-a plăcut foarte mult cum şi-a construit Larson cartea. Are pagini care te fac să simţi entuziasmul şi efortul titanic al celor implicaţi în ridicarea Oraşului Alb. Oamenii pe care îi descrie în carte câştigă respectul cititorului, care înţelege că au fost nişte personalităţi extraordinare, dar fără a fi ferite de problemele omului obişnuit. Astfel, de exemplu, Olmstead suferea de dureri crunte de dinţi, iar Burnham suferea că rochiile soţiei sale nu sunt subiect de discuţie în presă aşa cum erau cele ale doamnelor din înalta societate sau se simţea din când în când inferior celorlalţi pentru că nu studiase la o universitate de prestigiu.

Mi-am dat seama cât de mult timp irosim în ziua de astăzi, cât de puţin mai îndrăznim să visăm ca indivizi, dar mai ales ca societate. Cartea aceasta ne trage de mânecă şi ne spune: îndrăzniţi, chiar dacă visul vostru se va dovedi a fi efemer! Aşadar, îndrăzniţi!

Prefaţă la Educaţie fără constrângeri

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

"Cum a fost azi la şcoală?" - aşa începe de multe ori reîntâlnirea dintre părinte şi copil după o zi de şcoală. Aceste cuvinte conţin o lume a dorinţelor părintelui de a şti ce face copilul său şi ce învaţă într-o zi la şcoală. De cele mai multe ori, răspunsul este: "Bine". Părintele vrea să ştie mai multe: dacă a învăţat ceva nou, dacă a făcut impresie bună profesorilor, dacă şi-a prezentat cu încredere tema făcută cu o seară înainte împreună cu părintele, dacă a evitat conflictele... pe scurt, părintele vrea să se asigure că totul e în ordine cu viaţa copilului său, că acest copil va avea o viaţă lină, liniştită, fără frustrări, şi că va intra uşor la orice universitate pe care şi-o doreşte... Copilul simte, pe undeva, această dorinţă care însoţeşte întrebarea părintelui şi, de cele mai multe ori, simte o oarecare presiune de a avea o viaţă în ordine, răspunzând... "Bine".

Educaţie fără constrângeri este o carte minunată, adresată părinţilor care se simt presaţi şi se îngrijorează pentru viitorul academic al copiilor lor. Ideea pe care dr. Michael Thompson o redă cu simplitate pe tot parcursul cărţii, este aceea că în orice moment al zilei, copilul face maximul de bine pe care îl poate face el în acea clipă. O idee pe care, dacă noi, părinţii, am purta- o în gând, ne-ar ajuta să le cerem mai puţin copiilor noştri în ceea ce priveşte rezultatele şcolare şi, implicit, să avem o relaţie mai apropiată cu ei.

În consultaţiile pe care le am cu părinţii de copii şcolari, am văzut cum relaţia părinte-copil se transformă dintr-una de conectare în una tensionată, de supraveghere a temelor. Puţinele ore petrecute împreună sunt dedicate verificării lecţiilor, ceea ce reduce substanţial timpul de relaxare şi joc de care copilul are nevoie pentru a se simţi viu şi explorator. Şi am văzut la toţi aceşti părinţi teama aceasta care ne este specifică şi nouă, românilor, din cauza trecutului istoric dificil pe care l-am trăit: aceea că dacă nu avem performanţe şcolare excepţionale, nu putem avea un viitor bun.

Michael Thompson le aminteşte părinţilor că, pentru majoritatea copiilor, şcoala este în principal locul în care ei îşi revăd prietenii şi în care îşi construiesc relaţiile sociale. Un loc în care ei simt toate emoţiile umane: iubirea, tristeţea, gelozia, bucuria, frica, un loc unde ei se descoperă pe laturi noi ale fiinţei umane: sexualitatea, competitivitatea, prietenia, îndrăgostirea. Pentru extrem de puţini copii şcoala reprezintă locul în care îşi clădesc viitorul profesional. Pentru a scrie cartea, Michael a însoţit nouă copii (inclusiv pe fiica sa) în călătoria lor pe drumul şcolii şi până la maturitate, evidenţiind luptele interioare pe care le-au dus, fricile şi anxietăţile unora dintre copii cauzate de relaţia cu şcoala. Şcoala este o instituţie cu un număr mare de copii, unde există foarte puţină atenţie individuală, iar acei copii care au ritmuri de învăţare diferite duc o luptă mai grea. Michael Thompson recomandă şcolilor cu care lucrează o pauză mentală de şcoală, în timpul cărora copiii să se detensioneze şi să se mai elibereze de presiunile şcolii.

Unul dintre mesajele importante pe care le dă cartea Educaţie fără constrângeri este că părinţii par să fi uitat că şi ei au trecut prin experienţele plăcute şi mai puţin plăcute ale şcolii, motiv pentru care nu reuşesc să empatizeze cu copiii lor. Atât părinţilor, cât şi profesorilor li se pare că şcolarii dramatizează sau mint în legătură cu experienţele lor. Thompson ne îndeamnă să învăţăm să ne ascultăm copiii şi să le dăm cât mai puţine sfaturi. Cartea aceasta mi-a oferit mie, ca părinte, instrumentul ascultării copilului meu, chiar dacă de cele mai multe ori nu îmi place ce aud povestindu-mi-se. Într-o zi, am primit un telefon de la directoarea şcolii băiatului meu Yuri, cum că acesta a lovit un alt copil. Primul impuls când l-am luat pe Yuri de la şcoală a fost acela de a-i ţine o morală sănătoasă despre faptul că nu e bine să ne lovim între noi şi că un copil are şi alte opţiuni în afară de bătaie. Însă mi-am amintit de Educaţie fără constrângeri şi mi-am propus să îl ascult şi să îi fiu alături, chiar dacă făcuse o trăsnaie. A început prin a-mi spune că acel băieţel merita să o încaseze, urmând o serie de epitete pe care nu le voi enumera aici. Am observat cum, în acel moment, în mine se activau o mie de frici în acelaşi timp: dacă Yuri nu are empatie; dacă e un copil care va da de necaz mereu din cauza temperamentului său; dacă părinţii colegilor lui vor zice despre mine că sunt un expert în parentaj ipocrit, fiindcă, ia uite, copilul ei loveşte fără milă?

Răspunsul meu către Yuri nu a fost însă cel dictat de frici - care ar fi arătat aşa: "Dar nu e frumos să loveşti! Tu trebuie să înţelegi copiii mai mici, că aşa te-am învăţat! Uite, acum o să am şi eu problem din cauza ta! Şi uite câte fac eu pentru tine, iar tu aşa mă răsplăteşti?" - răspuns pe care, dacă l-aş fi rostit, nu aş mai fi ajuns să mă conectez la un nivel profund cu băieţelul meu şi să ajung la suferinţa şi la nedreptatea resimţită de el - ci răspunsul pe care mi l-am construit datorită întâlnirii cu Michael Thompson şi cu această carte:
"Mama, da' tare te-a enervat! Nimic din lumea asta nu te-ar fi putut opri să îi tragi şi tu una înapoi!"
"Da, e un imbecil! Şi dacă mâine mai face la fel, o să îi trag iarăşi una!"
"Dar ce s-a întâmplat, pui frumos?"

Şi a început povestea... pe care am ascultat-o, încercând să îmi amintesc ce spunea Michael Thompson: că aceşti copii nu vor ajunge în spatele gratiilor doar pentru că fac trăsnăi la şcoală. Ascultând povestea până la capăt, Yuri m-a făcut să înţeleg că şi profesorii au prejudecăţi pe care, după o discuţie bună împreună, şi le pot schimba. Că tuturor copiilor li se întâmplă nedreptăţi, care pentru ei sunt greu de depăşit de unii singuri, fără ascultarea plină de căldură şi lipsită de judecată şi sfaturi a părintelui sau a profesorului. Şi că, după un dialog cald părinte-copil, acesta nu mai are nicio nevoie de sfaturi, fiindcă se conectează la sine şi la valorile moştenite din familie. Astfel, un mesaj pe care îl dă cartea Educaţie fără constrângeri este că, încercând să vindecăm un pic teama noastră, a părinţilor, de eşecul academic al copiilor, putem înlătura cea mai importantă barieră din călătoria lor psihologică pe drumul şcolii: aceea de a se simţi neînţeleşi şi neimportanţi!

În final, Dr. Thompson le reaminteşte părinţilor că, de cele mai multe ori, copiii nu se judecă unul pe celălalt după rezultatele şcolare, ei îşi analizează propria dezvoltare în alţi termeni, mereu în căutarea a trei lucruri: conectarea, recunoaşterea - sentimentul de a fi văzuţi şi valorizaţi - şi puterea. Iar dr. Thompson povesteşte cum copiii găsesc aceste trei lucruri nu în sfera notelor, a concursurilor şi a temelor, ci mai ales în viaţa lor emoţională şi în relaţiile sociale pe care le trăiesc din plin la şcoală.

Vă invit, dragi părinţi minunaţi şi buni, să citiţi Educaţie fără constrângeri cu multă deschidere şi emoţie, amintindu-vă de propria voastră călătorie în şcoală: de trăiri, de acele întâmplări care v-au marcat şi v-au schimbat - şi care, sunt aproape sigură că nu erau legate de note! Alături de Crescându-l pe Cain şi Prieteni buni, duşmani aprigi, cartea Educaţie fără constrângeri completează seria cărţilor lui Michael Thompson apărute în colecţia "Parentaj" de la Editura Herald, cărţi care promovează o creştere a copiilor plină de compasiune şi conectare.

(Otilia Mantelers, expert în parentaj)

Un lord al drogurilor un pic altfel - Geniul criminal din spatele Silk Road

 

Nick Bilton
Geniul criminal din spatele Silk Road
Legendara vânătoare a creatorului celui mai mare imperiu al drogurilor de pe Dark Web
Editura Publica, 2018
traducere din engleză de Emilia Vasiliu

Citiţi un fragment din acaeastă carte.

*****
Un lord al drogurilor un pic altfel

Îmi place mult de tot colecţia Narator de la editura Publica. Îmi place pentru că aduce în spaţiul editorial românesc un alt fel de a scrie despre întâmplări reale. Este vorba despre ceea ce se numeşte "nonficţiune creativă", adică poveşti şi istorii adevărate, uneori amuzante, dar de cele mai multe ori tulburătoare, redate sub forma unor anchete jurnalistice pline de vână, a unor reconstituiri minuţioase care transformă oameni reali în personaje de poveste.

Recunosc că nu auzisem de Ross Ulbricht până la această carte. De asemenea, până la întâlnirea cu volumul scris de Nick Bilton, în mintea mea Silk Road nu însemna decât acel drum comercial atât de celebru şi despre care s-au scris tomuri întregi. După această carte, în mintea mea îşi va fi găsit loc şi un alt Drum al Mătăsii. Este vorba despre site-ul cu acest nume creat în 2011 de Ross Ulbricht, site aflat în Dark Web şi de pe care se puteau vinde sau cumpăra tot felul de produse interzise, de la droguri la arme, de la paşapoarte false până la cele mai cunoscute otrăvuri. Văzut de creatorul său ca expresia libertăţii absolute, Silk Road a reuşit să se transforme în doar doi ani într-o afacere de 1,2 miliarde de dolari. O cifră de afaceri la care puţine companii şi la fel de puţini manageri îndrăznesc să se gândească atunci când este vorba de o afacere nouă.

Geniul criminal din spatele Silk Road spune povestea tânărului slăbuţ, empatic şi super deştept care a devenit în doar câţiva ani unul dintre cei mai vânaţi infractori americani. Cunoscut sub pseudonimul Dread Pirate Roberts, el a fost creatorul a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept "un Amazon al drogurilor." Adept al libertarianismului, Ross credea că tot ceea ce faci cu viaţa ta, tot ceea ce alegi să introduci în corpul tău ar trebui să fie alegerea ta şi nu a guvernului. El îşi promova ideile în cadrul dezbaterilor universitare, fiind unul dintre cei mai buni şi promiţători absolvenţi şi cercetători de la Universitatea Penn State. De remarcat că Ross Ulbricht nu-şi baza acţiunile pe dorinţa de îmbogăţire, lucrurile materiale având o valoare scăzută pentru el; chiar şi după ce a devenit multimilionar a preferat să ducă un trai aproape spartan. Îşi dorea, însă, să schimbe lumea, să îşi lase amprenta, oamenii să îşi aducă aminte de numele lui la multă vreme după ce el nu va mai exista.

După o serie de încercări eşuate, Ulbricht care a fost autodidact în ceea ce priveşte programarea, a creat Silk Road, un cartel digital al drogurilor, un start-up lucrativ şi versatil care se putea adapta rapid cererii şi ofertei de pe piaţa neagră. CEO-ul Silk Road nu era diferit de ceilalţi manageri de top americani care conduceau afaceri legale după cum constată autorul cărţii. Păreau că citiseră cu toţii cărţile lui Ayn Rand, distribuiau pe Facebook aceleaşi citate motivaţionale: "Întrebarea nu este cine îmi va permite, este cine mă va opri" sau "Lăsaţi-i pe oameni să stabilească cine ar trebui să câştige, nu pe politicieni".

Lectura este antrenantă pentru că Nick Bilton reuşeşte să transforme oamenii reali în personaje de roman. Este, dacă vreţi, ca şi cum aţi urmări un film de acţiune. Pe de o parte ne este prezentată viaţa lui Ross, cap al unui cartel de droguri ieşit din tipare, dar în acelaşi timp un tip obişnuit care se îndrăgosteşte, suferă şi iese la bere cu prietenii, iar pe de altă parte îi cunoaştem pe agenţii federali aflaţi pe urmele lui, cu familii, ticuri şi ambiţii. Ca în orice poveste respectabilă, şi în această poveste reală unii oameni ai legii cad pradă lăcomiei, sunt comandate asasinate şi neprevăzutul joacă un rol important. Autorul încearcă să ne facă să înţelegem că Ross este un tip ca oricare altul, care a avut o idee geniala situată, din păcate pentru el, dincolo de hotarele legii. Un tip în care binele şi răul coexistă până în punctul în care puterea corupe şi partea întunecată devine predominantă.

Recunosc că nu prea l-am simpatizat pe Ross. Poate pentru că mi-a fost antipatic din fotografii, poate pentru că nu am rezonat cu ideile lui libertariene. Acest lucru nu m-a oprit, însă, să-i admir spiritul antreprenorial, voinţa şi inteligenţa. Nu poţi să nu te întrebi la final, ştiind că a fost condamnat la închisoare pe viaţă, ce s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi concentrat eforturile într-o altă direcţie, una acceptată de către societate. Dacă ar fi reuşit să fie la fel de eficient.

Cartea se bazează pe o documentare serioasă şi analizează minuţios fiecare mişcare a personajului apelând la toate sursele disponibile, reuşind astfel să dea credibilitate şi ritm naraţiunii. Ceea ce lipseşte volumului sunt fotografiile. Eu am fost curioasă să aflu cum arată fiecare poliţist implicat în anchetă, cum arată Ross şi fosta lui iubită. Pentru a face acest lucru a fost nevoie să apelez la motoarele de căutare pentru că în carte nu există nici măcar o singură fotografie. Dincolo de acest aspect, cartea mi-a plăcut pentru stil, pentru poveste şi pentru că m-a rupt câteva ore bune de realitatea imediată.

Cuvânt înainte la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977

 

Miruna Runcan
Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Amăgitoarea primăvară 1965-1977
Editura Tracus Arte, 2020

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte despre circumstanţele cercetării

Începută în condiţii de calm şi normalitate, în ianuarie 2019, cu aproximativ patru luni înainte de apariţia primului volum, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964, cartea de faţă a fost încheiată într-un prim draft în aprilie 2020, în plină pandemie mondială. În pofida dimensiunilor ei mai degrabă mari, forma finală ar putea suferi totuşi din pricina anumitor omisiuni involuntare, pricinuite de faptul că, exact în momentul în care a fost revizuită, bibliotecile mari erau închise, deci accesul la colecţiile de periodice din perioada cercetată nu mai erau accesibile.

Cum se face că digitalizarea bibliotecilor este atât de precară în România (până la inexistenţă, exact în zona fondurilor documentare primare, care sunt publicaţiile din perioada comunistă)? Iată o întrebare legitimă, al cărei răspuns atârnă însă cu o greutate enormă, total neconştientizată, pe umerii tuturor responsabililor culturali care s-au perindat la cârma deciziilor politice în ultimii treizeci de ani - indiferent de pregătire, gen şi partid. Lipsa de viziune prospectivă, orbirea cu privire la politicile culturale şi, derivată de aici, subfinanţarea cronică a acestui enorm patrimoniu, mereu dispreţuit, dau peisajului nostru cultural, reflectat prin dotarea bibliotecilor, imaginea muribundă pe care-o cunoaştem: mii de colecţii nici măcar fotocopiate, căci despre digitalizarea lor nici nu poate fi vorba, depozitate mai degrabă necorespunzător, în mari registre prăfuite, alcătuite şi cartonate în urmă cu peste jumătate de secol, în care paginile ziarelor se coc şi se risipesc adesea în fragmente, inundate de invizibile ciuperci care le consumă dinăuntru şi primejduiesc sănătatea funcţionarilor bibliotecii şi cercetătorilor care se încumetă să le răsfoiască şi să le valorifice... E, de fapt, un război iraţional, nedeclarat, dar mortal, la adresa cercetării şi gândirii critice, în cele din urmă la adresa memoriei culturale naţionale.

E deci greu de presupus că volumului de faţă nu i-ar putea lipsi corecţiile, măcar de nuanţă, pe care le-ar fi putut aduce unele informaţii pe care o sănătoasă dotare a bibliotecilor şi un mai mare număr de cercetători implicaţi i le-ar fi adus. Autoarea îşi asumă, aşadar, alături de efortul neprecupeţit depus în a coagula materialul de bază şi a-l pune într-o ordine logică (care e, evident, una de perspectivă personală), şi lacunele - în mare parte inevitabile, pe care cartea de faţă le-ar putea avea: mai ales dacă ţinem seama de faptul că epoca asupra căreia se apleacă este una deosebit de bogată în producţie teatrală şi publicistică, pe întreg cuprinsul ţării.

Am optat, deci, şi în acest volum, pentru a utiliza ca pilon central revista Teatrul, lunarul unic dedicat reflectării vieţii teatrale naţionale, conjugând materialele cuprinse în ea cu informaţie provenită din alte publicaţii cotidiene şi culturale, mai ales centrale, dar şi din volume dedicate teatrului, culturii, din culegeri de cronici şi eseuri, materiale de arhivă publicate de alţi cercetători ş.a. Din păcate, am fost silită să renunţ la un capitol dedicat publicaţiilor culturale din provincie, tocmai din pricinile obiective enunţate mai sus, dar şi din imposibilitatea de a le găsi şi parcurge pe toate într-un timp raţional-previzibil; un asemenea efort, măcar în faza de colectare a informaţiei, ar fi presupus o echipă de cercetători dedicaţi, lucrând într-un proiect comun.

Structura cărţii a fost, în fapt, determinată în cea mai mare măsură de doi factori principali: pe de-o parte, de nevoia de continuitate metodologică în raport cu primul volum, care a încercat să intersecteze perspectiva politică, cea sociologică şi cea de istorie estetică asupra mişcării teatrale româneşti. Pe de altă parte, însuşi materialul colectat în perioada de documentare a impus, uneori, decizii de natură structurală: procesul de reformare a învăţământului teatral din România, ca şi relativul său eşec au trebuit nu doar rezumate, câtă vreme contribuţia criticilor în ceea ce priveşte dinamizarea şi reflectarea în presă a acestuia s-a dovedit a fi una majoră. Tot astfel, am optat ca studiile sociologice dedicate teatrului de Pavel Câmpeanu şi echipa sa, între 1969 şi 1971, să beneficieze de un capitol de sine stătător, în prelungirea capitolului dedicat cercetării: această poziţionare, spre finalul volumului, oferă cercetării noastre un suport metodologic neaşteptat şi binevenit, chiar dacă studiile în sine se păstrează în limitele inevitabile ale metodologiilor şi condiţiilor specifice în care-au fost alcătuite. Unicitatea lor, totuşi, ca şi consecvenţa cu care-au fost elaborate exact la vârful perioadei de care ne ocupăm, le-au făcut, din punctul nostru de vedere, de neocolit pentru a oferi cititorului de azi o imagine concretă şi, pe cât se poate, coerentă, cu privire la epocă şi la dinamica vieţii teatrale în ansamblul ei. Se poate obiecta faptul că nici Pavel Câmpeanu, nici echipa sa nu au avut şi activitate de critici teatrali. Aş opune acestei opinii argumentul că, aşa cum am încercat să dovedesc în capitolul dedicat, efortul lor analitic şi sintetic este dublat de o asumată perspectivă critică, atât din perspectiva politicilor culturale în genere, cât şi, în special, din cea a politicilor teatrale. În plus, acest efort a fost destinat şi criticilor teatrali, câtă vreme primele sale roade apar în revista Teatrul. În ce măsură apariţia studiilor a influenţat sau nu viaţa teatrală am încercat să lămuresc în capitolul respectiv.

În fine, ca şi în volumul anterior, am optat pentru un capitol consacrat analizei retorice şi stilistice, plasat înainte de finalul cărţii. Diferenţa faţă de volumul anterior e dată, aici, de faptul că am utilizat, în prima parte, o metodologie de analiză de tip "arheologic" elaborată ad-hoc, dar pe care o propun ca utilă în efortul de a recompune dimensiunile structurale, de semnificaţie şi emoţionale ale spectacolului teatral, văzut prin ochii criticii. Sunt recunoscătoare Universităţii de Arte din Târgu Mureş pentru invitaţia de a prezenta acest punct de vedere în cadrul Conferinţei Internaţionale de Studii teatrale Document şi spectacol. Întâlnirea şi reacţiile colegilor faţă de această propunere şi-au pus amprenta asupra formulei finale a capitolului.

Se cuvine să aduc mulţumiri colegilor cercetători care au avut generozitatea de a citi materialul în diverse faze de lucru, transmiţându-mi comentarii pertinente şi mereu folositoare: în primul rând, prietenului de-o viaţă, prof. univ. dr. Marian Popescu, ale cărui observaţii şi completări şi a cărui acribie m-au ajutat să îmbunătăţesc forma finală a cărţii, dar şi Iuliei Popovici şi mereu generosului ei sprijin de a promova în revista Observator Cultural fragmente din cuprinsul cărţii, în forme publicistice adaptate.

Cuvânt introductiv la Opus Paramirum - Principiile artei medicale

 

Paracelsus / Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim
Opus Paramirum - Principiile artei medicale
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt introductiv

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim s-a născut în 1493, într-un sat în apropiere de Zürich. În copilărie, Paracelsus a căpătat cunoştinţe ştiinţifice de la tatăl său, care i-a predat primele noţiuni de chirurgie şi medicină. El i-a purtat părintelui său un respect deosebit şi a vorbit întotdeauna în termeni elogioşi despre acesta, care i-a fost nu numai tată, dar de asemenea prieten şi magistru.

La vârsta de şaisprezece ani a fost trimis să studieze la Universitatea din Basel. A fost instruit apoi de celebrul Johannes Trithemius de Spanheim, abatele mănăstirii Sfântul Iacob din Wurzburg (1461-1516), unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie şi, sub îndrumarea acestui profesor, i-au fost cultivate îndeosebi înclinaţiile pentru ştiinţele şi practicile oculte. Îşi continuă munca de cercetare în laboratorul bogătaşului Sigismund Fugger, la Schwatz, în Tyrol.

Mai târziu, Paracelsus a călătorit foarte mult. A vizitat Germania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Danemarca, Suedia şi Rusia; se spune că a ajuns şi în India. Într-una din aceste expediţii, a fost luat prizonier de către tătari şi dus la han, al cărui fiu l-a însoţit după aceea la Constantinopol. În perioada captivităţii, Paracelsus fost iniţiat în învăţăturile secrete ale Orientului: concepţiile sale referitoare la cele şapte principii ale omului, la proprietăţile corpului astral sau la spiritele naturii erau total necunoscute pe vremea aceea în Apus.

Ajuns în Italia, Paracelsus s-a înrolat în calitate de chirurg militar şi a participat la multe expediţii din acele timpuri. Cu aceste ocazii, el a cules foarte multe date utile, nu numai de la medici, chirurgi şi alchimişti, dar şi din contactele pe care le-a avut cu bărbierii, călăii, ciobanii, evreii, ţiganii, moaşele şi ghicitoarele. A adunat informaţii preţioase, atât din mediile înalte ale societăţii, cât şi din cele de jos, de la învăţaţi, ca şi de la oameni neştiutori de carte. Nu era ceva neobişnuit ca el să fie văzut adesea printre căruţaşi şi vagabonzi, pe drumuri şi prin hanuri, situaţie care i-a determinat pe adversarii săi să-i reproşeze purtarea şi să-l defăimeze. La vârsta de treizeci şi doi de ani, Paracelsus s-a întors din nou în Germania, unde a devenit repede celebru datorită tratamentelor reuşite pe care le-a aplicat.

În 1527 a fost numit de către Consiliul Orăşenesc al oraşului Basel profesor de medicină şi chirurgie, primind un salariu foarte mare. Prelegerile sale nu constituiau, ca acelea ale colegilor lui, doar repetarea ideilor lui Galen, Hipocrate şi Avicenna, lucru obişnuit în medicina din acele timpuri. Concepţiile pe care se întemeiau cursurile sale erau strict personale şi le preda independent de opiniile celorlalţi, culegând aplauzele studenţilor şi şocându-i pe colegii săi prin nerespectarea regulii de a preda doar ceea ce fusese acceptat ca valabil de vechile autorităţi în materie, indiferent dacă învăţătura era compatibilă cu raţiunea şi adevărul.

El a deţinut în acelaşi timp şi funcţia de medic-şef al oraşului Basel. În această calitate, a prezentat consiliului propunerea ca farmaciştii să fie puşi sub autoritatea sa, pentru a-i supraveghea în exercitarea corectă a profesiei şi a-i verifica dacă foloseau doar substanţe pure şi originale, evitându-se astfel ca ei să pretindă sume exagerate pentru medicamente. Urmarea acestei măsuri a fost, aşa cum era de aşteptat, că Paracelsus şi-a atras întreaga ură a farmaciştilor şi a vânzătorilor de medicamente. În acelaşi timp, mai mulţi medici şi profesori, invidioşi din pricina succesului pe care el îl repurta în predarea cursurilor şi în tratarea bolilor, s-au alăturat celor care-l defăimau, susţinând că numirea lui ca profesor la universitate fusese făcută fără asentimentul lor şi că Paracelsus era un străin despre care "nimeni nu ştia de unde vine"; mai mult, nu se ştia dacă el este sau nu "un medic adevărat".

În urma acestei acţiuni, Paracelsus a părăsit Baselul şi s-a stabilit la Nürenberg, în perioada 1529-1530. "Medicii atestaţi" de acolo l-au considerat un vraci, un şarlatan şi un impostor. Ca să dovedească netemeinicia acuzaţiilor ce i-au fost aduse, a cerut consiliului orăşenesc să-i permită să trateze doar pacienţii declaraţi irecuperabili. Medicii i-au trimis spre tratament câţiva bolnavi de elefantiasis, pe care el i-a vindecat într-un timp foarte scurt şi fără să pretindă vreun onorariu. Documente care se referă la acest caz pot fi găsite în arhivele oraşului Nürenberg.

În 1535 este invitat la Salzburg de către prinţul palatin, ducele Ernst de Bavaria, care era un mare iubitor de ştiinţe oculte. Aici, Paracelsus a cules roadele îndelungatelor sale eforturi şi faima lui a început să fie cunoscută în tot mai multe locuri. Însă nu i-a fost dat să se bucure prea mult timp de odihna meritată, căci la 24 septembrie 1541 a murit, după o scurtă suferinţă, la vârsta de patruzeci şi opt de ani şi trei zile, într-o cămăruţă a hanului "Calul Alb", iar trupul i-a fost îngropat în cimitirul Sfântul Sebastian.

*

Paracelsus a lăsat o avere modestă la moartea sa, însă adevărata sa moştenire a constituit-o numărul mare de scrieri. Lucrările lui Paracelsus se disting mai ales prin maniera concisă şi totodată cuprinzătoare în care sunt expuse ideile. Din acest punct de vedere, pot fi comparate cu operele lui Thales, Heraclit, Pitagora, Anaxagora şi Hipocrat.

Paracelsus a fost urmat de mulţi discipoli devotaţi. Însă el a avut şi mulţi duşmani, deoarece combătuse şi înlăturase mentalitatea învechită a medicilor ortodocşi şi a filozofilor speculativi din acele timpuri; a venit cu idei noi, care nu au fost bine primite şi şi-a apărat modul de gândire într-un mod mai degrabă agresiv decât elegant.

Ca medic, Paracelsus s-a arătat mult superior colegilor săi de breaslă, obţinând vindecări miraculoase cu pacienţi ce fuseseră declaraţi incurabili de către doctori cu renume - fapt dovedit de Erasmus din Rotterdam, un învăţat renumit şi un martor scrupulos. Printre asemenea pacienţi s-au numărat nu mai puţin de optsprezece prinţi, cărora cei mai vestiţi medici le-au aplicat tratamente rămase fără rezultat. La vârsta de treizeci şi trei de ani, Paracelsus era deja obiectul admiraţiei profanilor, dar şi-a atras mânia medicilor fiindcă trata fără plată pe mulţi din clasele inferioare, în timp ce colegii săi de breaslă pretindeau onorarii exagerat de mari.

El nu a dobândit cunoştinţe stând confortabil şi studiind, aşa cum fac cei mai mulţi oameni de ştiinţă, ci a cutreierat toată ţara pe jos, mergând oriunde se aştepta să găsească ceva folositor:

"Am plecat în căutarea artei mele punându-mi deseori viaţa în pericol. Nu mi-a fost ruşine să învăţ ceea ce mi s-a părut folositor chiar de la vagabonzi, călăi şi bărbieri. Noi ştim că un îndrăgostit va străbate o cale lungă pentru a întâlni femeia adorată; cu atât mai mare va fi dorinţa îndrăgostitului de înţelepciune de a pleca în căutarea divinei sale iubite!"

(Paragranum: Prefaţă).

În alt tratat, Paracelsus adaugă:

"Cunoaşterea pe care suntem îndreptăţiţi să o căpătăm nu este limitată la hotarele ţării noastre şi nu vine după noi, ci aşteaptă să pornim noi înşine în căutarea ei. Nimeni nu devine un maestru al practicării profesiunii sale în propria-i casă şi nici nu va găsi un profesor într-ale secretelor Naturii în cotloanele camerei sale.
 

Trebuie să căutăm cunoaşterea acolo unde este de aşteptat s-o găsim; atunci de ce ar trebui dispreţuit omul care pleacă în căutarea ei? Cei care rămân acasă poate că vor duce o viaţă mai uşoară şi vor ajunge la o stare materială mai bună decât aceia care călătoresc dintr-un loc într-altul, dar eu niciodată nu voi dori să trăiesc confortabil şi nici să mă îmbogăţesc. Fericirea este mai bună decât bogăţia şi fericit este acela care umblă de colo-colo, neavând asupra lui nimic căruia să-i poarte de grijă.

Cel ce doreşte să studieze cartea Naturii trebuie să calce cu propriile sale picioare peste paginile ei. Studiem cărţile privind literele din care sunt alcătuite; Natura o studiem cercetându-i conţinutul preţios în fiecare ţinut. Fiecare parte a lumii constituie o pagină din cartea Naturii şi toate paginile la un loc alcătuiesc cartea ce conţine marile ei revelaţii".

Paracelsus nu a citit şi nici nu a scris prea mult. Spunea că timp de zece ani n-a citit nicio carte, iar discipolii lui au confirmat că el le dicta lucrările, fără să folosească notiţe sau cursuri. La inventarierea averii rămase după moartea sa, au fost găsite o Biblie, un Comentariu al Bibliei şi o lucrare de medicină. Acestea au fost toate bunurile sale. Înaintea lui Luther, el arsese în public o bulă papală şi, o dată cu ea, scrierile lui Galen şi Avicenna. El spunea:

"Cititul nu te poate face niciodată medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. Dacă ar fi de ajuns să vorbim latina, greaca şi ebraica pentru a deveni un medic bun, atunci oricine ar putea să-l citească pe (Titus) Livius ar ajunge un mare comandant de oşti. Am început să-mi desăvârşesc arta imaginându-mi că nu există niciun profesor în toată lumea capabil să mă înveţe, şi că a trebuit să capăt eu însumi cunoştinţele în acest scop. Cartea pe care am studiat-o a fost cartea Naturii scrisă de degetul lui Dumnezeu, şi nicidecum pe cea a scribălăilor, căci aceştia aştern pe hârtie fleacurile din capul lor, şi cine poate să deosebească adevărul de neadevăr? Cei care mă acuză se plâng că n-am intrat în templul cunoaşterii pe «uşa oficială». Dar care este adevărata uşă oficială: Galen, Avicenna sau Natura? Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea".

Adversarii lui Paracelsus au fost scandalizaţi de faptul că cele mai multe dintre cărţile lui au fost scrise în germană şi nu în latină, cum se obişnuia în vremea aceea. Şi tot în limba germană îşi ţinea şi cursurile. Acest fapt a constituit unul din actele sale cele mai importante, căci, predând în felul acesta, a introdus în ştiinţă o reformă asemănătoare cu cea introdusă de Luther în Biserică. El a dat la o parte limba latină, folosită de secole, fiindcă era încredinţat că un adevăr poate fi exprimat la fel de bine şi în limba ţării în care trăia. Acest act îndrăzneţ a reprezentat începutul gândirii libere în ştiinţă, iar vechea încredere în autorităţi a început să slăbească. Probabil că Paracelsus n-ar fi putut dobândi atâtea cunoştinţe dacă ar fi lăsat ca mintea să-i fie încătuşată de formalităţile inutile ale educaţiei ştiinţifice din acea epocă.

Concepţia lui Paracelsus despre Arta medicală

Potrivit lui Paracelsus, toate funcţiile organice au la bază activitatea unui principiu universal de Viaţă. Acest principiu acţionează în toate formele - încet sau repede, perceptibil sau imperceptibil, conştient sau inconştient, normal sau anormal - în funcţie de constituţia formelor în care îşi manifestă prezenţa. Câtă vreme caracterul (spiritul) unei entităţi este menţinut, viaţa acţionează în acea calitate ca un întreg, dar dacă forma este distrusă şi îşi pierde caracterul, ea se manifestă în alte forme. Viaţa, care este activă în om pe întreaga durată a existenţei sale şi creează funcţiile organice ale corpului său, îşi va manifesta activitatea creând viermi în trupul lui după ce spiritul şi-a abandonat forma. Spiritul este centrul care atrage principiul vieţii; dacă spiritul şi-a lepădat forma, viaţa va fi atrasă spre alte centre.

Dacă activitatea principiului de viaţă se desfăşoară într-o formă, în condiţii normale şi neîmpiedicată de vreun obstacol, o asemenea stare se numeşte "sănătate". Dacă activitatea lui este împiedicată de o cauză oarecare şi acţionează anormal, o asemenea stare se numeşte "boală".

Acestui principiu de viaţă Paracelsus îi dă numele de Archaeus. Acesta nu este o substanţă materială în accepţia obişnuită a termenului, ci o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă. Poate provoca sau vindeca boli în funcţie de condiţiile în care acţionează, după cum poate fi pur sau impur, sănătos sau viciat de alte influenţe. Organismul animal îl atrage din mediul înconjurător şi din hrana pe care o îngurgitează; el poate să-l asimileze sau să-l piardă din nou.

"Archaeus sau Liquor Vitae constituie omul invizibil. Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atât timp cât rămâne în acesta. Omul interior este, ca să spunem aşa, umbra sau dublura corpului material. El este eteric prin natura sa, cu toate că posedă substanţă; el îndrumă dezvoltarea, formarea şi descompunerea formei în care este conţinut. El este partea cea mai nobilă din omul fizic. După cum imaginea unui om este reflectată într-o oglindă, tot aşa forma omului fizic este reflectată în corpul invizibil".

(De Generatione Hominis)

"Archaeus este o esenţă distribuită în mod egal în toate părţile corpului omenesc, atunci când trupul se află într-o bună condiţie de sănătate; el este hrana invizibilă din care corpul vizibil îşi extrage puterea, iar calităţile fiecăreia din părţile sale corespund naturii părţilor fizice pe care le conţine. Spiritus Vitae îşi are originea în Spiritus Mundi. Fiind o emanaţie a acestuia din urmă, el conţine elementele tuturor influenţelor cosmice, fiind aşadar cauza prin care poate fi explicată acţiunea astrelor (forţele cosmice) asupra corpului invizibil al omului".

(De Viribus Membrarum)

"Archaeus este de natură magnetică şi atrage sau respinge alte forţe cu care se armonizează sau nu şi care aparţin aceluiaşi plan. Cu cât un om este mai puţin rezistent la influenţele astrale, cu atât mai mult va fi supus unor asemenea influenţe.

Forţa vitală nu este închisă în om, ci radiază în jurul lui asemenea unei sfere luminoase şi poate fi făcută să acţioneze la distanţă. În acele raze semi-materiale imaginaţia omului poate produce efecte tămăduitoare sau morbide. Ea poate să otrăvească esenţa vieţii şi să provoace îmbolnăviri sau poate s-o purifice şi să restabilească sănătatea.

Toate bolile, cu excepţia celor provocate de cauze mecanice, au o origine invizibilă. Oamenii care sunt lipsiţi de puterea percepţiei spirituale nu sunt în stare să recunoască existenţa a ceea ce nu poate fi văzut. Medicina populară nu cunoaşte aproape nimic despre bolile care nu sunt provocate de cauze mecanice, iar ştiinţa tratării bolilor interne constă, aproape în întregime, în îndepărtarea cauzelor care au produs asemenea blocări mecanice.

Însă numărul bolilor generate de cauze necunoscute este cu mult mai mare decât al celor determinate de cauze mecanice, iar medicii nu ştiu cum să le trateze, fiindcă, necunoscând cauza care le provoacă, sunt neputincioşi în faţa lor. Tot ce pot face aceştia se rezumă la menţinerea pacientului sub observaţie, încercând să ghicească un diagnostic, iar pacientul să fie mulţumit că medicamentele ce i-au fost administrate nu i-au făcut mai rău şi nu îi împiedică însănătoşirea. Cei mai buni dintre medicii populari sunt aceia care fac cel mai puţin rău. Din nefericire, unii îşi otrăvesc pacienţii cu mercur, iar alţii le administrează purgative sau le iau sânge până îi omoară. Există unii care au învăţat aşa de mult încât învăţătura i-a făcut să-şi piardă simţul realităţii şi alţii care sunt mult mai interesaţi de propriul lor câştig decât de sănătatea pacienţilor.

O boală nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala. Un medic ar trebui să fie un slujitor al Naturii, nu un duşman al ei; ar trebui să fie capabil să se folosească de natură, dirijând-o în lupta ei pentru menţinerea vieţii şi nu să-i pună, prin intervenţia lui iraţională, noi piedici în calea însănătoşirii".

(Paragranum)

"Medicina este mai mult o artă decât o ştiinţă. Cunoaşterea experienţei altora poate fi utilă unui medic, dar toată învăţătura din lume nu îl poate face pe om medic, afară de cazul când are talentul necesar pentru acest lucru şi este predestinat de Natură să vindece. Dacă vrem să învăţăm cum să cunoaştem omul interior, nu vom ajunge la niciun rezultat dacă ne vom mărgini să studiem doar aspectul omului exterior, deoarece constituţia fiecărui om este diferită.

Dacă un medic nu cunoaşte despre pacientul său nimic mai mult decât ce îi spune acesta, el va cunoaşte foarte puţin, într-adevăr, fiindcă pacientul, de obicei, ştie doar că durerile îl fac să sufere. Natura provoacă bolile, dar tot ea le şi vindecă şi de aceea este necesar ca medicul să cunoască procesele din Natură care se manifestă atât în omul invizibil, cât şi în cel vizibil. Atunci el va fi în stare să descopere cauza care a provocat boala şi cum evoluează aceasta şi va şti mult mai multe lucruri făcând apel la propria-i raţiune, decât tot ce poate constata direct şi din ceea ce află de la pacient. Ştiinţa medicală poate fi însuşită prin învăţare, însă înţelepciunea medicală este dată de Dumnezeu".

(Paragranum)

"Omul natural nu are înţelepciune, însă înţelepciunea lui Dumnezeu poate acţiona prin el ca printr-un instrument. Dumnezeu este mai presus de Natură, fiindcă Natura este produsul Lui, iar începutul înţelepciunii în om este, aşadar, începutul puterii sale supranaturale. Genul de cunoaştere pe care omul s-ar cuveni să-l posede nu vine din pământ şi nici de la stele; el vine de la Cel Preaînalt şi de aceea omul care posedă Înţelepciunea supremă are puterea să stăpânească lucrurile de pe pământ şi pe acelea din stele. Există o mare deosebire între puterea care îndepărtează cauzele invizibile ale bolii (adică magia), şi puterea care face pur şi simplu ca efectele exterioare să dispară (adică medicina şi vrăjitoria etc.).

Archaeus este esenţa vieţii, dar principiul în care această esenţă este conţinută şi care îi serveşte drept Vehicul, este numit Mumia. În Mumie există o putere importantă, iar vindecările realizate cu ajutorul Mumiei sunt naturale, deşi sunt foarte puţin înţelese de oamenii simpli, fiindcă ele sunt rezultatul acţiunii unor forţe invizibile, iar tot ceea ce este invizibil nu există pentru cei ignoranţi. De aceea, ei consideră că asemenea vindecări sunt obţinute prin «magie neagră» sau cu ajutorul diavolului, în timp ce în realitate ele sunt naturale şi au o cauză materială; şi chiar dacă diavolul le-ar fi produs, diavolul nu poate avea nicio putere în afara celei pe care i-a dat-o Dumnezeu şi astfel aceasta ar fi la urma urmelor tot puterea lui Dumnezeu.

Există în om o putere activă dublă: una invizibilă, sau putere vitală, şi o alta mecanică, vizibilă. Corpul vizibil are forţele sale naturale şi corpul invizibil are şi el forţele sale naturale, iar remediul tuturor bolilor sau rănilor care pot afecta forma vizibilă este conţinut în corpul invizibil, fiindcă acesta este sediul puterii care insuflă viaţă în corpul vizibil şi fără de care ultimul ar muri şi s-ar descompune. Dacă despărţim forţa vitală de forma fizică, forma fizică va muri şi va intra în putrefacţie, iar dacă impregnăm trupul muribund cu vitalitate, acesta poate fi făcut să trăiască din nou.

Forţele invizibile care acţionează în corpul vizibil sunt adesea foarte puternice şi pot fi dirijate de imaginaţie şi stimulate de voinţă. Aşa cum mireasma crinului se răspândeşte în aerul din jurul florii, tot astfel forţa vitală din jurul corpului invizibil trece în forma vizibilă şi dincolo de ea. Corpul fizic are capacitatea de a produce organe vizibile - de pildă, ochii şi urechile, limba şi nasul - dar toate acestea îşi au originea în corpul invizibil, a cărui formă vizibilă exterioară este doar manifestarea lui.

Dar dacă germenii şi esenţele tuturor organelor corpului fizic sunt conţinute în vehiculul invizibil al vieţii, rezultă că acest corp invizibil este înzestrat cu unele calităţi definite, care, dacă sunt înţelese aşa cum se cuvine, pot fi folosite pentru anumite scopuri, iar vindecările care s-au produs cu ajutorul acestei Mumii dovedesc că afirmaţia e adevărată. Garoafele sunt flori frumoase câtă vreme nu sunt despărţite de tulpina pe care cresc, iar rostopasca creşte atât timp cât îşi poate extrage hrana din pământ; dar dacă garoafele sunt despărţite de tulpina-mamă, şi dacă rădăcinile care hrănesc rostopasca mor, aceste plante, fiind despărţite de sursa din care îşi trag vitalitatea, se vor ofili. Viaţa care le făcea să trăiască nu a pierit, ci se îndepărtează de forma moartă; şi dacă ea ar putea fi adusă înapoi, forma ar putea fi făcută să trăiască din nou.

Mumia, sau vehiculul vieţii, este invizibilă şi nimeni nu poate s-o vadă plecând; şi totuşi ea există şi este o substanţă spirituală ce conţine esenţa vieţii. Printr-o anumită metodă, ea poate fi pusă iarăşi în contact cu formele muritoare, ca să le învie din nou - dar numai dacă organele vitale ale acestor forme nu au fost distruse. Ceea ce constituie viaţă se află în Mumie şi, împărţind Mumia, împărţim viaţă. Corpul vizibil pare să vadă şi să vorbească şi cu toate acestea noi nu vedem puterile care văd şi vorbesc prin el.

Tot astfel, acţiunea Mumiei asupra corpului vizibil nu poate fi percepută prin simţuri; numai efectele ei pot fi văzute. O formă vizibilă lipsită de vitalitate nu are altă putere decât propria-i greutate; dar dacă ea conţine Mumia, poate împlini foarte multe lucruri. Mumia este taina, este «floarea omului», este adevăratul elixir al vieţii. Mumia unei fiinţe vii poate acţiona direct asupra alteia sau poate fi conectată la un vehicul material şi vizibil, pentru a fi folosită în acea formă."

(De Origine Marbor Invisibilium)

"Omul este înzestrat cu o putere magnetică, prin care poate atrage anumite efluvii de bună sau de proastă calitate, aşa cum un magnet atrage particule de oţel. Un magnet poate fi realizat dintr-un oţel care să atragă oţelul, sau poate fi realizat dintr-o substanţă vitală care să atragă vitalitate. Un asemenea magnet se numeşte magnes microcosmi şi este alcătuit din substanţele care au rămas câtva timp în trupul omenesc şi sunt pătrunse de vitalitatea acestuia.

Mumia care provine din trupul unei persoane continuă să rămână, câtva timp, într-o relaţie de compatibilitate (raport magnetic) cu Mumia rămasă în acea persoană şi ele acţionează magnetic una asupra celeilalte. Prin urmare, Mumia este extrasă dintr-o parte bolnavă a unei persoane printr-un magnet microcosmic, iar magnetul este amestecat cu pământ şi în acest amestec se sădeşte o plantă. Mumia din magnet va fi extrasă de plantă, îşi va pierde materia bolnavă şi va reacţiona benefic asupra Mumiei conţinute în corpul pacientului; este necesar, însă, ca planta aleasă să corespundă naturii bolii de care este afectat pacientul, astfel încât să poată fi atrasă influenţa specifică din stele.

În felul acesta, elementele atinse de boală pot fi atrase magnetic din persoana respectivă şi inoculate în plantă. Această practică este numită transplantarea bolilor. Pe o cale asemănătoare, bolile pot fi transplantate în animale puternice şi sănătoase, sau virusul poate fi transferat la alte persoane. Toate aceste practici le putem regăsi şi în vrăjitorie.

Pe această cale, bolile pot fi vindecate la unele persoane şi provocate la altele. Iubirea dintre două persoane de sex opus poate fi declanşată în acest fel, iar legăturile magnetice pot fi stabilite între persoane care locuiesc în zone aflate la mari distanţe, fiindcă există doar un singur principiu universal de viaţă, şi prin el fiinţele sunt legate afectiv între ele."

Paracelsus era familiarizat cu puterile terapeutice ale magnetului şi de aceea l-a folosit în tratarea multor boli. El cunoştea puterile magnetismului mineral, uman şi astral, iar învăţăturile sale referitoare la magnetismul uman au fost confirmate, într-o mare măsură, în perioada ce a urmat morţii sale. Cu mai mult de trei sute de ani în urmă, Mesmer a creat senzaţie în lumea medicală o dată cu descoperirea magnetismului animal şi folosirea lui în tratamentul magnetic. S-a crezut atunci că descoperirea lui se referă la ceva nou, nemaiauzit, dar Lessing a demonstrat, în 1769, că adevăratul descoperitor al magnetismului animal a fost Paracelsus. Iată ce spune el în legătură cu puterile magnetului:

"Ceea ce constituie un magnet este o putere care atrage şi care se află dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere; această putere se manifestă prin atragerea oţelului şi a altor obiecte. Medicii noştri au avut întotdeauna magneţi la dispoziţie, dar nu le-au acordat prea multă atenţie, fiindcă n-au ştiut că pot fi folosiţi şi la altceva decât atragerea cuielor. Medicii n-au învăţat aproape nimic din experienţă, ei s-au rezumat doar la vorbăria goală despre acest subiect. Este ruşinos că reprezentanţii ştiinţei cunosc atât de puţin despre folosirea magnetismului animal în tratarea bolilor, continuând să acţioneze ca şi cum magneţii n-ar exista".

"În magnet există calităţi necunoscute celor mai mulţi, iar una dintre aceste proprietăţi este aceea că magnetul atrage toate umorile care există în sistemul uman.

N-are niciun rost să încercăm suprimarea simptomelor externe provocate de o boală, dacă, în acelaşi timp, îi permitem bolii să se răspândească. Graţie puterii de atracţie a unui magnet ce acţionează asupra aurei bolnave a sângelui într-o regiune afectată de boală, acea aură poate fi făcută să se întoarcă în centrul de unde a luat naştere şi să fie absorbită acolo. În felul acesta, noi putem să distrugem mulţimea de viruşi şi să vindecăm pacientul, fără a mai aştepta să vedem ce face Natura. Magnetul este util mai ales în cazul inflamaţiilor, în scurgerile de sânge şi ulceraţii, în bolile intestinelor şi ale uterului, în bolile interne ca şi în cele externe [...]

Există un mare număr de alte boli care pot fi vindecate prin folosirea corespunzătoare a magnetului, dar pentru cei care sunt capabili să înţeleagă asemenea lucruri, ideile deja prezentate se vor dovedi suficiente, în timp ce aceia care nu înţeleg acest mecanism nu se vor lămuri nici dacă vom scrie o carte întreagă. Ar trebui, totuşi, să ne amintim că modul de utilizare a magnetului se modifică după cum dorim să extragem aura bolnavă din trup sau să facem ca aceasta să fie absorbită din nou în centrul care a generat-o".

Forţele care alcătuiesc Microcosmul omului sunt identice cu forţele care alcătuiesc Macrocosmul lumii. În organismul uman aceste forţe pot acţiona normal, şi astfel boala va apărea; în marele organism al Cosmosului ele pot acţiona anormal şi astfel pot fi create condiţii anormale sau "boli" în atmosferă, în apă şi în elementele pământului şi ale focului (electricitatea). Omul poate fi afectat de spasme şi de hidropizie, de colică sau febră etc., iar Macrocosmul pământului poate fi afectat de cutremure, de inundaţii, de furtuni şi trăsnete.

Elementele care constituie viaţa inimii omului constituie viaţa soarelui; calitatea vieţii care se găseşte în elementele constitutive ale sângelui corespunde calităţii influenţelor invizibile ce radiază din Marte. Dacă esenţele-suflet ce caracterizează influenţele lui Venus nu ar fi existat, instinctele care îi fac pe oameni (şi pe animale) să-şi menţină specia nu ar exista nici ele - de aceea, fiecare plantă şi fiecare stea conţine unele elemente magnetice ce corespund elementelor magnetice identice existente în om.

Medicul trebuie să cunoască bine constituţia omului. El trebuie să fie deopotrivă un anatomist, un fiziolog şi un astronom, iar ştiinţa din cărţi îi va fi de puţin folos, căci el trebuie să înţeleagă toate aceste lucruri prin puterea percepţiei interioare, care nu poate fi căpătată din cărţi, ci numai din experienţă.

După Paracelsus, există mai multe tipuri de boli, care sunt generate de cinci cauze invizibile:
1. Boli provocate de influenţe astrale, care acţionează asupra corpului astral al omului şi reacţionează asupra corpului său.
2. Boli provocate de impurităţi, de substanţe otrăvitoare şi de constipaţii.
3. Boli provocate de starea anormală a funcţiilor fiziologice, prin folosirea defectuoasă a organelor sau a influenţelor nocive.
4. Boli care au la bază cauze psihologice (dorinţe, pasiuni şi vicii) şi o imaginaţie morbidă.
5. Boli care îşi au originea în cauze spirituale, provocate de neascultarea legii lui Dumnezeu.

Unele boli mai speciale s-ar putea să nu-şi aibă originea doar într-o singură cauză, ci în două sau mai multe şi, în afară de cazul când o persoană este capabilă să recunoască toate cauzele acestei boli, ea nu va fi în stare să facă un pronostic referitor la durata acesteia.

(Franz Hartmann)

Prefaţă la Cum să dormi... inteligent

 

Shawn Stevenson
Cum să dormi... inteligent
21 de strategii fundamentale pentru a dobândi un corp mai sănătos,
o stare generală de bine şi mai mult succes cu ajutorul somnului
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Daniela Fudulu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Conceptul de somn are probleme de PR şi maximă nevoie de o campanie de marketing. Somnul nu e sexy. Deşi cei mai mulţi dintre noi se descurcă cu foarte puţină odihnă, somnul este o componentă esenţială a vieţii. Majoritatea doctorilor şi experţilor în sănătate publică refuză să considere somnul ca fiind fundamental pentru o stare optimă de sănătate. Somnul pare pur şi simplu un fleac la care se pricepe toată lumea, astfel că puţini i-au acordat atenţie. Cel puţin până acum.

S-a demonstrat că somnul este elementul de care depind atât capacitatea noastră de a scăpa de kilogramele în plus, de a încetini îmbătrânirea, de a preveni cancerul, cât şi cea de a ne îndeplini eficient sarcinile de lucru - iar toate acestea deoarece somnul reglează cea mai mare parte din producţia de hormoni. Somnul face parte din ritmul nostru circadian, ceea ce înseamnă că este parte dintr-un proces repetitiv, cu o durată de 24 de ore, cauzat de ciclicitatea lumină-întuneric din mediul în care trăim. Cel puţin 15% din ADN, inclusiv mecanismele de refacere ale corpului, sunt influenţate de ritmul circadian.

Pesemne că vă gândiţi: "Bine, doamna doctor, o să iau un Zolpidem şi mai vorbim mâine dimineaţă". Din păcate, produsele farmaceutice nu sunt soluţia pentru această problemă. Trei studii ample arată cum consumul de somnifere, chiar şi în limita a 20 de pastile pe an, este asociat cu creşterea mortalităţii. În plus, somniferele preferate, eliberate pe bază de reţetă medicală, adaugă doar 30-40 de minute de somn la programul obişnuit de odihnă, ca să nu mai spun că nici nu generează neapărat un somn de calitate. Cu alte cuvinte, îndoparea cu medicamente nu este soluţia, asta pentru că un somn de proastă calitate nu are de obicei o cauză unică.

Avem nevoie de o soluţie mai amplă. Aici intră în discuţie Shawn Stevenson.

L-am întâlnit pentru prima oară pe Shawn acum doi ani, când l-am avut invitat într-unul dintre podcast-urile mele. Îl ascultam vorbind şi mă întrebam în mintea mea cum este posibil ca un specialist în domeniul sănătăţii să fie atât de cool. Am încercat să-l pun în categoria nutriţioniştilor sau a trainerilor, dar nu se potrivea în nicio categorie. L-am ascultat depănându-şi povestea despre cum, copil fiind, a crescut în unele dintre cele mai dure condiţii de viaţă, iar procesul transformării sale ca adolescent m-a impresionat şi m-a făcut să vreau să aflu mai multe despre el.

Vedeţi voi, Shawn a reuşit să-şi croiască drum şi să depăşească sărăcia mahalalei urbane în care locuia fiind sportiv bursier, cu un viitor promiţător. Pe atunci nici nu bănuia că rampa sa de lansare avea să se prăbuşească mult prea uşor. Se antrena pe pista de alergări pentru proba de 200 de metri viteză, alături de instructorul său, iar la ieşirea din curbă, intrând în linie dreaptă spre finish, şi-a fracturat şoldul. Nu din cauza unui traumatism sau a vreunei căzături, ci pur şi simplu pentru că alergase depunând tot efortul de care a fost capabil. Abia mulţi ani mai târziu, la vârsta de 20 de ani, Shawn a fost în sfârşit diagnosticat corect: suferea de o boală degenerativă a oaselor şi a discurilor intervertebrale. Avea hernie de disc la L4 şi la L5/S1. Doctorii i-au spus: "Nu mai participa la curse de atletism! Nu se poate face nimic. Trebuie să iei această medicaţie pentru tot restul vieţii".

A fost un moment decisiv atunci, întrucât Shawn a hotărât că răspunsul oferit de medicina tradiţională nu era satisfăcător. Astfel, înarmat cu tenacitatea şi concentrarea unui sprinter, şi-a luat asupra sa responsabilitatea diagnosticării şi a ajuns pe cont propriu la desluşirea principiilor fundamentale ale medicinei funcţionale: în primul rând, că trupul nostru nu îşi poate crea şi regenera ţesuturile dacă nu dispune de materialele prime necesare, iar apoi, că nu te poţi lăsa pe mâinile unui specialist în domeniul sănătăţii care nu îţi oferă nicio speranţă. În medicina funcţională (genul de îngrijire medicală centrată pe funcţionarea sistemică a organismului, medicină pe care o practic şi eu şi care se ocupă de cauza primă a simptomelor), numim asta soluţie pleiotropică - o abordare care ia în calcul hrana, exerciţiile fizice, reacţiile la stres, relaţiile cu ceilalţi oameni şi îngrijirea personală.

Shawn a început să consume mâncare sănătoasă şi a continuat cu mărirea concentraţiei de substanţe nutritive. Nu-i plăceau legumele, aşa că a apelat la sucuri pentru a face loc în dieta sa beneficiilor aduse de acestea. Şi, poate cel mai important lucru, şi-a îmbunătăţit calitatea somnului. După şase săptămâni slăbise aproximativ 14 kilograme. Tenul i s-a curăţat, a scăpat de acnee şi în acelaşi timp a dispărut şi durerea cronică din articulaţii. Avea o energie nemaipomenită. După alte nouă luni, medicul său curant se uita uluit la radiografiile RMN ale lui Shawn: cele două hernii de disc se vindecaseră, iar discurile îşi recăpătaseră lubrifierea. Se şi înălţase cu un centimetru şi un pic. Efectul degenerescenţei se anulase cu totul.

Shawn a învăţat că trebuie să ne asumăm noi înşine realizarea primilor paşi spre a obţine sănătatea pe care ne-o dorim. Iar misiunea lui acum este să vă arate şi vouă cum să faceţi acest lucru.

În timpul somnului corpul nostru secretă hormoni de creştere, astfel încât să îşi poată întreţine şi repara masa musculară şi, în acelaşi timp, să diminueze grăsimea din zona abdomenului. Somnul contribuie la fixarea amintirilor şi modifică efectiv structura celulară a creierului nostru prin intermediul unui "duş" de lichid cefalorahidian care înlătură moleculele nefolositoare asociate degenerescenţei neuronale.

Când somnul nu e echilibrat, se produc consecinţe grave mai importante decât pungile negre de sub ochi. Cel mai probabil sunteţi arţăgoşi şi nu e deloc plăcut pentru ceilalţi să vă aibă în preajmă. Relaţiile importante din viaţa voastră, mai ales cele cu copiii, au de suferit. Productivitatea la locul de muncă scade. Nivelul de cortizol - un hormon esenţial eliberat ca reacţie la stres - este mai ridicat, ceea ce vă determină să mâncaţi mai mult şi să acumulaţi mai multă grăsime în zona abdominală. Glanda tiroidă devine mai leneşă. Insulina nu-şi mai face treaba, iar nivelul de glucoză din sânge o ia razna. Nu puteţi scăpa de senzaţia cleioasă din minte şi din suflet. Riscul de a dezvolta cancer creşte de până la patru ori, în funcţie de durata şi de volumul de somn pierdut. Creşte riscul de diabet, de sindrom metabolic (sindromul rezistenţei la insulină) şi de boli cardiace.

Pe măsură ce vă veţi ameliora somnul cu ajutorul sfaturilor cuprinse în această carte, sunt şanse mari să resimţiţi următoarele beneficii:
O piele mai sănătoasă şi un aspect fizic împrospătat
Revigorare emoţională şi relaţii mai armonioase
Risc scăzut de atac cerebral şi de boli cardiovasculare
Mai puţine accidente
Un nivel scăzut al inflamaţiei
Întărirea sistemului imunitar şi un risc diminuat de manifestare a cancerului şi a infecţiilor
Echilibru hormonal
Pierdere în greutate mai rapidă
Osatură mai puternică
Risc scăzut de a dezvolta boala Alzheimer sau deficit cognitiv; memorie mai bună
Longevitate.

Vă recomand să vă îmbunătăţiţi calitatea somnului cu ajutorul lui Shawn Stevenson! Îl consider pe Shawn un bun coleg şi prieten şi ştiu despre el că are atât o latură de instructor onest şi de treabă, dar şi una academică. Această combinaţie face din el, în mod unic, o voce nouă, proaspătă şi energică în spaţiul aglomerat al sănătăţii şi bunăstării. Shawn cunoaşte importanţa sănătăţii mai bine decât mulţi dintre noi, tocmai fiindcă nu a avut întotdeauna parte de ea. Este neînfricat şi sincer - la fel ca şi povestea lui. Îşi doreşte pentru fiecare dintre voi să descoperiţi cele mai bune soluţii, indiferent de prognostic, deoarece ştie din propria experienţă cum să se ridice deasupra oricărui diagnostic. Aşadar, îmbunătăţiţi-vă somnul şi, odată cu el, vă veţi îmbunătăţi sănătatea şi viaţa!

(Dr. Sara Gottfried, Berkeley, California)