Prefaţă la Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell

Istoria şi legendele Sfântului Graal
Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa Editorului

Legătura mea cu Joseph Campbell a început cu o călătorie, un vis şi o poezie. Pentru că nu mă hotărâsem ce drum să urmez după absolvirea instituţiei Williams College în 1972, am ales să mă specializez în scrierea creativă urmând cursurile de la Antioch International şi, astfel, am plecat pentru prima dată în străinătate, la Londra şi apoi la Dublin, unde am petrecut un an şi jumătate lucrând la un roman şi la o culegere de poezii. Când am traversat Canalul de Nord (Canalul Irlandez) - mergând pe urmele legendarilor Tristan şi Isolda -, am avut un vis extrem de intens, legat de o tânără pe care o cunoscusem în acea călătorie.

După ce i-am povestit visul, mi-a spus că are la ea o carte pe care ar trebui să o citesc şi mi-a adus un exemplar al romanului Eroul cu o mie de chipuri. La câteva luni după ce-mi oferise să citesc Eroul cu o mie de chipuri, mi-a adus un pliant de la Mann Ranch, din California, care promova o excursie de două săptămâni prin nordul Franţei, pentru a studia, sub îndrumarea lui Joseph Campbell, povestirile arthuriene ale Evului Mediu. M-am înscris de îndată, apoi am citit pe nerăsuflate The Masks of God: Creative Mythology, pentru ca, în 1976, într-o după-amiază de septembrie timpuriu, eu, un ignorant în vârstă de 26 de ani, să mă aflu într-un autobuz, aşezat lângă nimeni altul decât Joseph Campbell, ascultându-l cum povesteşte despre ziua în care a urcat în clopotniţa de la Catedrala Notre-Dame de Chartres ca să tragă clopotele - când avea chiar 26 de ani - şi cum reuşise să identifice fiecare figură biblică reprezentată în vitraliile şi sculpturile acelui maiestuos lăcaş. În dimineaţa următoare, pe când treceam de intrarea principală a Catedralei Notre-Dame de Chartres şi mă îndreptam spre marele labirint octogonal din pavajul naosului, organistul a atacat primele acorduri ale celebrei Toccata de Bach şi am trăit senzaţia că era pentru mine! Întreaga structură interioară din piatră a catedralei vibra la unison atât de puternic, încât aveam impresia că era pe cale să se prăbuşească.

Vizita la Chartres a avut loc la sfârşitul unei săptămâni extrem de intense, care inclusese vizite la Rouen, Amiens, Mont Saint-Michel, la menhirele din Carnac, pădurile medievale din Bretania, ţinutul castelelor de pe Valea Loarei şi în cele din urmă la Paris. La lăsarea serii, ne aflam în autobuzul care ne ducea de la Valea Loarei spre Chartres, iar Campbell, aşezat lângă mine pe scaunul de la fereastră, contempla, cuprins de beatitudine, spre mulţimea de castele cu totul invizibile pentru mine. Ochii lui albaştri şi pătrunzători erau foarte bine familiarizaţi cu zona şi ştiau unde să privească, uneori la poalele unui pâlc de copaci, alteori dincolo de o pădurice aflată la distanţă, ca să descopere preţioasele vestigii ale Evului Mediu.

În acea zi luaserăm prânzul la unul dintre castelele de pe Valea Loarei, aşezaţi la marginea unui iaz liniştit care împrejmuia minunatul edificiu ce se oglindea perfect pe suprafaţa apei: turlele, turnurile şi turnuleţele, crenelurile, canelurile şi barbacanele - toate perfect reflectate, bineînţeles, într-o imagine răsturnată, pe oglinda netulburată a suprafeţei iazului. Castelul era înconjurat de un pâlc de stejari seculari şi strălucea de un alb orbitor, reflectându-se atât pe suprafaţa apei, cât şi în profunzimile sale.

Ne simţeam ca şi cum am fi trecut printr-o deschizătură a unui gard viu şi am fi pătruns într-o altă lume sau ca şi cum am fi trecut printr-o uşă de sticlă şi ne-am fi găsit brusc în spaţiul misterios al încăperilor din Glastonbury Abbey, unde Arthur împreună cu cei de la curtea sa dansau "Nine Men's Morris".

Ceva mai devreme, grupul nostru făcuse un popas la un mic han, aflat undeva în pădurile din Bretania, pentru a degusta o cană de cidru şi puţină brânză şi pentru a se bucura de ospitalitatea rafinată a venerabilului amfitrion francez, a cărui figură aducea cu cea a unui spiriduş cu părul alb, cu un simţ al umorului destul de criptic. După ce ne-am delectat cu mai multe pahare de cidru, am pornit într-o plimbare, aventurându-ne pe lungul traseu ce pornea de la han şi ducea în pădurea în care, demult, Vivian îl ademenise pe Merlin - o imagine pe care gazda noastră o transpusese, în mod artistic, pe panoul din lemn de cedru sculptat al barului. Oprindu-se sub un păducel superb înflorit, bătrânul mi-a spus:
- Il y a beaucoup de choses qui n'existent pas! (Sunt multe lucruri care nu există!)

Şi am ştiut pe loc că puteam să mă încred în cuvântul său.

Departe, în inima pădurii în care grupul nostru s-a preumblat după prânz, ne-am aşezat cu toţii în cerc, care pe buşteni, care pe trunchiurile copacilor căzuţi, înconjuraţi de tufe de măceşe şi de pâlcuri de ciupercuţe Amanita muscaria.
"Nu mâncaţi din ciupercile astea, ne-a spus Campbell, că altfel nu vom ajunge niciodată la Paris!" Şi apoi ne-a depănat povestea morţii lui Merlin.

Spre sfârşitul vieţii, bătrânul Merlin s-a îndrăgostit de Vivian (cunoscută şi sub numele de Morgan la Fey), vrăjitoarea care şi-a însuşit prin vicleşug puterile magice ale lui Merlin, pe care apoi le-a folosit pentru a-l întemniţa pe bătrânul vrăjitor într-un turn clădit din spini albi, unde acesta a rămas pe vecie invizibil. Doar sunetul vocii sale - şoptind odată cu vântul care suflă uşor printre copacii imensei păduri - ajunge la acei cavaleri care rătăcesc prin pădurile ţinutului Brocéliande, în căutarea iubirii sau a Sfântului Graal.

Pe când Campbell îşi încheia povestea, în depărtare se auzeau lătrăturile tânguitoare ale unei haite de câini, iar soarele, care până atunci stătuse ascuns, şi-a făcut apariţia printre valurile de ceaţă, trimiţându-şi suliţele prin desişul de stejari înalţi care înconjurau grupul nostru tăcut şi pătruns de vrajă. Razele soarelui continuau să-şi arunce lumina pe suprafaţa micului iaz lângă care luaserăm masa, cu Campbell stând chiar pe margine, rezemat de un menhir, şi Doamna Lacului care recupera sabia Excalibur din apa din spatele lui: şi mi-am imaginat că am văzut cum mâna ei se înalţă de sub oglinda unduitoare, fluturând de trei ori prin aer oţelul orbitor, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă în adâncuri.

A doua zi am plecat să vizităm Mont Saint-Michel şi ne-am cazat la micul hotel de pe o stradă pe care Eisenhower îşi stabilise cartierul general după invazia din Normandia; în acea zi trecuserăm pe lângă plajele unde avusese loc debarcarea. Ajunşi în Rouen, am putut vedea urmele gloanţelor mitralierelor care ochiseră catedrala, şi o bătrână m-a condus în curtea care încă purta amprentele pârjolului, pentru a-mi mulţumi, în calitate de reprezentant al tuturor americanilor, că am ajutat la eliberarea Franţei!

La întoarcerea în ţară, i-am transmis tatălui meu mulţumirile şi recunoştinţa din partea bătrânei.

În hotelul liniştit, imediat după micul dejun, Campbell s-a aşezat tăcut într-un colţ, cu scopul declarat că "îşi compune imaginile" pentru prelegerea cu diapozitive care urma să aibă loc. Cu o seară înainte, câţiva dintre noi ieşiserăm după cină pentru a vedea cum se întrezăreşte Saint-Michel în negura nopţii, ridicându-se misterios deasupra vârtejului întunecat al valurilor ameninţătoare, cu vârfului turlei şi arhanghelul rămânând invizibile în bezna de deasupra. Am mers cu maşina unui fotograf de la National Geographic, care lucra la un articol dedicat zonei, şi am condus de-a lungul străzilor pietruite ale satului până la arcul impresionant care străjuia intrarea în mănăstire şi în catedrală.

M-am rezemat de baricadele de piatră pentru a privi cum uriaşele arcuri canelate ce susţin greutatea enormă a mănăstirii se pierd misterios în întunericul intangibil al nopţii nesfârşite.
"Este impenetrabilul Sine interior", mi-a şoptit Fred, în timp ce stăteam cu coapsele tremurând în vânt.

Fred era un analist australian năbădăios, cu picioarele ca două paranteze şi mic de statură, cu un râs ca o rafală de mitralieră, a cărui vocaţie jungiană se datora unui corb imaginar care îi stătuse pe coapsa dreaptă de ani de zile, refuzând să-şi ia zborul înainte ca Fred să înceapă analiza psihoterapeutică. (Cunoaşteţi mitul scandinav al celor doi corbi, numiţi Hugin şi Munin, care stau mereu aşezaţi pe umerii lui Odin?)

Tremurul mi-a revenit mai târziu, la Paris, când, după o cină prelungită (stropită cu mult vin), am trecut pe lângă Notre Dame împreună cu o parte dintre partenerii de călătorie, mergând apoi pe malul Senei. Naosul boltit şi absida catedralei, aşa cum le vedeam de jos de pe malul apei, cu multitudinea de contraforturi care-i susţin greutatea, m-au copleşit pur şi simplu. Tremurul nu s-a oprit până când una dintre însoţitoarele noastre, o femeie mai în vârstă care conducea o fundaţie filantropică în California, s-a scurs pur şi simplu pe treptele de piatră care urcau dinspre dig: cu siguranţă băuse prea mult vin la masă!

Am revenit la Baltimore complet schimbat, pentru că un nou destin prinsese rădăcini în mine. Am început să urmăresc revista Parabola şi, la un moment dat, am văzut un anunţ despre nişte prelegeri ale lui Campbell care urmau să aibă loc la Theater of the Open Eye din New York, unde lucra soţia acestuia, Jean Erdman; ca atare, am luat un intercity pentru a participa la acele conferinţe. La una dintre conferinţele care se ţineau la final de săptămână, lui Campbell i s-a alăturat şi Jean Houston. Aceasta a condus o sesiune de imaginaţie, în timpul căreia am fost conduşi pentru a întâlni un ghid important în viaţa noastră. Campbell se aşezase în spatele meu, iar când Jean i-a cerut să-şi împărtăşească experienţa, Campbell a spus că l-a întâlnit pe James Joyce şi că toate bisericile lumii se prăbuşiseră!

Cu ocazia unei alte vizite, am mers să o văd pe Jean Erdman, care urma s-o interpreteze pe Anna Livia Plurabelle în The Coach with Six Insides, în extraordinara sa adaptare modernă, muzicală şi coregrafică a operei lui Joyce, Finnegans Wake, care constituia subiectul primei cărţi a lui Campbell, A Skeleton Key to Finnegans Wake, pe care a scris-o împreună cu Henry Morton Robinson. The Coach with Six Insides este o piesă remarcabilă. Jean era mai în vârstă şi am fost foarte, foarte emoţionant să o văd interpretând rolul fiicei muribunde a râului, atunci când, la sfârşitul piesei, se reîntoarce la tatăl ei, la Marea Irlandei ("a way a lone a last a loved a long the riverrun [...]").

La mai mult timp după acele călătorii în Franţa (printre altele, l-am însoţit pe Campbell şi în Egipt şi Kenya) şi după seminarele de la teatrul Open Eye, am decis să urmez studii postuniversitare de literatură comparată, şi aşa am plecat în cealaltă parte a ţării, la Claremont Graduate University din California, unde am rămas timp de şapte ani, aidoma lui Hans Castorp, rămas captiv pe Muntele Magic, în monumentalul roman al lui Thomas Mann. În primul an - cred că era prin 1980 - am primit un pliant de la organizatorul unui grup de analiză jungiană a viselor, pe care obişnuiam să-l frecventez, care anunţa că la stabilimentul La Casa Maria din Montecito va urma un seminar de o săptămână, pe care îl va conduce însuşi Campbell.

M-am înscris imediat la seminar.

Pe parcursul unei săptămâni incredibile, am urmărit plin de uimire cum Campbell, pe atunci în vârstă de 80 de ani, a ţinut prelegeri de dimineaţa până seara târziu. În cursul altei săptămâni, în timpul căreia a ţinut prelegeri la Jung Institute din San Francisco, a parcurs toată opera lui Joyce şi Mann, din zori şi până în amurg, cu o încântare de neabătut. Campbell se trezea dis-de-dimineaţă, ţinea o prelegere până la prânz, apoi conferenţia toată după-amiaza până la ora cinei, pentru ca, după cină, să continue alte câteva ore. Şi a dus-o aşa timp de o săptămână întreagă, perioadă pe care mulţi dintre noi, cei care am fost acolo, nu o vom uita niciodată. Vitalitatea sa, cu toată vârsta lui înaintată, însoţită de o uimitoare vastitate a cunoştinţelor şi de o bogăţie a detaliilor în privinţa fiecărei informaţii pe care ne-o comunica, îmbogăţită cu genul de har pe care italienii îl numesc sprezzatura (atunci când reuşeşti să faci ceva extrem de dificil să pară uşor de realizat) mi-au servit drept inspiraţie în cariera mea ulterioară de profesor.

"Ţine de inimă", îmi spusese Campbell la un moment dat. Campbell reuşise să se menţină în formă foarte mulţi ani datorită faptului că frecventa cu asiduitate bazinul de înot de la New York Athletic Club, dar cuvintele sale însemnau mai mult decât atât.
"Ţine de inimă". Cuvinte pe care mi le voi aminti mereu şi voi fi recunoscător că le-am auzit.

După acea săptămână petrecută la Casa Maria, pe tot parcursul studiilor mele de licenţă, până să-mi iau doctoratul în 1986 şi să plec la primul loc de muncă, am continuat să ies din Claremont pentru a ajunge la multe alte prelegeri. În 1988, după doi ani de profesorat la Colegiul Franklin din Lugano, Elveţia, m-am întors în America şi, aflându-mă la reşedinţa de vară a bunicilor mei din Fire Island, am pornit televizorul şi, spre marea mea surpriză, Bill Moyers tocmai îl ruga pe Campbell să le povestească telespectatorilor despre ziua în care s-a urcat în turn şi a făcut să răsune clopotele Catedralei Notre-Dame de Chartres. Campbell a murit în 1987, aflându-se în Hawaii, ţinutul de dincolo de valuri, la scurt timp după ce se terminaseră filmările la The Power of Myth. După moartea acestuia, l-am visat în felul următor:

Se făcea că mergeam pe unul dintre bulevardele New York-ului. La un moment dat, am cotit-o pe o stradă lăturalnică şi am ajuns la o uşă pe care nu erau trecute niciun număr şi nicio adresă. Urmând un imbold interior, am urcat pe o scară întunecată şi am ajuns la primul etaj, unde am intrat într-o cameră goală, în care l-am găsit pe Joseph Campbell. Am intrat şi m-am aşezat lângă el. Campbell avea în mână un clopot de sticlă, un fel de recipient alchimic, închis ermetic. Un norişor de vapori plutea peste nişte pulbere aflată pe fundul clopotului de sticlă, în care am privit amândoi, Campbell având pe buze acel zâmbet minunat, dat de starea de încântare pe care o trăia, zâmbet care îi lumina atât de des chipul. În timp ce priveam în recipientul de sticlă, vaporii au început să se învârtă încet şi să îmbrace culorile delicate ale curcubeului. Campbell mi-a făcut semn să privesc curcubeul format - Cauda Pavonis sau coada de păun, simbolizând uniunea alchimică - şi am fost ghidat să observ în el apariţia vieţii din îmbinarea forţelor misterioase, invizibile ale universului, acolo unde această manifestare colorată, la încheierea ciclului, se va întoarce, se va dispersa, dispărând, exact ca un vis.

În timp ce priveam amândoi cum ceaţa fosforescentă se rotea deasupra grămezii de pulbere de pe fundul recipientului, am observat cum, treptat, două corpuri minuscule deveneau din ce în ce mai vizibile, doi copii fermecaţi, cu corpurile de lumină aproape transparente. Erau lipiţi în zona taliei, precum gemenii siamezi. Din nou, am fost ghidat să înţeleg şi, fără să schimbăm vreun cuvânt între noi, că aceasta era o "uniune alchimică", un herald al unei vieţi noi, care tocmai începea pentru mine.

În 2010 mi-am încheiat activitatea la Midwestern State University din Texas şi am devenit membru al corpului profesoral şi şef al Catedrei de studii mitologice la Pacifica Graduate Institute din California. Acolo se află sediul unei biblioteci care conţine toate cărţile lui Joseph Campbell. Colecţia Joseph Campbell (găzduită recent de Biblioteca Publică din New York) cuprindea toate notiţele pe care Campbell le-a folosit de-a lungul timpului pentru a-şi pregăti prelegerile şi a-şi scrie cărţile - notiţe extrem de detaliate şi de precise, etichetate şi frumos organizate în fişiere - atât cele scrise de mână, cât şi cele bătute la maşină -, provenite din propriile lecturi şi din unele conferinţe la care a participat în Europa.

Anexa B de la sfârşitul cărţii prezintă o listă a cărţilor din biblioteca facultăţii, care tratează povestirile arthuriene ale Evului Mediu. În plus, am transcris şi o parte dintre comentariile cu note şi însemnări ale lui Campbell.

Un interes deosebit pentru mine îl prezintă teza de masterat a lui Campbell, depusă la Departamentul de limbă engleză şi literatură comparată al Universităţii din Columbia, pe 15 martie 1927, inclusă în această colecţie. Este intitulată "A Study of the Dolorous Stroke", o temă-cheie în povestirile arthuriene ale Evului Mediu, făcând trimitere la originile "Tărâmului pustiit". Întrucât nu a fost publicată anterior, includ în text şi această teză, aceasta fiind inclusă iniţial, în 1927, sub forma Anexei A. Subliniez faptul că nu s-au făcut modificări pentru actualizarea termenilor, ortografiei sau discursului cu scopul de a fi convenabil cititorului contemporan. Nu am să editez, de exemplu, cuvinte precum savage sau primitive man, termeni pe care, la urma urmei, Claude Lévi-Strauss i-a folosit (cu o impunitate evidentă), patru decenii mai târziu, în opera sa clasică, La Pensée sauvage.

În timp ce pregăteam această carte, am identificat trei idei majore în urma reflecţiilor pe această temă, toate bazate pe concepţia centrală conform căreia întreaga carieră a lui Campbell a avut ca punct de pornire studiile mitului arthurian.

Prima idee este că acele studii i-au deschis porţile către vasta şi bogata lume a mitologiei comparate. Perspectiva lui Campbell, în vara anului 1927, când a părăsit New York-ul pentru a-şi aprofunda studiile în străinătate, după ce tocmai terminase de scris "A Study of the Dolorous Stroke", era că originile povestirilor arthuriene trebuiau căutate în lumea indigenă a popoarelor celtice din Europa veche (galezi, bretoni şi irlandezi). Stabilirea acestor legături a constituit opera de-o viaţă a mentorului său de la Universitatea din Columbia, Roger Sherman Loomis. Însă, după aproape un an petrecut la Paris, unde a studiat limba franceză veche şi provensală, Campbell a plecat la München, unde, de mai bine de un secol, exista deja o abordare foarte diferită a literaturii Evului Mediu european. Şcoala germană, uneori etichetată ca fiind de factură orientalistă, în loc să se concentreze pe influenţele celtice ale Europei preromane şi precreştine, acorda o mai mare importanţă stabilirii rădăcinilor asiatice ale miturilor. O mulţime de cărturari şi-au dedicat eforturile explorării textelor persane, babiloniene, arabe şi hinduse, considerate a fi adevăratele surse ale miturilor. Această abordare îi plasa pe urmele filosofilor adepţi ai mişcării romantice germane (Schopenhauer, Schlegels şi, mai târziu, Max Müller), dar şi a lui Theodore Benfey care, în 1859, traducând un exemplar din Panchatantra, a demonstrat infiltrarea mitului hindus în literatura europeană a Evului Mediu, prin intermediul traducerilor în limbile arabă şi latină.

Timpul petrecut la München l-a determinat pe Campbell să-şi îndrepte atenţia spre Est, păstrându-şi totuşi această focalizare de-a lungul întregii sale cariere, fiind astfel impulsionat să înceapă studierea limbii sanscrite. În urma acestor studii a legat o prietenie strânsă cu indologul german Heinrich Zimmer, care părăsise în 1938 Germania nazistă şi care, în 1940, ţinea deja conferinţe în cadrul Universităţii din Columbia. După moartea prematură a lui Zimmer, în 1943, Campbell a ajuns să petreacă mai mult de un deceniu traducând şi editând cele patru cărţi despre mitologia şi arta indiană, pe care Zimmer le lăsase neterminate. Întâmplarea face ca tatăl lui Zimmer să fi fost la vremea sa un celebru savant fascinat de studiul tradiţiei celtice. Dacă punem la un loc cunoaşterea tatălui cu cea a fiului, vom putea înţelege esenţa abordării lui Joseph Campbell în identificarea originilor povestirilor arthuriene - atât din perspectiva mitologiei celtice, cât şi a celei orientale.

A doua idee esenţială este perspectiva lui Campbell conform căreia miturile arthuriene reprezintă prototipul "mitologiei străvechi", explicând că miturile nu trebuie luate literal, ci este necesar să fie interpretate ca metafore ale etapelor naturale ale creşterii şi evoluţiei spirituale sau, altfel spus, simboluri ale etapelor specifice procesului de individuaţie. Se pare că Campbell a descoperit influenţele interioare, psihologice ale miturilor în perioada decisivă a studiilor sale la München, care începe în noiembrie 1928 şi se încheie în primăvara lui 1929, când, înainte de întoarcerea la New York, unde a ajuns pe 23 august a aceluiaşi an, a călătorit la Constantinopol, trecând prin Grecia. Ulterior, Campbell a scris despre sinteza creatoare dintre psihologie şi mit, care a început să-l preocupe de pe când se afla la München:

"Descoperirea limbii germane a fost un adevărat eveniment în viaţa mea [...] Aspectul metafizic al lucrurilor pe care le studiam mi s-a revelat în timpul cât eram student în Germania. Am aprofundat mitologia şi, în special, mitologia medievală, exact în maniera de abordare a unui cărturar occidental. Apoi l-am descoperit pe Goethe, l-am descoperit pe Thomas Mann, l-am descoperit pe Jung şi, deodată, mi-am dat seama de dimensiunea mitică a acestor lucruri, că ele nu se reduc doar la forma academică. În consecinţă, am sentimente foarte profunde faţă de această ţară".

Cea de-a treia idee esenţială este că, studiind cartea clasică a lui Denis de Rougemont, Love in the Western World, Campbell identifică în această lucrare originile povestirilor arthuriene. Campbell a denumit amor acel fel special de iubire, care combina sexualitatea erosului cu agapē, iubirea caritabilă, milostivenia, punând un accent deosebit pe caracterul unic al relaţiei dintre două persoane. Aşadar, amor implică existenţa a două individualităţi distincte, ale căror vieţi sunt inspirate şi hrănite de relaţia dintre ele. În cadrul relaţiei, niciuna dintre persoane nu-şi pierde individualitatea şi, mai mult decât atât, ambele devin mai pe deplin ceea ce sunt cu adevărat - chiar mai mult decât ar putea deveni dacă nu s-ar avea unul pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei să-şi sacrifice propria identitate.

Aceste trei idei esenţiale au o relevanţă covârşitoare pentru activitatea lui Campbell în ansamblu şi au luat naştere din cercetarea aprofundată a materialelor dedicate temei arthuriene, adunate într-o amplă antologie la biblioteca colecţiilor speciale de la Pacifica Graduate Institute şi în Arhivele OPUS. În ceea ce mă priveşte, am avut un interes deosebit faţă de exemplarul personal al poemului său preferat, Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, dar şi de un mic studiu al poemului scris de Franz Rolf Schröder, intitulat Die Parzivalfrage (Întrebarea lui Parzival), publicat în anul 1925, pe care Campbell l-a achiziţionat, cel mai probabil, în timp ce se afla la München. Exemplarul lui Campbell din Parzival, pe lângă faptul că include câteva note preluate din cartea lui Schröder în format olograf, mai cuprinde şi numeroase sublinieri şi o bogată marginalia, de unde concluzionez că Die Parzivalfrage a avut o importanţă deosebită pentru Campbell, chiar dacă nu l-am găsit citat în niciuna dintre lucrările sale publicate despre povestirile arthuriene.

L-am auzit pentru prima dată pe Campbell depănând povestea lui Parzival la lumina lumânărilor în salonul unui hotel clădit în piatră, aflat undeva pe ţărmurile reci ale Bretaniei, într-o noapte superbă din timpul călătoriei pe care am făcut-o împreună în Franţa, după o cină pe cinste, cu stridii culese din golful pe care îl puteam vedea de la fereastra restaurantului. A fost o noapte de pomină, atât de emoţionantă încât un bătrân avocat din New York a izbucnit în lacrimi în momentul în care Campbell a învăluit micul nostru grup în vraja fără seamăn a cuvintelor sale. Probabil că l-am auzit pe Campbell spunând povestea lui Parzival de peste douăzeci şi cinci de ori de-a lungul tot atâtor ani, şi tot aş mai avea multe de învăţat din această carte a lui Franz Schröder.

Am citit Die Parzivalfrage, subliniind pasajele-cheie dedicate mitului ridicării la cer, pe care nu l-aş fi asociat niciodată cu poemul lui Wolfram, neauzindu-l analizat de Campbell. Schröder susţine că mitul este de origine iraniană, având variaţii ermetice, neoplatonice şi gnostice, care au legătură cu ridicarea la cer a sufletului după moarte sau care se manifestă în timpul transelor extatice vizionare care au loc uneori în timpul vieţii. Schröder ne direcţionează spre povestea lui Wolfram despre originile celeste ale Sfântului Graal - o temă pe care Henry şi Renée Kahane au dezvoltat-o cu mare succes în publicaţiile lor.

Apoi, când l-am rugat pe bibliotecarul care avea în grijă colecţiile speciale de la Pacifica (Richard Buchen, care mi-a fost de un inestimabil ajutor) să-mi trimită fotocopiile paginilor din exemplarul lui Campbell din Die Parzivalfrage, cu adnotările fine făcute de acesta cu creionul, am constatat că subliniasem exact aceleaşi pasaje pe care le subliniase şi Campbell. În acel moment am ştiut că sunt pe drumul cel bun şi că venerabilul maestru continua să îmi şoptească de dincolo de mormânt - la fel cum vocea lui Merlin este purtată de vântul care şuieră printre pinii din pădurile Bretaniei, după ce Vivian a aruncat vraja morţii asupra lui, ţinându-l prizonier pe bătrânul vrăjitor într-un turn de păducei înfloriţi.

În afară de Die Parzivalfrage a lui Schröder, mai sunt şi alte câteva documente-cheie din Colecţia Joseph Campbell care indică trecerea autorului de la perspectiva celtică la mitologiile orientale în aprofundarea temei arthuriene, o schimbare care a constituit elementul catalizator pentru o percepţie cu adevărat globală şi comparatistă asupra mitului în general şi asupra povestirilor Sfântului Graal în mod special, care a devenit emblematică pentru geniul său unic, capabil de această sinteză creatoare. Această schimbare poate fi observată pe parcursul mai multor pagini care conţin note foarte vechi (având sintagma "Lovitură dureroasă" ca notă subliniată), lucru ce indică impactul scrierilor lui Leo Frobenius asupra propriei sale opere. Există o pagină care dezvăluie acest proces în desfăşurarea lui, prezentând notele lui Campbell scrise în limba germană, care sugerează paralele între miturile paleolitice, eritreene, inuite, egiptene, nordice şi arthuriene, care se învârt în jurul unor teme precum "Călătoria în noapte pe mare" (Nachtmeerfahrt, preluată de la Frobenius şi Jung); "Învierea din morţi" (Wiedergeburt); "Lovitura dureroasă" şi "Lancea sângerândă"; miturile "Burţii balenei" (Walfisch mythe); "Regicidul ritual" (Rituelle Königsmord); "Lupta cu balaurul" (Drachenkampf) şi "Regele Pescar" din povestirile Sfântului Graal. Datarea unei alte pagini (în 1927) arată că aceste completări ale motivelor prezente în povestirile care au Graalul ca temă centrală nu fuseseră încă elaborate de Campbell în teza sa de masterat - totuşi, acestea începuseră să capete contur în momentul în care Campbell îşi încheia studiile la Columbia. Paginile ulterioare din acelaşi fascicul demonstrează clar influenţa pe care Frobenius a avut-o asupra sa, prezentând citate în limba germană, copiate din Das Zeitalter des Sonnengottes şi Und Afrika Sprach; în plus, în paginile finale ale fasciculului apare o notă despre Osiris, preluată din Wandlungen und Symbole der Libido, fapt care ne semnalează că exista deja interesul faţă de Jung.

Un alt indiciu al noilor influenţe estice ale lui Campbell în studiul mitologiilor Graalului îl reprezintă o pagină de note care au la bază ideile preluate dintr-o carte în limba franceză, scrisă de Basilide, Essai sûr la tradition celtique, care sugerează că bisericile caldeene şi celtice (l'Église chaldéenne şi l'Église celtique) s-au născut ambele din Biserica-Mamă din Ierusalim (l'Église-mère de Jérusalem) şi au fost unite prin sinteză (Le Saint Graal est le lien entre elles) de către Biserica Sfântului Graal din nordul Scoţiei. Aceste comparaţii trasate între extraordinara varietate de mitologii (neolitică; din Epoca Bronzului cretan, egipteană şi a Orientului Apropiat; greco-romană; celtică; nordică; hindusă; budistă; creştină) vor avea un ecou puternic în comentariile şi conferinţele lui Campbell despre povestirile arthuriene ce au ca temă centrală Sfântul Graal. În timp ce teza sa din 1927 arată interesul, la modă pe atunci, faţă de scrierile antropologice ale lui Sir James Frazer şi Jessie Weston - care se concentrau pe zeii fertilităţii asociaţi ciclurilor naturale, morţi şi renăscuţi în perioadele propice împerecherii şi pe timp de furtună -, concepţia lui Campbell se lărgeşte semnificativ pentru a îmbrăţişa o abordare de-a dreptul globală şi multiculturală a domeniului mitologiei comparatiste.

Fără îndoială, această tendinţă a fost alimentată şi încurajată de prietenia lui Campbell cu Heinrich Zimmer, din 1941 până în martie 1943, în anii exilului lui Zimmer din Germania nazistă. Zimmer a murit subit din cauza unei pneumonii (părerea lui Campbell fiind aceea că Zimmer o dobândise pe vremea când se afla în tranşeele Primului Război Mondial), "spre stupoarea şi imensa durere ale tuturor celor care îl iubeau". După moartea lui Zimmer, Campbell a întreprins eroicul demers de editare şi traducere a voluminoasei opere a marelui său mentor - o sarcină care a durat mai bine de treisprezece ani, pe care Campbell a numit-o "o muncă imens de grea, dar o adevărată încântare". Lucrarea cea mai importantă dintre acestea, ţinând cont şi de ceea ce ne interesează pe noi, fireşte, este The King and the Corpse, publicată pe 26 martie 1948, în ziua în care Campbell împlinea 44 de ani. Această carte include un capitol minunat, numit "Four Romances", care exemplifică abordarea comparatistă plină de talent şi prolifică a lui Zimmer a poveştilor lui Gawain, Lancelot, Merlin şi Yvain. În acest tip de abordare, sinteza creatoare a misticismului celtic şi oriental, care defineşte preocuparea lui Campbell faţă de tema arthuriană, este executată cu măiestrie şi graţie. Multe dintre materialele redactate la maşina de scris, pe care Zimmer le folosea ca suport pentru prelegerile pe care le-a susţinut despre aceste poveşti, se găsesc, de asemenea, în Colecţia Joseph Campbell.

Permiteţi-mi să închei cu o precizare legată de sursele pe care le-am folosit pentru selecţiile din opera lui Campbell, cele care stau la baza poveştilor şi comentariilor care se regăsesc în textul volumului de faţă. Am preluat din înregistrările audio ale unor conferinţe care ne-au fost puse la dispoziţie din Colecţia Audio Joseph Campbell de către Fundaţia Joseph Campbell. Dintre acestea enumăr: "Arthurian Tradition" (I.6.3), "The Grail Legend" (I.6.4), "The Forest Adventurous" (I.6.5) şi "Grail Mythology" (II.1.8). Am folosit, totodată, casetele audio ale înregistrărilor unor prelegeri rămase nepublicate, de asemenea stocate în Colecţia Joseph Campbell: L181 Esalen, L769 Holy Grail 1, L770 Holy Grail 2, precum şi din colecţia mea personală de casete înregistrate în timpul unui seminar intitulat "Myths and Mysteries of the Great Goddess", ţinut la Casa Maria din Montecito, California, în 7 aprilie 1983. În plus, am mai preluat material şi din transcrierea unei prelegeri numite "Psyche and Symbol", care mi-a fost oferită cu generozitate de David Kudler, precum şi fragmente din eseul lui Campbell "Indian Reflections in the Castle of the Grail", publicat în The Celtic Consciousness. În cele din urmă, am făcut referire şi la selecţii ale unor secvenţe înregistrate care nu au mai fost incluse în materialul final dat spre publicare, care se află în Colecţia Joseph Campbell, cu transcrieri realizate de Fundaţia Joseph Campbell. Scopul meu, în fiecare dintre aceste cazuri, a fost să păstrez nu numai integritatea prelegerilor originale, ci şi coerenţa relatărilor asociate cu poveştile individuale despre diverşii cavaleri plecaţi în căutarea Sfântului Graal. Aceasta a necesitat o anumită selecţie şi preluare din mai multe materiale de arhivă, astfel încât, de exemplu, povestea lui Parzival s-a conturat pe baza diferitelor surse preluate din materialele numite mai sus.

(Evans Lansing Smith)

Cuvânt înainte şi prefaţă la Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia.
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte
de Roger Moorhouse

Aproximativ 3 milioane de soldaţi germani au fost luaţi prizonieri de Uniunea Sovietică în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ca woina pleni ("prizonieri de război"), au fost încolonaţi în marşuri, au fost abuzaţi şi forţaţi să lucreze în vasta reţea de lagăre a lui Stalin, drept răzbunare pentru ororile pe care războiul lui Hitler le dezlănţuise asupra poporului sovietic. Se estimează că până la repatrierea ultimului dintre aceşti prizonieri - în 1956, la mai bine de un deceniu după sfârşitul războiului - o treime dintre ei, în jur de 1 milion, au murit din cauza maltratărilor, malnutriţiei şi bolilor.

În ciuda acestor cifre, foştii prizonieri de război germani abia dacă au fost amintiţi şi cu atât mai puţin s-a scris despre ei. Au fost ignoraţi în mare parte, ca amintiri dureroase şi stingheritoare ale războiului pierdut, ale regimului nazist şi ale tuturor soldaţilor care nu s-au mai întors de pe front. Mai mult, discursul postbelic german a devenit dominat de sentimentul copleşitor al propriei vinovăţii: ruşine pentru Holocaust, pentru agresiunile şi excesele militare, ca şi pentru tratamentul brutal acordat prizonierilor şi civililor inamici.

În lumea aceea sumbră n-a fost loc şi pentru tratarea cu obiectivitate a destinului foştilor prizonieri de război germani sau, de fapt, pentru orice i-ar fi prezentat chiar pe germani ca victime.

Toate acestea ar trebui să servească drept explicaţie pentru caracterul atât de necesar al memoriilor lui Lothar Herrmann. Născut într-o familie modestă din Breslau (actualmente, Wrocław, Polonia) şi trimis la ucenicie ca zugrav-vopsitor, el a avut parte de o tinereţe lipsită de evenimente şi, în mare măsură, apolitică înainte de a fi recrutat, în 1940, într-o divizie de vânători de munte a Wehrmacht-ului. A participat apoi la invazia URSS-ului în vara anului 1941, alături de aliaţii români ai Germaniei, încheind operaţiunile din Odessa, pe coasta Mării Negre.

Deşi interesantă în sine, cariera militară a lui Herrmann este prezentată succint, iar cea mai mare parte a cărţii acoperă perioada de după capturarea sa, ea însăşi un episod dramatic în toamna anului 1944, când unitatea lui a fost abandonată după ce trupele române alături de care se retrăgea au întors armele în urma arestării generalului Antonescu. După o goană disperată pentru a ajunge în siguranţa liniilor germane, cu Armata Roşie urmărindu-I îndeaproape, Herrmann şi camarazii săi au fost luaţi prizonieri, iniţial de români, apoi de sovietici şi - aproape inevitabil - au fost înghesuiţi în vagoane de vite pentru o lungă călătorie spre Est, spre o soartă necunoscută.

Experienţele lui Herrmann, ca prizonier de război în Uniunea Sovietică, au fost devastatoare, caracterizate prin repetate brutalităţi, maltratări şi constanta ameninţare a bolilor. Dispreţul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: "Noi nu mai eram fiinţe umane. Nu mai eram nimic."

La sfârşitul războiului, Herrmann a estimat că, la nici un an după capturarea sa, doar o treime din prizonierii iniţiali mai erau în viaţă, unii fiind victime ale dizenteriei şi malnutriţiei.

Herrmann a avut însă noroc. Pus să muncească într-o serie de colhozuri şi apoi într-o fabrică de maşini, o fabrică de pâine şi în bucătăria unui lagăr, Herrmann era decis să supravieţuiască acestui calvar, ajutat şi de posibilitatea de a-şi folosi abilităţile de vopsitor şi decorator, evitând astfel adesea cele mai oneroase - şi letale - munci necalificate.

Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiar multora. Era o lume, a scris el, unde "melancolia şi indiferenţa, empatia şi cruzimea" trăiau umăr la umăr. O lume care avea parte, poate, de fapte ocazionale de bunătate, dar în care domneau, de asemenea, tertipurile birocraţiei, paranoia paralizantă şi absurd şi - cel puţin pentru prizonieri - temerea permanentă a trimiterii în "Siberia", codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

În pofida avantajelor avute, Herrmann a încercat totuşi să evadeze, fugind, în timp ce zugrăvea un apartament, în estul Ucrainei şi bucurându-se de câteva zile de libertate, înainte de a fi recapturat de miliţienii sovietici. A reuşit să scape de Siberia, dar a fost trimis în centrul Kazahstanului - cu 1.500 de kilometri mai spre est decât punctul cel mai răsăritean atins de compatrioţii săi în timpul războiului - într-un lagăr unde mai erau internaţi letoni, lituanieni, japonezi, coreeni, ba chiar şi spanioli din fosta "Divizie Albastră": un amestec de rămăşiţe umane ale războiului şi ocupaţiei.

Pentru mulţi dintre cei ca Herrmann, libertatea dobândită în cele din urmă a fost dulce-amăruie. Desigur, bucuria eliberării din lagărele de muncă sovietice a fost copleşitoare, totuşi pentru mulţi prizonieri a fost umbrită de teama faţă de ceea ce-i aştepta în patrie. Casele unora dintre ei - cei din Pomerania, Prusia Orientală, Silezia sau Sudetenland - nu se mai aflau în teritoriul Germaniei, astfel că aveau să revină ca refugiaţi într-un nou stat german, RDG-ul. Pentru alţii, eliberarea a însemnat confruntarea neaşteptată cu ororile, amărăciunile şi distrugerile cauzate de război. Herrmann şi-a amintit, de exemplu, cum trenul în care se afla a fost atacat cu pietre de o mulţime ostilă, pe când trecea spre vest prin Polonia.

Experienţe ca acestea fac din memoriile lui Herrmann un document atât de remarcabil, care este, în acelaşi timp - în mod plăcut - o poveste bine scrisă, nu doar plină de evenimente. Pusă în pagină de Klaus Willmann, în urma interviurilor cu Herrmann, relatarea este plină de viaţă, antrenantă şi abundând în episoade - de exemplu, capturarea lui Herrmann de către sovietici - a căror descriere are o natură aproape cinematică.

Iată de ce această carte este un memento intens al unui capitol din istoria modernă, care a primit rareori atenţia meritată. Pentru dramă şi pentru interesul uman în sine, soarta miilor de prizonieri de război germani - expediaţi în sălbăticia întinderilor Uniunii Sovietice pentru a ispăşi prin muncă invazia brutală a ţării lor - s-ar clasifica printre cele mai importante episoade ale războiului şi ale urmărilor sale. Cu toate acestea, în afara unui cerc restrâns de specialişti, subiectul este, în general, ignorat. Rămâne de văzut dacă această temă se va dezvolta pe viitor sau va găsi un ecou şi un public favorabil, însă povestea lui Lothar Herrmann este, cu siguranţă, remarcabilă şi merită citită.

(Roger Moorhouse, 2019)

*
Prefaţă
de Klaus Willmann

Am ajuns la Lothar Herrmann, în Garmisch-Partenkirchen, în urma articolului Brusc, lumea noastră s-a prăbuşit, apărut pe 22 iunie 2016 în Münchner Merkur.

Încă de la prima întâlnire, el a dorit să-mi sublinieze cât de fericit era la gândul că tinerii de astăzi sunt capabili să trăiască în pace.

Ei n-ar trebui să aibă parte niciodată de şcoala loviturilor grele prin care am fost nevoiţi să trecem eu şi atâţia dintre contemporanii mei. În acelaşi timp însă permite-mi să atrag atenţia că cei care nu ştiu nimic despre trecut sau despre ce a implicat el vor fi cu siguranţă incapabili să înţeleagă prezentul. Deşi nici generaţia mai tânără şi nici politicienii de azi n-au simţit pe pielea lor războiul, putem doar să sperăm că ne putem baza pe ei pentru a proteja prosperitatea de care societatea noastră se poate bucura acum şi pentru obţinerea căreia am trudit din greu după război. Faptul că sunt, probabil, unul dintre ultimii martori ai acelei epoci mă motivează şi mai mult să păstrez pentru posteritate amintirea experienţelor mele de război.

Întrucât mi se recunoscuse meritul de coautor al cărţii U-188: A German Submariner's Account of the War at Sea, 1941-1945 (Klaus Willmann / Anton Staller, Ed. Pen & Sword, 2015), am decis să urmez aceeaşi metodă cu Marşul morţii prin Rusia şi astfel mi-am asumat rolul de autor al lucrării de faţă. Ca atare, deşi cartea apare sub numele meu şi este povestită la persoana întâi, povestea şi amintirile îi aparţin lui Lothar Herrmann, aşa cum mi le-a descris în numeroasele noastre întâlniri. De ce am ales această modalitate?

După îndelungi frământări, am rămas cu convingerea că este cu siguranţă cea mai bună cale de a le arăta cititorilor noştri cum dictatorii tuturor statelor implicate în război şi-au condamnat tinerii la mizerie şi la moarte, fără milă şi fără a se gândi la urmări.

(Klaus Willmann)

Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică - Corneliu Coposu sub lupa Securităţii

 

Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică

Dieu ne nous a pas ordonné de vaincre, mais de ne pas être vaincus (Claudel)

Mulţumesc autorului şi domnului Ion-Andrei Gherasim, preşedinte executiv al Fundaţiei Corneliu Coposu, pentru invitaţia de a scrie cuvântul introductiv al acestei cărţi. E o onoare, dar şi o provocare, căci aparent trebuia făcută o alegere între vocea obiectivităţii şi cea a unei irepresibile subiectivităţi. Până la urmă am lăsat cele două voci să coabiteze, fără însă a se confunda. Nu l-am cunoscut personal pe Corneliu Coposu, dar am avut şansa să citesc despre domnia sa chiar înainte de decembrie 1989 în cartea de memorii a lui Nicolae Carandino, care fusese publicată în exil în 1986 cu titlul "File de Istorie". Fără această mărturie a lui N. Carandino, fără mulţi alţii de la care am receptat diverse mărturii şi analize, fără mărturiile despre experienţele carcerale din familia mea, acest mic eseu nu putea exista. Am să amintesc aici numai câteva nume, cerându-mi iertare celor pe care i-am uitat: Doina Alexandru, Ana Blandiana, Ion-Andrei Gherasim, Dan Grigore, Gh. Gussi, Paul Lăzărescu, Dan Pavel, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Tudor-Călin Zarojanu.

Corneliu Coposu sub lupa Securităţii este o carte pe cât de curajoasă, pe atât de actuală. Cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât avem mai mare nevoie de cunoaşterea trecutului pentru a înţelege încotro ne îndreptăm. Regimurile totalitare de ieri, tentaţiile totalitare de azi ştiu bine că o condiţie necesară a naşterii Omului Nou este ignorarea trecutului. Şi trecutul însuşi e ambivalent: vrem să ne aducem aminte numai de anumite lucruri. Identitatea unei comunităţi e dată chiar de această întoarcere interesată spre trecut: împreună decidem ce vrem să valorizăm, implicit şi ce vrem să uităm.

Tocmai acest împreună se cristalizează în jurul unei memorii comune, adică a unor evenimente din trecut şi a unor personalităţi. Personalităţile sunt acelea care pot încarna valorile comune. După căderea comunismului, Corneliu Coposu era un candidat ideal pentru a intra în panteonul unei memorii naţionale în acelaşi timp înnoite şi regăsite. Dar tocmai din acest motiv, la apariţia sa pe scena publică, a fost primit cu un cât se putea de ostil foc de întâmpinare din partea statului care nu dorea să se decomunizeze.

"Utopicul" era luat în serios

În 1990, principalul "defect" al foştilor deţinuţi politici, mai ales al celor care participau la lupta politică, era că doreau să dea ei înşişi sens suferinţei lor şi în general memoriei crimelor comunismului. Prin prezenţa lor activă după 1989, aceşti adevăraţi supravieţuitori ne-au dat elementele care ne ajută să înţelegem mai bine cum au traversat perioada totalitară, nu numai ce preţ au plătit, ci şi de ce.

Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa. Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului. Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul totalitar. Şi nu era uşor de găsit justa măsură între supra-interpretarea documentelor şi riscul de a restitui, împreună cu adevărul acestora, şi minciuna intrinsecă intenţionalităţii legate de contextul producerii lor.

Sigur că această metodă răspunde tocmai naturii specifice a confruntării între omul Coposu şi instituţia Securităţii ca parte a Partidului-Stat. E o reuşită datorită atitudinii victimei violenţei totalitare în raporturile sale cu agenţii represiunii. Această atitudine este în centrul problematicii literaturii concentraţionare. Dar aici vorbim mai ales despre momente de dincolo de zidul închisorii. România comunistă însăşi este închisoarea în care trăieşte Corneliu Coposu după ce este "eliberat" din închisoarea propriu-zisă. Şi alege să nu evadeze pentru că are o misiune. O misiune şi o atitudine imposibile de înţeles, absurde chiar din perspectiva autorităţilor comuniste, care-l şi numesc "Utopicul".

Dar, aşa cum o vedem foarte bine pe parcursul acestei cărţi, acest "utopic" era luat foarte în serios de Securitate. Asta o vedem prin complexitatea şi persistenţa supravegherii de până la ultima arestare din 12-15 decembrie 1989. Securitatea, ca forţă represivă a regimului, dorea cu câteva zile înainte de căderea regimului să ştie nu numai ce face Corneliu Coposu, ci şi ce gândeşte, într-un moment în care realitatea geopolitică făcea improbabilă supravieţuirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Fostul deţinut politic era deci luat în serios, dar imposibil de înţeles de cei care îl anchetau: atitudinea sa venea dintr-un registru şi dintr-o lume inaccesibile mental agenţilor respectivi. Totuşi, el era destul de bine cunoscut încât Securitatea să ştie că, după iminentele schimbări, Coposu va avea un cuvânt de spus. Şi a avut.

Statura anticomunistului de cursă lungă

Din 1947, Coposu a devenit o victimă a represiunii unui stat în curs de sovietizare. Dar tocmai asta îi permisese să privească de la începutul perioadei comuniste direct în ochii Securităţii şi, dincolo de ea, în ochii unui Partid-Stat aflat în permanentă impostură. După 1989, statul care reuşise atâta timp să guverneze prin frică se vedea în poziţia de a-i fi lui frică. Nu mai putea recurge la fel de uşor la violenţă pentru ca adevărul imposturii şi al crimelor sale să nu fie spus. Atunci a atacat mediatic credibilitatea celor care puteau spune acest adevăr. Prin poziţia sa de preşedinte al PNŢCD, dar şi prin atitudinea de dinainte de 1989, Corneliu Coposu era probabil cel mai mare pericol pentru cei identificaţi chiar de el ca fiind "criptocomunişti". Iar criptocomuniştii renunţaseră chiar şi la partidul comunist, dar nu puteau renunţa la lupta pentru condiţionarea memoriei colective a perioadei comuniste. Această luptă va deveni singura luptă ideologică semnificativă din viaţa noastră politică după 1990.

Rostirea postcomunistă a adevărului represiunii era numai o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru depăşirea memoriei instituţionale şi colective a comunismului ceauşist. Aceste adevăruri trebuiau puse la baza construcţiei unei noi comunităţi politice, iar asta cerea existenţa unor vectori politici. Corneliu Coposu, alături de câţiva alţi reprezentanţi ai partidelor istorice, era unul dintre foarte puţinii care puteau converti credibil legitimitatea morală de supravieţuitor al represiunii în legitimitate politică.

În consecinţă, nu numai statutul său de victimă a violenţei statale devine o miză politică în sine, ci în general statutul de victimă al foştilor deţinuţi politici devine ţinta atacurilor mass-media controlate de putere. Aceasta identificase pericolul revenirii reprezentanţilor unei elite ce fusese decimată tocmai pentru că era o ameninţare potenţială la adresa elitei statului comunist. La nivelul conducerii Frontului Salvării Naţionale, care reuşise să transforme literalmente peste noapte structurile statului comunist în structuri "revoluţionare", era cunoscut "cazul" Coposu. Toate mijloacele mediatice şi instituţionale ale statului sunt deci mobilizate încă din ianuarie 1990 pentru a-l ataca, minimiza, ironiza, calomnia, ameninţa etc. pe Corneliu Coposu. Arătând astfel că în continuare îl luau în serios. Aceste atacuri nu erau de tip politic, ci erau împotriva memoriei unei altfel de elite, a unui alt tip de om politic şi de partid, împotriva memoriei unei alte Românii. Atunci începe un război imagologic asupra trecutului recent care continuă sub diverse forme şi azi.

Principalele sale coordonate sunt însă diferite. Memoria suferinţelor îndurate de deţinuţii politici din vremea comunismului face parte din memoria colectivă, chiar dacă este departe de a primi locul care i se cuvine în mitologia naţională. În 1990, propaganda oficială împotriva deţinuţilor politici şi a unor dizidenţi anti-FSN distingea România între celelalte state în care regimul comunist tocmai căzuse şi în care, în mod logic, victimele fostului regim erau oficial onorate, nu calomniate. Violenţa simbolică împotriva victimelor comunismului făcea ca statul român să-şi asume simbolic continuitatea cu statul comunist. În 1990 metodele diferă, deşi în 28-29 ianuarie sau 13-15 iunie nu difereau aşa de mult, dar victimele rămân aceleaşi.

Cu astfel de metode, statul post-revoluţionar reuşeşte să împiedice atunci o încă posibilă întâlnire între marea majoritate a românilor şi partea de istorie şi de memorie de care aveau nevoie pentru o schimbare autentică. Dar în paralel se afirmă şi o Românie minoritară anticomunistă, una care are nevoie de mituri. Mitul Corneliu Coposu atunci se naşte. Acesta era nu numai o dublă victimă a statului comunist şi a celui postcomunist, ci şi, plecând de aici, un lider devenit un adevărat mit politic încă din timpul vieţii sale.

Nu este aici locul să mergem mai departe cu descrierea rolului pe care îl are Corneliu Coposu în viaţa politică de după 1989. Trebuie numai subliniată măsura în care reuşeşte să transforme multitudinea de resurse utilizate împotriva sa de către stat înainte şi după 1989 în resurse în favoarea crezului său politic.

Corneliu Coposu nu apare în 1990 ca o victimă şi ca un simplu opozant, ci ca un lider politic care construieşte instituţii, reuşeşte să dea credibilitate proiectului renaşterii PNŢ, apoi face posibilă Convenţia Democratică. Aşa apare şi mitul Coposu, creat de el însuşi, dar şi de o nevoie colectivă a zonei anticomuniste. Nu era deci un mit al colectivităţii naţionale, ci numai a unei părţi a acesteia, a celei neimpresionate de propaganda statală. La nivelul acestei părţi din societate se va naşte o cultură politică anticomunistă ale cărei trăsături au fost definite în bună măsură încă din 1990 de discursul politic al lui Corneliu Coposu. Această parte din societate depăşea semnificativ electoratul efectiv al PNŢCD, ceea ce şi explică de ce Coposu, în ciuda faptului că e preşedintele PNŢCD, e şi principalul element federator al majorităţii forţelor politice şi civice care sunt anti-Iliescu şi anticomuniste. Resursa mitologică hrăneşte liderul politic anticomunist şi reciproc, cerc virtuos cu atât mai remarcabil cu cât nu-l regăsim în viaţa noastră politică de după 1989 decât în cazul de faţă.

Liderul charismatic

Politologii de azi, toţi cei care vor să înţeleagă realitatea postcomunismului, una care produce şi realitatea regimului politic românesc de azi, vor găsi în Corneliu Coposu sub lupa Securităţii o lecţie de atitudine politică, intelectuală, morală şi un comportament care explică charisma paradoxală a omului politic Corneliu Coposu. Charisma sa e paradoxală în raport cu războiul imagologic care s-a dus împotriva sa şi a apropiaţilor săi politici din primele zile postrevoluţionare. Era prezentat mediatic ca depăşit, bătrân, urât estetic şi urât de popor, vânzător de ţară, răzbunător etc. Sicriul îi este simbolic pregătit de manifestanţii anti-opoziţie din 28-29 ianuarie 1990. De la acel sicriu, din TAB-ul trimis de conducerea FSN în care pare că fuge de popor precum Ceauşescu câteva săptămâni înainte, Corneliu Coposu se transformă treptat în cel mai remarcabil om politic român de după căderea comunismului. Această răsturnare de situaţie e o caracteristică a marilor lideri politici.

Charisma sa e paradoxală şi pentru că mass-media de după moartea sa, în rarele momente când îşi reaminteşte de "Senior", nu vorbeşte despre lider, pune accentul pe calitatea sa de victimă a represiunii, a Securităţii, a regimului comunist şi postcomunist. Aceasta este principala caracteristică a felului în care memoria naţională e dispusă să şi-l reamintească pe Coposu. Această memorie naţională e ecoul unui colectiv şi dublu sentiment de vinovăţie: vinovăţia faţă de laşitatea larg majoritară de dinainte de 1989 şi vinovăţia pentru atitudinea la fel de larg majoritară din 1990.

Începutul schimbării de atitudine a avut loc treptat, un rol importat l-a avut serialul Memorialul Durerii, procesul ajungând la apogeu în atmosfera din jurul dispariţiei celui care devine, de data asta pentru majoritatea mass-media, "Seniorul". Dar construcţia noului mit naţional nu a fost numai rezultatul unei autentice emoţii colective, ci şi al unor convertiri ipocrite. Corneliu Coposu a fost în mod artificial depolitizat pentru a fi mitizat şi naţionalizat. O mitizare care ascundea omul politic în favoarea statutului de victimă, în favoarea modelului moral.

Sigur că omul politic Coposu e greu de înţeles în afara acestor caracteristici, în afara suferinţei, în afara relaţiei de moştenitor politic al lui Iuliu Maniu, şi prin acesta a idealurilor naţionale şi a unei legitimităţi istorice. Dar statura sa nu pleacă de la aceste caracteristici. Ci chiar de la faptul că este în primul rând un om politic, cu toată nobleţea azi pierdută a acestei vocaţii. Şi nu unul format în vremuri normale pentru vremuri normale. Circumstanţele excepţionale şi memoria experienţei familiale, laolaltă cu adoptarea unui model politic ca Iuliu Maniu, l-au ajutat să înţeleagă politica drept o producătoare de istorie şi ideea de lider politic ca fiind acela care are drept miză supravieţuirea statală şi a comunităţii naţionale.

Personajul Coposu, aşa cum îl putem citi şi în această carte, nu e o simplă victimă, nu este nici un "utopic", ci este omul politic care are curajul confruntării cu istoria. Un om politic supus represiunii, dar dacă alţii nu ştiau de ce suferă, Corneliu Coposu ştia de ce suferise şi de ce trebuie să sufere câtă vreme regimul comunist supravieţuia.

Credinţa sa creştină e cheia înţelegerii seninătăţii sale în faţa ameninţărilor la care îl supune regimul. Dar nu trebuie să exagerăm vocaţia sa de martir, deşi istoria putea să meargă şi în acea direcţie. Nu a mers. Coposu nu este un sfânt al închisorilor, anticomunismul său nu este numai moral, ci şi politic. Personalitatea sa nu este una radicală. Misiunea pe care o primise de la Maniu făcea din supravieţuirea sa un scop în sine, independent de legitimul instinct de autoconservare. Deşi modelul său politic şi uman e Iuliu Maniu, pentru a-şi îndeplini (pro)misiunea, Coposu nu trebuia să-i împărtăşească soarta tragică.

De altfel, aceasta este o altă caracteristică a marilor lideri: trebuie să creadă în ei, în rolul lor providenţial. Trebuie să ştie să supravieţuiască în condiţii ostile pentru că reprezintă ceva mai mult decât simpla lor persoană. Ceea ce se numeşte "traversarea deşertului" e însă o perioadă cu atât mai dramatică cu cât acest "deşert" e o perioadă totalitară. Atunci devine important să răspundem la întrebarea dacă Coposu s-a "adaptat" vieţii în comunism după ce a fost eliberat.

Regimul îl marginalizează, continuă represiunea sub diverse forme tocmai pentru că prin atitudinea sa arată că rămâne un pericol. Dar refuzul de a accepta minciunile regimului nu face din Coposu un inadaptat: are o viaţă socială, testează prudent limitele libertăţii sale supravegheate şi, mai ales, încearcă să-şi comunice ideile. Coposu, în contextul totalitar, nu este un om revoltat, este un militant al cauzei sale istorice. Charisma pe care o degaja încă de atunci venea din energia cu care îşi apăra punctele de vedere, venea şi dintr-o luciditate politică incontestabilă pe care o împărtăşeşte fără prea multe reţineri.

Toate aceste observaţii ne ajută să înţelegem atitudinea lui Coposu în faţa anchetatorilor aşa cum reiese din lucrarea de faţă. Decisivă este observaţia autorului despre una dintre declaraţiile acestuia: "Prevăzând parcă faptul că aceste declaraţii vor rămâne posterităţii..." (p. 92), observaţie care trebuie completată cu o alta, de data aceasta chiar a lui Corneliu Coposu: "Istoria unui popor este ţesută din biografia conducătorilor ei" (p. 402). Deşi în acel moment Coposu e departe de a fi un conducător, nu ne putem împiedica să vedem în această declaraţie un semn al dorinţei de exemplaritate în raport cu propria sa biografie.

Aşa înţelegem şi cât de absurde rămân acuzaţiile de colaboraţionism aduse lui Corneliu Coposu. Într-o notă din 1968 despre poziţia sa aflăm că vede "falimentul economic şi ideologic al comunismului ca fiind total şi că este convins că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din chiar mijlocul lui şi nu va veni din afară" (p. 185), dintr-o notă din 1980 dată de un informator găsim o altă idee semnificativă pentru atitudinea sa: "Regimul comunist din România chiar dacă va sta la putere 100 de ani, este un regim tranzitoriu; nu s-a cununat cu destinul neamului românesc şi există deasupra Partidului Comunist nişte interese care rămân eterne naţiunii române" (p. 186). Corneliu Coposu nu putea colabora cu regimul comunist atât pentru că nu credea în ireversibilitatea lui, spre deosebire de majoritatea semenilor săi, cât şi pentru că naţionalismul său manist nu putea fi păcălit de discursul naţional-comunist caracteristic regimului Ceauşescu.

În aceste declaraţii vedem o dublă soliditate la nivelul valorilor şi la cel al capacităţii de analiză. E o formă de încredere în sine care-l face pe Coposu să intre într-o formă de joc cu Securitatea, în care testează limitele, nu numai că nu se lasă strivit, dar provoacă. Spre exemplu, tot din nota din 1980, deşi ştie că este urmărit şi că Securitatea îi cunoaşte atitudinea, "face o analiză a situaţiei economice din ţară, arătând corupţia endemică a societăţii româneşti, în special cea din rândul nomenclaturiştilor, lipsa totală de informare a populaţiei şi nevoia tot mai mare de a cunoaşte adevărul". În mod deliberat, un astfel de mesaj în acel context şi indiferent unde ajungea, la prieteni sau la duşmani, la potenţiali opozanţi sau la Securitate, era unul profund disruptiv pentru că venea de la un aparent simplu cetăţean al României Socialiste.

Puterea represivă îl obliga să dea declaraţii despre prieteni, despre cei pe care îi întâlnea, despre ce făcea zilnic. Citind declaraţiile din această carte vedem cum îi protejează pe cei cu care intră în contact, totuşi e legitimă întrebarea dacă nu putea să tacă sau să spună mai puţine lucruri. La asta trebuie adăugată şi întrebarea referitoare la dispoziţia sa de a spune Securităţii părerile sale, care de multe ori erau nişte interesante analize. Nu era asta o formă de a-i ajuta?

Aş vrea aici să mă opresc la două elemente ale unui posibil răspuns. Primul este legat de obiectivul principal al Securităţii. Al doilea priveşte obiectivul principal al lui Coposu însuşi.

Securitatea, ca orice forţă represivă dintr-un stat totalitar, are practic toate informaţiile pe care i le solicită celui anchetat. Obiectivul ei principal este să spargă o nucă tare cum era Corneliu Coposu. Încearcă în sensul ăsta să-l golească de conţinutul potenţial molipsitor al credinţelor sale, al adevărului său. Eşecul a fost evident, ca şi încercarea de a-l compromite. Securitatea nu a putut să-l utilizeze în niciun fel pe Coposu, nici măcar în orb, ceea ce a făcut ca monitorizarea sa să fie permanentă şi vizibilă pentru ca acesta să fie pentru mulţi nefrecventabil din cauza fricii acestora de a intra şi ei... sub lupa Securităţii.

Obiectivul lui Coposu este însă mai important, pentru că îl distinge de multe alte cazuri de victime politice, inclusiv de cele ale unor dizidenţi. Siguranţa sa de sine e în contrast cu complexul de superioritate specific ofiţerului de Securitate. Acesta din urmă ştie că are toate informaţiile, apoi se prevalează şi de un aparent drept de viaţă şi de moarte în raporturile cu cel anchetat.

Securistul avea prin definiţie acest complex de superioritate în faţa lui Coposu, dar răspunsul celui din urmă ţine mai mult de retorica politică decât de aceea a unei victime. Prin această subtilă insolenţă, Coposu-cel-din-arhive demonstrează măsura în care complexul de superioritate al anchetatorului nu e justificat şi că luciditatea istorică a fost tot timpul de partea celui aparent infinit de slab. La fel de infinit pe cât primului îi părea că va dura comunismul. Anticomunismul lui Coposu nu a făcut să cadă comunismul, dar reuşeşte o serie de mici victorii în confruntarea directă cu agenţii regimului şi, plecând de la disimetria raportului între anchetatul Coposu şi anchetator, ne semnalează spectaculos fragilitatea puterii celor care aveau atunci toată puterea.

Coposu vede în anchetator un biet agent al unui stat totalitar, prin agent pe acel stat îl priveşte în ochi şi îi spune cu insolenţă adevărurile sale. Pe de o parte, îl îneacă pe anchetator în mici adevăruri făcute să ascundă adevărul său profund. Pe de altă parte, transmite mesaje, analize şi idei către oamenii reali din spatele instituţiilor formale. Ştie că şi la nivelul acelui stat există o fragilitate, implicit şi o umanitate ireductibilă, o formă de raţionalitate dincolo de aparenţa triumfului omului nou. Această umanitate regăsită şi raţionalitate chiar vor doborî totalitarismul. Viitorul preşedinte PNŢCD a folosit statutul său de perpetuu anchetat pentru a transmite acele mesaje care mergeau în sensul trezirii acestei minime raţionalităţi cu potenţial antitotalitar.

Deşi analiza sa era lucidă la nivel istoric, comunismul colapsând din interior, fenomenul nu a fost similar la nivelul comunismului românesc. Dar acest tip de atitudine ne spune ceva important despre tipul de om politic care a fost Corneliu Coposu după 1989. Şi-a transmis mesajele cu consecvenţă chiar atunci când ele păreau politic contraproductive, pentru că nu se adresau unei populaţii de alegători, ci unui popor care trebuia şi el să-şi regăsească treptat umanitatea.

Modelul moral şi riscurile (de)mitizării

Trăim într-o perioadă istorică a suspiciunii. Trecutul e tărâmul de vânătoare al pseudo-cercetătorilor care nu caută adevărul, ci micile detalii artificial scoase din context care bruiază înţelegerea. Implicit fac imposibilă, chiar atunci când este cazul, admiraţia şi existenţa modelelor. Probabil că în raport cu acest tip de risc, autorul ne vorbeşte despre dorinţa sa de a-l "reabilita" pe fruntaşul ţărănist. Pe fond nu avem nevoie de dosarele Securităţii pentru a şti cine a fost Corneliu Coposu. În această carte vedem însă că până şi prin lupa deformantă a acestei instituţii se vede caracterul său şi ne impresionează ideea că el însuşi a lăsat pentru viitor, pe vremea când nu ştia că se va putea exprima liber, expresii ale libertăţii sale de conştiinţă în context totalitar.

În acest sens, e semnificativă concisa autoevaluare pe care şi-o face în testamentul său politic scris în 1994 şi dat publicităţii în 2018: "Cred că mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am să-mi reproşez vinovăţii majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute din dragoste de Patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de puşcărie, de suferinţele îndurate".

Asta ne ajută mai bine să citim coerenţa atitudinii sale înainte şi după 1989. Când, la începutul anilor 1990, se vede cu preşedintele I. Iliescu sau cu şeful SRI V. Măgureanu (amândoi ajungând mai târziu să se laude cu aceste întâlniri), el priveşte în faţă, chiar dacă într-un alt context, acelaşi sistem. Confruntarea sa cu Securitatea şi cu structurile statului comunist are loc de la naşterea acestora şi durează şi după dispariţia lor oficială, de fapt transformarea în forme instituţionale care niciodată nu i-au fost prietene liderului naţional-ţărănist. Putem spune că această confruntare continuă şi azi, pentru că statura fostei victime a represiunii politice rămâne agasantă pentru "moştenitorii Securităţii". Într-o lume a antimodelelor politice, modelul politic Coposu rămâne periculos.

Această inevitabilă luptă pentru memorie subliniază măsura în care marele merit al lui Corneliu Coposu e unul politic: a reprezentat în lupta politică un tip de legitimitate insuportabilă pentru puterea neo-nomenclaturistă. Monarhismul său din 1990 suna strident în acel context, dar aşa completa tipul de legitimitate pe care-l încarna. Atitudinea faţă de Coposu era atunci o hârtie de turnesol şi asta a condus la definirea întregului spectru politic. În confuzia şi obscuritatea postcomunismului, discursul lui Corneliu Coposu era ca un reflector pus atât pe imposturile puterii, cât şi pe fricile societăţii.

Nu era singurul care putea susţine un astfel de discurs politic, dar a fost cel mai credibil, a fost cel care a încarnat acest discurs. De unde şi ura sistemică împotriva sa. De unde şi impresia colectivă cvasiunanimă că moartea sa a deschis drumul către alternanţa politică din noiembrie 1996. Idee pe care o regăsim şi azi, idee semnificativă pentru acel timp. Ca şi cum moartea sa a fost mai convingătoare decât viaţa sa. Această evidenţă pentru contemporanii acelor momente din 1995 şi 1996 e grăitoare pentru importanţa, dar şi natura "mitului" Coposu de atunci. Era evidenţa că cei care deţineau puterea instituţională, economică şi mediatică nu puteau concepe o Românie cu Corneliu Coposu la putere. Oamenilor statului nedecomunizat le era frică de anticomunistul Coposu. Iată o formă de victorie morală a celui care avea cu adevărat sensul statului în faţa celor care-l locuiau ilegitim.

Moartea sa a părut aşadar ca un ultim sacrificiu. Dar de aici a venit şi marea confuzie între modelul moral şi modelul politic. Coposu-omul politic a fost umbrit nedrept de Coposu-modelul moral. Am încercat mai sus să arăt că atitudinea care reiese din documentele Securităţii nu este acea a unui radical, ci a unui strateg. Se distinge de alte posibile modele morale de rezistenţă în faţa comunismului prin inteligenţa politică de a pregăti momentul de după implozia regimului.

Sigur că e el însuşi un constant apărător al ideii importanţei moralităţii în politică, dar asta pentru că trăieşte într-un context dramatic, în care înainte şi după 1989, aşa cum spune şi în testamentul său politic, "lichelele" erau aproape peste tot. Dar apelul la moralitate în politică nu trebuie să fie interpretat ca o confuzie a celor două sfere, cea a acţiunii politice şi cea a credinţelor morale. Coposu însuşi e un credincios greco-catolic care-şi convoacă cu mare atenţie credinţa în discursul public. Coposu e un model politic tocmai pentru că încearcă echilibrul idealului weberian al omului politic, în care etica responsabilităţii pentru ceilalţi nu exclude, ci completează credinţa proprie.

Coposu era şi un realist, care ştia să utilizeze întreaga capacitate mobilizatoare a discursului idealist. Ştia că politica este arta posibilului. Idealurile sale nu erau abstracte: renaşterea PNŢ, apoi unirea opoziţiei politice şi civice într-o alternativă la postcomunişti. În sensul acesta, a fost un învingător, pentru că obiectivele sale ţineau de sfera posibilului şi au fost îndeplinite.

Mai mult decât realizările politice propriu-zise, inteligenţa politică a lui Corneliu Coposu va putea inspira generaţiile de azi şi de mâine. O inteligenţă care nu este una instinctivă, vine nu numai din experienţă, ci şi dintr-o cultură profundă, dintr-o dorinţă de a-şi cunoaşte semenii şi istoria poporului căruia i-a dedicat viaţa. Impresionantă în acest sens este conferinţa din 1986 de la sfârşitul cărţii despre rolul clerului în istoria românilor, lecţie de istorie şi discurs specific patriotismului luminat care-l definea.

Corneliu Coposu nu trebuie canonizat, nici mitologizat, îi trebuie doar dat locul de model politic de care memoria noastră naţională are atâta nevoie: acela al unui un om politic care vrea să se ia la trântă cu o istorie despre care ştie că nu e niciodată scrisă dinainte.

(Alexandru Gussi)

Prolog la O femeie lipsită de importanţă

 

Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prolog

Franţa se prăbuşea. Maşini incendiate, altădată ticsite cu lucruri de preţ, zăceau alandala prin şanţuri. Încărcăturile lor preţioase, de păpuşi, ceasuri şi oglinzi, făcute ţăndări, erau împrăştiate în jurul lor şi de-a lungul a mile întregi de drum neprietenos. Proprietarii lor, tineri şi bătrâni, risipiţi prin praful fierbinte, gemeau sau erau deja morţi. Cu toate acestea, hoardele de oameni continuau să se reverse dincolo de ei, ca un şuvoi fără sfârşit de persoane înfometate şi epuizate, prea îngrozite pentru a se opri.

Se aflau în mişcare zece milioane de femei, copii şi bătrâni, toţi fugind de tancurile lui Hitler ce treceau graniţa dinspre est şi nord. Oraşe întregi se dislocaseră într-o încercare zadarnică de a scăpa de blitzkrieg-ul (război fulger) nazist care ameninţa să-i zdrobească. Discuţiile febrile se refereau la soldaţii germani, dezbrăcaţi până la talie, jubilând de uşurinţa cuceririi lor. Aerul era îmbâcsit de fum gros şi de duhoarea cadavrelor. Copiii mici duceau lipsă de lapte, iar bătrânii cădeau din picioare. Caii, ce trăgeau căruţe vechi, supraîncărcate, se încovoiau şi icneau, leoarcă de sudoare în agonia lor. Valul de căldură din Franţa din luna mai a anului 1940 era martorul celui mai mare exod de refugiaţi din toate timpurile.

Zi de zi, un vehicul solitar îşi croia drum prin mulţime cu o tânără femeie extraordinară la volan. Virginia Hall rămânea adeseori în pană de combustibil sau medicamente, dar îşi vedea mai departe de drum, în ambulanţa ei de producţie franceză, spre inamicul ce avansa. Continua neabătută, chiar şi atunci când bombardierele Stuka germane coborau la joasă altitudine pentru a arunca bombe de 50 kg peste convoaiele din jur, dând foc maşinilor şi lăsând cratere pe drumuri; chiar şi atunci când avioanele de luptă treceau razant pe deasupra vârfurilor copacilor pentru a mitralia şanţurile unde femeile şi copiii încercau să se adăpostească de carnaj; şi atunci când soldaţii francezi îşi părăseau unităţile, abandonându-şi armele şi fugind încotro vedeau cu ochii, unii dintre ei în tancuri; chiar şi atunci când şoldul ei stâng era săgetat de durere de la apăsarea continuă pe acceleraţie cu piciorul său cu proteză.

Acum, la vârsta de 34 de ani, misiunea ei marca un punct de cotitură. Spre propriul său interes, cât şi al răniţilor pe care îi culegea de pe câmpurile de luptă şi îi transporta la spital, nu putea să eşueze iarăşi. Erau multe motivele pentru care îşi punea de bunăvoie viaţa în primejdie, departe de casă, ajutând o ţară străină, când milioane de alţi oameni renunţau. Poate că cel mai important dintre ele era acela că trecuse foarte mult timp de când nu se mai simţise atât de plină de viaţă. Dezgustată de laşitatea dezertorilor, nu era în stare să înţeleagă de ce aceia nu continuau lupta. Dar ea avea atât de puţin de pierdut. Francezii îşi mai aduceau încă aminte că îşi sacrificaseră o treime dintre tineri în Marele Război, şi o naţiune de văduve şi orfani nu avea chef de alte vărsări de sânge. Însă Virginia intenţiona să meargă până la capăt, indiferent unde ar fi purtat-o bătălia. Era pregătită să-şi asume orice fel de riscuri şi să înfrunte orice fel de primejdii. Războiul total împotriva celui de-al Treilea Reich îi putea oferi, în mod ciudat, o ultimă speranţă pentru liniştea sa personală.

*

Totuşi, asta era nimic în comparaţie cu ceea ce avea să urmeze în viaţa acestei femei, ce s-a transformat într-o poveste homerică aventuroasă, plină de acţiune şi dovedind un curaj nemăsurat. Activitatea Virginiei Hall în Franţa din vara anului 1940 era doar o ucenicie pentru o misiune aproape sinucigaşă împotriva tiraniei naziştilor şi a marionetelor lor din Franţa. Ea a ajutat la deschiderea unui nou drum pentru acţiunile temerare de spionaj, sabotaj şi subversiune din spatele liniilor inamice, într-o epocă în care femeile nu se prea remarcau prin eroism, când rolul lor în luptă era limitat doar la cel de asistenţă. Când aşteptările în ceea ce le privea erau doar să arate bine şi să fie ascultătoare, lăsându-i pe bărbaţi să se ocupe de ridicarea greutăţilor. Când femeile şi bărbaţii infirmi erau constrânşi să stea acasă şi să ducă nişte vieţi mărginite şi lipsite de satisfacţii. Este uluitor faptul că o tânără, care îşi pierduse piciorul în circumstanţe tragice, trecea dincolo de cele mai dure constrângeri şi biruia prejudecăţile şi chiar ostilitatea pentru a-i ajuta pe Aliaţi să câştige cel de-al Doilea Război Mondial. Faptul că o luptătoare de gherilă de anvergura ei rămâne în continuare aşa de puţin cunoscută chiar şi astăzi este incredibil.

Cu toate acestea, poate că aşa ar fi vrut Virginia. Ea acţiona din umbră şi acolo se simţea cel mai bine. Chiar şi pentru cei mai apropiaţi aliaţi ai săi din Franţa, ea părea să nu aibă casă, familie ori regiment, ci doar o dorinţă arzătoare de a-i înfrânge pe nazişti. Ei nu ştiau nici numele său real, nici naţionalitatea ei, nici cum ajunsese în mijlocul lor. Schimbându-şi permanent înfăţişarea şi comportamentul, străbătând neobservată zone întregi ale Franţei doar pentru a dispărea din nou la fel de brusc, a rămas o enigmă pe toată durata războiului şi, în anumite privinţe, şi după aceea. Chiar şi acum, urmărirea poveştii sale a presupus trei ani întregi de investigaţii ce m-au purtat de la Arhivele Naţionale din Londra la dosarele Rezistenţei din Lyon, în zonele de paraşutare ale Aliaţilor din Haute-Loire, la dosarele judiciare din Paris, până pe coridoarele de marmură albă de la sediul CIA din Langley. Cercetările m-au făcut să trec prin nouă niveluri de autorizaţii de securitate, chiar până în centrul lumii spionajului american de azi. Am discutat despre presiunile operării pe teritoriul inamic cu un fost membru al Forţelor Speciale britanice şi cu foşti ofiţeri de spionaj de pe ambele maluri ale Atlanticului. Am urmărit dosare care lipseau şi am descoperit că altele ar fi rămas pierdute sau neînregistrate în mod misterios. Am petrecut zile întregi desenând diagrame ce revelau zeci de nume de cod cu numeroase dintre misiunile ei; luni în şir, vânând fragmentele rămase din acele ciudate documente "dispărute"; ani întregi, scotocind documente şi memorii uitate. Bineînţeles că cei mai buni lideri de gherilă nu au de gând să-i facă fericiţi pe viitorii istorici ţinând evidenţe detaliate la ora cinci dimineaţa despre misiunile lor nocturne, iar însemnările care există sunt adesea fragmentate sau contradictorii. Acolo unde a fost posibil, am menţinut versiunea evenimentelor aşa cum a fost ea relatată de persoanele cele mai apropiate de acestea. Uneori însă am avut impresia că Virginia şi cu mine ne jucam propriul joc de-a şoarecele şi pisica; de parcă, de acolo, din mormânt, ea ar rămâne, aşa cum obişnuia să spună, "lipsită de dorinţa de a vorbi" despre ceea ce a făcut.

În universul ei secret, atunci când aproape întreaga Europă, de la Marea Nordului până la frontiera rusească, se afla sub ocupaţie nazistă, încrederea era un lux de nepermis. Misterul era la fel de vital ca şi un pistol Colt uşor de ascuns. Şi, cu toate acestea, într-o epocă în care lumea părea a fi înclinată spre diviziune şi extremism, exemplul ei de camaraderie, ce trece dincolo de graniţe în căutarea unui ideal mai înalt, iese în evidenţă mai mult ca oricând.

Guvernele nu au facilitat chiar deloc umplerea golurilor. O mulţime de documente relevante sunt secrete încă, totuşi am reuşit să obţin acces la câteva dintre ele pentru această carte, cu sprijinul venit din partea a doi foşti ofiţeri de spionaj. Multe altele au fost mistuite de flăcări într-un incendiu devastator de la Arhivele Naţionale Franceze din anii 1970, lăsând un gol iremediabil în cadrul documentelor oficiale. Grămezi întregi de hârtii importante de la Arhivele Naţionale (NARA - National Archives and Records Administration) din Washington, D.C., au fost, se pare, puse unde nu trebuia sau poate înregistrate necorespunzător, o listă a lor pierzându-se în cursul unei mutări dintr-o clădire în alta. Mai există doar 15% din documentele originale de la SOE (Special Operations Executive) - serviciul secret britanic pentru care a lucrat Virginia din 1941 până în 1944. Cu toate acestea, în ciuda acestor provocări, întorsături şi meandre pe căi întunecoase şi misterioase, povestea Virginiei nu a dezamăgit niciodată; de fapt, de multe ori s-a dovedit fi de-a dreptul extraordinară, cu o semnificaţie mai complexă decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Ea a contribuit la schimbarea pentru totdeauna a spionajului şi rolului femeilor în timp de război şi a cursului luptei din Franţa.

Inamicii Virginiei erau mult mai înverşunaţi, iar purtarea ei mult mai îndrăzneaţă decât în multe spectacole hollywoodiene de succes. Şi totuşi, povestea aceasta formidabilă este una adevărată şi Virginia a fost o eroină în carne şi oase, care şi-a continuat activitatea chiar şi atunci când totul părea pierdut. Lumea crudă în care a trăit, plină de dezamăgiri şi intrigi, e posibil să-l fi inspirat pe Ian Fleming în crearea personajului James Bond, însă ea aproape că a ajuns să fie spionul suprem. La urma urmei, fiind la fel de necruţătoare şi de şireată ca şi comandantul fictiv Bond, ea a înţeles nevoia de a se pierde în peisaj şi de a-şi păstra distanţa faţă de prieteni şi duşmani deopotrivă. În timp ce Bond era cunoscut după nume de orice ticălos internaţional, ea s-a strecurat printre duşmanii săi neobservată. Pe când Bond conducea un Aston Martin bătător la ochi, ea călătorea cu trenul sau tramvaiul şi, în ciuda infirmităţii ei, pe jos. Acolo unde personajul lui Fleming părea să ajungă fără probleme până în vârf, Virginia trebuia să se lupte pentru fiecare centimetru de recunoaştere şi autoritate. Lupta purtată i-a modelat personalitatea. Ea a supravieţuit, chiar a prosperat într-o viaţă clandestină care i-a zdrobit pe alţii, aparent mult mai potriviţi pentru această slujbă. Nu-i de mirare că şeful de astăzi al agenţiei de spionaj britanice MI6 a dezvăluit că el caută în continuare recruţi care nu strigă cât îi ţine gura şi nu fac pe grozavii, ci unii care au fost nevoiţi "să lupte pentru a se descurca în viaţă".

Virginia a fost un om cu aceleaşi cusururi, temeri şi insecurităţi ca şi noi toţi ceilalţi, poate chiar cu mai multe, dar acestea au ajutat-o să-şi înţeleagă inamicii. Numai o singură dată instinctele au trădat-o, cu consecinţe catastrofale. În cea mai mare parte a timpului însă ea şi-a învins demonii şi a cucerit încrederea, admiraţia şi, în cele din urmă, recunoştinţa a mii de oameni. Întâlnirea cu Virginia însemna în mod clar că nu aveai cum s-o mai uiţi vreodată. Până în anii 1960, atunci când s-a retras din cariera sa de după război din CIA, a fost o pionieră a timpurilor ei, dar acum are multe să ne spună.

Există încă nişte controverse acerbe în privinţa luptei femeilor cot la cot cu bărbaţii pe front, dar, cu aproape opt decenii în urmă, Virginia comanda deja bărbaţi în adâncul teritoriului inamic. Ea a trăit timp de şase ani războiul european aşa cum foarte puţini americani au făcut-o. Şi-a riscat încontinuu propria viaţă, nu din cauza unui naţionalism înfocat faţă de ţara ei, ci din dragoste şi respect pentru libertatea semenilor. A aruncat în aer poduri şi tuneluri, a înşelat, a întins capcane, a negociat şi, la fel ca Agentul 007, a avut autorizaţia să ucidă. Ceea ce urmărea ea era o formă foarte modernă de beligeranţă bazată pe propagandă, inducere în eroare, cu formarea unui inamic în interior, tehnici care acum au devenit din ce în ce mai cunoscute nouă. Dar scopurile sale erau nobile: voia mai degrabă să protejeze decât să distrugă, să restaureze libertatea decât să o elimine. Nu a căutat niciodată faima sau gloria, pe care nici nu le-a avut.

Aceasta nu este o relatare militară a luptei pentru Franţa, nici o analiză a laturilor schimbătoare ale spionajului sau a rolului jucat de Forţele Speciale, deşi bineînţeles că ele alcătuiesc un fundal bogat şi dramatic pentru povestea Virginiei. Această carte este, mai degrabă, o încercare de a descoperi cum o femeie a ajutat într-adevăr la întoarcerea cursului istoriei. O poveste despre modul în care adversitatea, respingerea şi suferinţa pot uneori să se transforme în hotărâre şi, în cele din urmă, în triumf, chiar şi pe fundalul unui conflict îngrozitor, ale cărui consecinţe se reflectă asupra vieţii noastre actuale. O poveste despre modul în care femeile pot ieşi din tiparele feminităţii convenţionale pentru a sfida toate stereotipurile, dacă li se acordă şansa. Şi despre modul în care situaţiile disperate din timpul războiului pot în chip ciudat să deschidă perspective pe care viaţa obişnuită le menţine, din păcate, inaccesibile.

Bineînţeles că, în activitatea desfăşurată în cadrul serviciilor secrete britanice şi americane, Virginia nu a lucrat de una singură. Personajele secundare, doctorii, prostituatele, soţiile de fermieri, învăţătorii, librarii şi poliţiştii, au fost, de asemenea, uitate, dar adesea au plătit scump vitejia lor. În ceea ce au făcut ei pentru cauză au fost inspiraţi în parte de idealuri romantice şi înălţătoare, fiind conştienţi totodată de faptul că eşecul sau capturarea lor însemna o moarte îngrozitoare. Unele dintre cele mai corupte şi mai înspăimântătoare figuri ale celui de-al Treilea Reich erau obsedate de Virginia şi de reţelele ei şi încercau asiduu să o elimine atât pe ea, cât şi întreaga mişcare organizată şi sprijinită de ea. Dar atunci când a sosit vremea eliberării Franţei în 1944, armatele secrete echipate, pregătite şi uneori comandate de ea au întrecut aşteptările şi au contribuit la câştigarea victoriei finale de către Aliaţi. Însă pentru ea nici acest lucru nu a fost de ajuns.

Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei (I)

 

Joseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

Citiţi anticamera acestei cărţi.

*****
Intro

Povestea lui Joseph Fort Newton începe cu tatăl său, Lee Newton. Cu puţin înainte de încheierea războiului civil american, Lee este luat prizonier şi dus într-un lagăr din Illinois. Devenise cu puţin timp înainte membru al Lojii Confederative Militare. În timp ce se afla în lagăr, se îmbolnăveşte foarte grav. Întrucît comandantul lagărului află că Lee era mason, l-a luat în propria casă pentru a-l îngriji; după ce s-a însănătoşit, l-a pus în libertate.

Tânărul Joseph Newton a aflat de acest gest plin de bunătate de la tatăl său. Acest lucru l-a impresionat atât de mult încât, imediat ce a ajuns la vârsta potrivită, a cerut să intre în Masonerie, devenind la 28 mai 1902 Maestru în Loja Prieteniei nr. 7, din Dixon, Illinois.

Joseph Fort Newton s-a născut la 21 iulie 1880, în Decatur, Texas (SUA). Termină cu succes Coe College în Iowa în anul 1912; în 1918 absolvă şi Tufts College, iar în 1929, Temple University. Este hirotonisit ca preot baptist. Părăseşte Biserica Poporului în 1908 şi devine pastorul Bisericii Creştine Liberale din Cedar Rapids, Iowa. Acolo va rămâne până în 1916, când, odată cu izbucnirea "Marelui Război", acceptă chemarea de a prelua conducerea de la Templul Oraşului din Londra, Anglia. În 1919 devine preotul Bisericii Paternităţii Divine din New York. Din 1925 până în 1930 se găsea la Biserica Sf. Iacob din Philadelphia, iar din 1938 se mută la Philadelphia. Moare în 24 ianuarie 1950. Printre operele sale mai importante se numără: The Builders (1914), The Men's House (1923) şi autobiografia River of Years (1944).

Referindu-se la autorul acestei cărţi, Henry Wilson Coil spunea: "Dr. Newton a fost un mason activ, care la cererea Marei Loji din Iowa a scris Constructorii, o carte care de atunci a fost înmânată fiecărui mason ajuns la gradul de Maestru. Astfel a ajuns cea mai cunoscută carte masonică a timpurilor moderne. Ea a fost tradusă în multe limbi şi a cunoscut nenumărate ediţii." W. Highway a descris cartea într-un recent catalog drept "cea mai cuprinzătoare lucrare clasică din literatură masonică a tuturor timpurilor".

O operă clasică a literaturii masonice, Constructorii ne oferă informaţii detaliate şi atent cercetate despre istoria timpurie a Francmasoneriei. Cu elocventă şi patos, J. F. Newton îşi exprimă în paginile acestei cărţi crezul său neclintit în misiunea nobilă a fraţilor masoni de pretutindeni, constructori în piatră, dar mai ales ai temeliei spirituale pe care se înălţa sufletul către Dumnezeu. El ne vorbeşte despre valorile şi idealurile pe care s-a clădit acest ordin, despre libertate - ca valoare supremă, indispensabilă căutătorului de adevăr, dincolo de orice dogme -, despre toleranţă, caritate, dar şi despre ordine, disciplină, muncă asiduă pentru împlinirea acestor idealuri. O adevărată lecţie de spiritualitate, spirit civic şi moralitate, această carte este nepreţuită prin mesajul pe care îl transmite omenirii, care este şi astăzi la fel de actual.

*

Realizată în urmă unui mandat încredinţat de către Marea Lojă din Iowa, o copie a acestei cărţi trebuie înmânată fiecărei persoane căreia îi este conferit gradul de Maestru Mason în interiorul acestei Mari Jurisdicţii. Este evident că această intenţie a determinat metoda şi organizarea cărţii, ca şi conţinutul acesteia, ţinta fiind de a informa tânărul care intră în Ordin de antecedentele Masoneriei, dezvoltarea, filosofia, misiunea şi idealul ei. Păstrând mereu în minte acest scop, efortul a fost de a pregăti o scurtă, simplă şi vie relatare a originii, dezvoltării şi învăţăturii Ordinului, scrisă astfel încât să stârnească un profund interes şi un studiu mai serios al istoriei lui şi al serviciului adus de acesta umanităţii.

"Masoneria, aşa cum o găsim în Evul Mediu, nu era ceva nou. Deja, dacă îi acceptăm propriile documente, era încărunţită de timp, venind dintr-un trecut îndepărtat, aducând un depozit remarcabil de cunoştinţe legendare. De asemenea, păstra în ele aceleaşi simboluri simple, grăitoare care, după cum am văzut, sunt mai vechi decât cele mai vechi religii din prezent, pe care le-a primit ca pe o moştenire şi le-a transmis ca pe o comoară. Indiferent ce am crede despre legendele Masoneriei, aşa cum sunt relatate în cele mai vechi documente, simbolurile ei, mai vechi decât ordinul însuşi, o leagă de cea mai veche gândire şi credinţă a omenirii. Fără îndoială că aceste simboluri au pierdut ceva din strălucirea lor în timpurile atât de tulburi pe care le traversăm, dar frumuseţea lor nu s-a şters niciodată, trebuind doar să fie atinse pentru a străluci din nou." (Joseph Fort Newton)

Fragment
Partea întâi. Profeţia

Prin Simbol este omul călăuzit şi condus, făcut fericit şi nefericit. El e pretutindeni înconjurat de simboluri, recunoscute ca atare sau nerecunoscute: Universul nu este decât un mare simbol al lui Dumnezeu; ba chiar, dacă poţi înţelege, ce altceva este omul însuşi dacă nu un simbol al Domnului? Oare nu tot ce face el este un simbol, o revelare a forţei mistice pe care Dumnezeu a pus-o în el, o Evanghelie a Libertăţii, pe care el, Mesia al naturii, o predică prin cuvânt şi faptă? Nu o Colibă construieşte el, ci întruchiparea vizibilă a unui Gând, ce mărturiseşte în chip văzut lucrurile nevăzute; este, în sens transcendental, atât simbolic, cât şi real. (Thomas Carlyle, Sartor Resartus)

CAPITOLUL I. TEMEIURILE

Două arte au schimbat faţa pământului şi au dat formă vieţii şi gândirii omului: agricultura şi arhitectura. Dintre acestea două, este greu de ştiut care a fost întreţesută mai intim cu viaţa lăuntrică a umanităţii, deoarece omul nu e doar un semănător şi un constructor, ci şi un mistic şi un gânditor. Pentru o astfel de fiinţă, mai ales în primele timpuri, orice muncă era mai mult decât munca propriu-zisă; era un adevăr descoperit. Devenind folositor, acesta căpăta o anumită formă, ascunzând cu sfinţenie atât un gând, cât şi un mister. Studiul de faţă tratează a doua dintre arte, care a fost numită matricea civilizaţiei.

Când ne interesăm de origini şi căutăm forţa iniţială care a dus arta mai departe, găsim doi factori fundamentali: necesitatea fizică şi aspiraţia spirituală. Desigur, primul mare impuls al arhitecturii a fost necesitatea, răspunsul dat nevoii de adăpost; dar această cerinţă nu includea doar un acoperiş pus deasupra capului, ci şi o Casă pentru Suflet.

Chiar în acest răspuns la nevoia primară exista ceva spiritual care îl ducea pe om dincolo de protejarea corpului; aşa cum au fost, de exemplu, egiptenii, care au dorit un mormânt indestructibil, şi astfel au construit piramidele. Arta preistorică demonstrează că acest scop utilitar a fost aproape în fiecare caz combinat cu unul religios sau cel puţin magic. Instinctul spiritual, căutând să refacă tipurile create şi să obţină relaţii mai armonioase cu universul, a condus la imitaţie, la idei legate de proporţie, la pasiunea pentru frumos şi la efortul împins către perfecţiune.

Omul a fost întotdeauna un constructor şi nicăieri nu s-a arătat mai din plin acest lucru ca în clădirile pe care le-a înălţat. Când stăm în faţa lor - fie că e vorba de o colibă din lut, de o locuinţă săpată în stâncă ascunsă ca un cuib de rândunică în peretele unei prăpăstii, de o piramidă, de un Parthenon, sau de un Pantheon - pare că citim în sufletul lui. Constructorul poate că a dispărut cu secole în urmă, dar a lăsat aici ceva din el însuşi - speranţele lui, fricile, ideile, visele lui. Chiar în străfundurile îndepărtate ale Anzilor, în mijlocul naturii dezlănţuite, vom da de rămăşiţele unei vaste civilizaţii dispărute, în care arta, ştiinţa şi religia au reuşit să atingă culmi necunoscute.

În orice loc a trăit omenirea şi a lăsat urme, găsim ruine de turnuri fărâmiţate, temple şi morminte, monumente ale trudei şi aspiraţiilor ei. La fel, oricum se arată a fi omul - crud, tiranic, răzbunător -, construcţiile lui sunt întotdeauna legate de religie. Ele demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut şi conştientizarea relaţiei cu acesta. Într-adevăr, istoria Turnului Babel e mai mult decât un mit; omul a încercat mereu să construiască până la cer, materializându-şi rugăciunea şi visul în cărămidă şi piatră.

Căci există două realităţi - una materială şi alta spirituală -, dar atât de întreţesute, încât toate legile practice sunt exponente ale legilor morale. În lucrarea Şapte făclii ale Arhitecturii, Ruskin susţine cu multă profunzime şi elocvenţă că legile arhitecturii sunt legi morale, aplicabile atât în construirea caracterului, cât şi în construirea catedralelor. El spune că aceste legi sunt: Sacrificiul, Adevărul, Puterea, Frumuseţea, Viaţa, Memoria şi - ca o cunună a binefacerii aşezată deasupra tuturor, acest principiu căruia Guvernarea îi datorează stabilitatea sa, Viaţa îi datorează fericirea sa, Credinţa, acceptarea sa şi Creaţia, continuitatea sa - Ascultarea. El spune că nu există libertate şi nici nu va exista vreodată. Stelele nu o au; pământul nu o are; marea nu o are. Omul îşi închipuie că are libertate, dar dacă el ar folosi cuvântul Loialitate în loc de Libertate, ar fi mai aproape de adevăr, deoarece prin ascultarea de legile vieţii, ale adevărului şi ale frumuseţii, poate ajunge la ceea ce el numeşte libertate.

De-a lungul acestui eseu strălucitor, Ruskin arată cum violarea legilor morale strică frumuseţea construcţiei, îi distruge rostul şi o face instabilă. El scoate în evidenţă cu toate variaţiile de accente, ilustraţii şi apeluri, că frumuseţea reprezintă ceea ce este imitat din formele naturale, conştient sau inconştient, şi că ceea ce nu se obţine astfel, ci depinde de mintea umană, exprimă, pe măsură ce se revelează, calitatea acestei minţi - nobilă sau josnică. Astfel, orice clădire îl arată pe om, fie adunându-se la un loc cu alţii, fie guvernând; şi secretele succesului sunt cele de a şti cum să se adune şi cum să conducă. Acestea sunt cele două mari făclii intelectuale ale arhitecturii: una constând dintr-o dreaptă şi smerită venerare a operelor lui Dumnezeu pe pământ, şi cealaltă în înţelegerea stăpânirii avute asupra acestor lucrări cu care omul a fost învestit.

Ceea ce marele profet al artei elaborează atât de elocvent oamenii de pe pământ au presimţit prin instinct, oricât de neclar, dar nu mai puţin adevărat. Dacă arhitectura s-a născut dintr-o nevoie, ea şi-a arătat curând calităţile sale magice şi toate construcţiile adevărate au atins adâncimi ale sentimentelor şi au deschis porţi spre uimire. Fără îndoială, oamenii care au ţinut la început în echilibru o piatră ridicată peste alte două au privit cu uimire opera mâinilor lor şi s-au închinat la pietrele înălţate.

Acest sentiment de uimire mistică şi de cutremurare a continuat de-a lungul epocilor şi este încă resimţit atunci când munca se face ca înainte, prin apropierea neîncetată de natură, necesitate şi credinţă. Încă de la început, ideile de sfinţenie, sacrificiu, corectitudine în ritual, statornicie magică, imitare a universului, perfecţiune a formei şi proporţiei, au strălucit în inima constructorului şi i-au condus braţul. Se pare că plăcerea omului de a înălţa coloane a apărut odată cu adoraţia în crângurile pădurii; şi cercetările moderne oferă aproape aceeaşi viziune, căci sir Arthur Evans arată că în prima perioadă a Europei, coloanele au fost zei. Pe tot cuprinsul Europei, prima oră a dimineţii arhitecturii a fost consumată prin adorarea marilor pietre.

Dacă mergem în vechiul Egipt, de unde arta construcţiei şi-a luat puterea prima dată şi unde vestigiile sunt cel mai bine păstrate, am putea citi ideile celor mai timpurii artişti. Mult înainte de perioada dinastică, pământul era locuit de un popor puternic, care a dezvoltat multe arte şi pe care, ulterior, le-au transmis constructorilor de piramide. Deşi sălbatici, pe jumătate dezbrăcaţi, folosind instrumente de cremene, ei au fost, ca să zicem aşa, rădăcina unui minunat trunchi artistic. Despre egipteni Herodot spunea:

ei adună fructele pământului cu mai puţină trudă decât oricare alt popor.

Odată cu agricultura şi cu viaţa sedentară, au apărut meseriile, iar energia a fost direcţionată spre săparea de peşteri, puţuri şi alte locuinţe primitive. De-a lungul Nilului, omul şi-a propus pentru prima dată să treacă de rutina celor mai elementare dorinţe şi să-şi asculte sufletul. Acolo el a decorat minunatele vaze din marmură fină şi a inventat clădirea pătrată.

În orice caz, cea mai veche structură descoperită, un mormânt preistoric găsit în nisipuri la Hierakonpolis, este deja în unghi drept. Oamenii moderni au luat deseori forma pătrată ca fiind o formă auto-evidentă, dar descoperirea pătratului a fost un mare pas în geometrie. El a deschis o nouă eră în istoria constructorilor. Invenţiile timpurii au fost probabil primite ca revelaţii, ceea ce şi erau; şi nu este ciudat că artizanii talentaţi erau priviţi ca nişte magicieni. Dacă omul cunoaşte ceea ce cunoaşte, descoperirea pătratului a fost un mare eveniment trăit de misticii primitivi ai Nilului. Foarte curând el a devenit o emblemă a adevărului, a dreptăţii şi a corectitudinii, şi tot aşa a rămas până în ziua de azi, deşi au trecut atâtea epoci. Simplu, familiar, elocvent, acesta aduce de la mare depărtare un sentiment de uimire în faţa zorilor de zi şi încă ne mai ţine o lecţie pe care o considerăm greu de învăţat. Tot aşa şi cubul, compasul şi cheia de boltă, constituie fiecare un mare pas pentru cei care, într-adevăr, considerau că arhitectura însemna "construire atinsă de emoţie", arătând că legile ei sunt legile Lucrurilor eterne.

Templele din Egipt, chiar din perioadele cele mai timpurii, au fost construite după imaginea pământului, aşa cum şi-au imaginat-o constructorii. Pentru ei pământul era un fel de lespede întinsă, mai mult alungită decât largă, şi cerul - un tavan, sau o boltă, susţinut de patru stâlpi mari. Pavajul reprezintă pământul; cele patru unghiuri ţineau de piloni; tavanul - cel mai adesea întins, deşi uneori curbat - corespundea cerului. Din pavaj creştea vegetaţie, iar plantele de apă ieşeau din apă, în timp ce tavanul, pictat în albastru închis, era presărat cu stele în cinci colţuri. Uneori, soarele şi luna erau văzute plutind în oceanul ceresc, însoţite de constelaţii, de luni şi de zile. Acolo se afla un locaş sfânt retras, mic şi obscur, la care se ajungea printr-o succesiune de curţi şi holuri străjuite de coloane, toate aranjate pe o axă centrală, în aşa fel încât să arate înspre răsărit. Înaintea porţilor exterioare se aflau obeliscurile şi aleile cu statui. Astfel arătau mormintele vechilor religii solare, orientate în aşa fel încât, o dată pe an, razele soarelui ce răsărea sau ale vreunei stele strălucitoare care salută sosirea lui, să se strecoare în jos, prin centru, şi să lumineze altarul.

Evident, unul dintre idealurile primilor constructori a fost cel al sacrificiului, aşa cum reiese din folosirea celor mai frumoase materiale; şi altul era acurateţea manoperei. Într-adevăr, nu puţine dintre primele opere manifestau o surprinzătoare abilitate tehnică, şi o astfel de muncă trebuia să indice o anumită idee pe care lucrătorii căutau să o împlinească. Mai mult ca orice, ei au căutat permanenţa. În inscripţiile descoperite pe vechile clădiri, fraze ca acestea apar frecvent: "este precum cerul în toate regiunile sale"; "tare ca cerurile". Evident, ideea de bază a fost că, aşa cum cerurile erau stabile, nemişcate, tot aşa o clădire aşezată în relaţie potrivită cu universul putea să capete stabilitate magică. Se ştie că atunci când Akenathon a întemeiat noul său oraş, patru pietre de hotar au fost aşezate cu exactitate, ca prin ele să se poată forma exact un pătrat, şi astfel oraşul să poată dura veşnic. Eternitatea era idealul ţintit, orice altceva fiind sacrificat acestei aspiraţii.

Cât de bine şi-au realizat visul se poate vedea în piramide, dintre toate monumentele omenirii ele fiind cele mai vechi, cele mai desăvârşite din punct de vedere tehnic, cele mai mari şi cele mai misterioase. Epocile vin şi pleacă, imperiile se ridică şi cad, filozofiile înfloresc şi se prăbuşesc, şi omul descoperă multe invenţii, dar ele rămân liniştite sub strălucirea clară a nopţii egiptene, pe cât de fascinante, pe atât de tulburătoare. Un obelisc e pur şi simplu o piramidă, evidenţiind cu măreţie cele mai vechi embleme ale credinţei solare - un Triunghi ridicat pe un Pătrat. Când şi din ce motiv această reprezentare a devenit sfântă nimeni nu ştie, afară de presupunerea pe care o putem face - că era una dintre acele pietre sacre, care şi-a câştigat sanctitatea în timpuri aflate cu mult înaintea oricărei memorii şi tradiţii, la fel ca şi Ka'aba din Mecca. Că este o imitaţie a triunghiului luminii zodiacale, care apare în anumite perioade de timp în partea de est a cerului la răsăritul şi la apusul soarelui, sau o operă de zidărie folosită ca simbol al Cerului, aşa cum Pătratul era o emblemă a Pământului, nimeni nu ştie. În textele piramidei, Zeul-soare, atunci când a creat toţi ceilalţi zei, e zugrăvit şezând pe culmea cerului sub forma unui Phoenix - ca Zeu Suprem, căruia doi arhitecţi, Suti şi Hor, i-au scris atât de nobil un imn de cinste.

Imaculată de cinstirea primită de-a lungul epocilor, în chip inefabil frumoasă şi emoţionantă, aşa e vechea religie-lumină a umanităţii - un misticism al naturii sublim în care Lumina e iubire şi viaţă, iar Întunericul - rău şi moarte. Pentru omul originar, lumina era mamă născătoare de frumuseţe, dezvăluire a culorii, tainicul şi iradiantul mister al lumii, iar atitudinea sa faţă de ea era respectuoasă şi plină de recunoştinţă. El stătea nemişcat la porţile dimineţii cu mâinile ridicate, iar asfinţitul soarelui la căderea serii în deşert îl prindea melancolic în rugăciune, pe jumătate temător, pe jumătate încrezător, la gândul că frumuseţea putea să nu se mai întoarcă. Religia sa era o adoraţie a Luminii - templul său era atârnat de stele, altarul său era o flacără strălucitoare, ritualul său, un imn ţesut cu noapte şi cu zi. Nici un poet din zilele noastre nu a scris poeme mai frumoase de laudă adusă Luminii, cum sunt aceste imnuri ale lui Akenathon de la începuturile lumii. Amintirea acestei religii de la începuturi o regăsim în credinţa arătată soarelui Celui Drept, care este Lumina lumii pentru cei în viaţă şi Felinarul sufletelor nenorocite din întunericul morţii.

Aici se găsesc, prin urmare, adevăratele fundamente ale Masoneriei, atât cele materiale, cât şi cele morale: în adânca nevoie şi aspiraţie a omului şi în impulsul său creator; în Credinţa instinctivă, în căutarea Idealului şi în iubirea de Lumină. Sub toate construcţiile sale zace simţământul, profetic în cel mai înalt grad, că locuinţa de pe pământ a vieţii lui trebuie să fie într-o relaţie corectă cu prototipul ceresc - lumea-templu - imitând pe pământ acea casă nefăcută cu mâinile, eternă în ceruri. Dacă a ridicat un templu pătrat, era doar pentru a reda o imagine a pământului; dacă a construit o piramidă, aceasta era o reprezentare a frumuseţii ce i s-a arătat în cer, la fel cum, mai târziu, catedrala a fost modelată după munte, iar bolta ei întunecoasă şi semeaţă, ca amintire a adâncimii pădurii; altarul acesteia - un cămin al sufletului, turla - o rugă în piatră. Şi, pe măsură ce el şi-a înscris credinţa şi visul în realitate, a fost cât se poate de natural ca uneltele constructorului să devină simboluri pentru gândurile celui care gândeşte. Nu numai instrumentele, dar, după cum vedem, chiar pietrele cu care el a lucrat au devenit simboluri sacre, templul însuşi - o viziune a Casei Doctrinei, a Casei Sufletului, pe care, deşi nevăzută, el o construieşte odată cu trecerea anilor.