Leviatanul (II)

 

Thomas Hobbes
Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel

Citiţi introducerea acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul XVIII
Despre drepturile suveranilor prin instituire

1. Se spune că o comunitate civilă este instituită atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi încheie o convenţie, fiecare cu fiecare, ca oricare ar fi omul sau adunarea de oameni cărora majoritatea le va da dreptul de a reprezenta persoana tuturor (adică de a fi reprezentantul lor), cu toţii, atât cei care au votat pentru, cât şi cei care au votat împotrivă, să autorizeze în acelaşi fel toate acţiunile şi judecăţile acelui om sau ale acelei adunări de oameni, ca şi cum ar fi fost ale lor, cu scopul de a trăi în pace între ei şi de a fi protejaţi împotriva altor oameni.

2. Din această instituire a comunităţii civile sunt derivate toate drepturile şi competenţele aceluia sau acelora cărora le este conferită puterea suverană prin consimţământul oamenilor adunaţi.

3. În primul rând, prin faptul că aceştia încheie o convenţie se înţelege că nu mai pot fi obligaţi de o convenţie anterioară să facă vreun lucru potrivnic acesteia. În consecinţă, cei care au instituit deja o comunitate civilă, fiind astfel obligaţi prin convenţie să-şi însuşească acţiunile cuiva, nu pot în mod legitim să încheie între ei o nouă convenţie prin care să se supună altcuiva, în orice privinţă, fără permisiunea celui dintâi. Prin urmare, cei care sunt supuşi unui monarh nu pot, fără permisiunea acestuia, să respingă monarhia şi să se întoarcă la starea de confuzie a unei mulţimi dezbinate, nici să-şi transfere persoana de la cel care o poartă către un alt om sau către o altă adunare de oameni: căci ei s-au legat, fiecare cu fiecare, să-şi însuşească şi să fie cunoscuţi ca autori a tot ce va face şi va socoti că este bine să facă acela care este deja suveranul lor; aşa încât, dacă un singur om se opune detronării suveranului, toţi ceilalţi ar trebui să rupă convenţia făcută cu acel om, ceea ce este o nedreptate; totodată, fiecare dintre ei i-a dat suveranitatea celui care le poartă persoana şi, astfel, dacă îl detronează, iau de la el ceea ce-i aparţine, aceasta fiind, de asemenea, o nedreptate.

În plus, dacă cel care încearcă să-şi detroneze suveranul este ucis sau pedepsit de acesta pentru încercarea sa, el este autorul propriei pedepse, în măsura în care, prin instituire, el este autorul a tot ceea ce va face suveranul; şi întrucât ar fi o nedreptate ca un om să facă ceva pentru care poate fi pedepsit prin propria autoritate, el ar fi nedrept şi din acest punct de vedere.

Şi cu toate că, pentru a-şi justifica nesupunerea faţă de propriul suveran, unii oameni au pretins că au încheiat o nouă convenţie nu cu alţi oameni, ci cu Dumnezeu, acest lucru este de asemenea nedrept, căci nu există convenţie cu Dumnezeu decât prin mijlocirea cuiva care reprezintă persoana lui Dumnezeu, lucru pe care nu îl poate face altcineva decât locţiitorul lui Dumnezeu, care deţine puterea suverană sub Dumnezeu. Dar această pretenţie a unei convenţii cu Dumnezeu este o minciună atât de vădită, chiar şi în conştiinţa celor care pretind acest lucru, încât ea nu reprezintă doar actul unei înclinaţii nedrepte, ci şi al unei înclinaţii ticăloase.

4. În al doilea rând, întrucât dreptul de a purta persoana tuturor îi este acordat celui pe care aceştia îl fac suveran doar printr-o convenţie încheiată între ei înşişi, iar nu între suveran şi fiecare dintre ei, nu se poate petrece niciun fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului; şi, în consecinţă, niciunul dintre supuşii săi nu se poate elibera din supunerea sa, indiferent de motivul invocat.

Este evident că cel care este făcut suveran nu încheie nicio convenţie prealabilă cu supuşii săi, deoarece fie ar fi trebuit să o încheie cu întreaga mulţime, ca parte a convenţiei, fie ar fi trebuit să încheie o convenţie separată cu fiecare dintre ei. Cu întreaga mulţime ca parte a convenţiei este cu neputinţă, fiindcă aceasta nu este încă o singură persoană; iar dacă ar încheia tot atâtea convenţii câţi oameni ar fi, atunci, după ce va obţine suveranitatea, acele convenţii sunt nule, căci oricare ar fi acţiunea [suveranului] despre care vreunul dintre ei ar pretinde că reprezintă o încălcare a convenţiei, aceasta ar fi o acţiune ce îi aparţine atât lui, cât şi tuturor celorlalţi, căci a fost înfăptuită în persoana şi prin dreptul fiecăruia dintre ei.

În plus, dacă unul (sau mai mulţi) dintre ei ar pretinde că s-a petrecut o încălcare a convenţiei încheiate de suveran la instituirea sa, iar alţii (sau unul singur) dintre supuşii săi (ori doar el însuşi) ar pretinde că nu s-a petrecut o astfel de încălcare, în acest caz nu ar exista niciun judecător care să poată decide asupra controversei; astfel, se revine la sabie şi fiecare îşi recapătă dreptul de a se proteja cu propria forţă, contrar intenţiei pe care o avuseseră la instituire. Aşadar, este zadarnic să acordăm suveranitatea prin intermediul unei convenţii prealabile.

Opinia că un monarh îşi dobândeşte puterea printr-o convenţie, adică într-un mod condiţionat, provine din neînţelegerea acestui adevăr simplu: nefiind altceva decât cuvinte şi sunete, convenţiile nu au o altă forţă de a obliga, înfrâna, constrânge sau proteja decât cea provenită de la sabia publică, adică de la mâinile nelegate ale acelui om (sau ale acelei adunări de oameni) care posedă puterea suverană şi ale cărui acţiuni sunt recunoscute de toţi şi sunt înfăptuite prin forţa tuturor, unită în persoana sa.

Dar când o adunare de oameni este făcută suverană, niciun om nu-şi închipuie că o astfel de convenţie s-ar fi încheiat în momentul instituirii; căci nimeni nu este atât de prost încât să spună, de pildă, că poporul Romei a încheiat o convenţie cu romanii pentru a deţine puterea suverană în cutare sau cutare condiţii şi că, dacă nu ar fi fost îndeplinite, romanii ar fi putut destitui în mod legitim poporul roman. Faptul că oamenii nu văd că raţiunile sunt aceleaşi în cazul monarhiei şi în cel al unei cârmuiri populare izvorăşte din ambiţia unora, care sunt mai îngăduitori faţă de cârmuirea unei adunări, la care pot spera să participe, decât faţă de cea a unei monarhii, de care nu nădăjduiesc că se vor putea bucura.

5. În al treilea rând, deoarece majoritatea, printr-un consimţământ al voturilor, a declarat un suveran, cel care s-a opus trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi, adică trebuie să recunoască toate acţiunile pe care le va săvârşi suveranul; în caz contrar, acesta putând fi pe drept distrus de ceilalţi. Căci, dacă el a intrat în mod voluntar în grupul celor care s-au adunat laolaltă, prin aceasta a declarat în mod suficient voinţa sa (şi a încheiat astfel o convenţie tacită) de a accepta hotărârile majorităţii; prin urmare, dacă refuză să accepte sau protestează împotriva oricăror acestor hotărâri, acesta ar acţiona împotriva convenţiei sale şi, astfel, în mod nedrept. Şi indiferent dacă face sau nu parte din grup sau dacă i s-a cerut sau nu consimţământul, el trebuie ori să se supună hotărârilor, ori să fie lăsat în starea de război în care se găsea înainte şi în care ar putea fi nimicit de oricine, fără a se comite astfel vreo nedreptate.

6. În al patrulea rând, întrucât fiecare supus este, prin această instituire, autor al tuturor acţiunilor şi judecăţilor suveranului instituit, rezultă că orice ar face suveranul, aceasta nu poate fi un prejudiciu pentru niciunul dintre supuşii săi şi nici nu ar trebui ca vreunul dintre ei să îl acuze de nedreptate. Căci cel care face ceva prin autoritatea primită de la un altul nu produce prin aceasta niciun prejudiciu celui prin a cărui autoritate acţionează. Prin această instituire a comunităţii civile, fiecare persoană particulară este autorul a tot ceea ce face suveranul şi, în consecinţă, cel care se plânge de vreun prejudiciu din partea suveranului se plânge de ceva al cărui autor este el însuşi, motiv pentru care nu ar trebui să se acuze decât pe sine. Dar nici măcar pe sine nu se poate acuza de prejudiciu, întrucât este cu neputinţă îţi aduci ţie însuţi un prejudiciu. Este adevărat că cei care posedă putere suverană pot comite inechităţi, dar nu şi nedreptăţi sau prejudicii în sensul propriu al cuvântului.

7. În al cincilea rând şi ca urmare a celor afirmate anterior, niciun om care deţine puterea suverană nu poate fi pe drept trimis la moarte sau pedepsit în orice alt fel de către supuşii săi. Căci, având în vedere că fiecare supus este autor al acţiunilor suveranului său, el l-ar pedepsi atunci pe un altul pentru acţiunile înfăptuite de el însuşi.

8. Şi întrucât scopul acestei instituiri este pacea şi apărarea tuturor, iar cel care are drept asupra scopului are drept şi asupra mijloacelor, rezultă de aici că orice om sau orice adunare care deţine suveranitatea are dreptul să fie judecător atât în privinţa mijloacelor necesare asigurării păcii şi apărării, cât şi în privinţa lucrurilor care le pot ameninţa sau tulbura; şi să facă orice socoteşte că este necesar atât în mod anticipat, pentru menţinerea păcii şi a siguranţei, prin prevenirea discordiei interne şi a ostilităţii din exterior, cât şi pentru redobândirea lor atunci când pacea şi siguranţa au fost pierdute. Prin urmare,

9. În al şaselea rând, ţine de puterea suverană să judece care sunt opiniile şi doctrinele potrivnice sau favorabile păcii şi, în consecinţă, să judece în ce împrejurări, în ce măsură şi căror oameni să li se încredinţeze sarcina de a se adresa mulţimilor şi de a cerceta doctrinele tuturor cărţilor înainte de a fi publicate. Căci acţiunile oamenilor provin din opiniile lor, iar în buna cârmuire a opiniilor rezidă buna cârmuire a acţiunilor oamenilor spre pacea şi armonia dintre ei. Şi cu toate că, în privinţa doctrinelor, nu trebuie avut în vedere altceva decât adevărul, totuşi acest lucru nu este contrar reglementării lor în conformitate cu pacea. Căci doctrinele care sunt contrare păcii nu pot fi adevărate într-o măsură mai mare decât pot pacea şi armonia să se împotrivească legilor naturii. Este adevărat că într-o comunitate civilă în care (fie prin neglijenţa, fie prin nepriceperea cârmuitorilor şi dascălilor) doctrinele false sunt acceptate odată cu trecerea timpului, adevărurile contrare pot fi în general deranjante. Totuşi, izbucnirea cea mai bruscă şi mai brutală a unui nou adevăr nu ar putea face altceva decât să trezească uneori războiul, însă niciodată să distrugă pacea.

Căci aceia care sunt cârmuiţi atât de neglijent, încât îndrăznesc să ridice armele pentru a apăra sau a introduce o opinie se află încă în starea de război, starea lor nefiind una de pace, ci doar una de încetare a luptei, datorită fricii pe care o au unul faţă de celălalt; iar ei trăiesc ca şi cum ar fi neîncetat gata de luptă. Ţine, aşadar, de cel care deţine puterea suverană să fie judecător sau să-i numească pe toţi cei care vor judeca opiniile şi doctrinele ca pe un lucru necesar păcii şi pentru a preîntâmpina astfel neînţelegerile şi războiul civil.

10. În al şaptelea rând, ţine de suveranitate întreaga putere de a prescrie regulile prin care fiecare om poate şti de ce bunuri se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără să fie deranjat de vreun alt supus; iar aceasta este ceea ce oamenii numesc proprietate. Căci înaintea constituirii puterii suverane (după cum s-a arătat), toţi oamenii aveau un drept asupra tuturor lucrurilor, ceea ce conducea în mod necesar la război. Prin urmare, fiind necesară păcii şi depinzând de puterea suverană, această proprietate este actul acelei puteri în vederea [asigurării] păcii publice. Aceste reguli ale proprietăţii (sau meum şi tuum) şi cele referitoare la bine, rău, legitim şi nelegitim în acţiunile supuşilor sunt legile civile, adică legile fiecărei comunităţi civile în particular, cu toate că numele "lege civilă" este limitat astăzi la vechile legi civile ale cetăţii Romei, legi care, atunci când această cetate se afla în fruntea unei mari părţi a lumii, erau la acea vreme dreptul civil aplicat prin părţile noastre.

11. În al optulea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a judeca, adică de a asculta şi a tranşa toate disputele care pot apărea fie în privinţa legilor (civile sau naturale), fie în privinţa faptelor. Căci fără tranşarea disputelor nu poate exista nicio protecţie a unui supus faţă de prejudiciile provocate de un altul, legile referitoare la meum şi tuum sunt zadarnice, iar fiecărui om îi rămâne, pe baza apetitului natural şi necesar pentru propria conservare, dreptul de a se proteja prin forţă proprie - aceasta fiind specifică stării de război şi contrară scopului în vederea căruia este instituită orice comunitate civilă.

12. În al nouălea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a purta război şi de a încheia pace cu alte naţiuni şi comunităţi civile, adică dreptul de a decide când aceste acţiuni sunt făcute spre binele public, dreptul de a decide cât de mari să fie forţele ce vor fi strânse, înarmate şi plătite în acest scop şi dreptul de a strânge bani de la supuşi pentru a acoperi costurile unei astfel de întreprinderi. Căci puterea prin care urmează să fie apărat poporul constă în armatele sale, iar tăria unei armate, în unirea forţelor sale sub o singură comandă, comandă pe care o deţine suveranul instituit; căci comanda forţelor armate, fără o altă instituire, îl face suveran pe cel care o posedă. Prin urmare, indiferent cine este numit general al unei armate, cel care posedă puterea suverană este întotdeauna generalisim.

13. În al zecelea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a alege toţi consilierii, miniştrii, magistraţii şi funcţionarii atât pe timp de pace, cât şi în vreme de război. Dat fiind că suveranul este însărcinat cu îndeplinirea scopului, care reprezintă pacea şi apărarea comune, se înţelege, de asemenea, că el are puterea de a folosi mijloacele pe care le socoteşte cele mai potrivite pentru a se achita de sarcina sa.

14. În al unsprezecelea rând, suveranului îi este încredinţată puterea de a-şi răsplăti supuşii cu bogăţii şi onoruri, precum şi de a-i pedepsi corporal, pecuniar sau prin pierderea onoarei, conform legii pe care stabilit-o anterior; iar dacă nu există nicio lege, atunci conform cu ceea ce va socoti că va contribui cel mai mult la îndemnarea oamenilor către slujirea comunităţii civile sau la împiedicarea lor de la a-i aduce vreun deserviciu.

15. În ultimul rând, având în vedere valoarea pe care oamenii sunt dispuşi să şi-o acorde lor înşişi, respectul pe care îl aşteaptă de la ceilalţi şi cât de puţin îi preţuiesc pe alţii (lucruri care conduc neîncetat la rivalităţi, certuri, facţiuni şi, în cele din urmă, la război, până la distrugerea reciprocă şi la scăderea forţei lor împotriva unui duşman comun), este necesar să existe legi ale onorurilor şi o apreciere publică a valorii acelor oameni care merită sau care ar merita acest lucru din partea comunităţii civile; şi că trebuie să existe unii sau alţii care să aibă în mâini forţa de a pune aceste legi în aplicare. Dar am arătat deja că de puterea suverană ţin nu numai toate forţele armate sau ale comunităţii civile, ci şi judecarea tuturor disputelor. Aşadar, suveranul are de asemenea puterea de a acorda titluri de onoare şi de a stabili ce rang şi ce demnitate va avea fiecare, precum şi ce semne de respect îşi vor prezenta unii altora în adunări publice ori private.

16. Acestea sunt drepturile care constituie esenţa suveranităţii şi care sunt semnele prin care ne putem da seama în ce om sau în ce adunare de oameni este aşezată şi rezidă puterea suverană. Căci aceste drepturi sunt netransmisibile şi inseparabile. Puterea de a bate monedă, de a dispune de proprietatea şi de persoanele moştenitorilor minori, puterea de preempţiune în cadrul pieţelor şi toate celelalte prerogative legale pot fi transferate de către suveran, însă fără a pierde puterea de a-şi proteja supuşii. Dar dacă transferă forţele armate, în zadar îşi mai păstrează puterea de a judeca, întrucât îi va fi imposibil să aplice legile; dacă cedează puterea de a strânge bani, forţele armate sunt în zadar; iar dacă renunţă la controlul doctrinelor, atunci, de teama spiritelor, oamenii se vor îndrepta înspăimântaţi spre rebeliune. Astfel, dacă luăm în considerare oricare dintre drepturile pomenite, vom vedea imediat că păstrarea tuturor celorlalte nu va avea niciun rol în conservarea păcii şi a dreptăţii, scopul pentru care sunt instituite toate comunităţile civile. Iar aceasta este dezbinarea avută în vedere atunci când se spune: o împărăţie dezbinată în ea însăşi nu poate dăinui, căci dacă nu ar exista mai întâi această dezbinare, dezbinarea în armate diferite nu ar putea să se petreacă.

Dacă nu ar fi existat mai întâi opinia - acceptată de cea mai mare parte a Angliei - că aceste puteri sunt împărţite între rege, lorzi şi Camera Comunelor, poporul nu s-ar fi dezbinat niciodată şi nu ar fi căzut în acest război civil (care a izbucnit mai întâi între cei care nu cădeau de acord în privinţa politicii şi apoi între cei care nu se înţelegeau cu privire la libertatea religioasă), război care i-a învăţat pe oameni atât de multe asupra acestui punct al dreptului suveran, încât acum sunt puţini (în Anglia) cei care nu înţeleg că aceste drepturi sunt inseparabile; iar acestea vor fi, în general, recunoscute ca fiind astfel la viitoarea reîntoarcere a păcii şi vor continua să fie recunoscute până când nenorocirile suferite vor fi uitate, dar nu mai mult, dacă nu cumva oamenii de rând vor fi mai bine educaţi decât au fost până acum.

17. Şi întrucât acestea sunt drepturi esenţiale şi inseparabile, rezultă în mod necesar că, oricare ar fi cuvintele prin care vreunul dintre ele este transferat, dacă totuşi nu se renunţă în mod direct la puterea suverană şi dacă numele "suveran" nu încetează să mai fie acordat de cei cărora li s-au cedat drepturile celui care le-a cedat, atunci cedarea este nulă. Căci atunci când suveranul a cedat tot ceea ce putea ceda, dacă noi îi retrocedăm suveranitatea, atunci toate drepturile sunt restaurate, acestea fiind inseparabil legate de suveranitatea sa.

18. Întrucât această mare autoritate este indivizibilă şi inseparabil legată de suveranitate, există prea puţine temeiuri care să sprijine opinia celor care spun despre regii suverani că, deşi sunt singulis majores, cu o putere mai mare decât a fiecăruia dintre supuşii lor, ei sunt universis minores, cu o putere mai mică decât a tuturor supuşilor laolaltă. Căci dacă prin toţi laolaltă ei nu înţeleg corpul colectiv, ca o singură persoană, atunci toţi laolaltă şi fiecare înseamnă acelaşi lucru, afirmaţia fiind absurdă. Dar dacă prin toţi laolaltă ei înţeleg o singură persoană (persoană pe care suveranul o poartă), atunci puterea tuturor laolaltă este aceeaşi cu puterea suveranului, afirmaţie care este din nou absurdă; iar cei care afirmă aceste lucruri bagă de seamă destul de bine absurditatea propriei opinii atunci când suveranitatea rezidă într-o adunare a poporului, dar nu şi atunci când aceasta rezidă într-un monarh; şi totuşi, puterea suveranităţii este aceeaşi, oricui i-ar fi încredinţată.

19. Asemenea puterii, onoarea acordată unui suveran ar trebui să fie mai mare decât cea acordată oricăruia dintre supuşi sau tuturor supuşilor. Căci în suveranitate se găseşte izvorul onoarei. Rangurile de lord, conte, duce şi prinţ sunt create de suveran. Aşa cum în prezenţa stăpânului servitorii sunt egali şi lipsiţi de orice onoare, la fel sunt şi supuşii în prezenţa suveranului. Şi cu toate că unii strălucesc mai mult şi alţii mai puţin când nu se mai află în apropierea sa, ei nu strălucesc mai mult decât stelele în prezenţa soarelui.

20. Dar s-ar putea obiecta aici că starea în care se află supuşii este una prea mizeră, aflându-se la discreţia poftelor şi a altor pasiuni arbitrare ale celui sau ale celor care deţin o putere nelimitată. Şi, în mod obişnuit, cei care trăiesc sub un monarh cred că este vina monarhiei, iar cei care trăiesc sub o cârmuire democratică sau sub o altă adunare suverană atribuie toate neajunsurile acelei forme de comunitate civilă (deşi puterea, în toate formele ei - dacă acestea sunt îndeajuns de complete pentru a-i proteja -, este aceeaşi), fără a ţine seama de faptul că starea omului nu poate fi niciodată lipsită de o neplăcere sau de alta şi că cele mai mari neplăceri care, sub orice formă de cârmuire, li s-ar putea întâmpla în general oamenilor sunt abia perceptibile în comparaţie cu nenorocirile şi calamităţile îngrozitoare care însoţesc războiul civil ori cu acea stare de disoluţie a oamenilor fără stăpân şi nesupuşi legilor sau unei puteri coercitive care nu le îngăduie să se dedea la jafuri şi la răzbunare.

Ei nu ţin seama nici de faptul că cea mai mare constrângere exercitată de cârmuitorii suverani asupra supuşilor nu provine din vreo desfătare sau din vreun avantaj la care s-ar putea aştepta prin păgubirea sau prin slăbirea supuşilor (în a căror vigoare constă forţa şi gloria lor), ci din îndărătnicia acelor supuşi care, nefiind dispuşi să contribuie la propria apărare, îi silesc pe cârmuitori să ia de la ei tot ce se poate lua pe timp de pace, ca în momente neaşteptate sau când se iveşte o nevoie bruscă să aibă mijloacele de a rezista sau de a avea o poziţie avantajoasă în faţa duşmanului. Căci toţi oamenii sunt înzestraţi de la natură cu lentile care măresc considerabil (adică pasiunile şi iubirea de sine) şi prin care orice plată neînsemnată apare ca un mare necaz, dar sunt lipsiţi de acea lunetă (adică ştiinţa morală şi cea civilă) prin care să vadă de la distanţă nenorocirile care atârnă deasupra lor şi care nu pot fi evitate fără astfel de plăţi.

Opus Paramirum - Principiile artei medicale

 

Paracelsus / Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim
Opus Paramirum - Principiile artei medicale
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel

Citiţi cuvântul introductiv al acestei cărţi.

*****
Intro

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim s-a născut în 1493, într-un sat în apropiere de Zurich. La vârsta de şaisprezece ani a fost trimis să studieze la Universitatea din Basel. A fost instruit apoi de celebrul Johannes Trithemius de Spanheim, abatele mănăstirii Sfântul Iacob din Wurzburg (1461-1516), unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie şi, sub îndrumarea acestui profesor, au fost cultivate îndeosebi înclinaţiile sale pentru ştiinţele şi practicile oculte. Îşi continuă munca de cercetare în laboratorul bogătaşului Sigismund Fugger, la Schwatz, în Tyrol.

Mai târziu, Paracelsus a călătorit foarte mult. A vizitat Germania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Danemarca, Suedia şi Rusia; se spune că a ajuns şi în India. Într-una din aceste expediţii, a fost luat prizonier de către tătari şi dus la Han, al cărui fiu l-a însoţit după aceea la Constantinopol. În perioada captivităţii, Paracelsus fost iniţiat în învăţăturile secrete ale Orientului: concepţiile sale referitoare la cele şapte principii ale omului, la proprietăţile corpului astral sau la spiritele naturii erau total necunoscute pe vremea aceea în Occident.

Ajuns în Italia, Paracelsus s-a înrolat în calitate de chirurg militar şi a participat la multe expediţii, întâlnind cu această ocazie o cazuistică medicală foarte bogată. Întors în Germania, devine repede celebru datorită tratamentelor reuşite pe care le-a aplicat. În 1527 a fost numit de către Consiliul Orăşenesc al oraşului Basel profesor de medicină şi chirurgie. Prelegerile sale nu constituiau, ca acelea ale colegilor lui, doar repetarea ideilor lui Galen, Hipocrate şi Avicenna, ci invitau la observaţie şi experiment, redefinind practic rolul medicinei şi al medicului.

În perioada 1529-1530 se stabileşte la Nürenberg. În 1535 este invitat la Salzburg de către prinţul palatin, ducele Ernst de Bavaria, care era un mare iubitor de ştiinţe oculte. Aici, Paracelsus a cules roadele indelungatelor sale eforturi şi faima lui a început să fie cunoscută în tot mai multe locuri. La 24 septembrie 1541 moare, după o scurtă suferinţă, la vârstă de patruzeci şi opt de ani, într-o cămăruţă a hanului "Calul Alb", iar trupul i-a fost îngropat în cimitirul Sfântul Sebastian.

Opera

Paracelsus nu a scris prea mult. În mod obişnuit, el dicta ceea ce dorea să-i înveţe pe discipolii săi şi astfel cea mai mare parte a lucrărilor lui a ajuns în posesia acestora; numai câteva au fost publicate în timpul vieţii sale. Cărţile tipărite, în număr de şapte, au alcătuit De Grandibus et Compositionibus Receptorum et Naturalium, Basel, 1526, şi Chirurgia Magna, apărută la Ulm în 1536. Celelalte scrieri au devenit cunoscute publicului numai după moartea sa. J. Huser a adunat şi examinat critic toate scrierile autografe ale lui Paracelsus şi manuscrisele originale ale discipolilor săi şi le-a publicat la Colonia, într-o ediţie generală, între anii 1589 şi 1590 (106 lucrări au fost cuprinse în această ediţie)

Pentru publicul român, Paracelsus este mai ales cunoscut pentru scrierile sale despre alchimie. Însă, geniul acestui autor, pe cât de misterios pe atât de clar şi riguros, a adus o serie de contribuţii şi în domeniul medicinei. Paracelsus, printre altele, este considerat părintele toxicologiei moderne, el fiind primul care a pus în discuţie efectul exercitat de substanţe asupra corpului uman, susţinând în premieră utilizarea substanţelor chimice şi a mineralelor în medicină.

Concepţia sa hermetică era aceea că boala şi sănătatea din corp se bazează pe asemănarea dintre om (microcosmos) şi Natură (macrocosmos). Având o abordare foarte diferită faţă de metodele practicate din Antichitate şi până în epoca sa, Paracelsus a pus un accent fără precedent în ştiinţa medicală asupra observaţiei şi experimentului, redefinind practic atât rolul medicului cât şi pe cel al medicinei ca artă.

Paracelsus rămâne o figură renascentistă de mare complexitate, cercetările sale asupra alchimiei, medicinei, cosmologiei, astrologiei etc, precum şi personalitatea sa controversată fiind încă aduse în discuţie în universităţi şi în diferite cercuri culturale din Europa secolului XXI.

*

Potrivit lui Paracelsus toate funcţiile organice au la bază activitatea unui principiu universal de Viaţă. Acest principiu acţionează în toate formele - încet sau repede, perceptibil sau imperceptibil, conştient sau inconştient, normal sau anormal - în funcţie de constituţia formelor în care îşi manifestă prezenţa. Câtă vreme caracterul (spiritul) unei entităţi este menţinut, viaţa acţionează în acea calitate ca un întreg, dar dacă forma este distrusă şi îşi pierde caracterul, ea se manifestă în alte forme. Spiritul este centrul care atrage principiul vieţii; dacă spiritul şi-a lepădat forma, viaţa va fi atrasă spre alte centre.

Dacă activitatea principiului de viaţă se desfăşoară într-o formă, în condiţii normale şi neîmpiedicată de vreun obstacol, o asemenea stare se numeşte "sănătate". Dacă activitatea lui este împiedicată de o cauză oarecare şi acţionează anormal, o asemenea stare se numeşte "boală".

Acestui principiu de viaţă Paracelsus îi dă numele de Archaeus. Acesta nu este o substanţă materială în accepţia obişnuită a termenului, ci o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă.

"Archaeus sau Liquor Vitae constituie omul invizibil. Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atât timp cât rămâne în acesta. Omul interior este, ca să spunem aşa, umbră sau dublură corpului material. El este eteric prin natura sa, cu toate că posedă substanţă; el îndrumă dezvoltarea, formarea şi descompunerea formei în care este conţinut. El este partea cea mai nobilă din omul fizic". (De Generatione Hominis)

Fragment
Cartea întâi

În măsura în care nimic nu poate fi înţeles fără o cunoaştere a începuturilor şi a lucrurilor necesitate de acestea, este potrivit să închin această carte numită Paramirum în cinstea voastră, doctore Joachim von Watt, fiindcă numai dumneata susţii fiecare drum ce duce spre adevăr, precum şi pe aceia care îl străbat.

Într-adevăr, este potrivit să alegem o astfel de cale acum pentru a clarifica erorile medicale, fiindcă medicina este un domeniu în care laurii purtaţi de tine sunt binemeritaţi, tu fiind preţuit în rândul medicilor patriei noastre, Confederaţia elveţiană: de aceea, tu eşti pe bună dreptate indicat ca judecător al acestor subiecte. Fiindcă mă aştept şi ştiu că nu eşti părtinitor în astfel de lucruri, din moment ce nu eşti interesat nici de evitarea erorii şi nici de agăţarea de adevăr.

Prin urmare, sunt hotărât să mă opresc asupra acestor chestiuni din respect pentru tine şi să nu pierd zadarnic timpul pe care îl petrec acum în St. Gallen, ci mai curând să stârnesc laude şi recunoaştere pentru tine în chestiunile naturale, astfel încât tu şi cu mine să nu fim daţi uitării în rândul celor mulţi care slujesc medicina. Într-adevăr, tu, care nu eşti doar un păstrător al adevărului şi nu eşti cel mai neînsemnat părtaş la adevăr şi la afirmarea acestuia în raport cu ceea ce este veşnic - tu nu ar trebui să fii socotit un păstrător mai puţin însemnat al adevărului în probleme ce ţin de corpul în care sălăşluieşte ceea ce este veşnic.

De aceea, pe bună dreptate îţi dedic ţie această operă paramirană a mea, care începe după cum urmează.

CAPUT PRIMUM
[Cele trei elemente constitutive ale fiinţei omeneşti. Focul şi importanţa lui: este esenţă a lucrurilor, sursă a cunoaşterii şi element de verificare a artei medicului.]

Înainte de toate, medicul trebuie să ştie că fiinţa omenească este alcătuită din trei substanţe. Căci, deşi fiinţa omenească a fost făcută din nimic, aceasta este totuşi făcută în ceva: acel ceva este împărţit în moduri. Acestea trei alcătuiesc întreaga fiinţă omenească şi sunt însăşi fiinţa omenească şi ea este acestea [trei]; de la ele şi în ele fiinţa omenească îşi are tot binele şi tot răul cu privire la physicum corpus.

De aici rezultă că medicul ar trebui să ştie distribuţia acestora şi să le recunoască alcătuirea, păstrarea şi descompunerea. Căci din acestea trei se constituie întregul, jumătatea şi cea mai mică parte a sănătăţii şi a bolii, prin aceasta stabilindu-se cât de mare este şi cât de multă sănătate predomină, precum şi echilibrul bolii. Căci medicul nu trebuie să nege că boala ţine de echilibru, de număr şi de măsură.

Situaţia fiind de acest astfel, trebuie mai întâi prezentată sursa tuturor acestor lucruri: din ce se nasc ele. Acesta este cel mai necesar subiect în vederea introducerii şi trebuie astfel abordat primul. În plus, moartea intră de asemenea în proces când se ia viaţa de la cele trei, a căror legătură este viaţa şi fiinţa omenească. În consecinţă, din aceste trei substanţe purced toate cauzele, originile şi toată înţelegerea bolilor, precum şi semnele, naturile şi proprietăţile lor şi orice altceva ar avea nevoie să ştie medicul.

Prin urmare, este necesar ca cele trei lucruri să fie recunoscute de către medic şi să fie înţelese în toate proprietăţile lor, ce sunt şi cum însănătoşesc sau îmbolnăvesc oamenii. Căci ţine de domeniul unui singur corp de cunoaştere faptul de a şti dacă fiinţa omenească este sănătoasă şi cum este sau cum devine bolnavă. Fiindcă aşa cum boala se naşte din sănătate, la fel şi sănătatea se naşte din boală. Din acest motiv, medicul trebuie să ştie nu doar originea bolii, dar şi modul în care se reface sănătatea. Însă, medicii au făcut din lumina naturii un lucru netrebuincios, falsificând-o; ei nu au înţeles cele trei substanţe ale naturii, ci în schimb, au respins [natura] şi s-au agăţat de explicaţia oferită de propriile lor minţi, plăsmuind fără lumina naturii.

S-a petrecut astfel, în ciuda faptului că niciun medic nu poate stabili temeiul bolii sau chiar al fiinţei omeneşti fără o mărturie suficientă din partea luminii naturii. Lumina este lumea cea mare. Căci aşa cum aurul este trecut prin foc a şaptea oară, tot astfel şi medicul trebuie să fie încercat prin foc a şaptea oară şi chiar de mai multe ori. Adică focul încearcă cele trei substanţe şi le înfăţişează imaculate şi limpezi, pure şi curate. Ceea ce înseamnă că, dacă focul nu este folosit, nu rezultă nimic încercat sau dovedit. Focul lămureşte toate lucrurile. Adică atunci când impuritatea a dispărut, rămân cele trei substanţe. Medicul este încercat, dar nu ca el să fie pârjolit, ci mai curând arta, teoria şi practica lui sunt botezate prin foc. Fiindcă lucrurile acestea nu se arată ochilor celor ce lucrează pământul: ele nu pot fi percepute în felul acesta. De aceea, focul aduce la vedere ceea ce este ascuns: acesta este modul în care scientia medicinei ar trebui să avanseze.

Rezultă aşadar că Dumnezeu a creat medicina: din acest motiv aceasta stăruie prin foc. Astfel, Dumnezeu l-a creat şi pe medic, ca el să se nască prin foc. Într-adevăr, medicul este născut prin medicină, nu prin sine: de aceea, el trebuie să treacă încercarea naturii, o încercare ce presupune lumea şi tot ce aceasta cuprinde. Iar tot ceea ce îl învaţă natura el trebuie să încredinţeze înţelepciunii sale şi să nu caute nimic în propria sa înţelepciune, ci doar în lumina naturii, iar apoi să deşarte această învăţătură în pivniţa aceluiaşi depozitar.

Medicul este vădit cu operaţiile sale, iar natura este şi ea vădită, nu ascunsă. În acelaşi fel, cauzele sănătăţii şi bolii trebuie să fie vădite şi nu ascunse. De aceea este nevoie mai întâi de foc, în care lucrurile ascunse se fac văzute. Din această vădire se naşte scientia medicinei, fiindcă aceasta stă mărturie în consecinţă. În măsura în care medicul îşi ia fiinţa din medicină - fără de care nu şi-ar putea-o lua, iar aceasta este mai veche decât el, iar el provine din ea şi nu invers -, el trebuie să o contemple şi să înveţe de la ceea ce îl face pe el şi nu de la sine însuşi. Astfel, înţelepciunea, arta, teoria, practica etc. medicului rezidă în însăşi natura remediului, nu în medic. Cu aceasta, s-au spus destule împotriva erorii care nu este fundamentată în natură şi care este mărturisită şi demonstrată doar în modul prezentat aici. Fiindcă magistrul rezidă în foc, iar nu în elev.

Însă ceea ce urmează ar trebui să fie şi mai lesne de înţeles. Nu există nimic în fiinţa omenească care să o transforme într-un medic, chiar dacă posedă praeclarum ingenium: fiindcă ea nu posedă încă nicio artă. Ea este goală precum un cufăr sau un recipient bine asamblat, care este neumplut, dar este potrivit pentru reţinerea oricărui lucru pus în el, precum comoara câştigată prin mâinile noastre. Astfel, praeclarum ingenium este lipsit de orice experienţă sau artă sau înţelepciune medicală. Însă toate cele pe care le învăţăm şi le experimentăm le păstrăm în acest depozit şi le folosim la timpul lor.

Acum, să luăm în considerare două exemple ca să îl înţelegem şi mai bine pe medic. Un exemplu este acesta. Gândiţi-vă la un sticlar - de la cine şi-a căpătat el arta? Nu de la el însuşi: propria raţiune nu este capabilă să ajungă la aşa ceva. Însă de îndată ce acesta a luat obiectele artei sale şi le-a aruncat în foc, lumina naturii i-a arătat sticla. Arta a fost cuprinsă în acele recipiente. La fel este şi în cazul medicului. Astfel, urmează al doilea exemplu. Un tâmplar clădeşte o casă: el poate inventa aceasta singur din propria sa înţelepciune dacă are lemn şi o secure. Însă medicul nu poate face la fel. Deşi el are medicina şi un pacient, el încă nu posedă scientia şi cunoaşterea lucrurilor necesare. Dar dacă are o secure şi lemne, el ar putea într-adevăr să fie tâmplar. Din acest motiv, el trebuie mai întâi să fie fierar, adică să poată fabrica o secure, după care ingenium-ul său îl va ajuta să se folosească de acesta.

Prin urmare praeclaritas ingenii este un receptacul al medicinei şi al ştiinţei (scientia) acesteia. Însă din foc vine comoara ce va fi conţinută în acest receptacul. Astfel, aşa cum sticlarul şi-a căpătat arta sticlăriei de la foc, întrucât el nu ştia dinainte ce face, dar făcând în acest fel a păstrat arta, tot aşa, focul învaţă înţelepciunea şi arta medicinei, care este încercarea prin care trece medicul.

Este adevărat că cel lipsit de experienţă (adică tot ceea ce nu este născut din natură) nu vrea să-şi recunoască magistrul, ci îşi lasă propria raţiune să slujească ca înţelepciune medicală şi ca temelie medicală pe care să clădească. Aceasta înseamnă şi se numeşte a clădi pe nisip.

Ceea ce este revelat prin foc nu poate fi nici conceput şi nici experimentat fără foc. Fiindcă există două înţelepciuni diferite: una pe care o dobândim prin experienţă şi alta pe care o avem prin îndemânarea noastră. Cea căpătată prin experienţă este, la rândul ei, de două feluri: una este temelia şi magistrul medicului, cealaltă greşeala şi seducţia sa. Prima este cea pe care o primeşte de la foc urmând arta vulcanică a transmutării, fixării, exaltării, reducţiei, perfecţiei şi lucrurile asemănătoare ce ţin de aceasta. În această experienţă se găsesc cele trei substanţe, adică speciile şi natura şi proprietăţile aflate în întreaga lume, cuprinse în toate naturile. Cealaltă înţelepciune este cea în care se iveşte ceva fără experienţa mai sus pomenită. Ceea ce la un moment dat s-a dovedit a fi de un fel, nu se dovedeşte întotdeauna a fi de acest fel - este vorba de sprijinirea, temelia şi construcţia pornind de la o astfel de experienţă. Eroarea se sprijină pe o zidire fără temelie, eroare ce este poleită cu sofisme născocite. Dacă cel care susţine o astfel de cunoaştere s-ar gândi la ea, s-ar putea întreba: cine este cel care îţi oferă această informaţie? Este persoana aceea. Şi cine i-o oferă? Ei bine, altcineva. Şi tot aşa, mergând înapoi până la primul de la care o au toţi ceilalţi. De aceea, se ajunge la vulcanus şi spagiricus şi aşa mai departe.

Să se ştie că nu ar trebui să fim instruiţi de acest soi de zvonire sau de tălmăcire a remediului. Mai curând, ar trebui să întrebăm cum s-a întâmplat instruirea celui dintâi? Să facem şi noi la fel. Să ne înveţe şi pe noi acela care l-a învăţat pe el. Natura in vulcano ar trebui să ne fie învăţătoare de asemenea. Căci atunci când cineva spune: "Fă cutare lucru şi vei fi mântuit", trebuie să ştim cine este cel care a spus-o. Aşa se ajunge la cel care este mântuirea per se, temelia adevărului. Tot aşa şi în cazul nostru: dacă nu pătrundem în remediul propriu-zis - care este natura ca artă - nu vom fi medici. Căci dacă doresc ca temeiul să fie stabil şi rodnic, atunci nu trebuie să vorbesc despre lucrurile nevăzute, ci mai curând despre lucrurile care pot fi văzute. Fiindcă medicul este vrednic de laudă multă, căci noi suntem cei care l-am văzut pe Dumnezeu înaintea ochilor noştri, ascultându-l pe mântuitorul nostru ca temelie a adevărului. Însă remediul este şi mai clar prezent înaintea noastră şi ar trebui să îl primim în mod vădit şi nu prin vis, în mod palpabil şi nu ca pe o umbră. Totuşi, aceste lucruri au fost prezentate ca ceva nevăzut de către cei care nu au avut ochii de foc. De aici a apărut eroarea pe care se sprijină medicina fără temei. Este greu de crezut că în fiinţa omenească există patru umori cu tot ceea ce se spune că ţine de ele: aceasta este o chestiune de credinţă. Astfel, medicina nu ar trebui să fie întemeiată pe credinţă, ci mai curând pe proprii noştri ochi. Numai boala şi mântuirea sufletului ţin de credinţă. Toată medicina corpului este în mod vădit în afara întregii credinţe.

Însă cu aceste erori se întâmplă în acelaşi fel cu falsa credinţă: nu toţi cei care spun "Doamne, Doamne" sunt auziţi, şi anume dacă nu eşti medic, dar te porţi ca unul, luându-ţi descoperirile şi spunând oamenilor "fă asta" sau "fă aia", cu toate acestea nu vei avea rezultate bune. Fiindcă nu vei fi recunoscut de către medicină. Tu nu eşti adevăratul păstor al acestor oi. Într-adevăr, medicina spune cu dreptate: "Nu te recunosc". Fiindcă cei bolnavi trebuie să aibă medicul pe care de asemenea îl recunosc, fiindcă acesta a fost creat pentru ei. De aceea, pentru cel care are într-adevăr chemare de medic, medicina răsare din pământ şi aceasta îl recunoaşte pe el şi este împuternicită să-l învestească şi să-l respingă. Din acest motiv, trebuie să recunoaştem şi să ştim cele trei substanţe, care nu răsar din minţile noastre, nu din zvonuri, ci din cunoaşterea experimentală a alcătuirii naturii ca temelie a unei astfel de calificări. Căci fiinţa omenească este învăţată de lumea cea mare şi nu de fiinţa omenească. Aceasta este concordanţa care întregeşte medicul. Aceasta are efect atunci când el înţelege lumea şi fiinţa omenească din ea, care sunt într-adevăr acelaşi lucru şi nu două lucruri diferite, aşa cum voi arăta în amănunţime mai departe.

CAPUT SECUNDUM
[Prima materia. Ultima materia. Toate procesele din natură au la bază voinţa divină. Tria prima: sulful, mercurul şi sarea sunt elementele constitutive ale fiinţei omeneşti. Limbus-ul]

Trei sunt substanţele care oferă fiecărei fiinţe sau lucru propriul său corpus. Adică fiecare corpus constă în trei lucruri. Numele acestor trei lucruri sunt sulphur, mercurius şi sal. Când aceste trei lucruri sunt puse laolaltă, avem ceea ce se cheamă corpus şi acestora nu li se adaugă decât viaţă şi ceea ce ţine de aceasta. Astfel, când iei în mână un corp, ţii în mod nevăzut trei substanţe într-o singură formă. Este necesar să vorbim despre acestea trei. Fiindcă acestea sunt trei substanţe într-o singură formă şi ele dau şi produc sănătate întru totul. Astfel, dacă ţii în mână un lemn, ai înaintea ochilor un singur corp. Însă această cunoaştere nu-ţi este de folos: acelaşi lucru este ştiut şi văzut chiar şi de către ţărani. Tu trebuie să studiezi şi să înveţi până când eşti sigur că ai în mână sulphur, mercurius şi sal.

Astfel, tu trebuie să ai cele trei lucruri în mod vizibil, tangibil şi real, fiecare separat de celălalt. În acest punct, tu ai ochii cu care medicul trebuie să vadă. Tu trebuie să ai astfel de ochi pentru a percepe la fel de clar în timpul vederii ca şi ţăranul care vede bucata brută de lemn. Să fie acesta, de asemenea, un exemplu pentru tine că la fel trebuie să recunoşti şi fiinţa omenească în cele trei lucruri precum recunoşti lemnul: tu ai fiinţa omenească înaintea ta în acelaşi fel. Dacă ai oasele fiinţei omeneşti, tu ai obiectul tău în acelaşi fel ca şi ţăranul. Dar dacă ştii sulful corpului omenesc în particular, mercurul omenesc în particular, sarea omenească în particular, tu ştii cu adevărat ce este osul, iar dacă este bolnav, [ştii de asemenea] ce îl îmbolnăveşte sau îl chinuie astfel şi din ce cauză suferă. Aşadar, a vedea ce este la suprafaţă este specific ţăranului; a vedea ce este în interior, adică ce este ascuns, este specific medicului.

Întrucât lucrurile trebuie să devină vizibile şi întrucât fără această vizibilitate medicul nu este desăvârşit, natura trebuie adusă în punctul în care să se arate. Astfel, gândiţi-vă în ce fel de ultima materia trec lucrurile şi în cât de multe. În tot atât de multe genera vei găsi cele trei substanţe deosebite una de cealaltă. Ţăranul nu recunoaşte acest lucru, însă medicul îl recunoaşte. Experimentator-ul nu-l recunoaşte nici el: medicul îl recunoaşte. Mintea cufundată în eroare nu îl recunoaşte de asemenea: medicul îl recunoaşte. Deoarece medicul trebuie întâi de toate să cunoască cele trei substanţe şi toate proprietăţile lor din lumea cea mare, fiindcă atunci medicul a stabilit acest lucru şi în fiinţa omenească. Fiindcă atunci el va şti ce ţine în mâini şi ce ţine de puterea sa.

Pentru a dobândi cunoaşterea lucrurilor, începeţi cu lemnul: este un corp. Daţi-i foc: ceea ce arde este sulphur. Ceea ce scoate fum este mercurius. Ceea ce se face cenuşă este sal. Arderea aceasta zdruncină înţelegerea ţăranului; însă medicul începe să capete de la ea ochi de medic. Astfel, în lemn se află trei lucruri, nici mai multe, nici mai puţine; fiecare separat de celelalte. În plus, se poate spune despre acestea trei că toate lucrurile le au pe cele trei; şi chiar dacă nu se arată ochilor într-un singur mod, arta le dezvăluie aducând lucrurile la un anumit punct şi făcându-le să fie vizibile. Fiindcă ceea ce arde este sulphur. Nimic altceva nu arde decât sulphur. Ceea ce apare ca fum este mercurius; nimic altceva nu este sublimat în afară de mercurius. Ceea ce se transformă în cenuşă este sal: nimic nu se transformă în cenuşă dacă nu este sal.

Lucrul care se face cenuşă este o substanţă: o bucată din materia din care este făcut lemnul. Şi cu toate că ţine de ultima materia şi nu prima materia, totuşi stabileşte prima materia a cărei ultima subzistă în corpul viu. Deşi lucrurile stau astfel, nimeni nu vede în corpul viu altceva decât vede ţăranul. Cu toate acestea, separaţia dovedeşte substanţele. Prin urmare, eu nu vorbesc aici despre prima materia, fiindcă nu am intenţia să mă ocup aici de philosophia, ci mai curând de medicina. Astfel, ce se spune despre sare poate fi ştiut despre fum: aceasta fixează mercurul care este ridicat şi sublimat prin foc; şi chiar dacă prima materia a sa nu este vizibilă aici, ultima materia a celei dintâi [substanţe] este într-adevăr vizibilă. Aşadar, mercurius este a doua substanţă a lucrurilor. Astfel, ceea ce arde şi pare ca de foc pentru ochi este sulphur: acesta se mistuie pe sine, fiindcă este volatil. Ceea ce este prezent atunci când focul arde este de asemenea o substanţă; iar acesta este al treilea lucru care întregeşte corpul.

Astfel, poate fi dedusă teoria referitoare la ce sunt sulphur, mercurius şi sal, referitoare la ce este prezent în lemn sau în alte lucruri; iar un lucru de acest fel poate fi considerat microcosmos. Astfel, ai fiinţa omenească al cărei corp nu este altceva decât sulphur, mercurius şi sal. În aceste trei lucruri constă sănătatea sa, boala sa şi tot ceea ce ţine de aceste lucruri. Şi întrucât nu există mai mult de trei, toate bolile sunt cauzate de cele trei, nu de patru humores, qualitates sau orice altceva de acest gen. Şi cu toate că nu toate lucrurile ard - piatra, de pildă, nu arde -, totuşi, alchimia dovedeşte că acestea pot fi pregătite astfel încât să ardă; acelaşi lucru este valabil pentru metale şi toate celelalte lucruri considerate inflamabile. Şi chiar dacă multe lucruri nu pot fi sublimate, totuşi arta stabileşte faptul că ele pot fi aduse în acel punct. Acelaşi lucru este valabil pentru sal. Fiindcă ceea ce nu vede ţăranul intră în domeniul artei, astfel încât să fie adus înaintea ochilor. Aceasta este scientia separationis. Recunoaşterea acestor lucruri produce arta mai sus pomenită: aşa este în cazul tuturor lucrurilor.

Pentru a aborda proprietatea, natura şi fiinţa din cele trei, ele ar trebui să fie studiate mai departe fiindcă ţine de natură să fie bazată fie pe mercurius, fie pe sulphur, fie pe sal, indiferent dacă este vorba de bine sau de rău, de sănătate sau de boală. Fiecare substanţă îşi are proprietatea sa: dacă se combină într-un corpus, proprietăţile apar laolaltă sub o singură formă, însă ar trebui înţelese în adevărata lor substanţă şi nu după simţul comun. Fiindcă proprietăţile lor sunt bune, iar dacă nu sunt prezente, apare boala. Acum poţi vedea ce lipseşte în substanţă, fiindcă diminuarea uneia înseamnă adăugarea celeilalte. Există tot atât de multe boli câte proprietăţi sunt, atât de mare fiind numărul bolilor.

Referindu-ne la proprietăţi, se cuvine să explicăm prima materia. Totuşi, în măsura în care prima materia mundi a fost fiat-ul, cine îşi va asuma sarcina să explice fiat-ul? Dar datorită focului vulcanus-ului avem ceva prin care putem să le explicăm pe primele trei, şi anume prin sulf, adică substanţa primară numită sulphur în măsura în care sunt compatibile, prin argint viu, substanţa primară numită mercurius, tot prin intermediul unei astfel de comparaţii, şi prin sare, substanţa primară numită sal, fiindcă efectul este comparabil.

Şi chiar dacă lucrurile acestea sunt spuse cu referire la lumea cea mare, ele pot fi înţelese şi în privinţa lumii celei mici, însă cu diferenţa că fiinţa omenească îşi are prima materia în limbus: care a fost sulphur, mercurius şi sal al celor patru elemente care s-au combinat pentru a alcătui fiinţa omenească. Aşadar, medicul trebuie să ştie că toate bolile rezidă în cele trei substanţe şi nu în cele patru elemente. Puterea elementelor sau ce sunt ele nu priveşte medicina cauzelor referitoare la humores: acestea sunt matres. Semnificaţia acestui lucru va fi explicată la capitolul respectiv. Aşadar, medicul trebuie să înţeleagă şi să recunoască numai cele trei lucruri, fiindcă în ele se află sursele tuturor bolilor.

Dar, în măsura în care fiinţa omenească nu vede aceste lucruri când este plină de viaţă, ci mai curând atunci când se află într-o stare de distrugere, fiinţa omenească trebuie să se ferească de lucrurile care sunt distruse. Acestea sunt preţioase şi frumoase în fiinţa omenească atât timp cât sunt vii şi sănătoase. S. sau M. sau SS. nu sunt bolnave atât timp cât sunt în viaţă, ci de îndată ce sunt spulberate. De aceea, este bine să le purtăm de grijă când încep să se distrugă. Să luăm în considerare carbunculul: acesta este minunat şi splendid şi cu o natură încântătoare. Este alcătuit doar dintr-un S., un M. şi un SS. Dacă este descompus, se poate recunoaşte că este în aceste lucruri: un lucru necreat atunci când este lipsit de viaţă. De aceea, trebuie să acorzi viaţă lucrurilor, astfel încât să nu mai vezi aceste trei lucruri: Viaţa este un acoperământ de acest fel, care ascunde lucrurile. Să ne gândim la fiinţa omenească, cât de frumoasă este în viaţă, dar cât de respingătoare este în moarte. În plus, indiferent care organ sau care parte omenească moare, uitaţi-vă cum se dezintegrează în cele trei substanţe într-un mod ce poate fi recunoscut, văzut şi observat. Aşa este în moarte; aşa este în viaţă, deşi în viaţă este zugrăvit şi împodobit. Tot aşa şi cu cedrul: încântător cât este în viaţă; dar când este cuprins de foc, lucrurile ascunse de viaţă se fac vădite. Şi la fel în cazul tuturor celorlalte lucruri.

Toate aceste lucruri care permit demonstraţii de multe feluri, trebuie înţelese doar în raport cu sursele din interiorul lor, din care se nasc bolile. Căci, atât timp cât cele trei lucruri sunt acolo şi nu sunt separate, sănătatea este bună. Dar când sunt separate, are loc o diviziune şi o despărţire fatală: un lucru putrezeşte, celălalt arde, iar al treilea îl îndepărtează pe altul. Aici se află începuturile bolii. Căci atât timp cât corpus-ul persistă ca un întreg, nu există nicio boală; dar acolo unde nu este astfel, unde este divizat, acolo începe lucrul despre care medicul trebuie să fie bine informat. În acelaşi fel, dacă douăzeci de oameni sunt uniţi laolaltă şi tu îi cunoşti pe toţi, poţi fi sigur în continuare că, de îndată ce s-au separat, vei spune: "A plecat fiecare pe drumul său". Îşi vor pierde calitatea pe care ştiai că o au. Tot aşa şi acolo trebuie să ştim toate aceste lucruri; şi numai prin dezintegrare ajungi să ştii lucrurile care s-au dezintegrat. Când acest lucru se petrece, ce altceva să fie decât începutul morţii? Este distrugerea întregului imperiu.

Pentru ca în încheierea acestui capitol să înţelegi motivul prezentării făcute, voi repeta că lucrul acesta este vădit doar în S., M. şi SS.: acestea sunt substanţele; şi cu toate că sunt ascunse în viaţă, atunci când viaţa dispare, ele devin vizibile. De aici, ar trebui să înţelegi genera şi toate species acestora în forma în care apar toate. Iar dacă are loc vreo boală, fie că este una sau două sau mai multe, tu ar trebui să poţi spune: aceea este boala, iată ce a provocat-o.

Astfel, aşa cum s-a văzut în exemplul unităţii alcătuite din mai mulţi membri, dacă aceasta este dezagregată, ar trebui să spui: acela sau aceia au făcut-o în felul cutare sau cutare. Nu ar trebui să spui: cholera, melancholia, phlegma etc. a făcut-o; ci mai curând: "omul" acela a făcut-o. Aşa trebuie să se înţeleagă. Când spui: acela a făcut-o, spui de fapt mai multe şi afirmi mai corect decât dacă ai fi spus: cholera a făcut-o.

Exact în acest fel este boala comparabilă cu omul în toate părţile sale. Fie această recomandare pentru voi, medicilor. Aici se află fundamentele ideii că, dacă există o boală, aceasta trebuie înţeleasă ca un om cu tot ceea ce este specific proprietăţilor unui om: în felul acesta, cuprinzi elementele, cele trei substanţe, cele patru astra, cele patru terrae, cele patru aquae, cele patru ignes, cele patru aeres şi toate conditiones, mores, proprietates şi naturae ale omului fără de care nicio boală nu există. Toate aceste lucruri sunt uitate când scrii de pe poziţia celor patru humores, care nu au nimic de-a face cu elementele, cu cele patru şi cele trei, şi nu au avut niciodată de-a face. Trebuie să se afirme mai curând că fiecare proprietate masculină se găseşte în boală şi că este pe bună dreptate numită om: aşa cum este cu cel născut din limbus-ul perfect, tot aşa este şi cu boala.

Dora şi Minotaurul. Viaţa mea cu Picasso (II)

 

Slavenka Drakulić
Dora şi Minotaurul. Viaţa mea cu Picasso
Editura Pandora M, 2020
Traducere din limba sârbo-croată de Octavia Nedelcu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment

În timp ce ţin în mână albumul cu fotografii de altădată, de pildă cele din 1937 din Antibes, îmi dau seama pentru prima oară că şi atunci, chiar şi în vara aceea a debutului romantic al relaţiei noastre, eram oarecum tristă, cu o faţă posomorâtă, îngândurată, făcând o notă discordantă de grupul de prieteni din jur. Să fi fost doar arogantă, privind cu superioritate lumea de la înălţimea victoriei mele, aşa cum li s-a părut unora? Nu, nu, cred că eram tristă pentru că eram nesigură. Mai bine spus, eram furioasă. Furioasă pe Picasso, bineînţeles. Îmi aduc bine aminte, mai ales că şi alţii mă întrebau de ce eram mereu atât de prost-dispusă? Eram o persoană severă, serioasă, care spunea întotdeauna ce gândeşte. Nu puteam fugi de mine însămi nici măcar o clipă. Nu era doar din cauza celorlalte femei şi nici măcar a aventurilor lui pasagere, de unică folosinţă, aşa cum le numea el cu cruzime şi aşa cum erau convinşi prietenii lui şi ai mei. Îl împărţeam în mod conştient cu Marie-Thérèse şi cu Maya - oh, da, şi fetiţa lui intra în această categorie, chiar şi cu câinele Kazbek, cu Sabartés şi menajera Inès, şi şoferul Marcel. Era vorba despre ceva mai mult, despre faptul că-l împărţeam cu prea mulţi oameni.

În vara aceea, a doua petrecută împreună, ne-am cazat la hotelul Vaste Horizon. Era un hotel mic, dar confortabil, cu o terasă acoperită cu trestie, unde stăteam mai mult decât pe plajă. Picasso se cuplase o scurtă perioadă cu Nusch şi cu Lee. Paul, care era martor, nu se opusese cu niciun cuvânt. Se simţea chiar onorat, iar Picasso ştia acest lucru. Zeus însuşi a ales-o pe Nusch, soţia lui, vai, ce onoare i-a făcut! Cum s-o refuzi pe soţia prietenului tău, care ţi se oferă de-a dreptul? Picasso nu dorea să-l jignească, credea sincer că lui Paul îi făcea chiar plăcere. Într-adevăr, lui Paul îi părea bine, pentru că-i confirma că Picasso aprecia gusturile sale la femei, că era vorba de o prietenie reciprocă în calea căreia nu putea sta nicio femeie, nici măcar adorata lui Nusch. Chiar şi pe Gala i-a oferit-o lui Dali. Dar Nusch nu-l interesa pe Picasso decât sporadic.

Eu nu am reacţionat la relaţia sexuală a lui Picasso cu Nusch. Mă străduiam să nu-mi dezvălui adevăratele sentimente. Credeam că fotografiile lui Man Ray nu le vor divulga, uitând că misiunea fiecărui fotograf de portrete era să scoată din oameni tocmai ceea ce nu se vedea la suprafaţă. Fotografia aceea în care eram amândoi pe treptele terasei familiei Cuttoli din Antibes scotea însă totul la lumină. Picasso era uşor încruntat, tocmai ne certaserăm. Era concentrat asupra camerei foto, absorbit de acel moment, ca şi cum nu-i păsa de ceea se întâmpla în jur. Avea capacitatea de a se deconecta într-o clipă de lumea din jur, să se rupă de tot ce-l înconjoară. Erau prezenţi şi Man Ray, cel care fotografia, Ady - iubita lui care pălăvrăgea nepăsătoare cu Marie, în vreme ce soţul ei continua să pară serios, deşi zâmbea în barbă pentru că era vară, pentru că i-au venit prietenii în vizită, pentru că urma prânzul împreună, apoi baia în mare şi alte distracţii... Eu însă arătam ca şi cum aş fi fost o străină între ei. Îngândurată, aparent plictisită, aplecată, cu picioarele strânse şi ghemuite, îmbrăcată ca o şcolăriţă. Un observator mai atent, cum sunt eu acum, ar fi intuit că sub acea mască se ascundea nu doar furie, ci şi tristeţe. De abia acum văd că-mi pusesem o mască ce mai mult descoperea decât acoperea.

Oare încercam să mă compar cu Nusch sau cu Lee? Mă temeam oare la începutul relaţiei mele cu Picasso de concurenţă? Nu mă consideram o femeie frumoasă. Nu eram nici o femeie modernă ca Lee sau Jacqueline - cu sâni mici, şolduri înguste şi picioare lungi. Nu avea sens să concurez cu acele frumuseţi. Corpul, ca şi chipul meu, aveau ceva slav, o dizarmonie, o disproporţie care nu mă deranja prea mult, dar de care eram conştientă. Aveam sânii mici, talie îngustă, dar şolduri late, picioare scurte cu coapse puternice. Eram cu totul altfel croită decât acele tinere, prietenele mele şi chiar decât maman. Nu ai luat nimic de la mine, precis că Barica a arătat aşa - îmi spunea ea la Buenos Aires, iar asta însemna că eram tipul femeii de la ţară, al cărei destin era să robotească şi să facă copii, la fel ca bunica mea croată, Barbara. În calitate de artist, ca Dora Maar, îmi imaginam că arma nu trebuia să-mi fie corpul, ci talentul. În privinţa înfăţişării, adăugasem o aură de mister. De aceea, nu mă avantaja să-mi arăt goliciunea, ea se dezvăluia doar în dormitor şi în tablouri.

Când mă gândesc la ce costume de baie purtam! Când m-am dus la Lise Deharme, fără să ştiu că îl voi întâlni acolo pe Picasso, aveam un costum de baie întreg, clasic, şi un al doilea din două piese, dintr-un material subţire în dungi, cu un slip decent, cu talie înaltă şi două eşarfe care se legau în jurul taliei, ca un batic. Croiala era considerată uşor îndrăzneaţă. Nusch, Lee şi Jacqueline aveau acelaşi model. Mie mi se potrivea însă mult mai bine costumul de baie întreg, care ascundea mai mult, dar materialul era gros şi reţinea apă, aşa că am fost nevoită să mă schimb imediat şi să mi-l pun pe acela din două piese.

Într-una dintre fotografiile făcute de Eileen Agar în vara aceea apar parţial în costum de baie alături de Nusch, care se afla la mijloc, cu picioare îngrozitor de subţiri, într-un costum de baie ce atârna pe ea ca o cârpă. Cu siguranţă că nu era atrăgătoare, nici pentru Picasso. Iar când a ajuns cu ea în pat n-a fost pentru că o dorea, ci din cauza prieteniei lui cu Paul. Nu, nu mă temeam de comparaţii. Arogantă cum eram, mă consideram superioară lor. De aceea sunt rare fotografiile din vacanţele noastre la Mougins. Nu era vorba doar de dorinţa mea de a fotografia, ci şi de faptul că aparatul îmi oferea ocazia să mă detaşez, să nu fiu parte a "familiei" ori a grupului din jurul lui Picasso. Rolul fotografului îmi servea drept scuză să mă îndepărtez de jocurile lor, care nu-mi făceau plăcere. Nu eram ca Man Ray, care după ce îşi potrivea camera se aşeza în rândul întâi, ca să fie şi el prezent în propria fotografie. Râdeam de narcisismul lui. Să te integrezi în cercul vesel de prieteni însemna să faci parte din distracţiile lor, din jocul lor de seducţie, epatare şi voyeurism. Toate acestea însă pe mine nu mă amuzau. Nu sunt prezentă nici în fotografia celor trei femei cu sânii goi, Nusch, Lee şi Ady, deşi eram în apropiere. Evident că eram acolo, dar nu şi în fotografie. Doar Ady se uită direct în aparatul lui Roland Penrose, cu o grimasă stupidă pe faţă. Nusch întorsese capul în profil, iar Lee îl ignoră. Oare le era prea cald? Şi-au dat jos sutienele ca să se bronzeze mai bine? Ori voiau să-şi etaleze frumuseţea şi disponibilitatea, ceea ce demonstra că era vorba de altceva. Paul şi Man sunt complet îmbrăcaţi, nici măcar nu sunt în slip. Ele se etalează, sunt aici, în fotografie, în faţa fotografului şi a tuturor bărbaţilor din grup, a celor din spatele şi de lângă aparatul de fotografiat, doar ca să fie privite. Oare cele trei sunt ca la o expoziţie, obiectele dorinţelor bărbaţilor din grup? Da. Pentru ei şi pentru invizibilul Picasso, care le priveşte.

Pentru mine, această fotografie este ilustrarea atmosferei erotice care domnea la Mougins în vara aceea. Eram prezentă, dar parcă nu aş fi fost; îi priveam, dar nu doream să-i văd. De aceea nu mi-a dat prin cap nicio clipă să-mi dau sutienul jos şi să umblu despuiată. Nu voiam să aparţin grupului în acest fel - în care era indiferent care se cupla cu cine şi parcă toate am fi făcut parte din haremul lui Picasso. Cum aş fi putut să-mi păstrez demnitatea pe care o cultivasem cu atâta grijă, dacă mi-aş fi etalat goliciunea? Când suntem dezbrăcaţi, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin identici, aşa cum ne-a făcut mama natură. Nu mi-am dorit să fiu naturală, pentru că ar fi trebuit să renunţ să mă modelez cum doream să mă vadă ceilalţi. Aveam aproape treizeci de ani şi tratam această problemă cu multă seriozitate.

Picasso inventase chiar un obicei special pentru mine, mai rău decât cel de a umbla dezbrăcată în mijlocul lor. Îmi lua în derâdere orgoliul, obligându-mă să-i pozez în fiecare dimineaţă. Apoi striga adunarea, să vină gaşca ca să-şi spună părerea despre tablou, în realitate vorbind despre mine. "Nu vi se pare că e caraghioasă cu privirea asta tristă?" îi întreba el, iar ei îl aprobau în bloc, făcându-i pe plac. Ca şi cum n-aş fi fost de faţă.

Regina Dora este în continuare cu Picasso, dar nu mai are aere de superioritate, îi vine să plângă. Îi tremură mâinile, poate şi buzele, dar se stăpâneşte, nu are încotro. Nu va vărsa nicio lacrimă de faţă cu ei. La zeflemeaua lor va răspunde cu dispreţ.

* * *

Eram iritată şi nervoasă în vara aceea. Picasso a intuit cauza şi mă numea ironic "paznicul" care veghează la moralitatea lui. Mi-a spus că era dezamăgit, că se aştepta la mult mai mult din partea amantei lui Bataille. Lacrimile mele îl amuzau. Mi-a spus că pun prea mult la inimă toate aceste lucruri. "Relaxează-te, bucură-te de viaţă, Dora." Credeam că spunea toate astea pentru că îi păsa de mine, că eu eram în centrul atenţiei lui, în timp ce celelalte femei se aflau la periferie, temporar în viaţa lui, doar temporar la dispoziţia lui - şi ce dacă le dorea uneori? Eu însă nu am cedat cererii lui să particip la jocurile sexuale. Nu a reuşit să mă aşeze acolo unde mi-era locul, aşa cum îmi spunea. Despre ce loc era vorba? Evident că nu unul special, lucru pe care îl doream cu ardoare. Comportamentul lui mă obliga să fiu atentă, dar eu neglijasem în totalitate acest lucru.

Cauza anxietăţii şi îngrijorării mele nu erau doar Picasso şi escapadele lui sexuale. Nu aparţineam întru totul grupului său vesel de prieteni, pentru că nu eram preocupată de distracţie. Dimpotrivă, în final, atitudinea lor mă plictisea, mă simţeam pierdută şi exclusă din lumea în care spaniolii luptau într-un război civil, iar Germania era condusă de un pictor ratat cu mustăcioară, care tânjea să cucerească lumea. Picasso îl imita perfect pe acesta, distrându-şi astfel prietenii la cină, dar totul se reducea la amuzament, dezbateri politice şi discuţii sterile. Eu însă consideram că această evadare din realitate era o atitudine burgheză şi laşă. Oare era posibil să fiu înconjurată de nişte burghezi lipsiţi de sentimente? Nu, acest lucru nu era posibil. Era ceva greşit cu mine, nu reuşeam să mă integrez şi de aceea eram nemulţumită şi furioasă. Mă chinuiau gelozia şi teama, dar nu eram în stare să recunosc acest fapt, nici măcar faţă de mine.

*
Proasta mea dispoziţie începuse să ne deterioreze relaţia. "Eşti prea orgolioasă", îmi spunea el. "Dar acesta a şi fost motivul pentru care te-ai îndrăgostit de mine, fotografa arogantă, nu-i aşa?" "Da, aşa este. Dar la vremea aceea nu te cunoşteam atât de bine", îmi confirma el cu un ton ironic, care mă supăra şi mai mult. În replică, părăseam nervoasă camera, trântind uşa după mine, ceea ce îmi reuşise în vara aceea mai bine decât urlatul. De regulă, certurile noastre aveau loc cu martori, iar unii dintre ei nu-şi ascundeau satisfacţia. Eram singură cu mine însămi în izolarea mea îndărătnică. Şi, în plus, nevoită să privesc şi să filmez acele petreceri şi astfel să devin parte a jocului, chiar şi atunci când nu participam fizic la acesta.

Îl filmam astfel pe Picasso cum se apropie de două femei care stau pe pat. Toţi din cameră ştiau ce se va întâmpla, inclusiv eu. Eram martoră, ţinea mult să fiu şi eu prezentă, deşi ştia că acest lucru mă durea. Îmi spuneam: voyeurismul face totuşi parte din profesia mea. Asta însă nu însemna că scena pe care o filmam era mai puţin dureroasă.

Poate că ar fi trebuit să fi fost mai maleabilă, să fi fost mai docilă şi să nu îndur tot acest chin. De ce mă împotriveam atât de mult, era doar o chestiune de timp să ajung în extrema cealaltă, devenind o banală femeie geloasă, care făcea reproşuri şi scene. După mai puţin de un an îmi pierdusem aura de mister. Îmi călcasem pe mândrie. Încă mai credeam că va fi mai blând cu mine, cu viaţa mea, dacă mă lăsam cu totul în voia lui, să decidă ce vrea să facă cu mine, aşa cum face un căţeluş când se întinde pe spate în faţa unui dulău.

Mă bazam pe compasiunea lui. Picasso însă nu ştia ce înseamnă mila. Şi astfel, foarte repede după vara aceea, chipul meu din tablourile lui a început să-şi schimbe înfăţişarea până ce am devenit un monstru, cu greu recognoscibil.

*
Motivul indispoziţiei mele nu erau doar celelalte femei pe care le seducea cu multă uşurinţă. Eram tristă şi pentru că începusem să-mi dau seama că nu puteam fi doar noi doi şi nici nu puteam să-l am doar pentru mine. Nu ceilalţi erau cauza, ci el însuşi, dedicat trup şi suflet actului artistic pe care i-l admiram extrem de mult, dar care nu lăsa niciun pic de spaţiu pentru o altă persoană. Bogata lui activitate sexuală din vara aceea - justificată poate şi de refuzul meu de a participa la ea - trebuia, probabil, să-mi demonstreze că sexul nu implica nicio responsabilitate. Doar pictura te putea acapara integral, pe când sexul era, bineînţeles, ceva temporar, secundar, mult mai puţin important - obişnuia el să-mi spună.

Pictura era pentru el un act magic, la fel cum era pentru mine fotografia. Cunoşteam acel sentiment, când o parte din tine rămâne pe fotografie ori pe pânză. Totuşi, portretele lasă şi o amprentă lăuntrică, graţie ochiului şi mâinii artistului, pentru că adevărata întâlnire se întâmplă în creaţia artistică şi nu în aşternut. Nu afirm că actul sexual este exclus, ci doar că nu e suficient. Pentru el, cu siguranţă sexul nu era de ajuns. Dorinţa lui de a poseda era nelimitată şi căpătase mii de forme. Putea să devină, după o vreme, periculoasă pentru cealaltă persoană.

* * *

Atunci când oamenii vorbesc despre mine, tind să-mi împartă viaţa în perioada de dinainte şi după Picasso. Chiar şi prietenii vorbesc aşa, folosind exact această sintagmă. Eu însă îmi văd viaţa altfel şi mi-o împart în cea de dinainte şi cea de după Guernica.

Relaţia noastră nu era doar una de iubire. O scurtă perioadă, pe când lucra la Guernica, a fost şi una de parteneriat. Şi tocmai această colaborare cu el m-a făcut să cred că se deschidea o oportunitate ca pe viitor să lucrăm împreună, poate chiar să şi creăm ceva în comun. Picasso nu se confesase niciodată cuiva în perioada creaţiei aşa cum a făcut-o cu mine. Deşi fusesem angajată de Christian Zervos de la Cahiers d'Art să fotografiez actul creării lucrării Guernica, acesta a preluat o idee interesantă a lui Picasso de a imortaliza nu doar fazele de creaţie ale acestui tablou, ci întregul proces de metamorfoză prin care acesta trecea.

Aşa se explică participarea mea din prima clipă la actul de creaţie a tabloului Guernica al lui Picasso, înainte să-mi dau seama că el decisese definitiv subiectul pânzei imense pe care urma s-o expună la Expoziţia universală. Astfel, mi s-a permis ceea ce nu-i fusese permis nimănui până atunci, nici măcar lui Brassaï, nu doar să fiu prezentă şi să fotografiez transformările prin care trecea această operă de artă, ci să şi particip la toate aceste etape, de la aşezarea pânzei pe perete, până la trasarea primelor tuşe de penel. E purul adevăr, cu mâna mea am aplicat culoare, lăsând urme pe tabloul Guernica.

Reîntoarcerea în Reich

 

Eric Lichtblau
Reîntoarcerea în Reich.
Misiunea secretă a unui refugiat evreu împotriva Germaniei naziste
Editura Meteor Press, 2020
Traducere din limba engleză de Adina Barvinschi

Citiţi o introducere a acestei cărţi.

*****
Intro

Eric Lichtblau, jurnalist laureat cu două premii Pulitzer este autorul best-sellerurilor Naziştii de lângă noi şi Bush's Law: The Remaking of American Justice. A fost reporter pentru New York Times timp de 15 ani, colaborând şi cu Los Angeles Times, The New Yorker, Time şi alte publicaţii. Locuieşte lângă Washington DC.

Proiect istoriografic iniţiat de regizorul Steven Spilberg

Reîntoarcerea în Reich este remarcabila poveste a lui Fred Mayer, un evreu german care a fugit din Germania nazistă şi care s-a întors în teritoriile ocupate pentru a conduce o misiune secretă în spatele liniilor inamice. Recrutat de OSS, precursoarea CIA, Freddy a fost paraşutat în Alpii austrieci împreună cu refugiatul olandez Hans Wynberg şi dezertorul nazist Franz Weber. Înfruntând pericolul permanent, cei trei au reuşit să obţină şi să transmită informaţii vitale pentru Aliaţi, contribuind semnificativ la efortul de război, cu doar trei luni înaintea victoriei. Mai mult, deşi a fost capturat de Gestapo şi torturat cu bestialitate, Freddy a reuşit în mod surprinzător să-l convingă pe liderul nazist al regiunii să se predea forţelor aliate care înaintau decisiv. O poveste impresionantă şi captivantă despre eroism, determinare şi spirit de sacrificiu.

"Reîntoarcerea în Reich este un admirabil reportaj istoric. Niciun cuvânt irosit, nicio pagină nu trebuie ratată în această minunată relatare a uneia dintre cele mai îndrăzneţe şi de succes misiuni secrete din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisă cu măiestrie de un scriitor fantastic de talentat." (Alex Kershaw, New York Times)

"Captivanta carte a lui Eric Lichtblau are toate atributele unui adevărat roman de spionaj [...] Relatarea acţiunilor celor doi refugiaţi evrei din Europa lui Hitler luptând împotriva ororilor comise de Germania nazistă nu este numai o poveste a experienţelor lor uimitoare, ci şi o lecţie atât de necesară azi." (Margaret Henoch, fost şef de staţie CIA)

Fragment
Prolog

În aer deasupra Alpilor austrieci
20 februarie 1945

Freddy Mayer stătea ghemuit în spatele bombardierului B-24 Liberator privind vârfurile măreţe care treceau în fugă prin aerul îngheţat al nopţii. Crestele înzăpezite ale munţilor Alpi păreau înşelător de liniştite, de paşnice chiar. Dacă închideai ochii, aproape că puteai să uiţi că 3.000 de metri mai jos, la sol, avea loc un război extrem de sângeros. Freddy s-a uitat încă o dată prin trapa îngustă din podeaua compartimentului pentru bombe al avionului şi a aşteptat ultimul semnal din carlingă.

Întoarcerea în iadul stârnit de Adolf Hitler în Europa i s-ar fi părut imposibilă în urmă cu şapte ani, atunci când fugise ca adolescent din Germania nazistă. Iată-l însă acum, la cei 23 de ani ai săi, gata să plonjeze în fortăreaţa nazistă din Austria cu o paraşută legată în spate şi o geantă voluminoasă ce conţinea un pistol, muniţie şi provizii prinsă de picior. Mai mult, lucrând pentru americani şi angajându-se într-o misiune de spionaj improbabilă, menită să înfrângă "ultima rezistenţă" a lui Hitler în Alpi.

Era aventura extremă după care tânjea de luni de zile acest refugiat robust, misiunea care avea să-l aducă împotriva celor pe care îi considerase cândva compatrioţi. Undeva la poalele muntelui, invizibili pe terenul alpin inaccesibil, se aflau soldaţi nazişti înarmaţi cu tunuri antiaeriene construite pentru a distruge exact genul de avion care îi transporta. Un ofiţer îi spusese pe un ton grav că şansele de succes ale misiunii, ce urma să fie dusă la bun sfârşit doar cu trei oameni, erau de una dintr-o sută. Era suficient pentru Freddy. Orice pentru a-i înfrânge pe nazişti, spusese el atunci.

Aşteptase atât de mult această ocazie şi îşi dorea cu ardoare să treacă la acţiune. Misiunea fusese anulată de două ori în ultimele cinci zile din pricina vremii nefavorabile, iar, cu mai puţin de o jumătate de oră înainte, piloţii fuseseră la un pas să se întoarcă încă o dată în Italia. Freddy hotărâse că nu puteau eşua în acea noapte. Cerul luminat de Lună, care îl despărţea de naziştii de la sol, părea acum calm, îmbietor chiar. "Superb", şi-a spus în sinea lui. L-a cuprins o stranie senzaţie de linişte.
- Pregătit, pregătit, pregătit, hai! a strigat un om din echipaj după un semnal primit din carlingă.

Aşezat pe marginea trapei, Freddy s-a împins cu picioarele şi a sărit în gol.

Un băiat din Germania
 

Freiburg, Germania
primăvara anului 1933

Lumea lui Freddy, cuibărită între dealurile înverzite ale regiunii germane Pădurea Neagră, se prăbuşea în jurul său.

Primele semne fuseseră subtile: o jignire aruncată de un coleg, o privire duşmănoasă peste piscina din cartier vrând parcă să-i spună "rămâi pe partea ta". Atmosfera nefastă a devenit treptat tot mai greu de ignorat chiar şi de un băiat exuberant pe care îl interesau numai automobilele şi fetele. La megafoanele din piaţa însorită din Freiburg au început să fie difuzate discursuri pline de venin. Au fost promulgate legi care proclamau supremaţia "arienilor" germani. Apoi au apărut saluturile obligatorii, strigătele entuziaste de "Heil Hitler!" ale băieţilor din Tineretul Hitlerist, steagurile roşu cu negru marcate cu braţele îndoite ale svasticii naziste fluturând de la balcoanele oraşului. Lui Freddy - sau "Fritz", cum îi spuneau toţi băiatului de 11 ani - i-a fost tot mai greu să nu vadă ce se întâmpla. Un loc care păruse tolerant sau chiar primitor devenise tot mai ameninţător pentru familia sa şi pentru ceilalţi evrei din Freiburg - o minoritate de aproape o mie de suflete răspândită prin oraşul în mare parte catolic.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Freddy fugise deja în Elveţia împreună cu familia sa. În aprilie 1933, apăruseră primele ruguri de cărţi şi primele boicoturi ale magazinelor ţinute de evrei, iar tatăl prietenului său nu era dispus să aştepte ce urma să se mai întâmple; tovarăşul de joacă din copilărie al lui Freddy dispăruse în câteva săptămâni. Alte familii evreieşti plecau şi ele. Nimeni nu ştia cum aveau să evolueze lucrurile şi cât de mult puteau să se înrăutăţească.

Tatăl lui Freddy l-a tot asigurat pe el şi pe cei trei fraţi ai săi că erau în siguranţă. Heinrich Mayer era un veteran decorat al Marelui Război şi se agăţa de Crucea sa de Fier ca de o pavăză împotriva tuturor celor care ar fi putut să-i pună sub semnul întrebării patriotismul german. Crucea, decernată de kaizer cu două decenii înainte în semn de recunoaştere a eroismului lui Heinrich în timpul Primului Război Mondial, i-a devenit scut.
- Nu vor veni niciodată să mă ia, spunea adesea Heinrich. Am fost Frontkaempfer - soldat german pe front. Nu ni se va întâmpla nimic.

"Norii dinaintea furtunii", cum avea să descrie mai târziu Winston Churchill forţele întunecate care măcinau Europa interbelică, se adunau deja asupra Germaniei. Heinrich, un bărbat elegant cu o mustaţă bogată şi cu ochelari rotunzi cu rame subţiri, îşi petrecea zilele concentrându-se pe bunul mers al magazinului de feronerie al familiei, încercând să nu facă valuri şi sperând ca furtuna din jurul său să dispară. Nu avea de gând să cadă pradă unor temeri exagerate şi să arunce la coşul de gunoi tot ce construise împreună cu tatăl său, timp de aproape un secol, în Freiburg, în patria sa, Germania.

Mama lui Freddy, Hilda, care ţinea contabilitatea afacerii de familie, nu era la fel de încrezătoare. Erau până la urmă evrei, iar Germania avea în spate o lungă şi urâtă istorie de persecuţie a neamului lor. L-a avertizat pe Heinrich că nu aveau să beneficieze de tratament preferenţial, cu sau fără Crucea de Fier. Se temea că în ochii lui Hitler aveau să fie mereu în primul rând evrei şi deci inferiori, suboameni. Era panicată şi irascibilă şi căuta o cale de scăpare dintr-un loc care devenea tot mai ostil. Freddy îşi dădea seama că-şi făcea griji. Dar asta era treaba unei mame, nu-i aşa? Să-şi facă griji pentru familia ei. Freddy ştia că tatăl său avea să-i apere. Asta era treaba unui tată.

Freddy nu era temător din fire, dar nu putea să nu se îngrijoreze de schimbările care pluteau în aer. Era un bătăuş, un băiat obraznic care se exprima cu pumnii. Nu se lăsa călcat în picioare. Zâmbetul său caracteristic - atât de larg încât părea că aveau să-i cadă urechile din pricina muşchilor continuu încordaţi - ascundea o mentalitate de luptător. Într-o zi, un coleg i-a spus în pauză "evreu împuţit", o expresie care ajunsese să fie auzită cu o regularitate înfricoşătoare pe dealurile oraşului Freiburg. Alţi copii evrei se uitau, pur şi simplu, în altă parte atunci când li se adresa respectivul epitet. Nu şi Freddy. Scund, solid şi cu pumni rapizi ca fulgerul, el şi-a pocnit adversarul în bărbie şi apoi s-a pregătit pentru o rundă de box în timp ce băiatul cădea lat. Un profesor l-a trimis pe Freddy la director - o matahală de administrator nazist pe nume Friedrich Ludin, care, purtând uniformă germană, patrula pe coridoarele şcolii. Freddy era pregătit să-şi accepte pedeapsa.
- Mi-a spus "evreu împuţit". Nu mi-a picat bine, a explicat el calm.

Ludin l-a privit în ochi.
- Înţeleg, i-a răspuns acesta într-un final. Spre surpriza lui Freddy, directorul l-a trimis înapoi în clasă fără să primească măcar vreo mustrare. Niciun coleg nu a mai îndrăznit vreodată să-l jignească.

Oraşul Freiburg nu-şi tratase mereu evreii cu atât de multă ostilitate. Freddy îşi putea aminti vremuri - care nu păreau atât de îndepărtate - în care acest oraş situat în statul german sud-vestic numit Baden, la graniţa cu Franţa şi Elveţia, părea să accepte că toţi locuitorii lui erau parte integrantă a societăţii. La începutul anilor '30, nu cu mult timp înainte de ascensiunea lui Hitler, era genul de loc în care câteva zeci de băieţi dintr-o frăţie evreiască a universităţii oraşului puteau să-şi ia sacourile şi cravatele cele mai bune, să-şi scoată prietenele la plimbare şi să-şi facă poze în piaţa oraşului fără să fie deranjaţi de nimeni. Nu trebuiau să se teamă că cineva ar fi ştiut că sunt evrei. Măreaţa catedrală gotică din centrul oraşului, cu turnul său imens îndreptat spre ceruri, nu părea o ameninţare religioasă la adresa necredincioşilor, ci, mai degrabă, un monument arhitectural cu care locuitorii puteau să se mândrească.

Pe fundalul dealurilor pitoreşti acoperite de păduri, copiii - creştini şi evrei deopotrivă - săreau peste canalele înguste care le străbăteau oraşul şi pe străzile cu piatră cubică vechi de secole pe care negustorii îşi împingeau zgomotos cărucioarele cu mărfuri. Copilăria lui Freddy a fost idilică: cine cu familia la care propria lor menajeră îi servea cu găluşte, gulaş şi alte delicatese, weekenduri la cinematograf în care urmărea noile filme alb-negru, excursii cu cluburile şcolare în adâncurile Pădurii Negre în timpul cărora făceau drumeţii sau schiau. Viaţa sa de băiat avea întreaga seninătate caldă a unui peisaj pictat de Renoir sau de alţi pictori impresionişti francezi, ale căror opere deveniseră atât de îndrăgite dincolo de graniţa situată la doar patruzeci de kilometri de Freiburg.

Da, Freddy ştia că erau evrei şi că fuseseră mereu diferiţi, dar erau totodată germani; germani patrioţi, după cum îi reamintea adesea tatăl său. Familia sa îşi avea rădăcinile în regiune de mai bine de 500 de ani, încă din anii 1300, când statul Baden era condus de duci şi de monarhi. Bunicul său deschisese în anii 1860 propria sa afacere, numită Feroneria Julius Mayer, şi fusese primul evreu căruia i se permisese după Evul Mediu să-şi cumpere o casă în Freiburg: o clădire frumoasă din cărămidă, cu trei etaje, situată într-o zonă înverzită a oraşului, vestită pentru teii săi. În anul 1865, când îşi cumpărase casa, Julius şi ceilalţi evrei din oraş fondaseră o sinagogă numai a lor, prima din oraş în atâtea generaţii. După secole în care regiunea fusese caracterizată de un antisemitism agresiv, începuse o nouă eră.

Evreii trăiau o remarcabilă epocă de aur în toată Germania, de fapt, iar aceasta a continuat de-a lungul anilor 1920, câtă vreme liderii ţării - care inaugurau cel de-al Doilea Reich mânaţi de ambiţii economice măreţe - le-au acordat mai multe drepturi civile şi le-au deschis uşi care fuseseră mult timp închise. Deşi urmele persecuţiilor de peste secole se mai făceau încă simţite, evreii au reuşit nu doar să se integreze în naţiunea germană, ci şi să prospere în aproape orice ocupaţie. Era epoca în care, în Germania, un tânăr evreu pe nume Albert Einstein a putut deveni un om de ştiinţă de renume mondial, în care un antreprenor pe nume Adolf Jandorf a putut fonda un magazin universal berlinez emblematic, în care romancierul Lion Feuchtwanger a fost primit în rândul celor mai respectaţi scriitori germani şi în care o tânără politolog pe nume Hannah Arendt şi-a putut inaugura cariera profesională legendară. În anul 1921, atunci când s-a născut Freddy - acelaşi an în care berlinezul Albert Einstein câştiga Premiul Nobel pentru contribuţiile sale inestimabile în domeniul fizicii - norul care îi umbrise de atâtea secole pe evreii germani părea să se fi ridicat în sfârşit.

Cei mai mulţi "goi" - termen folosit de evrei pentru cei care nu le împărtăşesc religia - erau politicoşi şi amabili, uneori chiar prietenoşi, cu Freddy şi familia sa. Vecinul familiei Mayer, Herr Wagner, era proprietarul unui magazin de umbrele şi un prieten apropiat al lui Heinrich, pe care îl ajuta cu contabilitatea magazinului de feronerie. Wagner fusese sergentul lui Heinrich în timpul Primului Război Mondial - un soldat creştin la ordinele unui ofiţer evreu -, iar legătura dintre cei doi vecini trecea peste orice diferenţe de ordin religios. Freddy şi-l amintea drept un "«goim» foarte gentil".

În ceea ce priveşte afacerea sa, Heinrich avea o bună reputaţie în oraş pentru că le permitea clienţilor - în majoritate creştini - să cumpere pe credit metale şi piese. Muşterii lui au ajuns să aprecieze această practică. Referitor la încercarea lui Heinrich de a recupera din banii confiscaţi de nazişti, familia unui client care cumpăra adesea cositor de la el scria ani mai târziu: "Nu aveam mereu posibilitatea de a-i plăti la timp pe cei din familia Mayer. Alţi furnizori puneau mereu presiune pe noi, dar Mayer niciodată".

Tatăl lui Freddy le dădea uneori copiilor săi cadouri de Crăciun ca să nu se simtă nedreptăţiţi în timpul sărbătorilor de iarnă. Freddy era, în esenţă, mândru să fie un Bobbele, termen de alint folosit pentru oricine se născuse în Freiburg, creştin sau evreu deopotrivă. În acei ani, faptul că era un băiat evreu i se părea atât de lipsit de importanţă, încât nici nu merita să fie menţionat. Freddy nu s-a considerat niciodată profund religios, deşi fără îndoială că părinţii săi erau. Familia păstra tradiţia mâncării cuşer, iar băiatul a urmat fără elan şcoala religioasă, la fel ca aproape toţi ceilalţi copii evrei din oraş. A fost însă alegerea părinţilor, nu a lui Freddy. Îi plăceau enorm sărbătorile evreieşti - nu din pricina vreunei simţiri religioase profunde, după spusele lui, ci pentru că în acele zile putea lipsi de la şcoală. Din punct de vedere cultural, se identifica cu evreii - un popor care fusese opresat în Germania timp de secole la rând. Dumnezeu şi spiritualitatea, însă nu i-au spus niciodată prea multe.

Nu era nici vreun mare gânditor. Recunoştea că fusese un elev mediocru. Savantul familiei şi "băiatul deştept" era fratele său mai mare, Julius, un viitor contabil numit după bunicul lor. Freddy nu era invidios; nu avea ambiţii academice şi admirase mereu inteligenţa fratelui său - cel puţin până la căderea întunericului. Julius obişnuia să rămână treaz ore întregi şi să citească tot felul de cărţi nemţeşti în dormitorul lor, iar Freddy trebuia să-l implore să stingă lumina ca să poată pune geană pe geană. Heinrich şi Hilda au pus punct până la urmă gâlcevii dintre fraţi mutându-i în dormitoare separate.

Fratele său era gânditorul familiei, iar Freddy, băiatul practic; geniul său era îndemânarea. Îşi petrecea timpul liber în atelierul tatălui său, demontând maşinării şi asamblându-le la loc - jucării, aparate diverse, carturi mecanice, motoare şi orice altceva mai găsea la îndemână. Uneori mergea în depozitul de lângă casă şi se uita cum angajaţii tatălui său pregăteau pentru vânzare piese şi metale en-gros.

Cel mai mult îi plăcea să examineze noile modele moderne de automobile produse de Mercedes-Benz şi de alte firme nemţeşti sau chiar americane, care începuseră să apară tot mai des pe străzile oraşului. Freddy spunea că ar fi vrut să construiască automobile sau poate avioane când va creşte. În ochii săi de copil, nicio sarcină nu era prea dificilă sau prea periculoasă, deşi câteva dintre experimentele sale s-au încheiat dezastruos. La doar cinci sau şase ani, lui Freddy i-a venit ideea că maşina pe care o cumpărase tatăl său, un Ford fabricat în America, ar fi putut să parcurgă distanţe mai mari cu mai puţin carburant şi a turnat în rezervor un amestec lichid fabricat de el însuşi. Experimentul nu a fost un succes. Câţiva ani mai târziu, când abia putea să vadă peste volan, Freddy a reuşit să pornească maşina şi să facă o plimbare scurtă pe străzile oraşului; a fost oprit de un agent de poliţie care trecea prin zonă şi dus acasă de-o ureche. Heinrich nu a fost deloc încântat.

Lui Freddy îi plăcea şi să asculte ore în şir poveştile tatălui său despre Marele Război - chiar dacă Germania pierduse. Heinrich servise ca locotenent în Regimentul german şi îi povestea fiului său că luptase pentru kaizer la fortăreaţa franceză de la Verdun în anul 1916, într-una dintre cele mai sângeroase bătălii din întregul război. Bravura de care dăduse dovadă îi adusese Crucea de Fier, sfântul talisman pe care îl pusese la păstrare într-un loc anume din casă. Îi spunea fiului său că pentru kaizer nu contase niciodată că Heinrich era evreu.

Freddy se plimba mândru prin casă purtând centura militară neagră a tatălui său, iar catarama pe care era prins un medalion nemţesc lucios era strânsă până în carne. Visa la şansa de a lupta şi el pentru Germania, poate în aviaţie pe urmele Baronului Roşu, vestitul pilot neamţ din Primul Război Mondial. Era ţara lui, până la urmă, iar băiatul era dornic să o apere. Nu ca evreu, ci ca german, aşa cum făcuse şi tatăl său.

Nici Heinrich şi nici Freddy nu anticipaseră însă surprinzătoarea ascensiune a lui Adolf Hitler şi a naziştilor, la fel ca majoritatea compatrioţilor lor. Hitler era un paria politic în anul 1925, atunci când scrisese în închisoare Mein Kampf, crezul său rasist în care cerea înfăptuirea unei noi ordini în numele rasei supreme ariene. Şi totuşi, la începutul anilor 1930, Partidul Nazist începuse să câştige locuri în Reichstag după o campanie centrată pe renaşterea "mândriei" germane pe fondul problemelor economice cauzate, după părerea lor, de Tratatul de la Versailles şi de evrei.

Părea incredibil, dar Hitler bătea la uşile palatului prezidenţial din Berlin. La 800 de kilometri distanţă de capitală, Heinrich observa retorica ameninţătoare a Partidului Nazist - nu avea cum să o ignore -, dar era convins că acel mod nefast de a face politică avea să eşueze. Îi spunea lui Freddy că Hitler nu avea să ajungă niciodată la putere. Că opiniile naziştilor reprezentau un curent de opinie extremist şi hidos, nu adevăratele sentimente ale naţiunii. Hitler nici măcar nu se născuse în Germania. În tinereţe fusese soldat în armata austriacă. Ce-l îndreptăţea pe el să conducă ţara?
- Sunt doar o minoritate încă. Nu ni se va întâmpla nimic, îl asigura Heinrich în anul 1932 pe fiul său, pe atunci în vârstă de 12 ani, în timp ce Hitler lansa o îndrăzneaţă campanie pentru alegerile prezidenţiale.

Tatăl său avea dreptate - cel puţin pe moment. Hitler a câştigat numai o treime dintre voturile exprimate în alegerile naţionale. Era un rezultat extraordinar pentru un candidat creditat cândva cu slabe şanse, dar mult sub cel obţinut de Paul von Hindenburg, preşedintele în exerciţiu, care îl catalogase drept un extremist periculos şi un "caporal din Boemia". Heinrich şi mulţi alţii nu prevăzuseră însă manevrele de culise abile ale lui Hitler şi ale principalilor săi locotenenţi nazişti; la mai puţin de zece luni după înfrângerea în alegeri, au reuşit să ajungă la o înţelegere cu Hindenburg şi să-l numească pe Hitler cancelar al Germaniei - inaugurând astfel regimul de 12 ani de teroare instaurat în Europa de cel de-al Treilea Reich.

Lovitura politică îndrăzneaţă a lui Hitler a produs panică în rândul evreilor din Germania. Zeci de mii dintre ei au fugit din ţară în primele luni după ascensiunea la putere a lui Hitler din anul 1933. Naziştii îi voiau plecaţi. Gerd Schwab, prietenul de joacă din copilărie al lui Freddy, în vârstă de opt ani, s-a numărat printre primii refugiaţi. Tatăl lui Gerd, David, semăna cu Heinrich: om de afaceri evreu şi veteran decorat din Primul Război Mondial. David şi soţia sa erau buni prieteni cu părinţii lui Freddy şi jucau adesea bridge împreună. Asta se întâmpla înainte de Hitler. David Schwab s-a temut de ceea ce era mai rău atunci când naziştii au ajuns la putere, dar, spre deosebire de familia Mayer şi de mulţi alţi evrei din oraş, el a elaborat un plan de evadare. Firma lui de instalaţii sanitare avea o filială în Elveţia, la Basel, situată la aproximativ 70 de kilometri de graniţa cu Germania. Disperată să fugă din Freiburg, familia Schwab şi-a împachetat cât mai multe bunuri şi a plecat. Prietenul lui Freddy a dispărut peste noapte.