Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi cuvântul înainte şi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel James Brown este originar din Regiunea Golfului San Francisco, a studiat la University of California din Berkeley şi apoi la cea din Los Angeles, UCLA. A predat scriere creativă la San Jose State University din Stanford şi a devenit ulterior autor de nonficţiune narativă. Locuieşte împreună cu familia, în apropierea oraşului Seattle. Daniel James Brown a mai scris şi The Indifferent Stars Above şi Under a Flaming Sky, finalistă la premiul Barnes & Noble Discover. Ambele cărţi au fost finaliste ale Washington State Book Award.
*
La Olimpiada de la Berlin, din 1936, nouă băieţi, proveniţi din familii de muncitori din vestul american, reuşesc, la sfârşitul unei curse infernale de canotaj, să câştige medalia de aur, sub privirile furioase ale lui Hitler şi ale miniştrilor săi.

Daniel James Brown spune povestea incredibilă a echipei americane de 8+1 la canotaj care, în peisajul dezolant al Marii Crize economice şi în primii ani de ascensiune a nazismului în Europa, reuşesc să arate lumii întregi ce înseamnă curajul, hotărârea şi optimismul unei echipe în care fiecare luptă pentru cel de alături. Cartea s-a aflat timp de doi ani în topul bestseller New York Times.

Opt studenţi, conduşi de o echipă de antrenori cu metodă, au reuşit să-l învingă pe Hitler la el acasă, la Olimpiada din 1936. O poveste superbă despre leadership, followership şi fellowship. (Ascendis)

Fragment
Capitolul şapte

O cursă de canotaj este o artă, nu o încăierare disperată. Trebuie vâslit şi cu forţa minţii, nu doar cu cea a mâinilor. De la prima bătaie de vâslă, toate gândurile despre echipa cealaltă trebuie alungate din minte. Ele trebuie dirijate spre tine şi spre propria-ţi barcă, întotdeauna pozitive, niciodată negative. (George Yeoman Pocock)

Joe Rantz şi colegii lui de echipă s-au aliniat la balustrada feribotului şi au privit în depărtare peste apă, punându-şi mâna streaşină la ochi ca să se ferească de sclipirea soarelui târziu de după-amiază. Trecuseră două ore de când îi învinseseră pe debutanţii Californiei. Acum venise rândul echipei reprezentative a universităţii să se înfrunte cu băieţii lui Ky Ebright.

Ce s-a întâmplat pe parcursul următoarelor câtorva minute s-a dovedit a fi una dintre marile curse de canotaj academic din istoria rivalităţii California-Washington. Imediat după cursă, Frank G. Gorrie, scriind pentru Associated Press, avea să transmită prin telegraf o relatare exuberantă, acasă în Est, către un auditoriu naţional: "Faimoasele schifuri de optari alunecau ca fulgerul pe oglinda însorită a apei, parcă legate laolaltă. Mai întâi unul, apoi celălalt, lua conducerea, dar niciodată mai mult de un metru. California a avut o umbră de avans la început, a pierdut teren la prima milă, prova i s-a iţit iar în faţă la o milă şi jumătate, a rămas în urmă când washingtonienii au băgat «zece bătăi mari», de trei ori la rând, la marcajul de două mile, revenind în forţă câteva clipe mai târziu".

Joe privea fascinat desfăşurarea spectacolului dramatic. De nenumărate ori studenţii de pe feribot au strigat spre Washington "hai mai tare", să ridice ritmul şi să lase California în urmă. Californienii izbeau apa de-o albeau, într-o cadenţă viguroasă de 36 de bătăi pe minut, dar, pentru mai mult de două mile şi jumătate, Harvey Love, cârmaciul Washingtonului, a ţinut strocul constant, la un destul de relaxat 31, doar cât era nevoie ca barca lui să rămână în joc, punându-şi băieţii să ţâşnească înainte cu "zece mari" doar când apărea pericolul să cadă prea mult în urmă, dar apoi revenind la strocul iniţial, menţinându-l constant, menajând energia echipajului. Abia când au ajuns să vadă barja cu marcajul liniei de sosire, după ce California încercase iar şi iar să se desprindă şi eşuase de fiecare dată, Love a strigat, în sfârşit:
- Acum! Băgaţi cărbuni!

Ritmul de bătaie a urcat la 38, apoi, aproape imediat, la 40. Barca washingtoniană a ţâşnit înainte, cea a californienilor a ezitat un moment, şi Washingtonul a trecut linia de finiş cu un pic peste o secundă în faţa Californiei, cu un nou record al cursei, de 16 minute, 33 de secunde şi 4 sutimi.

A fost o cursă tumultoasă, dar, mai mult de atât, a fost o lecţie de abecedar pentru Joe şi ceilalţi debutanţi, despre cum ştia să câştige partida acel om care avea să devină de la toamnă antrenorul lor principal, Al Ulbrickson. În unele privinţe, lecţia a fost una pe care Tom Bolles deja o ilustrase atunci când ascunsese de Ebright cei mai buni timpi ai bobocilor şi le explicase acestora de ce contează să-i laşi pe californieni să se culce prea mult pe-o ureche. Pentru Joe, însă, învăţămintele s-au întipărit privind cursa echipei reprezentative. Ca să înfrângi un adversar care îţi este egal, poate chiar superior, nu era destul să dai totul din tine, de la început până la sfârşit. Trebuia să-ţi depăşeşti adversarul şi în plan psihic. Atunci când ajungeai la momentul critic dintr-o cursă umăr la umăr, tu trebuia să ştii ceva ce adversarul nu ştia: că undeva în adâncurile sufletului tău mai aveai ceva în rezervă, ceva ce încă nu arătaseşi, ceva care, odată dat la iveală, îl va face pe adversar să se îndoiască de el însuşi, să şovăie exact când conta cel mai mult. La fel ca atâtea alte lucruri în viaţă, canotajul era în parte despre încrederea în forţele proprii şi, în parte, despre a şti exact ce vrei în adâncul sufletului tău.


În zilele care au urmat cursei California-Washington din 1934, debutanţii au căzut rapid într-o nouă perioadă de moleşeală. Zi după zi scoteau timpi dezolanţi. De când îi bătuseră pe californieni, păreau că-şi pierduseră toată concentrarea. Cu cât Tom Bolles răcnea mai mult la ei prin portavoce, cu atât mai îngălaţi păreau să devină.

Într-o după-amiază leneşă de mai, cu un soare cald poleindu-le spinările goale, câţiva dintre băieţi au vâslit atât de letargic, încât n-au reuşit să treacă repede prin faţa unui remorcher care venea trăgând după el un şlep. Remorcherul se apropia ameninţător de schiful lor, scuipând fum negru, şuierând ascuţit din fluier şi cu sirena urlând la maximum. Cârmaciul, John Merrill, a stigat:
- Înapoi! Înapoi!

Băiatul de pe scaunul 4 s-a panicat şi s-a aruncat stângaci peste bord, gata-gata să răstoarne barca. Remorcherul a cârmit tare la babord, a zgâriat uşor vârful schifului şi a fost cât pe-aci să-l lovească pe băiatul care sărise în apă. Bolles, privind din şalupa lui, încremenise. L-a cules din apă pe săritorul care se înroşise tot la faţă, a pornit motorul şalupei şi s-a îndreptat spre debarcader.

Băieţii au vâslit înapoi spre campus în tăcere. Bolles îi aştepta. Ca un leu în cuşcă s-a învârtit pe platforma debarcaderului, în sus şi în jos, admonestându-i cu degetul pe băieţii aşezaţi în barcă. Va reclădi echipa din temelii, pentru Regata Poughkeepsie din iunie, a mârâit Bolles. Nimeni nu avea locul garantat în echipă, doar pentru că vâslise în schiful care obţinuse o victorie atât de remarcabilă în faţa californienilor. Joe a simţit că i se opreşte inima în loc. Ceea ce păruse vremelnic o treabă sigură, era dintr-o dată în pericol să se destrame iar. În aceeaşi săptămână, a primit o notă de la administraţie, anunţându-l că are calificative insuficiente la materia educaţie fizică, pe care se presupunea că o suplineşte cu vâslitul în echipa de canotaj. Joe, care tocmai văzuse un scurtmetraj Paramount proaspăt intrat pe ecrane, cu un personaj de desene animate, Popeye Marinarul, a scris în caietul lui, în seara aceea: "Mi-s scârbit".

Pe la mijlocul lui mai, vremea din Seattle, cum are uneori cruzimea să facă la sfârşitul primăverii, s-a răsucit dinspre însorită spre urâtă, iar bobocii s-au trezit luptându-se din nou cu vântul vrăjmaş care le îngheţa mâinile şi le împingea valurile înspumate să se spargă de prova bărcii. Şi totuşi, spre marea surpriză a antrenorilor lor, cu cât vremea devenea mai rea, cu atât ei începeau să vâslească mai bine.

Vâslind în răspărul unui vânt tăios dinspre nord, într-una dintre acele zile umede şi cenuşii de la sfârşitul lunii mai, cu jerbe de stropi zburând de pe rame la fiecare degajare şi cu apa pleoscăind pe fundul bărcii, Joe şi coechipierii lui din prima barcă au terminat o probă de timp în 10 minute 35 de secunde - cu doar 4 secunde peste recordul acelui traseu. George Pocock văzuse performanţa de la bordul lui Alumnus. După ce a ajuns înapoi pe mal, s-a dus la un reporter aflat în hangar, l-a acostat direct şi i-a prezentat un verdict uluitor:
- Tom Bolles are un echipaj bun pe apă agitată, a spus el fără să ridice tonul, dar cu multă convingere. E la fel de bun ca toate celelalte pe care le-am văzut.

Venind de la Pocock, un om rezervat şi modest, care nu era înclinat să exagereze în legătură cu nimic şi cel mai puţin cu privire la abilitatea unui echipaj de boboci debutanţi în canotaj, declaraţia era foarte aproape de statutul unei proclamaţii divine. Tom Bolles a încetat să mai pomenească despre reclădirea echipajului din temelii. Cei nouă băieţi debutanţi care bătuseră California vor merge, totuşi, până la urmă, să concureze pentru campionatul naţional, în iunie, la Poughkeepsie.


În seara zilei de 1 iunie 1934, fanfara Universităţii Washington şi peste o mie de suporteri s-au îngrămădit în sala de marmură, bogat ornamentată, a gării King Street din Seattle, ovaţionând şi cântând cântece de luptă în cinstea debutanţilor şi a celorlalţi canotori care se îmbarcau într-un tren Empire Builder, de pe magistrala Great Northern, care avea să-i ducă la Poughkeepsie. Bobocii, mai ales, erau foarte bine-dispuşi. Puţini dintre ei ieşiseră vreodată din statul Washington; majoritatea nu merseseră niciodată cu trenul. Şi uite-i acum, gata să traverseze întregul continent! Pentru nişte băieţi care crescuseră mulgând vaca, tăind lemne cu toporul şi clădind stive de buşteni, care îi ştiau după numele mic pe jumătate din oamenii orăşelelor de unde veneau, ai căror părinţi le puteau povesti despre cum a fost prima dată când au văzut un automobil sau o casă cu lumină electrică, era îndeajuns ca să-i ameţească.

Aşezat pe scaunul pluşat şi uitându-se afară prin geamul verzui al vagonului de dormit Pullman, lui Joe parcă tot nu-i venea să creadă câtă lume se bulucea dinspre sala mare a gării spre peron. El nu fusese niciodată sărbătorit pentru nimic, nu-l aplaudase nimeni, dar uite că acum era aici, parte din ceva care era obiect de admiraţie, ba chiar de adulaţie. Îl umplea de mândrie, dar, în acelaşi timp, avea şi un sentiment cumva de stânjeneală încordată şi fără astâmpăr. Îi aducea în minte lucruri la care, în ultima vreme, se tot chinuia să nu se gândească.

În seara aceea, în timp ce trenul Empire Builder urca pe lângă cascadele din Stevens Pass şi pornea apoi prin câmpiile aride ale grânarului din estul statului Washington, băieţii au avut parte de o distracţie nebună. S-au veselit până noaptea târziu, jucând cărţi, spunând glume deocheate, gonind în sus şi-n jos pe culoarul vagonului de dormit, aruncându-şi unii altora o minge de fotbal, până ce au căzut frânţi de oboseală şi-au adormit duşi în cuşetele lor.

Veselia a reînceput a doua zi, când careva a scos de nu se ştie unde un pachet de baloane. Au umplut baloanele cu apă de la toaletă, s-au instalat pe platformele zăngănitoare dintre vagoane şi, în timp ce trenul ieşea din statul Montana şi intra în Dakota de Nord, au început să arunce voioşi cu baloane pline de apă spre orice ţintă le ieşea în cale - vaci care păşteau pe câmp, maşini prăfuite aşteptând la câte-o trecere de cale ferată, câini adormiţi pe peroanele din gările câte unui orăşel -, urlând de fiecare dată să cânte imnul canotorilor, "Bow Down to Washington", în timp ce trenul trecea duduind pe lângă victimele lor perplexe.

Mai târziu, Joe, căruia aventura baloanelor cu apă îi dăduse curaj, a scos din cutie chitara pe care o adusese cu el, în bagaj. Curioşi, câţiva dintre băieţii mai mari s-au adunat în jurul lui, uitându-se la el cum învârte cuiele de lemn din cordar şi ciupeşte corzile ca să acordeze instrumentul. Cu ochii pe tastele metalice, concentrându-se pe apăsarea degetelor, Joe a început să ciupească corzile şi să cânte, lansându-se în genul de melodii pe care le cântase când era la liceu - cântece de tabără şi de cowboy, pe care le învăţase la mina Gold and Ruby sau le prinsese ascultând radioul pe când trăia în Sequim.

La început, băieţii doar s-au uitat lung la el în timp ce cânta; apoi, au schimbat priviri între ei, începând să chicotească şi, în final, să huiduie şi să ragă.
- Ian priviţi aici la Cowboy Joe! a zbierat unul dintre ei. Un altul a răcnit pe culoar: Hei, băieţi, veniţi încoa' să-l auziţi pe Rantz, vâslaşu' trubadur!

Surprins, Joe a ridicat ochii şi s-a oprit brusc din cântat, în mijlocul melodiei "Trandafirul galben din Texas". Roşu la faţă, dar cu fălcile încleştate şi ochii reci ca gheaţa, şi-a vârât repede la loc chitara în cutie şi s-a retras în alt vagon.

Puţine lucruri l-ar fi putut răni mai adânc pe Joe. Muzica era cea care îi înseninase cele mai posomorâte zile din adolescenţă. Îi atrăsese pe oameni spre el, în liceu, îşi făcuse prieteni datorită ei, ba chiar îl ajutase să-şi câştige existenţa la Sequim. Era talentul lui, un motiv deosebit de mândrie. Acum, brusc şi pe neaşteptate, se întorsese împotriva lui, reamintindu-i câte lipsuri avea în materie de rafinament. Exact când începuse şi el să simtă că face parte din ceva mai mare şi mai important decât el însuşi, era împins din nou afară.


Ajunşi la New York în ziua de 6 iunie, canotorii din Washington şi-au dus bărcile într-un hangar vechi şi dărăpănat de pe malul vestic al fluviului Hudson, peste apă de Poughkeepsie. De fapt era o magazie. Înăuntru trăgea curentul, iar şandramaua scârţâia toată, căţărată pe nişte pari subţiri deasupra apei, cu duşuri care pompau în capul băieţilor apă urât mirositoare, direct din fluviu.

Tom Bolles îşi mânase bobocii la apă chiar în aceeaşi zi, nerăbdător să vadă cum se vor descurca pe un traseu care nu le era familiar. Aceasta avea să fie prima dată când vâsleau pe un curs de apă curgătoare şi nu pe un lac; prima dată, de fapt, când vâsleau oriunde altundeva decât pe Lacul Washington. Vremea nu semăna cu nimic din ce ştiau băieţii de la ei de acasă - fierbinte şi lipicioasă. După ce îşi căraseră barca, City of Seattle, până jos la apă, deja erau scăldaţi în sudoare. Se simţea o uşoară briză pe apă, dar până şi vântul li se părea fierbinte ca o gură de furnal, când au suit în barcă. Şi-au scos tricourile, le-au târât prin apa împuţită a fluviului şi le-au tras înapoi pe cap, dar asta n-a făcut decât ca umiditatea să li se pară şi mai de nesuportat. Bolles le-a spus că vâslească în amonte, într-un ritm de încălzire, timp de câteva minute. Apoi a urcat în şalupă şi a început să-i urmărească. După ce a considerat că erau gata, a ridicat portavocea la gură şi le-a spus să înteţească ritmul până la un stroc de sprint. Băieţii s-au împins în vâslele lor şi au tras mai repejor, dar Bolles nici nu s-a sinchisit să se uite la cronometru. Putea să vadă cu ochiul liber că vâsleau mult sub ritmul lor cel mai bun. Mai rău, arătau rupţi de oboseală, clar doborâţi de căldură, şi rătăceau dintr-o parte într-alta a cursului apei. Pe Lacul Washington erau în stare să facă faţă oricărei intensităţi a vântului şi valurilor, dar aici, pe Hudson, erau altfel de valuri - lungi, lungi cât o zi de post, şi loveau schiful dintr-o parte, făcând ca palele ramelor să se zbată în aer într-o clipă, iar în clipa următoare să se afunde în apă prea adânc. Efectul mareei şi al curentului îi năucea. Apa însăşi n-ar fi trebuit să se mişte sub barca lor, n-ar fi trebuit să-i ducă în locuri unde ei n-aveau intenţia să meargă. Bolles le-a strigat în portavoce:
- Aa... jungee!

Şi le-a făcut semn cu mâna s-o pornească înapoi spre hangar. Va trebui să stea de vorbă cu Pocock.

Băieţii, descurajaţi, şi-au pus barca în rastel, au făcut duş cu apa caustică a fluviului şi au pornit cu greu pe jos, de-a lungul căii ferate care mergea în paralel cu ţărmul apusean, înainte de-a urca pieptiş faleza spre pensiunea lui Florence Palmer, unde aveau să fie cazaţi. Casa ţărănească a doamnei Palmer era mică şi tariful la fel. Produsele sărăcăcioase ale bucătăriei ei nu puteau nici pe departe să îndestuleze apetitul a două duzini de băieţi înalţi şi vânjoşi, plus antrenorii şi cârmacii. Băieţii au înfulecat tot ce li s-a pus în faţă şi apoi au urcat obosiţi spre camerele din pod, unde, înghesuiţi câte şase în cameră, au încercat să doarmă în căldura umedă şi sufocantă, pe nişte culcuşuri care arătau mai degrabă a instrumente de tortură, decât paturi.


Regata Asociaţiei de Canotaj Academic de la Poughkeepsie era o instituţie de legendă, cu rădăcini adânci în istoria canotajului american.

Primul mare spectacol de canotaj din America a fost o dublă întrecere organizată în portul New York, în 1824, între un echipaj de patru lopătari new-yorkezi concurând într-o barcă Whitehall cu rame, lungă de 24 de picioare şi botezată American Star ("Steaua americană"), care se înfruntau cu patru marinari de pe o navă de război britanică aflată în vizită, într-o barcă similară, botezată Certain Death ("Moarte sigură"). Cu Războiul din 1812 nu foarte departe în timp şi incendierea Casei Albe încă o amintire destul de proaspătă în minte, sentimentele erau destul de intense, mai ales de partea americană. Americanii au câştigat întrecerea, precum şi premiul consistent de o mie de dolari, vâslind de la Battery la Hoboken şi înapoi, în faţa unei mulţimi entuziasmate la culme, numărând între 50.000 şi 100.000 de spectatori - la data respectivă, cea mai mare adunare de americani care să fi privit vreodată un eveniment sportiv.

În anii 1830, au început să apară cluburi private de canotaj în diverse mari oraşe americane, iar în anii 1840 existau şi câteva colegii din Est care îşi alcătuiseră echipaje. Prima competiţie de canotaj academic din America - şi, de fapt, primul eveniment sportiv de orice fel între echipe reprezentative ale unor instituţii de învăţământ superior - a avut loc între Harvard şi Yale, în 1852, pe Lacul Winnipesaukee din New Hampshire. După 1859, Regata Harvard-Yale s-a ţinut în fiecare an, cu câteva întreruperi - războaie importante care i-au luat pe tinerii bărbaţi de la fiecare şcoală şi i-au dus spre alte ocupaţii, mult mai primejdioase. În aproape tot acest timp, a fost unul dintre evenimentele sportive de prim rang ale ţării. În 1869, Harvard s-a înfruntat cu Oxford, cea mai de elită instituţie academică a Marii Britanii, într-o cursă pe Tamisa. Vâslind în faţa unei mulţimi imense, oxfordienii i-au bătut pe harvardieni, dar evenimentul a fost atât de larg difuzat în Statele Unite, încât a produs o adevărată explozie de interes pentru canotaj. De asemenea, a acordat acestui sport o aură de elitism care dăinuie până-n ziua de azi.

O viaţă secretă

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

În august 1972, Ryszard Kuklinski, colonel în armata poloneză şi membru al Statului-major polonez, s-a angajat în una dintre cele mai extraordinare operaţiuni de informaţii ale Războiului Rece.

Născut în 1930 într-o familie de muncitori, Kuklinski şi-a pierdut tatăl în timpul războiului; acesta a murit într-un lagăr de concentrare nazist, după ce a fost arestat şi torturat de Gestapo. Când războiul s-a încheiat, tânărul Kuklinski s-a alăturat armatei, instituţie care se bucura de mare reputaţie în rândul polonezilor, fiind devansată doar de Biserica Catolică, şi s-a ridicat rapid în rândurile sale datorită inteligenţei sale. În timp, a fost cooptat în Statul-major, unde a avut acces la planurile de luptă ale Tratatului de la Varşovia. Primele îndoieli ale lui Kuklinski faţă de regimul comunist şi forţele sale armate au apărut în timpul implicării Poloniei în invazia sovietică din Cehoslovacia din 1968, văzând indiferenţa cu care lumea exterioară a reacţionat la acest eveniment. Patriot polonez înflăcărat, el s-a îngrijorat că aceeaşi soartă ar putea să cadă într-o bună zi asupra ţării sale. Kuklinski a fost şi mai tulburat de ceea ce a văzut în proiectele sovietice pentru un război ofensiv împotriva NATO, care implica intrarea Armatei Roşii în Polonia, un act ce putea declanşa un răspuns nuclear care i-ar fi nimicit patria.

În ciuda riscului extrem pentru el şi familia sa, Kuklinski a contactat Ambasada americană din Bonn. În august 1972, el a trimis din RFG, unde era în concediu, o scrisoare către ambasada SUA din Bonn şi a organizat o întâlnire secretă. Încă de la bun început, el a lămurit că deplângea dominaţia sovietică a Poloniei şi considera că ţara sa era de partea greşită a Războiului Rece.

În următorii nouă ani, Kuklinski - denumire de cod "Jack Strong" - a avansat rapid în Ministerul Apărării polonez, acţionând ca legătură cu Moscova şi contribuind la pregătirea pentru un "război fierbinte" cu Occidentul. În acelaşi timp însă el a trăit o viaţă de subterfugiu - de mesaje scrise cu cerneală invizibilă, camere miniaturale şi emiţătoare secrete -, furnizând date cruciale despre subiectele militare ale Tratatului de la Varşovia la începutul anilor 1970. Urmând instrucţiunile, le-a transmis agenţilor CIA în moduri extrem de imaginative, uneori aruncându-le în maşinile ambasadei americane, alteori lăsându-le în locuri desemnate.

Informaţiile furnizate de Kuklinski au fost nepreţuite: potrivit directorului CIA de atunci William William Casey, nimeni altul n-a mai provocat atâtea daune cauzei comuniste în timpul Războiului Rece. Kuklinski a dezvăluit pregătirile de război ale înaltului comandament sovietic, inclusiv amplasarea pe solul polonez a buncărelor destinate să-şi adăpostească comandanţii; asta ar fi permis forţelor americane să le distrugă în câteva ore de la izbucnirea ostilităţilor. El a detaliat capacităţile apărărilor şi tancurilor sovietice. La sfârşitul anului 1980, în condiţiile în care Tratatul de la Varşovia se pregătea să invadeze Polonia, aşa cum se temuse Kuklinski, informaţiile sale l-au determinat pe preşedintele Jimmy Carter să avertizeze Moscova împotriva unei astfel de mişcări, ajutând astfel decisiv la prevenirea atacului.

În primul an al administraţiei Reagan, Kuklinski a furnizat informaţii despre planurile comuniste de a impune legea marţială în Polonia; ca membru al grupului mic care pregătea operaţiunea respectivă, el avea cunoştinţe intime despre ea. Spre deosebire de Carter, Ronald Reagan a decis să nu avertizeze guvernul polonez împotriva impunerii legii marţiale şi nici nu i-a alertat pe liderii Solidarităţii cu privire la arestările lor iminente. Se pare că a acţionat la sfatul lui Kuklinski, având în vedere că decizia asupra legii marţiale era irevocabilă şi că dezvăluirea ei prematură rezistenţei poloneze ar fi putut declanşa o grevă generală care s-ar fi încheiat printr-un masacru brutal.

La începutul lunii noiembrie 1981, îngrijorat de faptul că serviciile de securitate poloneze începuseră să se ferească de el, Kuklinski a cerut "exfiltrarea" sa şi a familiei sale. Operaţia a fost executată genial; Kuklinski, soţia sa şi cei doi fii ai lor au fost ascunşi printre mărfuri comerciale şi expediaţi din Varşovia în Berlinul de Vest într-un camion, iar de acolo aduşi în Statele Unite.

Viaţa lui Kuklinski, care s-a încheiat la mijlocul lunii februarie 2004 în urma unui atac cerebral, a fost plină de tragedii. Condamnat la moarte în Polonia, a trebuit să se ascundă sub un nume fals în Statele Unite. Amândoi fii i-au murit în circumstanţe misterioase, unul în timp ce naviga pe mare, trupul său nu a fost găsit niciodată, celălalt în accident de maşină. Când Polonia a ieşit în sfârşit de sub dominaţia sovietică la începutul anilor 1990, guvernul polonez nu l-a salutat ca pe un erou naţional: în sondajele de opinie, aproape jumătate din populaţie a apreciat că a "trădat interesele naţiunii poloneze", în timp ce doar 16% l-au văzut ca un patriot polonez. Condamnarea la moarte a fost anulată abia în 1997, cu implicarea activă a lui Zbigniew Brzezinski, şi mai ales pentru că prezenta un obstacol în calea intrării Poloniei în NATO. Acest lucru i-a permis în sfârşit să se întoarcă în ţara natală în anul următor.

O viaţă secretă se citeşte aproape ca un roman, în care Weiser "ţese" scrisori personale între Kuklinski şi principalii săi ofiţeri de caz şi citate din memorandumuri interne ale membrilor Direcţiei Operaţiuni (DO) care erau preocupaţi de protejarea siguranţei sa.

Fragment
1. Trecerea liniei

Într-o zi de august a anului 1972, un angajat german al ambasadei Statelor Unite ale Americii din Bonn sorta corespondenţa sosită de dimineaţă, când o scrisoare expediată par avion i-a atras atenţia. Conform ştampilei poştale, scrisoarea fusese expediată pe 11 august, cu trei zile în urmă, din Wilhelmshaven, un port de pe coasta germană a Mării Nordului. Pe plic expeditorul scrisese cu litere mari cu carioca albastră:

AMBASADA SUA BONN
EXPRESS

Funcţionarul a deschis plicul şi a găsit înăuntru alt plic, adresat ataşatului militar al SUA. El a dus ambele plicuri la biroul ataşatului militar şi le-a predat subofiţerului de serviciu. Acesta a deschis plicul interior, a găsit o scrisoare şi a predat totul ataşatului militar, care în momentul acela era militarul cu rangul cel mai mare din ambasadă. Ofiţerul, un colonel fumător de pipă, a citit scrisoarea şi s-a dus în partea din faţă a complexului ambasadei, unde lucra şeful staţiei CIA.

Clădirea de şase etaje a ambasadei americane din Bonn, care se afla în sudul oraşului şi care oferea o panoramă a Rinului, fusese construită pe stâlpi, ca protecţie împotriva inundaţiilor. Un ofiţer CIA de acolo a declarat că structura din anii 1950 arăta ca o cazarmă masivă din prefabricate. În ambasadă lucrau câteva sute de americani, dintre care aproximativ o treime făceau parte din Agenţia Centrală de Informaţii. Staţia CIA Bonn era un nod esenţial, care superviza bazele mai mici din Hamburg, Frankfurt, München şi, bineînţeles, Berlin, unde Estul şi Vestul se aflau la cea mai mică distanţă între ele şi unde ofiţerii CIA puteau să-şi întâlnească sursele, să le supună şedinţelor de debriefing şi poligraf şi să le privească direct în ochi.

Staţia Bonn era condusă de John P. Dimmer Jr., un roşcovan bine făcut din Down Easter, Portland, statul Maine. Dimmer era fiul unui pescar de mare adâncime din Newfoundland, care, aşa cum îi plăcea lui Dimmer să povestească, pescuia ca pe vremea bărbaţilor puternici de odinioară şi a bărcilor de lemn. Dimmer avea cincizeci şi doi de ani şi aceeaşi constituţie robustă ca a tatălui său, dar nu-l interesa deloc să-i calce pe urme. Încrezător în sine şi educat, devenise campion de ortografie al statului Maine la vârsta de doisprezece ani. În 1942, obţinuse o diplomă în inginerie civilă la Universitatea Maine, apoi intrase în armată. După al Doilea Război Mondial, condusese un lagăr de prizonieri de război în care erau internaţi 10.000 de criminali de război germani şi presupuşi spioni. Postul lui în Bonn însemnase apogeul unei cariere de peste două decenii în CIA, timp pe care-l petrecuse în mare parte în străinătate.

În august, când majoritatea europenilor erau în vacanţă, Dimmer şi oamenii lui se pregăteau pentru Jocurile Olimpice de la München, care urmau să înceapă peste câteva săptămâni. Era de aşteptat ca la aceste întreceri să participe sute de sportivi sovietici şi din blocul de Est, iar printre ei, CIA ştia prea bine, aveau să fie şi spioni KGB.

În dimineaţa aceea, Dimmer se afla în biroul său şi trecea în revistă teancul obişnuit de cablograme şi rapoarte puse pe biroul lui din lemn în forma literei L, când secretara l-a anunţat că are un vizitator. Ataşatul militar a intrat şi i-a înmânat plicurile. Dimmer i-a mulţumit şi a început să citească textul scris de mână, într-o engleză stricată.

Dragă domn,

Scuze pentru engleză meu. Sunt MAF străin din ţară comunist. Vreau să întâlnesc (secret) cu ofiţer armată american (locotenent-colonel, colonel) pe 17 sau 18, 19.08 în Amsterdam sau 21, 22 în Oostende. Eu nu are mult timp. Sunt cu camarad şi ei nu trebuie ştie.

Expeditorul mai spunea că la sosirea sa la Amsterdam îi va telefona ataşatului militar al ambasadei SUA. Cel care avea să-I răspundă "trebuie vorbeşte rus sau polonez", adăuga el.

Scrisoarea era semnată "V.P.". Dimmer nu ştia ce însemna V.P., dar a expediat o cablogramă la sediul central CIA din Langley, statul Virginia, recomandând ca staţia Bonn să încerce să ia contact cu V.P. El credea că iniţialele criptice "MAF" puteau însemna "man", iar ştampila oficiului poştal sugera că autorul putea fi un marinar. Itinerarul său - Amsterdam, urmat de portul belgian Oostende - sugera, în plus, faptul că se îndrepta spre vest. Dar de ce? Dimmer bănuise că putea fi vorba de un eveniment sportiv desfăşurat într-unul din oraşele acelea, un eveniment posibil asociat Jocurilor Olimpice, dar după o verificare rapidă nu a aflat nimic.

La sediul din Langley, cablograma a ajuns pe biroul lui David Blee, şeful Diviziei Sovietice. În vârstă de cincizeci şi cinci de ani, chel şi auster, Blee reprezenta chintesenţa individului nebăgat în seamă. Ar fi putut trece drept profesor de inginerie electrică la orice universitate din SUA. În ochii subordonaţilor săi, părea uneori distant, dar avea un spirit sardonic şi era cunoscut ca un liber cugetător care nu se temea să conteste credinţele general acceptate.

Cu un an în urmă, directorul CIA, Richard Helms, îi ceruse lui Blee să preia Divizia Sovietică. Fusese o alegere neconvenţională, deoarece Blee nu activase niciodată în Moscova, de fapt nicăieri în Europa de Est. Dar Helms fusese hotărât să facă anumite schimbări. Cu un deceniu în urmă, unul dintre cei mai apreciaţi agenţi CIA, Oleg Penkovski, colonelul GRU (spionajul militar sovietic) care predase mii de pagini cu documente sovietice strict secrete ce ajutaseră administraţia Kennedy să descifreze capacităţile armelor ruseşti în timpul crizei rachetelor cubaneze, fusese arestat şi executat de Kremlin. De atunci, operaţiunile CIA la Moscova deveniseră, practic, muribunde. În opinia lui Blee, asta se datora faptului că CIA nu scăpase încă de influenţa lui James J. Angleton, faimosul director al contraspionajului din anii 1960, care devenise convins că Moscova se infiltrase în CIA şi că orice voluntar rus era, de fapt, controlat de Kremlin.

Sub conducerea lui Angleton, contactele cu vechile surse au fost întrerupte, iar "musafirii", aşa cum erau numiţi voluntarii, au fost respinşi. Cel puţin unul dintre ei a fost demascat de CIA şi trimis înapoi în Uniunea Sovietică, unde se credea că fusese executat. Robert M. Gates, fost director CIA, scrisese că "datorită zelului excesiv al lui Angleton şi al personalului său din contraspionaj, în perioada aceea am avut în URSS foarte puţini agenţi sovietici, demni de a fi numiţi aşa".

Ca expert în problematica Orientului Mijlociu, Blee a avut o carieră remarcabilă în CIA. Originar din San Francisco şi absolvent al Universităţii Stanford şi al Şcolii de Drept Harvard, el a lucrat în organizaţia ce precedase Agenţia - Oficiul Serviciilor Strategice (OSS). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a acţionat în spatele liniilor inamice, fiind debarcat, în secret, dintr-un submarin pe o insulă din largul Thailandei, pentru a monitoriza flota japoneză. Blee s-a alăturat CIA la fondarea acesteia, în 1947, şi a fost numit şef de staţie în Africa de Sud, Pakistan şi India, unde, la mijlocul anilor 1960, agenţii săi o scoseseră pe Svetlana Stalin din ţară după ce aceasta intrase în ambasadă şi ceruse azil politic. În 1968, el a preluat Divizia Orientul Apropiat din cadrul CIA.

Blee a fost uimit atunci când Helms l-a numit la conducerea Diviziei Sovietice, în 1971, replicându-i acestuia că nu ştia nimic despre URSS şi că nu dorea postul. Helms a replicat:
- Nu încerca să mă convingi. Am decis deja... În plus, am încercat toate variantele. Vreau să pun în postul acela pe cineva care nu ştie nimic despre el.

Blee şi-a amintit:
- Helms nu obţinea ce dorea de la operaţiunile sovietice.

Blee a început să călătorească la Moscova, folosind un paşaport turistic; era prima dată când un ofiţer CIA de rangul lui vizita capitala sovietică. A fost o călătorie utilă. Se aşteptase, de exemplu, să găsească puţine ascensoare în blocurile moscovite, dar acestea existau practic peste tot şi el a descoperit că multe dintre panourile de comandă din casa liftului cabine erau acoperite cu o bucată de placaj. Blee a constatat că spaţiul din spatele placajului putea fi o "cutie poştală oarbă" perfectă, în care CIA şi agenţii săi îşi puteau lăsa reciproc mesaje.

La Langley, Blee s-a înconjurat de ofiţeri din afara Diviziei Sovietice, inclusiv unii care fuseseră implicaţi în operaţiuni în Europa de Est, o zonă în care Angleton nu intervenise. Blee aprecia că locurile ideale pentru racolarea de ruşi nu erau Moscova, Berlin sau Varşovia, ci mai degrabă Africa, Europa, America de Sud sau oriunde îşi trimitea Moscova diplomaţii şi spionii. Oamenii lui Blee au contactat discret mai multe foste surse la care se renunţase în perioada Angleton, unele dintre acestea reînnoindu-şi legăturile cu Agenţia.
- Ne-a spus: "Recrutaţi-i şi ocupaţi-vă de ei", îşi amintea Clair George, unul dintre ofiţerii aduşi de Blee.

Abordarea lui Blee a provocat tensiune în Divizie şi cel puţin un schimb încins de replici într-o sală de şedinţe, atunci când el a muştruluit un ofiţer superior care sugerase că un anumit plan nu va funcţiona. Blee simţea că problema cu vechea gardă era aceea că "ei credeau că ştiu totul... dar se înşelau. Sunt convins că dacă suntem sceptici în mod rezonabil, ne putem da seama dacă cineva ne trage pe sfoară. Oamenii spun că vor să lucreze pentru tine, atunci hai să aflăm ce pot face ei."

Când cablograma despre V.P. a ajuns la sediu, Katharine Hart, şefa serviciului Rapoarte şi cerinţe din cadrul Diviziei, şi-a exprimat scepticismul faţă de posibilitatea ca un marinar din Europa de Est, aşa cum sugerase Dimmer că ar fi V.P., să fie o sursă valoroasă despre URSS.
- Nu ne-ar putea spune nimic nou, i-a zis ea lui Blee. Blee a ordonat, totuşi, staţiei Bonn să acţioneze rapid pentru a stabili o întâlnire cu V.P., iar după aprobarea operaţiunii a lăsat detaliile în seama personalului său din Langley şi Bonn. Lui Blee îi plăcea să spună că problema cu Allen Dulles, un veteran al OSS, unul dintre întemeietorii CIA şi directorul Agenţiei în timpul administraţiei Eisenhower, fusese că aceea că acesta ştiuse prea multe şi se implicase excesiv în operaţiuni. Blee a râs, când l-a imitat odată pe înzestratul Dulles intervenind în detaliile stabilirii unei întâlniri secrete cu un agent. "Trebuie să-i ceri să vă întâlniţi sub un măr, nu sub un păr", ar fi spus Dulles. "Merii au toate frunzele pe ramuri în perioada aceea a anului."

*
La Bonn, Dimmer l-a chemat pe Walter Lang, un ofiţer în vârstă de patruzeci şi cinci de ani specializat în operaţiuni sovietice, a cărui acoperire era aceea de militar. Lang crescuse în Springfield, statul Illinois, unde visase cândva să vândă maşini de calcul Monroe, aşa cum făcuse tatăl său. Se răzgândise, însă, după ce lucrase în serviciul de contrainformaţii al armatei în Războiul din Coreea şi, după ce intrase în CIA, activase la München, Berlin şi Bonn. Lang, pe a cărui carte de vizită scria "Grupul de evaluare a programelor Armatei SUA", avea un birou în partea din spate a ambasadei, unde, aşa cum îi plăcea să sublinieze, avea o panoramă a Rinului mai bună decât cea a şefilor din faţă.

Dimmer i-a descris lui Lang misiunea şi necesitatea secretului.
- Vreau discreţie totală, a avertizat el.

A mai spus că urmau să aibă, de asemenea, nevoie de un operator CIA, care să vorbească fluent limba rusă. Lang l-a sugerat pe Wally, un ofiţer eston aflat în Hamburg, care mai lucrase cu el, iar Dimmer a fost de acord.

Wally a sosit la Bonn. El şi Lang erau apropiaţi, iar când ajungea în oraş, obişnuia să stea cu Lang în Plittersdorf, la vreo doi kilometri şi jumătate de Rin. În vârstă de cincizeci şi trei de ani şi robust, Wally era înalt de 1,88 m şi cântărea 102 kilograme. Avea păr argintiu des şi ondulat, ten bronzat şi purta ochelari cu rame aurite. Wally nu avea să ajungă niciodată şef de staţie - nu avea calităţi administrative şi era nepriceput ca manager -, dar reputaţia lui în acţiuni pe teren era inegalabilă. Emana seninătate şi siguranţă de sine şi ştia cum să procedeze pentru ca o sursă să se simtă confortabil. Când Stalin ocupase statele baltice, Wally era ofiţer în Marina estonă. Unitatea lui a fost aliniată şi soldaţilor li s-au oferit două opţiuni: să se alăture Armatei Roşii sau să fie împuşcaţi. Wally a ales să supravieţuiască, dar de atunci i-a urât pe sovietici şi a jurat să acţioneze împotriva lor.

Când Hitler a invadat Rusia, Wally a dezertat din armata rusă şi s-a alăturat forţelor germane. A ajuns căpitan în armata nazistă, dar, îndată ce i s-a ivit ocazia, a dezertat din nou şi a luptat împotriva Germaniei ca parte a mişcării clandestine daneze. După război, el s-a alăturat Agenţiei nou create şi s-a implicat în operaţiuni sovietice în Europa de Est.

Pentru operaţiunea V.P., Wally a primit un nume şi un titlu de acoperire: locotenent-colonelul Henry P. Morton, Unitatea de management şi planificare a Armatei SUA, Frankfurt, Germania. A devenit cunoscut drept "colonelul Henry".

Îmbrăcaţi ca turişti şi purtând genţi de voiaj, noul colonel Henry Morton şi partenerul său, Walter Lang, au luat trenul spre Haga. Nu ştiau unde va apărea V.P. Acesta spusese că va suna la ambasada SUA din Amsterdam, dar Statele Unite aveau acolo doar un consulat. Poate că V.P. nu ştia asta, aşa că Henry a închiriat o maşină şi a mers la consulat, unde a aşteptat pentru eventualitatea în care V.P. suna acolo. Lang a rămas la ambasada din Haga, în aşteptarea unui apel în biroul ataşatului militar.

Joi, 17 august, nu s-a primit niciun semn de la V.P. Ziua de vineri a început la fel, lipsită de evenimente. Apoi, la ora 16.30, centralista telefonică din Haga a trimis un apel către Lang, anunţându-l că un bărbat cu accent rusesc întrebase despre o scrisoare din Bonn.
- Eşti V.P.? a întrebat Lang în engleză.

Apelantul a închis. Cinci minute mai târziu, telefonul a sunat din nou. Vorbind în engleză stricată, V.P. a solicitat o întâlnire. A spus că a doua zi dimineaţă avea să plece spre Rotterdam.
- Fără uniforme, a spus el.

Vocea lui suna distantă şi formală.

Lang a spus că el şi partenerul său, un colonel de armată, se vor întâlni cu V.P. în gara centrală din Haga în seara aceea, între orele 21.00 şi 22.00. A mai spus că partenerul său va ţine sub braţ o revistă Time.
- Poate vorbi poloneza? a întrebat V.P.
- Asta nu va fi o problemă, a spus Lang.

V.P. a spus că va purta un costum maro şi că va iniţia el contactul. Apoi a închis. Henry s-a întors de la Amsterdam şi a plecat cu Lang la gară, unde au ajuns în jurul orei 21.00. Li s-a alăturat un alt ofiţer CIA din Haga, care s-a ocupat de contrafilaj, pentru a se asigura că nu erau urmăriţi. În ciuda orei înaintate, gara era plină de navetişti şi turişti, aşa încât cei trei ofiţeri s-au contopit uşor cu mulţimea. Lang a stat într-o staţie de tramvai, la aproximativ 100 de metri de gară, iar Henry a ocupat o poziţie la intrare, răsfoindu-şi revista.

A trecut mai mult de o oră şi nu au zărit pe nimeni care să se potrivească cu descrierea lui V.P. Apoi, în jurul orei 22.10, Henry a văzut un bărbat despre care a crezut că ar putea fi ţinta lor. A început să-l urmărească, dar acesta n-a încercat să iniţieze vreun contact şi a dispărut în curând. Cam în acelaşi moment, Henry a văzut un alt bărbat, în costum deschis la culoare, care a iniţiat un contact vizual scurt cu el şi apoi s-a întors. A aruncat apoi o privire asupra gării, parcă verificând dacă nu era observat. Apoi l-a privit iarăşi.

Henry a încuviinţat din cap şi a pornit spre ieşirea din gară. Bărbatul l-a urmat fără ezitare. Lang a mers în faţa amândurora, conducându-i aproximativ 200 de metri după colţ, spre maşina lor. Bărbatul s-a suit fără ezitare pe bancheta din spate, iar Henry i s-a alăturat. Lang a trecut la volan, apoi s-a întors şi s-a prezentat. În întuneric, abia vedea chipul bărbatului, dar nu i-a uitat niciodată strângerea de mână: palma lui V.P. era fermă, însă rece ca gheaţa.

Creatori în acţiune

 

Anca Ghinea
Creatori în acţiune
Ghid de creativitate pentru creatorii mici şi mari
Dezvoltă creativitatea din tine! Dedicată sufletelor creatoare de la 6-90 de ani!
Editura Creator, 2021

Citiţi cuvântul autoarei acestei cărţi.

*****
Intro

Anca Ghinea este un creator cu o experienţă de peste 20 ani în media, publicitate şi comunicare, având funcţii de management şi top management. Fascinată de subiectul creativităţii, publică de la 14 ani în reviste, ziare, volume de proză sau antologii, reviste pentru femei sau publicul larg. Anca este fondatoarea platformei dedicată creativităţii: kreatoria.ro unde, din 2015, scrie despre latura pragmatică, dar şi visătoare a creativităţii.

*

Oamenii vor avea nevoie să acceseze din ce în ce mai mult creativitatea pentru a trăi mai frumos, cu mai multe rezultate pe plan educaţional, profesional şi personal. Cartea vorbeşte despre creativitatea pragmatică oferind cititorului:
mai multă claritate despre ceea ce înseamnă creativitatea şi procesul creator;
un spor de încredere în capacitatea proprie de a crea;
un set de instrumente, tehnici, metode creative care să-l ajute pe cititor să parcurgă drumul de la idee la realitate, invitându-l să-şi exerseze, pas cu pas, manifestările creatoare.

Autoarea aduce mai multă lumina în ceea ce priveşte universul creator, creativitatea, procesul de creaţie, doborând mituri şi escaladând subiecte de interes actual: inspiraţie, imaginaţie, talent, forţă creatoare, exprimare, pasiune, integritate, autenticitate, ieşire din blocaj. Scrisă pentru minţile şi inimile copiilor şi în acelaşi timp adulţilor, cartea Creatori în acţiune. Ghid de creativitate este o invitaţie la o stare de bine, de optimism şi de eficienţă creatoare.

Fragment



Cum începe cea mai mare aventură

Se uita în oglindă. Se măsura, se învârtea şi din orice unghi se uita, cu o explozie de încredere în ea, certifică: da, este un creator. Lumea interioară a fetiţei cu părul până la umeri era bogată. În ea stăteau îngrămădite noi posibilităţi. Noi lumi.

Fetiţei îi plăcea cel mai mult să privească lumea aşa cum te-ai uita la un zmeu, cu mirare, cu mâna uşor obosită de la efort, dar cu inima bătând a drag şi a stare de bine. Pentru că, dragi ochi care pătrundeţi acest text, starea într-o creaţie este cea mai importantă. Se atinge închizând uşor ochii şi deschizând larg sufletul. Se aude? Bum-Bum.

Draga de ea, draga de JO, spunea că asta vrea să facă mereu: să scrie cărţi pentru a uni oameni şi a le arăta că se poate, că ideile vin unele după altele, iar apoi cuvintele se calcă pe picioare în spaţiul strâmt al scânteii dintâi până când o iau pe tobogan şi se mai opresc doar pe hârtie.

Pe toate ar vrea să le scrie, dar nu când o să se facă mare, ci acum. Acum, căci nu e timp de pierdut.

În Mansarda Creativităţii era spaţiul perfect pentru a desena teritorii fără nume, a inventa cuvinte, a născoci jocuri şi uneori chiar pozne nepermis-de-permise. Dar nu doar acolo. Adora să meşterească poveşti. Acolo, în pod, lângă un geam verde, cu o pânză de păianjen într-un colţ, lângă naveta de sticle vechi de vin, neumblate de cel puţin 5 ani... fetiţa îşi are sediul central al lumii imaginare. Are deasupra capului un avion de lemn cărămiziu şi un maldăr de cărţi care îşi aşteptau rândul la citit. Nu este un simplu pod, aşa cum nici Fetiţa nu este o simplă fetiţă. Era Ţara în care se simţea bine în pielea ei, iar ăsta nu era un lucru de nimic. Era Galaxia în care era ea fără nicio tăgadă.

Eu când sunt fericită, simt căldurică la burtică, spunea JO, acum câţiva ani, când se plimba cu tricicleta cu baloane agăţate de ghidon.

Şatenă, uşor mioapă, slăbuţă, JO avea ceva deosebit: se făcea remarcată în orice încăpere cu privirea isteaţă, cu şotiile pe care nu te puteai supăra şi vorbele pe care le lăsa în urmă ca o invitaţie la călătorii interioare. Era un personaj de-a dreptul. O combinaţie interesantă între o băieţoasă şi o diafană. Între o revoltată şi o alintată.

Dar despre ce vorbim? JO este o scriitoare în devenire cu tot ceea ce înseamnă aceasta. O fetiţă care îi ajungea mamei până la umeri, ceea ce era puţin sub indicatorul este bine pentru vârsta ei, dacă te uiţi pe graficul de înălţime. Ei, şi ce dacă era ultima în linie la sport, ei şi ce dacă pantalonii mereu trebuiau transformaţi în talie pentru că erau prea largi în ciuda tuturor prăjiturilor cu mere făcute de mama, care i se aşterneau, felii-felii, în straturi-straturi de fericire? Dacă vei avea puţină răbdare, vei vedea că pe graficul forţei creatoare, JO te va surprinde cu adevărata ei înălţime.

*

Multe lucruri s-au schimbat de când se plimba cu tricicleta cu baloane roz: JO a început să poarte ochelari, prietena ei bună a plecat în altă ţară, iar fabrica oraşului s-a închis.
- De ce lucrurile se schimbă? îl întrebă pe tatăl ei care şmirgheluia la o bucată de lemn. De ce fabrica s-a închis? De ce prietena mea a plecat?
- Ce ai zis?

Tatăl se opri din ce avea de făcut, apăsând pe buton aparatul de şmirgheluit. Intuia că urmează ceva de care nu poate nici scăpa şi nici nu era bine să scape.
- Te-am întrebat de ce lucrurile se schimbă.
- Râurile pot sta în loc? Limbile ceasului stau neclintite? intră în subiect tatăl lui JO.
- Uneori da... pot îngheţa râurile, iar ceasul se poate strica. Nu m-ai convins, tată!
- Totul se schimbă, totul, nici tu nu eşti ca acum un an, îţi vine a crede?
- Nu. Nu mă vezi? Sunt la fel... şi îşi flutură fusta tutu pe care erau prinse cuvinte-dorinţe.

Îi venise în minte, acum ceva timp, să facă o altfel de listă: o listă plimbătoare pentru Moş Crăciun, Zâna Zânelor, Prinţesa Dorinţelor şi în general pentru orice personaj îndreptăţit să aducă daruri.
- Vino, vino lângă mine, Iubire!

Tatăl scoase dintr-un cufăr cu mâner de metal o hârtie... JO văzu imediat ştampila Centrului de Cercetare. Acel centru la care lucrase tatăl imediat după facultate, iar bunicul acum şi mai mulţi ani...
- Nu mai ai aceleaşi unghii că acum trei luni. Le-ai tot tăiat, nu?
- Eh, na, da normal, aş fi fost ridicolă să le am lungi ca mama.
- Nu mai ai acelaşi păr!
- Hai, astea sunt... astea sunt... cum se zice, tru... tru... truisme.
- Stai, ai răbdare. Tu TREBUIE să înveţi să ai răbdare.
- M-am săturat de învăţat, vreau să practic. Sunt o ciudată... uneori nu mă plac. De ce am mâinile aşa slabe, de ce nu pot fi ca alte fete?
- Stai!!!
- Nu stau deloc, tu nu auzi, m-am săturat să învăţ... m-am săturat să-mi aştept timpul.
- Asta este altă şcoală: este şcoala vieţii tale. Tu trebuie să te înţelegi mai bine. Uite, când eram în cercetare, colegii mei au demonstrat că ne regenerăm: unghiile de la mâini se refac în patru luni, părul în şase luni, celulele pulmonare se regenerează constant. Pare incredibil, nu-i aşa?
- Adică, eu nu sunt aceeaşi de acum şase luni. Adică, eu nu voi fi aceeaşi peste şase luni?!?
- DA.
- Dar asta este ceva ne-mai-po-me-nit. Începu să sară pe loc, să se învârte prin cameră... asta este ceva... de-a dreptul fantastic. Pentru că... spuse, aproape sugrumată de emoţie, eu pot fi Altfel. Mă pot regenera, reinventa, transforma. Pot fi cine vreau eu să fiu!
- Sau, pur şi simplu, TU.
- Eu sunt neinteresantă! De fapt, sunt interesantă, dar doar în capul meu.
- Ai putea să te descoperi!

JO se uită fix la tatăl ei, îşi îndreptă spatele şi îşi aranjă ochelarii.
- Nu contează cuvântul, contează că... asta este fabulos, tu înţelegi ce pot face cu mine? Pot fi cine vreau eu să fiu! Pot fi ce vreau!
- Eu ştiam de mult!
- Şi atunci, atunci, de ce nu mi-ai spus? De ce m-ai ţinut ca să mă chinui în aşa hal? Aproape că...

Se apropie de el şi îi dă cu gheata în vârful pantofului.

JO purta şi astăzi, că în fiecare zi de toamnă, nişte ghete maro cu şireturi. Ghetele pe care scriitorul ei favorit i le semnase acum doi ani. Spre călcâi, scria cu negru: Să fii tu! Degetul mare de la picior aproape că scrijelea interiorul ghetei, dar ea, nu şi nu, se încăpăţâna să le poarte pentru a fi aşa cum i-a spus Leonard, scriitorul faimos: o călătoare.

Toată discuţia asta despre nou într-un atelier-baracă-şopron, cu frânturi de lumini ce intrau prin crăpăturile din acoperiş părea desprinsă dintr-o carte sau dintr-un film. Era aşa de ireală, de necrezut.
- Dar ce pot să fac pentru a fi interesantă, deosebită şi nu doar pentru mine, pentru mama, pentru tine? Pentru a fi cineva Mareeee?
- Păi, fă ceea ce ştii mai bine, o lămuri tatăl.
- Ce ştiu eu? În afară să scriu, să mai pictez ceva pe ici pe colo, nu ştiu mai nimic. Nu ştiu să fac focul, nu ştiu să ridic cortul... De fapt, cu cât vorbesc mai mult, îmi dau seama că şansele pentru a fi grozavă sunt din ce în ce mai mici.

Fetiţa îl trase de mânecă.
- Mă asculţi?
- Te aud, spuse solemn tatăl.
- Păi şi de ce nu zici nimic?
- Păi, nu ţi-am spus? Manifestă tot ce ştii mai bine şi mai bine! Ai doar o singură soluţie în viaţa asta: să faci ceea ce ştii mai bine!
- Adică?
- Chiar vrei să-ţi dau în scris?
- Dacă se poate!?
- Ei na... Ce ştii să faci cel mai bine?
- Să scriu. Să adun lumi, cuvinte, tot ce alţii nu văd şi nu simt... eu ştiu cum să le adun pe foaie, eu ştiu să le aşez în straturi nedescoperite încă de alţii în inimă.
- Păi, vezi că ştii! Eu sunt aici doar ca să îţi dau câte un bobârnac sănătos în arhivele tale de gânduri prăfuite.
- Despre ce aş putea să scriu?
- Aici este toată Aventura!?! Şi, nu, nu am de gând să o fac Eu în locul Tău.
- Ia stai că mi-a venit o idee. Cum sună asta? O aventură de-a berbeleacul în lumea celor mari, atunci când eşti mic!
- Sună... interesant... cred! spuse strâmbându-se.
- Hei, am văzut asta... parcă ai fi colegele mele care, atunci când nu le place ceva, cumva, spun e interesant sau e drăguţ! Află de la mine, că drăguţ şi interesant sunt cuvinte mai urâte decât caca şi prost.
- Zău?
- Zău! Viaţa asta nu e destulă. Câte lucruri aş face, dacă aş putea, câte lucruri aş scrie, dacă m-aţi lăsa să văd mai multe din viaţă. Dar cu regula asta stupidă: până la 20:30 trebuie să fiu înapoi în casă sau cu mereu întâlnita supra-protecţie: nu fă asta că o să cazi sau e riscant... pe bune, eu când o să-mi mai trăiesc viaţa? Mă diluaţi! Mă anulaţi!

Se aşază pe un halat roşu spălăcit şi îşi puse picioarele sub fund. Aşa aşezată turceşte, îi veni un chef de vorbă de nedescris.
- Am auzit vorbind într-o dimineaţă, când televizorul era deschis, că noi, oamenii, putem să facem atâtea în 24 de ore, dacă nu ne-am risipi în tot atâtea prostii. Tata, tu ai habar ce vor să zică?

JO şi tatăl se uitau drept în ochi şi ştiau că este rost de un moment special.
- Pot doar să intuiesc... cred că vor să spună că fiecare zi este o nouă şansă să faci ce vrei cu ea, să fii mai bun, să fii altfel, să începi noi aventuri!
- Asta sună tare bine! Noi aventuri... pe care să le transform în rânduri apoi. Dar CUM să fac asta? Cum să fac este întrebarea cea mai cea, pentru că nu am idee cum să fac să mă transform! Cum să fac să fiu eu altfel şi să încep noi aventuri pe care să le scriu şi să fiu cea mai tare din toată şcoala! Ceva de genul, dacă m-am făcut înţeleasă.
- Dar nu asta este aventura!
- Dar care?
- Păi poate ar trebui să porneşti o aventură prin care să te cunoşti TU pe tine. Eu am impresia că tu te întâlneşti cu tine în fiecare zi, dar nu prea te porţi cum se cuvine cu tine. Doar când te vei cunoaşte, doar atunci poţi să scrii! NU trişa, doar ca să dai bine! Cunoaşte-te pe tine întâi, asta e Aventura ta, asta e cartea ta. Eu, în locul tău, m-aş provoca aşa de tare încât doar dacă aş fi o laşă care tremură pe ea mărunţel, ceea ce CLAR nu e cazul tău, aş renunţa. M-aş provoca să fiu Eu aşa cum Vreau până la următoarea, să zicem, zi de naştere.
- Dar mai am... atâtea luni. Aş fi vrut să fiu grozavă... ieri.

*

Trecură patru zile în dulcea linişte a nimicurilor de pe strada cu brazi.

Toate erau la fel ca întotdeauna: copii duşi la grădiniţă, aduşi, JO între teme pe care le numi nefolositoare, mama şi tata cu certuri minuscule despre listele lor de cumpărături din notiţele de pe telefon, bunica mereu implicată în ce mai mâncăm şi, în fine, o nebuloasă de idei care nu o duceau pe cea care voia să fie grozavă, nicăieri.
- Am venit să-mi dai puţină energie, îi zise mamei.
- Cum aşa? întrebă mama în timp ce amesteca în oala cu mâncare.
- Ştii când unei maşini îi moare bateria şi ai nevoie doar de un cablu prin care iei energie de la bateria altei maşini? Aşa vreau şi eu acum să mă conectez la optimismul tău pentru că al meu a cedat.
- Aha, răspunse încă preocupată de partea gastronomică. Ah, acum nu mai ştiu nici dacă am pus sare sau nu. Ia zi... deci, care e treaba?
- Nu am nicio idee, nada, nothing, zero despre ce va fi cartea mea, despre ce aventuri să scriu în ea, despre cum va ajunge coperta cărţii mele în toate vitrinele celor mai mari librării, inclusiv în cea de lângă şcoală pe unde toate şmecherele clasei trec în fiecare zi.

JO vorbea repede, cu viteza copilului care nu este apreciat de ceilalţi.
- Doar atunci când cartea mea va fi un bestseller, continuă ea, voi fi răzbunată... Greu mai merge uneori treaba şi cu creativitatea asta. Au trecut patru zile şi nu ştiu ce să fac. Trebuie să fie ceva atât de mare încât toţi fraierii să ştie că sunt grozavă.
- Vai, ce urât vorbeşti. Cărţile nu iau forma răutăţii, a sentimentelor expirate.
- A ce?
- Când expiră adevărul despre ce eşti şi faci... cum să-ţi spun... se simte de la o poştă.
- Ya, ya, ya! Astea-s băbisme.
- În viaţă este necesar să ai sentimentul că toate sunt aşa cum trebuie să fie!
- Bine-bine, tu filosofezi, ce îţi pasă? Tu eşti tare, însă viaţa reală este viaţa asta de la 8:00-12:00 cu toate interesantele şi fainele din lume. Cum pot să fiu eu deasupra lor? Cum pot să fiu mai faină decât cele mai frumoase din clasă, din şcoală, din oraş?

Am găsit răspunsul: făcând lucruri pe care nici măcar cu gândul nu pot să le gândească. Făcând lucruri atât de mari şi grozave încât nu ar mai putea să mai zică nici pâs.
- Dacă te-ar auzi cineva... pe bune, eu nu te ştiam aşa...
- Tu chiar nu înţelegi că aş vrea să le spun tuturor celor care nu cred în mine, celor care nu cred că este ceva de capul meu, celor care nu cred câtă putere stă în oasele astea mici, ei bine... trase aer în piept: aş vrea să le spun că nu sunt deloc NEIMPORTANTĂ (ai citit şi tu, Ingrid, despre asta? Pentru că, da, te-am auzit la ora de matematică, atunci când i-ai şoptit lui Matei să nu mă bage în seamă pentru că sunt neimportantă)!
- Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu creditez răzbunători, îi replică mama.

Două minute de tăcere au tăiat aerul bucătăriei. Nu se mai simţea mirosul de tocană. Era o tăcere ca o pedeapsă. JO ştia că nu are dreptate, dar rana din sufletul ei voia să iasă la iveală. Până şi durerea voia să dispară, dar nu ştia CUM.

Mama nu îi mai prelungi agonia, dându-i o vitamină de putere.
- Tu ştii că ai ceva al tău, doar al tău, tu ştii că din creioanele tale ies năzbâtii de poveşti colorate, ies lumi fantastice atunci când îţi dai voie să Fii TU. De-a dreptul tu, fără fricile tale, fără răzbunările tale. Tu te-ai născut scriitor... Creator. Lumea asta are nevoie de creatori adevăraţi. Ţi-am mai zis şi îţi place să auzi asta, ştiu. Te-am născut după ce am dat bun de tipar la cartea mea, atunci i-am zis doctorului: sunt pregătită! Practic, tu ai ieşit ca un manuscris editat perfect!
- Mai povesteşte-mi, cum am scris eu prima dată?
- Păi, prima dată şi prima dată, şi tu, din nou, ştii asta, pentru că ţi-am mai spus-o de mii de ori până acum: mi-ai dictat prima scrisoare de la mare către Mia, care rămăsese acasă, ea şi cu varicela ei. Aveai aproape trei ani, nu scăpasei bine de oliţă, dar tu ai făcut prima scrisoare. Te-ai născut scriitoare... ah, ce mă fac eu cu tine, dai din plâns în râs, din râs în plâns.

Se luară de după umeri prieteneşte şi începură amândouă să râdă.
- Hai să mâncăm!

*

Creatori în acţiune va avea lansarea marţi, pe 23 februarie 2021, la ora 18:00, la Galeria Galateca şi vor povesti despre creativitate, alături de autoare, Diana Cosmin, jurnalist şi fondatoare a https://finesociety.ro/, sculptorul Daniel Rădulescu şi jurnalistul Crina Alexe iar discuţia va fi moderată de Andreea Sandu, coordonatorul Galateca. Participarea la eveniment este posibilă doar pe bază de invitaţie şi, pentru publicul de acasă, lansarea va fi transmisă şi online, de la ora 18:30, pe paginile de Facebook kreatoria.ro, Galateca şi Editura Creator.

Trăind după învăţătura lui Bhagavan

 

David Godman
Trăind după învăţătura lui Bhagavan
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marian Stan

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

David Godman s-a născut în Stoke-on-Trent, în Anglia, în 1953. A început să fie atras de învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi în timp ce frecvenţa Universitatea Oxford la începutul anilor '70. În 1976 a plecat în India, intenţionând să facă o scurtă vizită la ashramul lui Ramana Maharshi. După 32 de ani, este încă acolo. După o perioadă de meditaţie intensă, care a durat aproape doi ani (1976-1978), a început să conducă biblioteca ashramului, iar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului şi cercetării. A editat şi a scris 16 cărţi despre Ramana Maharshi, despre învăţăturile sale şi discipolii săi direcţi.

Ramana Maharshi (1879-1950), s-a născut în orăşelul Tiruchuzhi, din provincia Tamil Nadu. După moartea tatălui său, când abia împlinise doisprezece ani, se mută la Madurai. În 1896 are loc marea sa experienţă transformatoare - trecerea prin moarte, urmată de realizarea Sinelui. Îşi părăseşte căminul şi familia şi se îndreaptă spre Arunachala. Se stabileşte în peştera Virupaksha unde va locui vreme îndelungată. Aici i se vor alătura primii discipoli, cărora le va împărtăşi învăţătura sub forma unor răspunsuri la chestiuni pe teme spirituale. Acestea se vor regăsi în opusculele Vichara Sangraham (Introspecţia) şi Nan Yar? (Cine sunt eu?), care pot fi considerate primele sale lucrări.

De asemenea, Ramana Maharshi compune diferite imnuri închinate Arunachalei, strânse ulterior într-o culegere foarte preţuită de devoţii săi. Despre aceste cărţi, Ramana va spune: "Toate poeziile mele s-au înfiripat la dorinţa unuia sau a altuia, în legătură cu câte un eveniment concret. Chiar şi Patruzeci de versuri despre Realitate, cea atât de tradusă şi comentată, nu a fost gândită ca o carte, ci constă din versuri concepute în diverse perioade. Singurele poeme ivite spontan, obligându-mă, aş putea spune, să le notez, fără că nimeni să mi-o ceară, sunt Unsprezece stanţe în cinstea lui Sri Arunachala şi Opt stanţe către Sri Arunachala."

În 1922, mama sa, Alagammal, moare şi este îngropată la poalele muntelui Arunachala. Începând cu acelaşi an, Maharshi întemeiază Sri Ramanashram, aşezământ ce se va extinde în anii următori ca urmare a creşterii numărului de devoţi. Printre cărţile "scrise" în această perioada menţionăm: Upadesa Saram (Esenţa învăţăturii), Upadesa Manjari (Buchetul de sfaturi spirituale), precum şi numeroase comentarii la lucrări vedantice. Până la moartea sa, petrecută în 1950, Ramana va împărtăşi învăţătura sa eliberatoare miilor de discipoli şi de pelerini sosiţi din toate colţurile Indiei şi din Occident.

***

"Calea cunoaşterii înseamnă doar să te afunzi înăuntru cu mintea, fără a rosti cuvântul «Eu», şi să cercetezi de unde mintea, ca "«Eu», răsare. A medita «Acesta nu sunt Eu» sau «Acela sunt Eu» poate fi de ajutor, dar cum ar putea reprezenta Investigaţia? Când mintea, investigând lăuntric «cine sunt eu?», ajunge în inimă, ceva propriu inimii înseşi se manifestă ca «Eu-Eu», astfel încât eul individual trebuie să se plece ruşinat. Deşi se manifestă, nu este Eu prin natură, ci Perfecţiunea însăşi, şi aceasta este Sinele". (Ramana Maharshi, Patruzeci de stanţe)

"Ramana ne dăruieşte o religie a spiritului care ne ajută să ne eliberăm de dogme şi superstiţii, de ritualuri şi ceremonii, pentru a trăi ca spirite libere. Esenţa tuturor religiilor e o problemă intimă şi personală, un raport individual cu Divinul. Nu atât preaslăvire, cât căutare; o cale de devenire, de eliberare." (Dr. S. Radakrishnan, fost vicepreşedinte al Indiei)

*

Sri Ramana Maharshi este unul dintre cei mai respectaţi maeştri spirituali pe care i-a dat vreodată India. Prezenţa lui puternică, investigaţia asupra Sinelui - doctrina lui desăvârşită, ca şi viaţa lui exemplară atrag noi discipoli chiar şi în ziua de azi. Această carte este povestea vieţii unuia dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Bhagavan, care a fost Annamalai Swami, scrisă de către David Godman, căutător fervent al adevărului şi învăţăturilor spirituale autentice.

Mărturia lui Annamalai Swami despre viaţa trăită alături de Bhagavan s-a dovedit a fi atât de revelatoare şi transformatoare, încât a sfârşit prin a deveni o carte întreagă, cea de-a patra scrisă de către David Godman despre Sri Ramana şi discipolii săi. Trăind în apropierea Maestrului aproape toată viaţa sa, Annamalai Swami întruchipează în relaţia sa cu Bhagavan o întâlnire tipică între Guru şi discipol, o călătorie spirituală profundă ce scoate în evidenţă graţia Maestrului pentru devotul care i se dăruieşte în mod necondiţionat.

Din 1976, când a ajuns pentru prima oară la ashramul lui Ramana Maharshi de la Tiruvannamalai, şi până în prezent, David Godman a scris peste 16 lucrări dedicate lui Sri Ramana, învăţăturilor acestuia şi discipolilor săi. El a devenit cunoscut prin antologia Fii ceea ce eşti, care reuneşte conversaţii cu diferiţi căutători, veniţi la ashramul lui Bhagavan pentru îndrumare spirituală.

"După câteva minute, Madhava Swami a ieşit, lăsându-mă singur cu Bhagavan. Adusesem un mic pachet cu struguri uscaţi şi nişte zahăr candel pentru a i le da. Le-am pus pe o măsuţă care era lângă canapeaua lui Bhagavan şi m-am prosternat în faţa lui. Ridicându-mă în picioare, am văzut că Bhagavan mânca un pic din ofranda mea. În timp ce-l priveam înghiţind, mi-a venit gândul că ofranda mea ajungea direct în stomacul lui Shiva. M-am aşezat, iar Bhagavan m-a privit insistent în tăcere timp de 10-15 minute. În timp ce Bhagavan mă privea, aveam o senzaţie de intensă alinare fizică şi relaxare. Simţeam cum o răcoare minunată îmi cuprinde trupul. Era ca şi cum m-aş fi cufundat într-o piscină cu apă rece după ce am fost afară, în bătaia soarelui." (Annamalai Swami)

Din punct de vedere filosofic, învăţăturile lui Bhagavan aparţin unei şcoli de gândire din India, care este cunoscută că Advaita Vēdanţa. (Totuşi, el spunea că învăţăturile sale proveneau din propria lui experienţă, şi nu atât din ceea ce a citit.) Bhagavan şi alţi maeştri Advaita afirmă că Sinele (Atman) sau Brahman este singură realitate existentă şi că toate fenomenele sunt manifestări sau aparenţe indivizibile aflate în lăuntrul lui. Conform lui Bhagavan şi altor învăţători Advaita, scopul suprem al vieţii este de a depăşi iluzia că eşti o persoană individuală care funcţionează prin intermediul unui corp şi al unei minţi într-o lume de obiecte separate ce interacţionează reciproc. Odată ce ţi-ai dat seama de asta, devii conştient de ceea ce eşti cu adevărat: conştiinţă imanentă şi lipsită de formă. Această stare supremă de conştiinţă, care este cunoscută ca realizare a Sinelui, poate fi dobândită, în opinia lui Bhagavan, prin practicarea unei tehnici numite "investigaţie asupra Sinelui".

Fragment
Venind către Bhagavan

M-am născut la Tondankurichi, un mic sat cu aproximativ două sute de case, în anul 1906. Tatăl meu, care avea multiple înzestrări, era un om de seamă în sat. Pe lângă faptul că era fermier, astrolog, pictor şi constructor, el ştia şi cum se fac statuile şi turnurile de templu (gōpurams). Curând după naşterea mea, tata s-a întâlnit cu un alt astrolog, pentru a discuta despre horoscopul meu. Amândoi au ajuns la concluzia că voi deveni, probabil, un sannyāsin (un călugăr hindus care a abandonat orice legătură cu familia şi cu lumea). Tatăl meu, care nu era încântat de această previziune, a hotărât să-i preîntâmpine împlinirea privându-mă de o bună educaţie. El credea că, dacă nu voi învăţa să citesc şi să scriu cum se cuvine, nu voi citi niciodată textele sacre şi nu voi fi interesat de Dumnezeu. Deoarece tatăl meu credea în această previziune, am avut parte doar de o educaţie foarte elementară la şcoala primară din sat. În clipa când eram pe punctul de a stăpâni alfabetul, am fost retras de la şcoală, fiind trimis să lucrez pentru a-l ajuta pe tata la muncile câmpului.

Bănuind că aş putea încerca să mă întorc la şcoală fără voia sau consimţământul lui, tata a încercat să se asigure că voi rămâne, practic, analfabet, spunându-i mamei mele: "Dacă merge iar la şcoală, nu-i mai dau de mâncare".

La puţin timp după ce am fost retras de la şcoală, pe când treceam printr-un sat din apropiere - numit Vepur -, am auzit un învăţat ce se afla în vizită acolo şi ţinea o conferinţă.

El le spunea sătenilor: "Este bine să fii educat. Chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti pentru a te întreţine în timpul studiilor, trebuie să studiezi cât de mult poţi. Doar prin învăţătură putem cunoaşte câte ceva despre misterele vieţii".

Întorcându-mă acasă, m-am dus la tata şi m-am plâns: "L-am auzit pe un învăţat, la Velpur, care spunea cât de preţioasă este educaţia. Tu nu-mi îngădui să merg la şcoală. De ce se întâmplă aşa?"

Tatăl meu mi-a nesocotit obiecţiile spunând: "Oh, noi suntem ţărani simpli. Trebuie să ştim să scriem doar cât să ne iscălim".

Cum nu eram mulţumit de atitudinea sau de răspunsul tatălui meu, m-am decis să încerc să studiez de unul singur. Am făcut rost de două cărţi - una cu povestiri despre Regele Vikramadytia, cealaltă cu versurile lui Pattinatar (un poet şi sfânt tamil din secolul al IX-lea) - şi am încercat să învăţ să citesc de unul singur. Printr-o stranie coincidenţă, unul dintre primele versuri ale lui Pattinatar pe care am reuşit să le descifrez rezuma profetic calea pe care am încercat s-o urmez aproape toată viaţa.

Cel ce renunţă la propriul cămin este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce, ducându-şi viaţa de cap de familie, săvârşeşte multe punya şi dharma (acte meritorii). Cel ce renunţă la minte este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce renunţă la propriul cămin. Cel ce transcende mintea şi orice dualitate, cum aş putea să descriu măreţia unei asemenea persoane?

Deşi nu mai întâlnisem astfel de afirmaţii anterior, avusesem dintotdeauna o înclinaţie către viaţa spirituală. Nimeni nu-mi vorbise despre chestiunile spirituale, dar ştiusem dintotdeauna că exista o putere mai înaltă numită Dumnezeu şi că ţelul vieţii era acela de a-L realiza pe Dumnezeu. Fără a mi se fi spus, simţeam visceral că tot ceea ce vedeam era cumva iluzoriu şi ireal. Aceste gânduri împreună cu ideea că nu trebuie să mă ataşez de nimic în această lume se aflau în câmpul conştiinţei mele încă din fragedă pruncie.

Îmi amintesc o întâmplare ce a avut loc când aveam doar 6 ani. Mă plimbam împreună cu mama prin apropierea satului, când a trecut pe lângă noi un călugăr hindus (sādhu) în robă portocalie.

Am întrebat-o pe mama mea: "Când voi deveni sannyāsin ca şi el?"

Fără a aştepta un răspuns, am început să merg pe drum în spatele călugărului.

În timp ce mergeam, am auzit-o pe mama vorbind cu femeile din sat şi exprimându-şi dezgustul: "Uitaţi-vă la el ce băiat de nimic! Chiar la o vârstă fragedă el încearcă să fie călugăr (sādhu)".

Sādhu înseamnă, literalmente, "persoană nobilă". Acest termen este îndeobşte folosit pentru a desemna pe cineva care s-a dedicat întru totul unei căi spirituale hinduse, mai ales dacă el şi-a părăsit căminul pentru a o face. Asceţii (sannyāsin) care au renunţat după tipic la toate legăturile cu lumea pentru a se dedica unei căutări spirituale sunt numiţi adesea sādhu.

Din nefericire, tatăl meu nu-mi împărtăşea înclinaţiile religioase. El săvârşea o pūjā (adoraţie ceremonială a unei zeităţi hinduse) complicată zilnic timp de o jumătate de oră, dar motivaţiile lui erau întru totul materialiste.

Odată, când eram încă băieţel, l-am întrebat:
- De ce săvârşeşti zilnic această pūjā?

El mi-a răspuns:
- Vreau să dobândesc bogăţie, vreau să dobândesc pământ, vreau să dobândesc aur şi foarte mulţi bani.

I-am spus:
- Toate aceste lucruri sunt pieritoare. De ce te rogi pentru aceste lucruri pieritoare?

Tatăl meu a fost uimit de faptul că înţelegeam asemenea lucruri la o vârstă atât de fragedă.
- Cum ştii că aceste lucruri sunt pieritoare? m-a întrebat el.
- Ştiu, de asta îţi spun, am răspuns.

Cunoaşterea era în lăuntrul meu, dar nu puteam să o explicitez sau să o fundamentez într-o manieră raţională.

Când tata a descoperit că eram interesat de problemele spirituale, a încercat să mă descurajeze. El a aşezat multe obstacole în calea mea, şi astfel au trecut mulţi ani până ce, în sfârşit, a recunoscut că eram menit să devin sādhu.

Pe când eram încă destul de tânăr, sătenii m-au adoptat ca pe un fel de mascotă aducătoare de noroc. Ori de câte ori cineva începea să construiască o casă nouă, eram rugat să pun primul element de structură. Eram rugat să smulg prima buruiană când începea prăşirea pe câmp, iar în timpul nunţilor eram rugat să ating statuia lui Ganapati la începutul ceremoniei. Cea mai plăcută corvoadă era totuşi mâncatul dulciurilor. Ori de câte ori oamenii din sat pregăteau dulciuri pentru ocazii speciale, eram invitat să vin şi să mă bucur de ele. Nu ştiu când au început sătenii să creadă că le aduceam noroc sau cum de au ajuns la această concluzie, dar tradiţia a persistat până când m-am apropiat de vârsta de 13 ani.

Unii oameni par a avea un noroc ieşit din comun, într-o asemenea măsură că orice activitate a lor prosperă sau reuşeşte. În Tamil Nadu, astfel de oameni sunt deseori porecliţi "Mână de Aur". Ei sunt foarte preţuiţi ca persoane care dau startul festivalurilor religioase sau în funcţii cu relevanţă socială deoarece se crede că tot ceea ce întreprind va avea parte de reuşită.

Şi Ramana Maharshi era poreclit "Mână de Aur". În tinereţea lui, când juca deseori fotbal cu prietenii săi, s-a observat că echipa din care făcea parte câştiga întotdeauna. Annamalai Swami trebuie să se fi vădit la fel de norocos dacă a fost adoptat ca mascotă a satului.

Nu am fost niciodată un copil prea sociabil. În loc să mă amestec printre ceilalţi oameni din sat, căutam împrejurimile nelocuite unde mă puteam aşeza pentru a practica liniştea lăuntrică. Locul meu favorit era un templu dedicat zeului Vinayaka din pădurea aflată aproape de sat. Mă duceam deseori acolo pentru a mă ruga acelei zeităţi. Pe acea vreme, eram atât de neştiutor în privinţa riturilor religioase, încât nici măcar nu ştiam să mă închin cum se cuvine în faţa zeului. Am învăţat aceasta, imitând-o pe o fetiţă care venea la templu şi făcea o foarte complicată ashtānga namaskāram în faţa imaginii din templu.

Este vorba despre o alungire completă a trupului pe pământ, în timpul căreia opt părţi diferite ale acestuia ating solul.

M-am familiarizat într-o mai mare măsură cu ritualurile religioase cu prilejul unei vizite la Vriddhachalam, un centru de pelerinaj shivait de lângă satul meu. Acolo, am observat nişte brahmani care făceau anushtāna şi i-am rugat să mă iniţieze în aceste practici. M-au refuzat, pe motiv că membrilor celei mai de jos caste (sudra) nu le este îngăduit să practice aceste rituri.

Anushtāna includ o mare varietate de practici rituale, care sunt, îndeobşte, practicate numai de către brahmani. Unele sunt de natură religioasă, dar altele se referă doar la igiena personală.

Curând după aceea, am văzut nişte shivaiţi (devoţi ai lui Shiva) nebrahmani săvârşind aceleaşi ritualuri. Se pare că ei învăţaseră cum se realizează aceste rituri dintr-o carte ce conţinea o descriere amănunţită a lor. Am învăţat aceste anushtāna de la grupul respectiv şi le-am săvârşit cu regularitate când m-am întors în satul meu. În pofida atitudinii lui cinice faţă de religie, tatăl meu mă iniţiase deja în Sūrya Namaskāram, un ritual bine-cunoscut, în cadrul căruia repeţi o serie de mantre şi apoi te închini soarelui ce răsare. Am adăugat aceste ritualuri noi acestui ritual, în care tata mă iniţiase deja.

Am adoptat şi o altă practică: în fiecare lună, în ziua de ēkādasī (a unsprezecea zi a intervalului lunar de două săptămâni), încercam să meditez toată noaptea, fără a adormi. Am descoperit curând că, dacă încercam să meditez într-o poziţie aşezată, adormeam. Am încercat să meditez mergând, dar nici această variantă nu a funcţionat, căci adormeam în timpul mersului. După câteva experimente, am descoperit că puteam alunga somnul scăldându-mă în râul din sat şi frecându-mi cu nisip partea interioară a coapselor pentru a-mi provoca durere. Mai obişnuiam să mestec nişte tutun, deoarece mi se spusese că, făcând aşa ceva, îmi menţineam mintea în rajōguna.

Conform filosofiei hinduse, întreaga creaţie are trei calităţi care se succed una alteia, calităţi numite guna: sattva (armonia), rajas (activitatea) şi tamas (inerţia). Aceste trei calităţi se succed una alteia şi în minte. Mestecarea tutunului stimulează calitatea rajas, menţinând mintea trează şi activă.

În tinereţea mea, eram foarte grijuliu să-mi afişez constant pietatea, pentru a demonstra cât de dedicat eram vieţii religioase. Purtam un dhōti alb (ţesătură care se poartă ca o fustă), îmi acopeream capul, imitându-l pe Ramalinga Swami (un sfânt tamil din secolul al XIX-lea) şi îmi puneam multă vibhūti (cenuşă sacră) pe frunte şi pe corp. La vremea respectivă eram foarte ataşat de Ramalinga Swami; în sat văzusem o fotografie de-a lui care mă impresionase atât de mult, încât am vizitat Vadalurul, locul unde sfântul fusese înmormântat (şi unde există un sanctuar).

Pe la începutul adolescenţei, am făcut rost de un exemplar din a zecea parte a unei lucrări numite Jīva Brahma Aikya Vēdānta Rahasya. Din această carte am învăţat tehnici de pranayama (exerciţii yoghine de respiraţie) şi am început să le practic în templul din pădure. Citirea acestei cărţi mi-a stârnit dorinţa unui studiu mai aprofundat al textelor sacre. De regulă, aşa ceva ar fi fost foarte dificil pentru un băiat în situaţia mea, însă un concurs insolit de împrejurări mi-a permis curând să-mi îndeplinesc visul. Contabilul guvernamental (karnam) din satul nostru avea multe cărţi religioase pe care le moştenise de la tatăl lui. El nu avea timp să le citească, pentru că era contabilul a trei sate. Era atât de ocupat, încât de multe ori nici nu venea noaptea acasă. Soţia lui, o femeie foarte devotată din Tiruvarur, îmi permitea să vin acolo şi să citesc acele cărţi. În fiecare zi, ea pregătea hrana, o oferea ca jertfă statuii lui Ganapati din casă, după care îmi dădea de mâncare. Ea nu mânca decât după ce terminam eu de mâncat această ofrandă. În cele din urmă, m-am mutat în casa contabilului, ţinându-mi zilele din aceste ofrande de hrană pe care le pregătea soţia contabilului. Deoarece părinţii mei nu priveau cu ochi buni zelul meu religios, eu nu mai treceam deloc pe acasă. În această perioadă de înstrăinare, ce a durat trei ani, nu mi-am vizitat niciodată părinţii.

În timp ce studiam acele cărţi, am deprins obiceiul de a citi cu voce tare. Existau multe cărţi pe care le puteam alege, dar favoritele mele erau Kaivalya Navanītam, cărţile despre Ramakrishna Paramahansa, Tēvāram-urile lui Appar şi Jnanasambandhar, Tiruvāchakam şi Bhakta Vijayam.

Kaivalya Navanītam este un tratat tamil despre filosofia advaita; Ramakrishna Paramahansa a fost un sfânt bengalez din secolul al XIX-lea; Appar şi Jnanasambandhar au fost nişte sfinţi tamili din secolul al VI-lea, ale căror imnuri de laudă dedicate zeului Shiva sunt numite Tēvāram-uri; Bhakta Vijayam este o culegere de povestiri despre nişte celebri sfinţi marathi.

Nu după multă vreme, lecturile mele i-au atras pe unii dintre oamenii cu preocupări spirituale din sat. La câteva săptămâni, aproape zece oameni au început să viziteze cu regularitate casa, pentru a mă asculta citind. În fiecare seară, cam de pe la ora 6 până la 10, citeam pasaje din aceste cărţi. După fiecare lectură, discutam cu toţii despre tâlcul şi însemnătatea textelor.

Unii dintre săteni s-au dus la tatăl meu şi i-au spus că studiam scripturile şi le explicam altora. Tatăl meu a fost surprins să audă aşa ceva, deoarece credea că sunt încă aproape analfabet. Hotărât să cerceteze el însuşi problema, a venit şi a ascultat pe furiş una dintre întâlnirile noastre de seară.

Ulterior, se pare că a afirmat: "Nu-l mai pot face să mă asculte. Aşa că îl voi lăsa în plata Domnului".

Soţia contabilului participa la majoritatea întâlnirilor noastre. Ea devenise foarte interesată de operele pe care le recitam, pierzându-şi orice interes faţă de chestiunile mundane. Din păcate, nu mai era interesată nici măcar de soţul ei.

Într-o seară, el m-a luat de-o parte şi a spus destul de furios:
- Din cauza întovărăşirii cu tine, soţia mea a devenit ca un swami. Nu mai are niciun fel de dorinţe. Nu vreau să te mai ţin în casa mea. Trebuie să-ţi găseşti alt loc unde să stai.

Ceilalţi devoţi au auzit fără să vrea spusele contabilului.

Unul dintre ei mi-a spus:
- Nu trebuie neapărat să ne ţinem şedinţele de lectură aici. Putem găsi cu uşurinţă un alt loc unde să mergem.

La început, am crezut că vom construi o simplă colibă din frunze de cocotier în care să ne ţinem întrunirile, dar spre sfârşitul serii am decis să constituim un math în toată puterea cuvântului.

Math-urile sunt organizaţii hinduse care au fost constituite anume în scopul de a cinsti memoria unui sfânt prin intonarea de cântece religioase, meditaţie, etc. De obicei, cele de dimensiuni mai mari au un grup de asceţi (sādhu) care locuiesc acolo şi se aseamănă mânăstirilor şi ashram-urilor.

Fiecare a participat cu bani pentru concretizarea acestei iniţiative şi, nu după mult timp, a luat fiinţă Shivaram Bhajan Math. M-am mutat acolo imediat după ce a fost construit, continuându-mi practica spirituală (sādhanā), dirijând cântece religioase (bhajan) şi citind cu glas tare învăţăturile diferiţilor sfinţi.

Când construirea math-ului a luat sfârşit, am clădit un tannīr pandal (un loc unde se oferă gratuit hrană şi băuturi călătorilor şi săracilor) pe drumul principal care străbătea satul nostru. Ajutat de câţiva devoţi, am strâns fonduri suficiente pentru a servi zilnic kanji (terci de orez) asceţilor (sādhu) şi călătorilor care treceau prin sat.

La scurt timp după ce m-am stabilit în math, părinţii mei s-au hotărât să facă o ultimă încercare de a mă lecui de viaţa spirituală.

Cum aveam cam 17 ani, s-au gândit că, "dacă nu luăm măsuri acum, va deveni cu siguranţă sannyāsin. Dacă am putea să-i găsim o fată care să-l ia de soţ, s-ar putea să devină un cap de familie obişnuit, renunţând la toate aceste activităţi spirituale. Poate că atunci va deveni un om ca toţi oamenii".

Fără a se osteni să mă consulte în legătură cu asta, au găsit o fată, s-au înţeles cu familia ei şi apoi au cumpărat tot ce este necesar pentru a face o nuntă. Am auzit despre ce se întâmplă de la unele femei pioase care obişnuiau să vină la Bhajan Math. După ce am aflat ce se petrecea, mi-am informat părinţii că trebuiau să oprească pregătirile de nuntă, deoarece nu doream să mă căsătoresc cu nimeni.

Acest refuz categoric de a-mi asculta părinţii într-o chestiune atât de importantă a provocat o criză majoră în sat. Mulţi dintre săteni au ajuns la concluzia că eram nebun, în parte deoarece refuzam să mă căsătoresc, în parte pentru că insistam să-mi petrec tot timpul gândindu-mă la Dumnezeu şi cântând bhajan. Mulţi dintre aceşti oameni (părinţii mei nu erau printre ei) s-au întâlnit şi au hotărât să mă lecuiască de nebunie prin mijloace violente. M-au luat de la Bhajan Math, m-au dus la malul unui lac din apropiere, mi-au făcut o crestătură mare în creştet şi au început să pună zeamă de lămâie în ea. După câte se pare, ăsta era leacul pentru nebunie. Apoi s-au hotărât să-mi toarne găleţi cu apă în cap. Cred că trebuie să fi turnat pe mine vreo cincizeci de găleţi. În timp ce mă scăldau astfel, eu îmi păstram calmul şi practicam prānāyāma, ca să nu mă gândesc la apa rece. Ştiam că nu avea rost să mă opun. Când sătenii au văzut că nu reacţionam în niciun fel la acest tratament, au fost încă mai convinşi că eram nebun. În cele din urmă, când tratamentul a luat sfârşit, m-au dus într-o casă din sat. Acolo, au făcut un sos condimentat (sambar) din tâlv amar şi m-au silit să-l mănânc, deoarece aveau impresia că tâlvul amar era un alt leac împotriva nebuniei. Se adunaseră în jur de o sută de oameni care priveau toate acestea.

În timp ce mâncam, unul dintre ei mi-a spus:
- Eşti un băiat bun, dintr-o familie bună, dar ai înnebunit.

În acea clipă, n-am mai putut răbda.
- Nu am înnebunit, am răspuns, destul de nervos. Vă rog să mă lăsaţi în pace. Spuneţi acestor oameni să nu se mai adune grămadă în jurul meu sau daţi-mi o încăpere separată unde pot să fiu singur.

Nu mă aşteptam la vreo reacţie, poate la o continuare a "tratamentului", însă, spre marea mea surprindere, mi-au îndeplinit dorinţa, îngăduindu-mi să mă retrag într-una dintre camerele acelei case. Înainte de a avea timp să se răzgândească, am încuiat uşa, lungindu-mă pe podea să mă odihnesc şi să-mi revin după aceste chinuri.

Puţin mai târziu, m-am ridicat şi am încercat să meditez. În timp ce stăteam aşezat acolo, am auzit, fără să vreau, cum, de cealaltă parte a uşii, căpetenia satului discuta despre cazul meu.
- Dacă îmi veţi permite, îl voi face pe băiat să-mi promită că se va căsători şi că va duce o viaţă normală. Datorită acestor tratamente este posibil să-i fi trecut nebunia.

A bătut la uşă şi l-am lăsat să intre.

Stând în picioare în faţa mea, a spus foarte ferm:
- Te rog, promite-mi, pentru că nu mai eşti nebun, că te vei căsători ca noi toţi şi că vei duce viaţa obişnuită a unui cap de familie.

La care am răspuns:
- Vă voi promite, mai degrabă, că voi deveni sannyāsin.

Mi-am împreunat mâinile în timp ce făceam promisiunea, pentru a-i arăta cât de serios eram şi pentru a pecetlui promisiunea. Omul a plecat fără să spună niciun cuvânt.

L-am auzit exclamând afară:
- Ayō! Ayō! (o exclamaţie din sudul Indiei, ce denotă surpriză sau şoc). Când l-am rugat să-mi promită ceva, mi-a promis contrariul!

Familia mea nu a dat atenţie promisiunii mele. Am auzit de la o femeie care m-a vizitat că, în taină, tatăl meu continua să facă pregătiri de nuntă. Ca urmare, am hotărât că era timpul să am şi eu propriile planuri secrete. Mai întâi, i-am scris un bileţel fetei cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc.
"Intenţia mea este să devin sannyāsin. Nu doresc să mă prind în mrejele vieţii de cap de familie. Prin urmare, nu cred că te vei căsători cu mine. Aşa ceva nu-ţi va pricinui decât necazuri."

Am făcut astfel încât cineva să-i ducă biletul acasă la ea. Apoi, în aceeaşi zi, am fugit din casă şi m-am îndreptat spre Chidambaram (un renumit centru religios din sudul Indiei).

Intenţionam să-mi încep viaţa ascetică (sannyāsa) acolo, dar nu am făcut-o conform cutumei. Nedorind să merg la cineva pentru iniţiere, am făcut eu însumi tot.

Sannyāsa este cea de-a patra şi ultima etapă din viaţa unui hindus ortodox. Odată ajuns aici, el renunţă la orice legături cu propria familie şi cu lumea pentru a-şi dedica tot timpul scopului de a realiza uniunea cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, de a atinge iluminarea. La drept vorbind, cineva nu poate deveni sannyāsin decât dacă a fost iniţiat cum se cuvine de către propriul Guru sau de către unul dintre capii diverselor ordine tradiţionale de sannyāsini. Cu toate acestea, această regulă este deseori ignorată.

Am făcut o baie în râu, mi-am ras capul, mi-am pus în jurul gâtului un colier făcut din seminţe de rudraksha, îmbrăcându-mă cu un dhōti scurt şi un ştergar. M-am întors în sat în această ţinută nouă, anunţând pe toată lumea că acum eram sannyāsin. Noua mea înfăţişare a convins, în cele din urmă, familia că eram serios şi că nu aveam intenţia de a mă căsători. Cu foarte mare reticenţă, ei au renunţat la orice plan de nuntă, ştiind că oamenii care devin sannyāsini rămân în celibat tot restul vieţii.

Mi-am reluat vechile practici obişnuite, începând să fac planuri pentru ceremonia de consacrare (kumbhābhishēkam) a math-ului. Am invitat câteva grupuri care cântau muzică devoţională (bhajan) din satele învecinate, reuşind chiar să-mi conving părinţii să doneze toate proviziile pe care le cumpăraseră pentru nuntă. Graţie alimentelor pe care le-au donat, am putut să hrănesc aproximativ patru sute de oameni. Ceilalţi devoţi care contribuiseră la construirea Bhajan Math au oferit lapte bătut, ragi (un fel de mei) şi terci de orez tuturor oamenilor care au venit la ceremonie. În ziua ceremoniei, invitaţii care cântau muzică devoţională (bhajan) au defilat prin sat cântând pe fiecare uliţă. Când, în cele din urmă, au început riturile de kumbhābhishēkam, am săvârşit propria mea ceremonie în taină. Am făcut o pāda pūja (venerarea piciorului) dedicată părinţilor mei şi le-am cerut conform tradiţiei să-mi dea permisiunea de a deveni sādhu.

Pāda pūjā este o ceremonie în care o persoană practică veneraţia rituală a picioarelor altei persoane. De regulă, se face pāda pūjā pentru un Guru sau swami ca un semn de mare respect. Acest gest ceremonial se face şi pentru părinţi sau pentru anumiţi membri mai vârstnici ai propriei familii, dar asta se întâmplă mult mai rar.

Le-am cerut părinţilor să-mi dea binecuvântarea, astfel încât să reuşesc în misiunea mea spirituală. Amândoi mi-au acordat permisiunea, precum şi binecuvântarea. Niciunul nu a mai încercat vreodată să mă convingă să-mi abandonez calea spirituală.

După câteva săptămâni, am auzit că Shankaracharya din Kanchipuram avea de gând să treacă prin sat într-unul dintre pelerinajele sale. Este vorba despre acelaşi Shankaracharya care l-a trimis pe Paul Brunton la Bhagavan.

Ramana Maharshi a devenit bine-cunoscut în afara Indiei în al treilea deceniu al secolului XX după ce Paul Brunton, un jurnalist britanic, a scris un bestseller despre sfinţii şi maeştrii spirituali ai Indiei, volum intitulat A Search in Secret India. Brunton s-a dus la Maharshi după ce a fost sfătuit să o facă de către Shankaracharya din Kanchipuram, în 1930. Acest Shankaracharya a murit în ianuarie 1994, la vârsta de 99 de ani, în timp ce eu pregăteam versiunea finală a prezentei cărţi.

Shankaracharya Bhagavatpada, cel care, în secolul IX, a popularizat filosofia advaita, a înfiinţat cinci math-uri pentru a-şi propovădui învăţăturile şi a susţine ortodoxia hindusă. Unul dintre ele se află în oraşul Kanchipuram din sudul Indiei. Fiecare dintre aceste math-uri a beneficiat în decursul timpului de maeştri aflaţi într-o filiaţie iniţiatică a cărei origine poate fi urmărită până la primul Shankaracharya. Conducătorul fiecăruia dintre aceste math-uri îşi lua titlul de Shankaracharya în clipa când intra în funcţie. Cel pe care l-a întâlnit Annamalai Swami este considerat unul dintre cei mai mari sfinţi indieni ai timpurilor moderne.

Când am aflat această veste, m-am hotărât să încerc să-l fac pe Shankaracharya să se oprească puţin în sat, pentru a putea să am darshan-ul lui.

Darshan înseamnă "privire către". Într-un context religios, a avea darshan înseamnă să vezi o zeitate într-un templu sau un om sfânt sau să fii văzut de el.

Ştiind că vor fi mulţi oameni şi animale în cortegiul său, am socotit că planul cel mai bun era să le punem tuturor la dispoziţie alimente şi apă. Dacă făceam asta, ei erau nevoiţi să se oprească pentru scurtă vreme, ca să mănânce ofrandele mele.

În ziua respectivă am pregătit o mare cantitate de lapte bătut şi kanji pentru brahmanii care îl vor însoţi. De asemenea, mi-am făcut o rezervă de frunze verzi pentru a hrăni caii şi elefanţii. În timp ce cortegiul se apropia de sat, eu alergam încoace şi încolo pe uliţă, împărţind frunze verzi. Shankaracharya era purtat într-o lectică, dar nu l-am putut vedea, deoarece perdeluţele erau trase. Când le-am oferit kanji oamenilor care-l purtau, s-au hotărât să se oprească şi să mănânce ofranda. Asta l-a făcut pe Shankaracharya să dea la o parte perdeluţa, pentru a vedea de ce s-a oprit cortegiul. M-am culcat imediat la pământ în faţa lui.

M-a privit în tăcere câteva secunde, apoi a spus:
- După o milă mă voi odihni un timp. Poţi veni să mă vezi acolo.

La distanţă de o milă de sat se găsea micul oraş Vepur. Am aflat de la cineva din preajma lui că acolo se pregătise o bhikshā (ofrandă de hrană) şi că Shankaracharya va sta la Vepur Traveller`s Bungalow.

Un inspector adjunct de poliţie din satul nostru era un discipol foarte devotat al lui Shankaracharya. Când am auzit că acesta din urmă stătea nu departe, am mers amândoi pe jos până la Vepur pentru a-l vedea. O mare mulţime foia în jurul lui când am sosit, dar am reuşit totuşi să mă apropii suficient pentru a-i atinge picioarele.

Brahmanii care-l însoţeau s-au plâns, spunând:
- Cei care nu sunt brahmani nu se cuvine să-l atingă.

Dar Shankaracharya i-a redus la tăcere, spunând:
- El este un brahmachāri şi un sādhu, deci nu contează.

Un brahmachāri este un discipol ce respectă regulile celibatului şi se dedică studiilor spirituale. Brahmacharya este una dintre cele patru etape tradiţionale din viaţa unui hindus (numite "āsrama"). Când studiile s-au încheiat, de obicei discipolul trece la cea de-a doua etapă a vieţii - căsătorindu-se şi devenind cap de familie. Unii aspiranţi foarte serioşi ignoră această etapă şi rămân toată viaţa în celibat, ca sādhu.

Una dintre funcţiile principale ale unui Shankaracharya este de a susţine şi de a consfinţi dogmele ortodoxiei hinduse. În anii '20 ai secolului trecut asta ar fi implicat o respectare strictă a regulilor privitoare la caste, conform cărora contactul fizic dintre brahmani şi castele inferioare sau paria duce la o pângărire de ordin spiritual. Mulţi oameni cred că sādhu şi sannyāsin au ieşit din sistemul ierarhic al castelor, astfel că regulile privitoare la pângărire nu li se aplică.

În prezent, regulile privitoare la amestecul dintre caste şi atingere au căzut în desuetudine, chiar dacă unii brahmani tradiţionali încă le practică.