Regatul sufletelor

 Rena Barron

Regatul sufletelor
Editura Leda Edge, 2020
Traducere din engleză de Alexandra Fusoi

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Rena Barron a crescut într-un orăşel din Alabama, unde poveştile despre magie şi aventuri i-au stârnit imaginaţia. După prima sa creaţie din şcoala primară (o poezie îngrozitoare), a trecut la povestiri şi romane scrise în perioada liceului. Rena are o afinitate pentru brânzeturi fine, vin şi natură. Când nu scrie, citeşte sau îşi exersează limba franceză. O puteţi găsi online pe www.renabarron.com.

*

Magia are un preţ... dacă eşti dispus să-l plăteşti

Născută într-o familie de tămăduitori puternici, Arrah tânjeşte să aibă şi ea puteri magice. Şi totuşi, Arrah dă întruna greş la vrăjile cu oase, nu reuşeşte să-i invoce pe strămoşi şi nici nu poate vedea viitorul, iar ambiţioasa ei mamă, cea mai puternică preoteasă a Regatului, o priveşte tot mai dezaprobator. Dar când copiii din oraş încep să dispară, Arrah este suficient de disperată să-l găsească pe făptaş cât să apeleze la un ritual periculos. Dacă nu are propria magie, va trebui să o cumpere - dându-şi ani din viaţă.

Ce descoperă e şi mai înspăimântător. Regele Demon, a cărui poftă nestăvilită de suflete aproape că a distrus lumea, dar care a fost înfrânt şi întemniţat în cele din urmă de străvechii zei orisha, începe să se răzvrătească din nou. Singura speranţă a lui Arrah de a-l opri este să-şi sacrifice din ce în ce mai mulţi ani din viaţă pentru a obţine puterile magice. Însă ar face orice ca să-i salveze pe oamenii pe care-i iubeşte, chiar dacă preţul pe care trebuie să-l plătească este mult prea mare.

Într-un roman de debut care-ţi taie răsuflarea, inspirat de poveşti despre credinţele voodoo şi perfect pentru fanii seriei Trei coroane întunecate de Kendare Blake şi ai trilogiei Grisha de Leigh Bardugo, Rena Barron făureşte o poveste magică întunecată, despre o fată captivă între zei, monştri şi intrigile propriei mame.

 "Extravagantă, captivantă şi plină de toate lucrurile care-mi plac: o lume vie, o mulţime de personaje convingătoare şi o tânără eroină dispusă să se ridice şi să lupte pentru lucrurile în care crede. Această poveste impresionantă despre maturizare îţi rămâne în minte mult după ce ai citit ultima pagină." (Rebecca Ross, autoarea seriei Destinul reginei)

 "O carte în care vei descoperi o mitologie complexă, cu zei băgăcioşi şi răzbunători. Fanii genului fantasy vor găsi în acest roman un decor reconfortant şi construit cu măiestrie." (BCCB)

 "În acest roman de debut captivant, o protagonistă tare ca o stâncă reuşeşte să învingă sorţii potrivnici." (Booklist)

 "Proza bogată şi imaginaţia nemărginită ale Renei Barron îl încântă pe cititor cu o lume dinamică, personaje convingătoare şi întorsături de situaţie care te vor ţine treaz toată noaptea. Regatul sufletelor te fascinează cu magia lui inedită şi tulburătoare." (Elly Blake, autoarea trilogiei Frostblood)

 "Fascinant şi cuceritor, Regatul sufletelor transformă ambiţia în sacrificiu şi sângele în putere. Magia merită întotdeauna preţul plătit - şi durerea suferită -, iar această carte înfăţişează magia fetei de culoare într-o manieră desăvârşită." (Dhonielle Clayton, autoarea seriei Magia fetelor Belle)

Fragment
ŞASE

După tata, oricine are un pic de magie în el - numai că familia noastră are mai multă decât majoritatea. Aşa le spune clienţilor care vin în prăvălia lui, ca să‑i facă să se simtă deosebiţi. Ştie că nu‑i adevărat, dar oamenii au nevoie de ceva în care să creadă. Mulţimea care umple amfiteatrul cu siguranţă n‑are magie şi, după cât se pare, nici inimă sau conştiinţă.

Discută despre copiii dispăruţi de parcă ar fi ultima bârfă, ceea ce mă supără peste poate. Ca să participi la adunare, trebuie să ai proprietăţi şi un statut. Niciunul dintre cei de‑aici nu‑şi face griji pentru copiii lui, pentru că niciunul dintre ei nu rămâne fără însoţitori zi şi noapte. Îmi fac loc prin mulţime, pierzându‑mi pe drum câteva mărgele de pe rochie. Suntem aşa de mulţi, că Piaţa de Vest, atât de cenuşie, pare să revină la viaţă. Vie şi forfotind de bârfe meschine.
- Ar trebui să aibă grijă ce face, că altfel o să ajungă ca fostul preot‑ka, spune un bărbat, aplecându‑se spre prietenul lui.

Vorbeşte suficient de tare încât vreo câţiva din jur să mormăie aprobator. Alţii vin în apărarea mamei.

Eu mă uit urât la el. Nu e prima dată când cineva o ameninţă aşa pe mama. Încă mai doare. Nu‑mi place că Arti şi vizirul se ciondănesc tot timpul. Uneori, situaţia devine neplăcută. Chiar şi aşa, ea a făcut lucruri bune pentru Regat. Când vizirul a glumit despre o nouă creştere a dijmelor, a omis motivul pentru care cere bani Templul. Mama şi clarvăzătorii se ocupă de toate serviciile publice din Regat. Educaţie gratuită pentru cei care nu‑şi permit scribi particulari, mese şi adăpost pentru orfani. Programe pe care le‑a înfiinţat mama când a devenit preoteasă‑ka.

Fostul preot‑ka, Ren Eké, condusese Templul înainte să mă nasc eu, dar lumea încă îl mai ridică în slăvi. Era iubit pentru firea lui liniştită şi înţeleaptă şi se înţelegea bine cu vizirul. Lumea spune că pe atunci Breasla şi Templul lucrau împreună mai bine. Fiind un Eké din tribul Litho, ocupa şi poziţia de onoare de căpetenie a familiei extinse. Totuşi, într‑o dimineaţă neguroasă, un pescar l‑a găsit pe preotul‑ka în golf, agăţat de un cârlig. Despuiat, cu trupul mutilat.

Aşa că şi dacă nu sunt întotdeauna de acord cu mama, îmi fac griji pentru ea. Nu‑i puţin lucru să ucizi o personalitate publică, dar să ataci un tămăduitor ar fi şi mai greu. Cu toate astea, moartea lui rămâne la fel de misterioasă ca şi acest răpitor de copii care se află în libertate şi se poate ascunde de magie.

Tămăduitorii, adevăraţii tămăduitori, pot drege cu un cuvânt un os rupt sau pot îndepărta o furtună cu un simplu ritual. Cei puternici, cum e bunica, pot vedea peste timp. Poate şi Arti, chiar dacă nu mai poartă numele de tămăduitor de când a plecat din ţinuturile triburilor. Tata poate schimba cursul îmbătrânirii şi poate prelungi viaţa cuiva dincolo de vârsta lui naturală. Totdeauna am crezut că familia mea e în siguranţă datorită magiei, dar acum nu mai sunt aşa de sigură.

Simt un fior care‑mi cuprinde umerii în timp ce mă strecor pe alei doldora de coşuri cu mâncare stricată, ca să evit mulţimea. Bunica a văzut un şarpe cu ochii verzi când citea în oase şi a crezut că e un demon. Acum, Arti a văzut doar o străfulgerare a răpitorului de copii. Ea şi clarvăzătorii cred că e opera antimagiei. Şi dacă e altceva?

Un demon şi copii dispăruţi. Nu pare să aibă nicio noimă, dar s‑au întâmplat prea repede una după alta, în condiţii prea ciudate. De ce ar apărea un demon într‑o viziune despre mine? N‑am nimic special. Totuşi, oricât de imposibil ar părea, până şi eu am simţit că magia din cortul bunicii nu era ce trebuie. Nu semăna deloc cu atingerea ca de pană a magiei triburilor. Magia aceea fusese năvălitoare, curioasă şi ostilă. Situaţia cu copiii e mult mai rea. Cea mai importantă întrebare e de ce; ce motiv ar avea cineva să ia copii?

Mă strecor de pe alee şi intru în altă mulţime, în Piaţa de Est - cu nervii întinşi. Îmi tot aduc aminte cum a refuzat Rudjek să se uite la mine după ce mama aproape că l‑a acuzat pe unul dintre fraţii lui că ar fi răpitorul de copii. Dacă nu vrea să se vadă cu mine, nu pot să‑l învinuiesc. Nu după ce s‑a întâmplat în dimineaţa asta. Mi‑e dor de obiceiurile noastre... mi‑e dor de el.

Trec pe lângă oameni care se târguiesc pentru pâine de ieri, fructe răscoapte, carne afumată şi talismane. Măgarii încărcaţi cu saci de cereale dau din picioare şi ridică nori de nisip roşu. Piaţa se zbate ca Râul Şarpelui după o furtună şi duhneşte a picioare nespălate şi bălegar.

În timp ce toată lumea îşi vede de treabă, mă privesc chipuri aspre. Chipuri calme. Chipuri prietenoase. Chipuri de toate culorile. Chipuri tăbăcite de prea mult soare. Chipuri aşa de colţuroase, că par cioplite din piatră. Chipuri joviale, rotunde. Oamenii din Tamar vin de peste tot - de dincolo de deşerturi, de dincolo de mări, de dincolo de munţi. Oraşul este căminul tuturor celor care‑l adoptă. Ceea ce se vede şi mai bine în Piaţa de Est, şi acesta este motivul pentru care‑mi place să vin aici.

E o alinare să ştiu că, aşa cum se întâmplă şi cu mine, nimeni din mulţimea asta nu‑şi găseşte foarte bine locul. Totdeauna mă fascinează cum poate cineva să se integreze şi totodată să iasă în evidenţă aici. Acesta ar putea fi cel mai mare avantaj al răpitorului de copii, că devine invizibil. Îmi aud pulsul zvâcnindu‑mi în urechi şi mă uit din nou în jur - văzând piaţa cu alţi ochi.

Băieţi desculţi, cu pantaloni zdrenţuiţi, şi fete cu cămăşi murdare se strecoară prin mulţime. Mânuţele lor sunt iuţi când le strecoară în buzunare, luând o pungă cu bani ici, o brăţară colo. Când o femeie prinde un băieţel care încerca să‑i fure brăţara lată, un copil nevăzut, aflat pe un acoperiş, aruncă pietricele în ea. Distrasă şi ducându‑şi mâna la cap, femeia îl lasă pe micul hoţoman să fugă cu prada. Nu trec cu vederea ce fac orfanii în piaţă, dar nici nu‑i judec. Viaţa în oraş e grea pentru cei care nu vin dintr‑o familie cu o poziţie bună. Spre deosebire de ţinuturile triburilor, unde nu contează decât magia, aici domnesc banii şi influenţa.

Când traversez o stradă plină cu negustori de mâncare, soarele mă bate în spate. Norul de fum care se ridică din vetrele lor sufocă aerul şi mă face să lăcrimez, dar miroase minunat. Castane coapte, tocană condimentată, banane prăjite în ulei de arahide. Îmi chiorăie stomacul, aducându‑mi aminte că n‑am mâncat nimic azi. Dar nu pot să mă opresc să‑mi iau de mâncare; sunt prea concentrată să ajung la Râul Şarpelui, să mă văd cu Rudjek, prea neliniştită că n‑o să fie acolo.

S‑a strecurat de la adunare înainte să pună taică‑său capăt lucrărilor. M‑am uitat cum încerca să‑şi ascundă suferinţa sub o expresie indiferentă şi plictisită, dar eu pot să văd fără probleme prin masca lui. Îl cunosc prea bine. Mama i‑a dat o lovitură urâtă. Iar el detesta deja felul cum se purtase taică‑său cu fraţii lui după Ritual şi se învinovăţea că n‑a fost în ziua aceea la piaţă, ca să‑l calmeze pe Jemi.

Tresar când aud un foşnet lângă mine şi‑l prind pe unul dintre micii hoţomani încercând să‑mi salte brăţara. Îl apuc de braţ - nu prea strâns, dar suficient cât să‑l împiedic să‑şi ia zborul. Băiatul ridică spre mine o faţă cu ochi trişti şi buze care tremură. Escroc mic ce e el!

Înainte să verse o lacrimă, cineva îl plesneşte peste ceafă.
- Şterge‑o sau chem Garda!
- Au! protestează băiatul şi se răsuceşte, cu mâna la cap. Tu vorbeşti, Kofi?

Hoţul aspirant e probabil nou în piaţă - nu l‑am mai văzut până acum. Dintr‑un buzunar ascuns sub centură, scot o monedă de argint şi i‑o dau.
- Ştii, ai fi putut să ceri înainte.

Zâmbeşte sfios.
- Data viitoare o să cer.

Când băiatul o ia din loc, Kofi se apropie de mine. La 12 ani, nu‑i mult mai mare decât hoţul aspirant. Şorţul pe care‑l poartă e plin de solzi de peşte şi miroase de parcă tocmai a venit de la docuri, adică a măruntaie stricate. Face ochii mari când vede cu ce sunt îmbrăcată.
- Ce te‑ai înţolit aşa? mă întreabă.

Strâng din buze şi mă uit urât la el, deşi bineînţeles că are dreptate: rochia mea e incomodă şi bate prea tare la ochi. Dacă porţi aşa ceva în Piaţa de Est, anunţi că eşti pradă uşoară pentru orice hoţ. Măcar familia mea nu poartă blazon, ca a lui Rudjek.
- Mai bine zi de ce ai tu o monedă de argint după ureche, ripostez eu.

Rânjeşte când duce mâna la ureche şi nu găseşte nimic.
- Cealaltă ureche, spun eu, bătând din picior.

Îşi duce mâna, mai repede de data asta, la ureche, de parcă banii ar putea să dispară într‑o clipită. Când găseşte moneda de argint, o vâră în şorţ, iar pe pielea lui maronie trece un val de roşeaţă. I‑am strecurat destule monede în ultima vreme, aşa că nu mai protestează că ar trebui să muncească pentru ele. Familia noastră are mai mulţi bani decât ne trebuie şi, cum spune mereu Oshhe, o monedă pusă la păstrare e o binecuvântare pe care o pierzi.

Tatăl lui Kofi e unul dintre mulţii negustori de peşte din piaţă. Am dat peste taraba lor acum un an, atrasă către locul unde Kofi stătea cocoţat pe o ladă, spunând poveşti fanteziste unei mulţimi adunate în faţa lui.
- Disperaţi să fugă din calea unui râu de gheaţă, peştii au înotat tocmai din Nord, spunea el. Când i‑am strigat că e puţin probabil să se fi întâmplat aşa, şi‑a schimbat povestea cât ai clipi din ochi. Ai dreptate! mi-a zis. Ăştia au înotat de la Marea cea Mare, încercând să scape de un şarpe uriaş. Numai că nu ştiau că şi noi mâncăm peşte!

După câteva zile, l‑am văzut cu o femeie despre care am aflat mai târziu că e noua nevastă a tatălui său. Îl prinsese pe Kofi de umeri şi scrâşnea din dinţi.
- Nu eşti bun de nimic, băiete! se stropşise la el. Nu eşti în stare să faci nimic ca lumea?

Fără să fi fost provocată în niciun fel, i‑a tras o palmă. Lovitura parcă m‑a atins pe mine. Am intervenit s‑o opresc, dar a doua zi Kofi a venit la piaţă plin de urme de bici.

Când am văzut‑o din nou pe femeie, m‑am prezentat ca fiică a preotesei‑ka. I‑am spus că dacă i se mai întâmplă ceva lui Kofi, o să aibă de pătimit. Era prima dată când mă foloseam de poziţia mamei ca să obţin un avantaj. A mers: mama vitregă a lui Kofi a încetat să‑l mai bată. În loc de asta, acum nu‑l mai bagă în seamă. Ştiu cum te simţi când se întâmplă aşa ceva, drept care m‑am hotărât să mă prefac, din clipa aia, că sunt sora lui.
- Ai auzit de ţestoasa uriaşă care a fost adusă de flux azi‑dimineaţă? începe Kofi, dar atenţia mea e atrasă de Rudjek.

Îşi face loc prin mulţime, îndreptându‑se direct către mine. Efectul pe care‑l are asupra pieţei se vede imediat. Fetele îi aruncă zâmbete şi cineva îi iese în cale, încercând să‑i prindă privirea. Lumea se uită direct la blazonul din os de craven prins la gulerul lui.

De câte ori vine în Piaţa de Est cineva dintr‑o familie sus‑pusă, se creează agitaţie. Dar şi lui îi place piaţa la fel de mult ca şi mie; e locul nostru preferat de întâlnire, după cel secret de lângă râu.

Negustorii strigă să‑i atragă atenţia, dar privirea lui Rudjek nu se desprinde de pe faţa mea. Ocoleşte un bărbat care vinde clopoţeii preferaţi de adepţii lui Oma, zeul viselor. Zâmbeşte cu gura până la urechi, cu obrajii cafeniu‑deschis îmbujoraţi. Răsuflu adânc, iar încordarea din stomac se risipeşte.
- A fost interesant azi‑dimineaţă, spune el, întrerupându‑l pe Kofi.

De aproape, urma vânătăii movulii de pe obrazul drept se asortează cu elara lui elegantă de mătase. Ochii ca obsidianul îi sclipesc în soare pe sub genele lungi şi întunecate.

Mă răsucesc spre el.
- Ţi‑e bine?

Rudjek nu ia în seamă întrebarea, deşi se crispează.
- Ai ratat meciul meu straşnic de ieri. Am ieşit pe locul doi.

Aruncă o privire spre dreapta, unde se află însoţitorul şi cel mai bun prieten al lui, Majka, îmbrăcat într‑o uniformă roşie de gendar. Nu l‑am observat până acum.
- Doar pentru că a trişat el.
- Cred că prin "trişat" vrei să spui "a şters pe jos prin arenă cu faţa ta pocită", spune Majka.

Îşi duce două degete la frunte şi face o uşoară plecăciune spre mine, aşa cum fac cei din tribul tatei. Fiul perfect al diplomatului tamaran. Chiar mai mult decât Rudjek, Majka are înfăţişarea tamaranului tipic de neam bun - piele maroniu‑închis, păr des şi negru ca pana corbului şi ochi adânci şi întunecaţi. Îi întorc salutul cu un zâmbet.

Kira - care stă la stânga lui Rudjek - îşi drege vocea. Şi ea e îmbrăcată într‑o uniformă roşie, cu o singură coadă neagră peste umăr şi chipul palid ca iarna nordică. Spre deosebire de Majka şi Rudjek, care poartă iatagane duble, ea are o mulţime de pumnale prinse prin diverse locuri. Un negustor încearcă să‑i pună în mână o arbaletă, iar un altul flutură nişte cuţite tobachi ca să‑i atragă atenţia.

Familiile importante rareori pun piciorul în vreuna dintre pieţe dacă au însoţitori pe care să‑i trimită în locul lor. Unele familii fie nu‑şi pot permite însoţitori, fie nu vor să aibă. Noi le avem pe Nezi, Ty şi Terra, dar, spre uşurarea mea, niciuna dintre ele n‑are ca unică misiune să mă însoţească pe mine peste tot. Rudjek nu‑i aşa de norocos.
- Văd că‑ţi place noua ta slujbă, Kira, spun eu, când ea îi goneşte pe negustori.

Faţa i se schimonoseşte într‑o încruntătură.
- N‑aş zice că să‑l păzesc pe el chiar e o slujbă adevărată.

Rudjek îşi duce mâinile la piept, prefăcându‑se jignit, şi cască ochii.
- Mă răneşti.

Clatin din cap, încă neînvăţată cu noile lor slujbe de gendari. La 17 ani, sunt cu doar câteva luni mai mari ca noi, dar au deja vârsta potrivită să‑şi înceapă cariera. Mama lui Majka este comandant în subordinea Maestrului Armelor, mătuşa lui Rudjek; iar tatăl lui e ambasadorul Regatului în Estheria. Tatăl Kirei e Maestrul Scribilor. Amândoi au crescut luptându‑se în arenă cu Rudjek, ca să se distreze. După ce au intrat în corpul gendarilor, el a făcut cerere ca ei să‑i înlocuiască pe foştii lui însoţitori. E o mare onoare să slujeşti familia regală şi pe rudele lor cele mai apropiate, din familia Omari, iar Kira şi Majka nu obţinuseră încă gradul necesar pentru a fi luaţi în considerare. Însă tatăl lui Rudjek a fost de acord, fie şi numai pentru că aşa întărea alianţele politice cu familiile celor doi.
- Hei, vorbeam deja cu ea, spune Kofi, încrucişându‑şi braţele. Aşteptaţi să vă vină rândul.

Rudjek râde şi‑l mângâie pe Kofi pe cap.
- Salutare şi ţie.

Îi arunc o privire de scuze lui Kofi.
- Trec să te văd mâine, promit.

Kofi scoate limba la Rudjek, înainte s‑o şteargă şi să se piardă în mulţime.
- Piticania, spune Rudjek, mimând indignarea. Aproape că‑mi vine să...
- Mergem? îl întrerup eu.

Fără să mai aştept răspunsul, o iau spre locul nostru secret de pe râu, eu pe o parte, ei pe altundeva. N‑ar mai fi aşa de secret dacă patru oameni s‑ar îndrepta direct către el. Rudjek a avut mulţi însoţitori de‑a lungul anilor şi i‑a mituit să ne păstreze secretul. Când n‑au mers monedele, a trecut la metode de convingere subtile şi uneori nu tocmai subtile. Chiar poate să fie fermecător când vrea. Nu că i‑aş zice, fiindcă i s‑ar urca la cap.

În timp ce trec prin mulţime, simt un fior rece ca gheaţa pe spate. Prin piaţă se strecoară duhuri, ca o turmă de pisici turbate, gata să se năpustească. Nu mai lungi decât braţul meu, trupurile lor de umbre n‑au formă şi se schimbă întruna, fluide ca adierea vântului. Când năvălesc pe străzi, prezenţa lor îmi trage căldura din tot corpul. Răsuflu adânc, uitându‑mă cum câteva zeci de duhuri roiesc în jurul unei fetiţe. I se târăsc pe faţă şi i se atârnă de mâini şi de picioare şi ea habar n‑are.

Le mai văd şi alţi câţiva oameni din piaţă - cei cu sânge de‑al triburilor. Au chipurile încremenite şi vorbesc în şoaptă unii cu alţii. Dar majoritatea nu văd deloc duhurile.

Unul sau două sunt o pacoste, cum se târăsc peste orice, dar o mulţime nu poate să însemne decât un singur lucru: se apropie ceva rău. Gândindu‑mă la copiii dispăruţi, îmi dau seama că răul este deja aici.

Năucită, trec printre casele de chirpici de pe malul Râului Şarpelui şi merg dinspre docuri în susul apei. Aici nu sunt duhuri, dar mi‑a intrat deja frigul în oase. Triburile cred că duhurile sunt vestigii ale unui neam distrus de demoni cu multă vreme în urmă. În lăcomia lor după ka-uri, au călcat în picioare un tărâm întreg înainte ca Re'Mec şi Koré, Regii Gemeni, să pornească război împotriva lor ca să‑i oprească. Duhurile sunt tot ce a mai rămas din vremea aceea. Năluci fără odihnă şi fără suflete, căutând ceva ce nu mai pot avea - viaţa.

Când ajung la locul nostru bătătorit din stufărişul înalt, îi văd pe Majka şi Kira stând de pază pe malul râului - destul de departe ca să ne lase puţină intimitate. Rudjek stă pe o pătură galbenă întinsă pe iarbă.
- Tata organizează o luptă mare ca să celebreze sfârşitul Lunii de sânge, spune el după ce cască. Trebuie să vii şi tu. Sunt neînvins de trei ani în întrecerea de săbii. Sunt cel mai bun spadasin din Tamar. Mă rog, în afara gendarilor, presupun.
- Nu cred că e o idee bună, după ce s‑a întâmplat azi‑dimineaţă, răspund, cu gâtul uscat.

Ochii lui, mai întunecaţi decât ora ösana, se cască întrebători. Când e atent doar la mine, locul pare mai mic şi aerul mai cald.
- Ce s‑a întâmplat, Arrah?

Când îmi rosteşte numele, vocea i se frânge şi toată lăudăroşenia piere. Mă aşez lângă el, iar parfumul lui de liliac şi fum de lemne îmi trimite un val de căldură pe ceafă. Ar trebui să spun ceva ca să‑i distrag atenţia sau să mă prefac că nu‑mi place cum îmi rosteşte numele, dar nu o fac. Nu imediat. Las starea asta ciudată şi minunată să mai plutească între noi. E cel mai bun prieten al meu şi e insuportabil jumătate din timp. Dar în ultima vreme îmi imaginez altceva - îmi imaginez ceva mai mult.

Vinovăţia se instalează ca un vechi prieten şi‑mi mut privirea. Chiar dacă părinţii noştri nu s‑ar urî, tot mi se strecoară în minte senzaţia că e ceva greşit. Da, vreau mai mult, dar nu vreau să distrug ce avem acum, în cazul în care n‑ar merge bine. O clipă, sunt cât pe ce să‑i mărturisesc, iar în clipa următoare îmi îngrop sentimentele sub un bolovan.
- Nimic, spun repede, înainte ca discuţia noastră să devieze.

Mi se învârt prea multe gânduri prin cap. Duhurile, răpitorul de copii, şarpele cu ochii verzi. Aparent, n‑au nicio legătură unele cu altele, dar împreună mă duc cu gândul la un joc de‑a şacalii şi ogarii. Un joc bazat pe strategie, eschive şi inducere în eroare. Poate că fac legături acolo unde ele nu există de fapt, dar nu cred în coincidenţe. Clatin din cap şi‑i zâmbesc.
- Ce‑i cu pătura asta elegantă azi?

Îmi trec mâna peste ţesătură, pipăind modelele complicate ale împletiturii. Mă cunoaşte aşa de bine, că nici nu protestează când schimb subiectul.
- N‑am vrut să‑ţi strici tu rochia elegantă pe iarbă. Îşi potriveşte tecile, care stau pe jos lângă el. E foarte drăguţă.
- Mulţumesc, răspund eu, uitându‑mă după bărcile care se târăsc în josul râului.

E aşa de lat, încât ai senzaţia că apa se întinde la nesfârşit.

După o pauză lungă şi stânjenitoare, încercăm amândoi să vorbim în acelaşi timp. Râdem şi o parte din încordare dispare.
- Tu primul, îl îndemn.
- Despre ce s‑a întâmplat azi‑dimineaţă, spune el, cuvintele oprindu‑i‑se în gât. Fraţii mei n‑ar face niciodată ceva aşa de josnic. Jemi şi Uran n‑au mai fost ei înşişi de la Ritualul de trecere, dar tata... tata îi ţine în frâu. Are un gendar care‑i trimite rapoarte regulate despre detaşamentul lui Jemi, iar Uran nu rămâne niciodată fără însoţitori. Şi când spun niciodată, înseamnă chiar niciodată.

Întind mâna spre blazonul familiei prins de gulerul lui, dar mă opresc.
- Pot?

Rudjek se scarpină în cap, părând timid.
- Sigur.

Îmi trec degetele peste osul neted de craven, cioplit în forma unui cap de leu. E rece, chiar şi în toiul unei zile mult prea călduroase. Dacă aş avea vreun strop de magie, m‑ar respinge. Dar nu se întâmplă nimic. Când îl ating şi nu simt nicio urmă de respingere, îmi aduc aminte de ce mi‑a spus mama. Poate că a venit momentul să renunţ la visul meu.
- Ce simţi când e lângă tine cineva cu magie?

N‑am mai întrebat până acum, evitând orice m‑ar putea duce cu gândul la lipsa mea de magie. Cum ar fi dacă eu aş avea magie şi am fi aproape... mai aproape decât acum? Asta‑i adevărata întrebare care‑mi arde pe buze.

Rudjek ridică din umeri.
- Nu ştiu... Vibrează un pic dacă magia e îndreptată spre mine; altfel, nu simt nimic.

Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei (I)

 Joseph Fort Newton

Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

 Citiţi anticamera acestei cărţi.

*****
Intro

Povestea lui Joseph Fort Newton începe cu tatăl său, Lee Newton. Cu puţin înainte de încheierea războiului civil american, Lee este luat prizonier şi dus într-un lagăr din Illinois. Devenise cu puţin timp înainte membru al Lojii Confederative Militare. În timp ce se afla în lagăr, se îmbolnăveşte foarte grav. Întrucît comandantul lagărului află că Lee era mason, l-a luat în propria casă pentru a-l îngriji; după ce s-a însănătoşit, l-a pus în libertate.

Tânărul Joseph Newton a aflat de acest gest plin de bunătate de la tatăl său. Acest lucru l-a impresionat atât de mult încât, imediat ce a ajuns la vârsta potrivită, a cerut să intre în Masonerie, devenind la 28 mai 1902 Maestru în Loja Prieteniei nr. 7, din Dixon, Illinois.

Joseph Fort Newton s-a născut la 21 iulie 1880, în Decatur, Texas (SUA). Termină cu succes Coe College în Iowa în anul 1912; în 1918 absolvă şi Tufts College, iar în 1929, Temple University. Este hirotonisit ca preot baptist. Părăseşte Biserica Poporului în 1908 şi devine pastorul Bisericii Creştine Liberale din Cedar Rapids, Iowa. Acolo va rămâne până în 1916, când, odată cu izbucnirea "Marelui Război", acceptă chemarea de a prelua conducerea de la Templul Oraşului din Londra, Anglia. În 1919 devine preotul Bisericii Paternităţii Divine din New York. Din 1925 până în 1930 se găsea la Biserica Sf. Iacob din Philadelphia, iar din 1938 se mută la Philadelphia. Moare în 24 ianuarie 1950. Printre operele sale mai importante se numără: The Builders (1914), The Men's House (1923) şi autobiografia River of Years (1944).

Referindu-se la autorul acestei cărţi, Henry Wilson Coil spunea: "Dr. Newton a fost un mason activ, care la cererea Marei Loji din Iowa a scris Constructorii, o carte care de atunci a fost înmânată fiecărui mason ajuns la gradul de Maestru. Astfel a ajuns cea mai cunoscută carte masonică a timpurilor moderne. Ea a fost tradusă în multe limbi şi a cunoscut nenumărate ediţii." W. Highway a descris cartea într-un recent catalog drept "cea mai cuprinzătoare lucrare clasică din literatură masonică a tuturor timpurilor".

O operă clasică a literaturii masonice, Constructorii ne oferă informaţii detaliate şi atent cercetate despre istoria timpurie a Francmasoneriei. Cu elocventă şi patos, J. F. Newton îşi exprimă în paginile acestei cărţi crezul său neclintit în misiunea nobilă a fraţilor masoni de pretutindeni, constructori în piatră, dar mai ales ai temeliei spirituale pe care se înălţa sufletul către Dumnezeu. El ne vorbeşte despre valorile şi idealurile pe care s-a clădit acest ordin, despre libertate - ca valoare supremă, indispensabilă căutătorului de adevăr, dincolo de orice dogme -, despre toleranţă, caritate, dar şi despre ordine, disciplină, muncă asiduă pentru împlinirea acestor idealuri. O adevărată lecţie de spiritualitate, spirit civic şi moralitate, această carte este nepreţuită prin mesajul pe care îl transmite omenirii, care este şi astăzi la fel de actual.

*

Realizată în urmă unui mandat încredinţat de către Marea Lojă din Iowa, o copie a acestei cărţi trebuie înmânată fiecărei persoane căreia îi este conferit gradul de Maestru Mason în interiorul acestei Mari Jurisdicţii. Este evident că această intenţie a determinat metoda şi organizarea cărţii, ca şi conţinutul acesteia, ţinta fiind de a informa tânărul care intră în Ordin de antecedentele Masoneriei, dezvoltarea, filosofia, misiunea şi idealul ei. Păstrând mereu în minte acest scop, efortul a fost de a pregăti o scurtă, simplă şi vie relatare a originii, dezvoltării şi învăţăturii Ordinului, scrisă astfel încât să stârnească un profund interes şi un studiu mai serios al istoriei lui şi al serviciului adus de acesta umanităţii.

"Masoneria, aşa cum o găsim în Evul Mediu, nu era ceva nou. Deja, dacă îi acceptăm propriile documente, era încărunţită de timp, venind dintr-un trecut îndepărtat, aducând un depozit remarcabil de cunoştinţe legendare. De asemenea, păstra în ele aceleaşi simboluri simple, grăitoare care, după cum am văzut, sunt mai vechi decât cele mai vechi religii din prezent, pe care le-a primit ca pe o moştenire şi le-a transmis ca pe o comoară. Indiferent ce am crede despre legendele Masoneriei, aşa cum sunt relatate în cele mai vechi documente, simbolurile ei, mai vechi decât ordinul însuşi, o leagă de cea mai veche gândire şi credinţă a omenirii. Fără îndoială că aceste simboluri au pierdut ceva din strălucirea lor în timpurile atât de tulburi pe care le traversăm, dar frumuseţea lor nu s-a şters niciodată, trebuind doar să fie atinse pentru a străluci din nou." (Joseph Fort Newton)

Fragment
Partea întâi. Profeţia

Prin Simbol este omul călăuzit şi condus, făcut fericit şi nefericit. El e pretutindeni înconjurat de simboluri, recunoscute ca atare sau nerecunoscute: Universul nu este decât un mare simbol al lui Dumnezeu; ba chiar, dacă poţi înţelege, ce altceva este omul însuşi dacă nu un simbol al Domnului? Oare nu tot ce face el este un simbol, o revelare a forţei mistice pe care Dumnezeu a pus-o în el, o Evanghelie a Libertăţii, pe care el, Mesia al naturii, o predică prin cuvânt şi faptă? Nu o Colibă construieşte el, ci întruchiparea vizibilă a unui Gând, ce mărturiseşte în chip văzut lucrurile nevăzute; este, în sens transcendental, atât simbolic, cât şi real. (Thomas Carlyle, Sartor Resartus)

CAPITOLUL I. TEMEIURILE

Două arte au schimbat faţa pământului şi au dat formă vieţii şi gândirii omului: agricultura şi arhitectura. Dintre acestea două, este greu de ştiut care a fost întreţesută mai intim cu viaţa lăuntrică a umanităţii, deoarece omul nu e doar un semănător şi un constructor, ci şi un mistic şi un gânditor. Pentru o astfel de fiinţă, mai ales în primele timpuri, orice muncă era mai mult decât munca propriu-zisă; era un adevăr descoperit. Devenind folositor, acesta căpăta o anumită formă, ascunzând cu sfinţenie atât un gând, cât şi un mister. Studiul de faţă tratează a doua dintre arte, care a fost numită matricea civilizaţiei.

Când ne interesăm de origini şi căutăm forţa iniţială care a dus arta mai departe, găsim doi factori fundamentali: necesitatea fizică şi aspiraţia spirituală. Desigur, primul mare impuls al arhitecturii a fost necesitatea, răspunsul dat nevoii de adăpost; dar această cerinţă nu includea doar un acoperiş pus deasupra capului, ci şi o Casă pentru Suflet.

Chiar în acest răspuns la nevoia primară exista ceva spiritual care îl ducea pe om dincolo de protejarea corpului; aşa cum au fost, de exemplu, egiptenii, care au dorit un mormânt indestructibil, şi astfel au construit piramidele. Arta preistorică demonstrează că acest scop utilitar a fost aproape în fiecare caz combinat cu unul religios sau cel puţin magic. Instinctul spiritual, căutând să refacă tipurile create şi să obţină relaţii mai armonioase cu universul, a condus la imitaţie, la idei legate de proporţie, la pasiunea pentru frumos şi la efortul împins către perfecţiune.

Omul a fost întotdeauna un constructor şi nicăieri nu s-a arătat mai din plin acest lucru ca în clădirile pe care le-a înălţat. Când stăm în faţa lor - fie că e vorba de o colibă din lut, de o locuinţă săpată în stâncă ascunsă ca un cuib de rândunică în peretele unei prăpăstii, de o piramidă, de un Parthenon, sau de un Pantheon - pare că citim în sufletul lui. Constructorul poate că a dispărut cu secole în urmă, dar a lăsat aici ceva din el însuşi - speranţele lui, fricile, ideile, visele lui. Chiar în străfundurile îndepărtate ale Anzilor, în mijlocul naturii dezlănţuite, vom da de rămăşiţele unei vaste civilizaţii dispărute, în care arta, ştiinţa şi religia au reuşit să atingă culmi necunoscute.

În orice loc a trăit omenirea şi a lăsat urme, găsim ruine de turnuri fărâmiţate, temple şi morminte, monumente ale trudei şi aspiraţiilor ei. La fel, oricum se arată a fi omul - crud, tiranic, răzbunător -, construcţiile lui sunt întotdeauna legate de religie. Ele demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut şi conştientizarea relaţiei cu acesta. Într-adevăr, istoria Turnului Babel e mai mult decât un mit; omul a încercat mereu să construiască până la cer, materializându-şi rugăciunea şi visul în cărămidă şi piatră.

Căci există două realităţi - una materială şi alta spirituală -, dar atât de întreţesute, încât toate legile practice sunt exponente ale legilor morale. În lucrarea Şapte făclii ale Arhitecturii, Ruskin susţine cu multă profunzime şi elocvenţă că legile arhitecturii sunt legi morale, aplicabile atât în construirea caracterului, cât şi în construirea catedralelor. El spune că aceste legi sunt: Sacrificiul, Adevărul, Puterea, Frumuseţea, Viaţa, Memoria şi - ca o cunună a binefacerii aşezată deasupra tuturor, acest principiu căruia Guvernarea îi datorează stabilitatea sa, Viaţa îi datorează fericirea sa, Credinţa, acceptarea sa şi Creaţia, continuitatea sa - Ascultarea. El spune că nu există libertate şi nici nu va exista vreodată. Stelele nu o au; pământul nu o are; marea nu o are. Omul îşi închipuie că are libertate, dar dacă el ar folosi cuvântul Loialitate în loc de Libertate, ar fi mai aproape de adevăr, deoarece prin ascultarea de legile vieţii, ale adevărului şi ale frumuseţii, poate ajunge la ceea ce el numeşte libertate.

De-a lungul acestui eseu strălucitor, Ruskin arată cum violarea legilor morale strică frumuseţea construcţiei, îi distruge rostul şi o face instabilă. El scoate în evidenţă cu toate variaţiile de accente, ilustraţii şi apeluri, că frumuseţea reprezintă ceea ce este imitat din formele naturale, conştient sau inconştient, şi că ceea ce nu se obţine astfel, ci depinde de mintea umană, exprimă, pe măsură ce se revelează, calitatea acestei minţi - nobilă sau josnică. Astfel, orice clădire îl arată pe om, fie adunându-se la un loc cu alţii, fie guvernând; şi secretele succesului sunt cele de a şti cum să se adune şi cum să conducă. Acestea sunt cele două mari făclii intelectuale ale arhitecturii: una constând dintr-o dreaptă şi smerită venerare a operelor lui Dumnezeu pe pământ, şi cealaltă în înţelegerea stăpânirii avute asupra acestor lucrări cu care omul a fost învestit.

Ceea ce marele profet al artei elaborează atât de elocvent oamenii de pe pământ au presimţit prin instinct, oricât de neclar, dar nu mai puţin adevărat. Dacă arhitectura s-a născut dintr-o nevoie, ea şi-a arătat curând calităţile sale magice şi toate construcţiile adevărate au atins adâncimi ale sentimentelor şi au deschis porţi spre uimire. Fără îndoială, oamenii care au ţinut la început în echilibru o piatră ridicată peste alte două au privit cu uimire opera mâinilor lor şi s-au închinat la pietrele înălţate.

Acest sentiment de uimire mistică şi de cutremurare a continuat de-a lungul epocilor şi este încă resimţit atunci când munca se face ca înainte, prin apropierea neîncetată de natură, necesitate şi credinţă. Încă de la început, ideile de sfinţenie, sacrificiu, corectitudine în ritual, statornicie magică, imitare a universului, perfecţiune a formei şi proporţiei, au strălucit în inima constructorului şi i-au condus braţul. Se pare că plăcerea omului de a înălţa coloane a apărut odată cu adoraţia în crângurile pădurii; şi cercetările moderne oferă aproape aceeaşi viziune, căci sir Arthur Evans arată că în prima perioadă a Europei, coloanele au fost zei. Pe tot cuprinsul Europei, prima oră a dimineţii arhitecturii a fost consumată prin adorarea marilor pietre.

Dacă mergem în vechiul Egipt, de unde arta construcţiei şi-a luat puterea prima dată şi unde vestigiile sunt cel mai bine păstrate, am putea citi ideile celor mai timpurii artişti. Mult înainte de perioada dinastică, pământul era locuit de un popor puternic, care a dezvoltat multe arte şi pe care, ulterior, le-au transmis constructorilor de piramide. Deşi sălbatici, pe jumătate dezbrăcaţi, folosind instrumente de cremene, ei au fost, ca să zicem aşa, rădăcina unui minunat trunchi artistic. Despre egipteni Herodot spunea:

ei adună fructele pământului cu mai puţină trudă decât oricare alt popor.

Odată cu agricultura şi cu viaţa sedentară, au apărut meseriile, iar energia a fost direcţionată spre săparea de peşteri, puţuri şi alte locuinţe primitive. De-a lungul Nilului, omul şi-a propus pentru prima dată să treacă de rutina celor mai elementare dorinţe şi să-şi asculte sufletul. Acolo el a decorat minunatele vaze din marmură fină şi a inventat clădirea pătrată.

În orice caz, cea mai veche structură descoperită, un mormânt preistoric găsit în nisipuri la Hierakonpolis, este deja în unghi drept. Oamenii moderni au luat deseori forma pătrată ca fiind o formă auto-evidentă, dar descoperirea pătratului a fost un mare pas în geometrie. El a deschis o nouă eră în istoria constructorilor. Invenţiile timpurii au fost probabil primite ca revelaţii, ceea ce şi erau; şi nu este ciudat că artizanii talentaţi erau priviţi ca nişte magicieni. Dacă omul cunoaşte ceea ce cunoaşte, descoperirea pătratului a fost un mare eveniment trăit de misticii primitivi ai Nilului. Foarte curând el a devenit o emblemă a adevărului, a dreptăţii şi a corectitudinii, şi tot aşa a rămas până în ziua de azi, deşi au trecut atâtea epoci. Simplu, familiar, elocvent, acesta aduce de la mare depărtare un sentiment de uimire în faţa zorilor de zi şi încă ne mai ţine o lecţie pe care o considerăm greu de învăţat. Tot aşa şi cubul, compasul şi cheia de boltă, constituie fiecare un mare pas pentru cei care, într-adevăr, considerau că arhitectura însemna "construire atinsă de emoţie", arătând că legile ei sunt legile Lucrurilor eterne.

Templele din Egipt, chiar din perioadele cele mai timpurii, au fost construite după imaginea pământului, aşa cum şi-au imaginat-o constructorii. Pentru ei pământul era un fel de lespede întinsă, mai mult alungită decât largă, şi cerul - un tavan, sau o boltă, susţinut de patru stâlpi mari. Pavajul reprezintă pământul; cele patru unghiuri ţineau de piloni; tavanul - cel mai adesea întins, deşi uneori curbat - corespundea cerului. Din pavaj creştea vegetaţie, iar plantele de apă ieşeau din apă, în timp ce tavanul, pictat în albastru închis, era presărat cu stele în cinci colţuri. Uneori, soarele şi luna erau văzute plutind în oceanul ceresc, însoţite de constelaţii, de luni şi de zile. Acolo se afla un locaş sfânt retras, mic şi obscur, la care se ajungea printr-o succesiune de curţi şi holuri străjuite de coloane, toate aranjate pe o axă centrală, în aşa fel încât să arate înspre răsărit. Înaintea porţilor exterioare se aflau obeliscurile şi aleile cu statui. Astfel arătau mormintele vechilor religii solare, orientate în aşa fel încât, o dată pe an, razele soarelui ce răsărea sau ale vreunei stele strălucitoare care salută sosirea lui, să se strecoare în jos, prin centru, şi să lumineze altarul.

Evident, unul dintre idealurile primilor constructori a fost cel al sacrificiului, aşa cum reiese din folosirea celor mai frumoase materiale; şi altul era acurateţea manoperei. Într-adevăr, nu puţine dintre primele opere manifestau o surprinzătoare abilitate tehnică, şi o astfel de muncă trebuia să indice o anumită idee pe care lucrătorii căutau să o împlinească. Mai mult ca orice, ei au căutat permanenţa. În inscripţiile descoperite pe vechile clădiri, fraze ca acestea apar frecvent: "este precum cerul în toate regiunile sale"; "tare ca cerurile". Evident, ideea de bază a fost că, aşa cum cerurile erau stabile, nemişcate, tot aşa o clădire aşezată în relaţie potrivită cu universul putea să capete stabilitate magică. Se ştie că atunci când Akenathon a întemeiat noul său oraş, patru pietre de hotar au fost aşezate cu exactitate, ca prin ele să se poată forma exact un pătrat, şi astfel oraşul să poată dura veşnic. Eternitatea era idealul ţintit, orice altceva fiind sacrificat acestei aspiraţii.

Cât de bine şi-au realizat visul se poate vedea în piramide, dintre toate monumentele omenirii ele fiind cele mai vechi, cele mai desăvârşite din punct de vedere tehnic, cele mai mari şi cele mai misterioase. Epocile vin şi pleacă, imperiile se ridică şi cad, filozofiile înfloresc şi se prăbuşesc, şi omul descoperă multe invenţii, dar ele rămân liniştite sub strălucirea clară a nopţii egiptene, pe cât de fascinante, pe atât de tulburătoare. Un obelisc e pur şi simplu o piramidă, evidenţiind cu măreţie cele mai vechi embleme ale credinţei solare - un Triunghi ridicat pe un Pătrat. Când şi din ce motiv această reprezentare a devenit sfântă nimeni nu ştie, afară de presupunerea pe care o putem face - că era una dintre acele pietre sacre, care şi-a câştigat sanctitatea în timpuri aflate cu mult înaintea oricărei memorii şi tradiţii, la fel ca şi Ka'aba din Mecca. Că este o imitaţie a triunghiului luminii zodiacale, care apare în anumite perioade de timp în partea de est a cerului la răsăritul şi la apusul soarelui, sau o operă de zidărie folosită ca simbol al Cerului, aşa cum Pătratul era o emblemă a Pământului, nimeni nu ştie. În textele piramidei, Zeul-soare, atunci când a creat toţi ceilalţi zei, e zugrăvit şezând pe culmea cerului sub forma unui Phoenix - ca Zeu Suprem, căruia doi arhitecţi, Suti şi Hor, i-au scris atât de nobil un imn de cinste.

Imaculată de cinstirea primită de-a lungul epocilor, în chip inefabil frumoasă şi emoţionantă, aşa e vechea religie-lumină a umanităţii - un misticism al naturii sublim în care Lumina e iubire şi viaţă, iar Întunericul - rău şi moarte. Pentru omul originar, lumina era mamă născătoare de frumuseţe, dezvăluire a culorii, tainicul şi iradiantul mister al lumii, iar atitudinea sa faţă de ea era respectuoasă şi plină de recunoştinţă. El stătea nemişcat la porţile dimineţii cu mâinile ridicate, iar asfinţitul soarelui la căderea serii în deşert îl prindea melancolic în rugăciune, pe jumătate temător, pe jumătate încrezător, la gândul că frumuseţea putea să nu se mai întoarcă. Religia sa era o adoraţie a Luminii - templul său era atârnat de stele, altarul său era o flacără strălucitoare, ritualul său, un imn ţesut cu noapte şi cu zi. Nici un poet din zilele noastre nu a scris poeme mai frumoase de laudă adusă Luminii, cum sunt aceste imnuri ale lui Akenathon de la începuturile lumii. Amintirea acestei religii de la începuturi o regăsim în credinţa arătată soarelui Celui Drept, care este Lumina lumii pentru cei în viaţă şi Felinarul sufletelor nenorocite din întunericul morţii.

Aici se găsesc, prin urmare, adevăratele fundamente ale Masoneriei, atât cele materiale, cât şi cele morale: în adânca nevoie şi aspiraţie a omului şi în impulsul său creator; în Credinţa instinctivă, în căutarea Idealului şi în iubirea de Lumină. Sub toate construcţiile sale zace simţământul, profetic în cel mai înalt grad, că locuinţa de pe pământ a vieţii lui trebuie să fie într-o relaţie corectă cu prototipul ceresc - lumea-templu - imitând pe pământ acea casă nefăcută cu mâinile, eternă în ceruri. Dacă a ridicat un templu pătrat, era doar pentru a reda o imagine a pământului; dacă a construit o piramidă, aceasta era o reprezentare a frumuseţii ce i s-a arătat în cer, la fel cum, mai târziu, catedrala a fost modelată după munte, iar bolta ei întunecoasă şi semeaţă, ca amintire a adâncimii pădurii; altarul acesteia - un cămin al sufletului, turla - o rugă în piatră. Şi, pe măsură ce el şi-a înscris credinţa şi visul în realitate, a fost cât se poate de natural ca uneltele constructorului să devină simboluri pentru gândurile celui care gândeşte. Nu numai instrumentele, dar, după cum vedem, chiar pietrele cu care el a lucrat au devenit simboluri sacre, templul însuşi - o viziune a Casei Doctrinei, a Casei Sufletului, pe care, deşi nevăzută, el o construieşte odată cu trecerea anilor.

 Citiţi un alt fragment din această carte aici.