Cum să construieşti un vis... sau un coşmar - Diavolul din Oraşul Alb

 Erik Larson

Diavolul din Oraşul Alb
Crimă, magie şi nebunie la expoziţia care a schimbat America
Editura Publica, 2016
traducere din engleză de Alex Moldovan şi Mariana Buruiană

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cum să construieşti un vis... sau un coşmar

Încep prin a vă spune că probabil nu aş fi citit vreodată cartea Diavolul în Oraşul Alb apărută la editura Publica, dacă nu făceam parte dintr-un club de carte în care a fost propusă pentru discuţii. Şi s-ar fi întâmplat aşa nu pentru că editura nu ar avea nişte propuneri editoriale foarte interesante (nu ar strica să aruncaţi un ochi pe pagina lor), ci pentru că pur şi simplu sunt prea multe cărţi de citit şi prea puţin timp pentru a ajunge la toate. Ca o paranteză, în ultimii ani eu cred ca editurile româneşti au făcut o treabă excelentă şi au tradus în româneşte foarte multe titluri importante, de actualitate şi despre care se vorbeşte peste tot în lume. Sper să reuşească să treacă cu bine peste această perioadă dură şi să ne răsfeţe în continuare cu titluri bune şi variate.

Mă bucur că am aflat de carte şi că am citit-o. Cred că aveam nevoie de o astfel de lectură, una care să îmi redea încrederea în umanitate, în spiritul şi cutezanţa unora dintre membrii ei. Erik Larson ne duce în 1890, la scurt timp după ce Expoziţia Universală de la Paris şi-a închis porţile. Expoziţia s-a dovedit a fi un adevărat succes, turnul Eiffel fiind realizarea minune a evenimentului, cea care a uimit întreg mapamondul. Americanii, evident, au dorit să-şi ia revanşa, să arate vechii Europe că inginerii şi arhitecţii lor sunt la fel de vizionari şi extraordinari. De aceea s-au hotărât să organizeze cu ocazia aniversării a 400 de ani de la descoperirea Lumii Noi de către Columb o expoziţie care nu doar să o concureze pe cea de la Paris, ci să o şi depăşească prin inventivitate şi inovaţie. Ca o notă personală, recunosc că am avut un sentiment ciudată citind despre mândria oamenilor de atunci şi dorinţa lor de a-l celebra pe Columb în timp ce, în paralel, pe toate canalele de ştiri vedeam cum statuile acestuia din Minnesota şi Virginia sunt distruse în zilele noastre.

Oraşele care s-au înscris în cursa pentru organizarea expoziţiei au fost Washington, New York, Saint Louis şi Chicago. Fiecare a venit cu propriile argumente, a încercat să seducă publicul dar cert este că, într-un final, după o luptă strânsă, Chicago a câştigat. Oraşul devenise a doua concentrare umană din Statele Unite după New York, se vorbea de-a lungul şi de-a latul ţării de spiritul oraşului ca despre o forţă tangibilă care reuşise să-l reconstruiască din temelii după Marele Incendiu din 1871. Larson urmăreşte în cartea sa extrem de bine documentată modul în care cei implicaţi în realizarea expoziţiei au reuşit să depăşească toate obstacolele (de la provocările terenului nisipos al oraşului până la îmbolnăvirea sau moartea unor membri ai echipei, de la problemele ridicate de criza financiară la mizeria şi bolile care făceau parte din viaţa cetăţenilor acelor timpuri) şi să ofere lumii un vis, un oraş care depăşea imaginaţia oamenilor din epocă şi care a stat la baza multor inovaţii arhitecturale şi inginereşti ulterioare.

Inima expoziţiei a fost Daniel Hudson Burnham, arhitectul şef al oraşului Chicago, un self-made man, respins de Harvard şi Yale, dar care a reuşit datorită talentului, puterii de muncă şi unui strop de noroc să-şi îndeplinească visul de a deveni "cel mai mare arhitect al oraşului sau al ţării". Spun şi un pic de noroc pentru că suntem purtaţi într-o epocă în care oameni de calibrul lui John B. Sherman îţi puteau intra în birou şi schimba viaţa pentru totdeauna. Burnham a muncit titanic nu doar arhitectural, ci şi în ceea ce priveşte relaţiile cu autorităţile şi ceilalţi arhitecţi implicaţi în proiect. Deşi tratată poate prea în amănunt şi cu multe pagini dedicate detaliilor arhitecturale, povestea organizării expoziţiei este un model a ceea ce poate face un om capabil căruia nu îi este frică să se înconjoare de oameni la fel de buni ca el, dacă nu mai buni, să le ceară părerea şi, uneori, să le adopte viziunea. De asemenea este o istorie despre oameni cărora nu le-a fost frică să-şi asume responsabilitatea, să îşi pună talentul, timpul şi competenţa în slujba oraşului şi a unui vis.

O altă figură fascinantă din carte este Frederick Law Olmstead, considerat părintele arhitecturii peisagiste din America, creatorul Central Park din New York, dar şi a parcurilor şi lagunelor care vor înfrumuseţa şi înnobila expoziţia din Chicago. Mi-a plăcut mult modul în care Larson îi descrie tenacitatea, dorinţa de a învinge boala şi lupta continuă pentru a-şi impune viziunea cu privire la ceea ce trebuie să fie un parc, mai ales că şi atunci, ca şi acum, se găseau destui oameni de afaceri care să-şi dorească măcar un mic spaţiu comercial într-un parc atât de cunoscut şi apreciat de public...

Oraşul Alb, supranumele expoziţiei datorită vopselii albe folosite pentru majoritatea clădirilor acesteia, s-a ridicat într-o perioadă în care Chicago era în plin avânt. Şi dacă cei care l-au construit şi-au concentrat forţele şi geniul în realizarea unui vis, tot atunci şi tot în oraşul vânturilor, un geniu al răului şi-a construit propriul "regat". Herman Webster Mudgett, cunoscut mai bine sub numele de H.H. Holmes a fost un criminal în serie care a ucis între nouă şi două sute de persoane (după cum a declarat poliţiei). Holmes şi-a construit un aşa zis hotel cu unele încăperi gândite ca adevărate camere de gazare, cu un cuptor puternic în subsol unde putea face să dispară aproape orice urmă a unei persoane. Victimele sale au fost în principal tinere care s-au lăsat vrăjite de şarmul tânărului doctor, dar şi asociatul său în afaceri şi trei dintre copiii acestuia. Chicago atrăgea în acea perioadă multe tinere care doreau să-şi trăiască viaţa independent şi să scape de orăşelele mici şi de fermele în care crescuseră. Era o perioadă de emancipare a femeilor care venea la pachet cu numeroase pericole. H.H. Holmes era unul dintre ele. Personalitatea lui Holmes, faptul că era arătos şi ştia să îşi farmece anturajul făceau din el un prădător periculos.

Cele două poveşti, cea a expoziţiei şi cea a lui Holmes, merg în paralel, autorul punându-le în oglindă şi arătându-ne astfel cum şi în ce fel poate fi folosită mintea umană. Dacă pe de o parte se construieşte un vis, pe cealaltă se realizează un coşmar. Mi-a plăcut foarte mult cum şi-a construit Larson cartea. Are pagini care te fac să simţi entuziasmul şi efortul titanic al celor implicaţi în ridicarea Oraşului Alb. Oamenii pe care îi descrie în carte câştigă respectul cititorului, care înţelege că au fost nişte personalităţi extraordinare, dar fără a fi ferite de problemele omului obişnuit. Astfel, de exemplu, Olmstead suferea de dureri crunte de dinţi, iar Burnham suferea că rochiile soţiei sale nu sunt subiect de discuţie în presă aşa cum erau cele ale doamnelor din înalta societate sau se simţea din când în când inferior celorlalţi pentru că nu studiase la o universitate de prestigiu.

Mi-am dat seama cât de mult timp irosim în ziua de astăzi, cât de puţin mai îndrăznim să visăm ca indivizi, dar mai ales ca societate. Cartea aceasta ne trage de mânecă şi ne spune: îndrăzniţi, chiar dacă visul vostru se va dovedi a fi efemer! Aşadar, îndrăzniţi!

Un lord al drogurilor un pic altfel - Geniul criminal din spatele Silk Road

 Nick Bilton

Geniul criminal din spatele Silk Road
Legendara vânătoare a creatorului celui mai mare imperiu al drogurilor de pe Dark Web
Editura Publica, 2018
traducere din engleză de Emilia Vasiliu

 Citiţi un fragment din acaeastă carte.

*****
Un lord al drogurilor un pic altfel

Îmi place mult de tot colecţia Narator de la editura Publica. Îmi place pentru că aduce în spaţiul editorial românesc un alt fel de a scrie despre întâmplări reale. Este vorba despre ceea ce se numeşte "nonficţiune creativă", adică poveşti şi istorii adevărate, uneori amuzante, dar de cele mai multe ori tulburătoare, redate sub forma unor anchete jurnalistice pline de vână, a unor reconstituiri minuţioase care transformă oameni reali în personaje de poveste.

Recunosc că nu auzisem de Ross Ulbricht până la această carte. De asemenea, până la întâlnirea cu volumul scris de Nick Bilton, în mintea mea Silk Road nu însemna decât acel drum comercial atât de celebru şi despre care s-au scris tomuri întregi. După această carte, în mintea mea îşi va fi găsit loc şi un alt Drum al Mătăsii. Este vorba despre site-ul cu acest nume creat în 2011 de Ross Ulbricht, site aflat în Dark Web şi de pe care se puteau vinde sau cumpăra tot felul de produse interzise, de la droguri la arme, de la paşapoarte false până la cele mai cunoscute otrăvuri. Văzut de creatorul său ca expresia libertăţii absolute, Silk Road a reuşit să se transforme în doar doi ani într-o afacere de 1,2 miliarde de dolari. O cifră de afaceri la care puţine companii şi la fel de puţini manageri îndrăznesc să se gândească atunci când este vorba de o afacere nouă.

Geniul criminal din spatele Silk Road spune povestea tânărului slăbuţ, empatic şi super deştept care a devenit în doar câţiva ani unul dintre cei mai vânaţi infractori americani. Cunoscut sub pseudonimul Dread Pirate Roberts, el a fost creatorul a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept "un Amazon al drogurilor." Adept al libertarianismului, Ross credea că tot ceea ce faci cu viaţa ta, tot ceea ce alegi să introduci în corpul tău ar trebui să fie alegerea ta şi nu a guvernului. El îşi promova ideile în cadrul dezbaterilor universitare, fiind unul dintre cei mai buni şi promiţători absolvenţi şi cercetători de la Universitatea Penn State. De remarcat că Ross Ulbricht nu-şi baza acţiunile pe dorinţa de îmbogăţire, lucrurile materiale având o valoare scăzută pentru el; chiar şi după ce a devenit multimilionar a preferat să ducă un trai aproape spartan. Îşi dorea, însă, să schimbe lumea, să îşi lase amprenta, oamenii să îşi aducă aminte de numele lui la multă vreme după ce el nu va mai exista.

După o serie de încercări eşuate, Ulbricht care a fost autodidact în ceea ce priveşte programarea, a creat Silk Road, un cartel digital al drogurilor, un start-up lucrativ şi versatil care se putea adapta rapid cererii şi ofertei de pe piaţa neagră. CEO-ul Silk Road nu era diferit de ceilalţi manageri de top americani care conduceau afaceri legale după cum constată autorul cărţii. Păreau că citiseră cu toţii cărţile lui Ayn Rand, distribuiau pe Facebook aceleaşi citate motivaţionale: "Întrebarea nu este cine îmi va permite, este cine mă va opri" sau "Lăsaţi-i pe oameni să stabilească cine ar trebui să câştige, nu pe politicieni".

Lectura este antrenantă pentru că Nick Bilton reuşeşte să transforme oamenii reali în personaje de roman. Este, dacă vreţi, ca şi cum aţi urmări un film de acţiune. Pe de o parte ne este prezentată viaţa lui Ross, cap al unui cartel de droguri ieşit din tipare, dar în acelaşi timp un tip obişnuit care se îndrăgosteşte, suferă şi iese la bere cu prietenii, iar pe de altă parte îi cunoaştem pe agenţii federali aflaţi pe urmele lui, cu familii, ticuri şi ambiţii. Ca în orice poveste respectabilă, şi în această poveste reală unii oameni ai legii cad pradă lăcomiei, sunt comandate asasinate şi neprevăzutul joacă un rol important. Autorul încearcă să ne facă să înţelegem că Ross este un tip ca oricare altul, care a avut o idee geniala situată, din păcate pentru el, dincolo de hotarele legii. Un tip în care binele şi răul coexistă până în punctul în care puterea corupe şi partea întunecată devine predominantă.

Recunosc că nu prea l-am simpatizat pe Ross. Poate pentru că mi-a fost antipatic din fotografii, poate pentru că nu am rezonat cu ideile lui libertariene. Acest lucru nu m-a oprit, însă, să-i admir spiritul antreprenorial, voinţa şi inteligenţa. Nu poţi să nu te întrebi la final, ştiind că a fost condamnat la închisoare pe viaţă, ce s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi concentrat eforturile într-o altă direcţie, una acceptată de către societate. Dacă ar fi reuşit să fie la fel de eficient.

Cartea se bazează pe o documentare serioasă şi analizează minuţios fiecare mişcare a personajului apelând la toate sursele disponibile, reuşind astfel să dea credibilitate şi ritm naraţiunii. Ceea ce lipseşte volumului sunt fotografiile. Eu am fost curioasă să aflu cum arată fiecare poliţist implicat în anchetă, cum arată Ross şi fosta lui iubită. Pentru a face acest lucru a fost nevoie să apelez la motoarele de căutare pentru că în carte nu există nici măcar o singură fotografie. Dincolo de acest aspect, cartea mi-a plăcut pentru stil, pentru poveste şi pentru că m-a rupt câteva ore bune de realitatea imediată.

Prefaţă la Mituri şi ritualuri în creştinism

 Alan Watts

Mituri şi ritualuri în creştinism
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Marian Stan

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Una dintre bucuriile extraordinare ale copilăriei mele era să merg şi să văd casetele cu manuscrise iluminate de la British Museum şi să mă avânt în paginile lor, aşa cum poate s-o facă orice copil - pierzându-mă într-o lume fermecată cu arabescuri de aur, purpură şi cobalt, cu palate, grădini, peisaje şi ceruri în ale căror culori sălăşluia lumina, ca şi cum soarele lor nu strălucea de deasupra, ci dinăuntrul lor. Dintre toate, cele mai uluitoare erau multele manuscrise ce poartă misteriosul titlu de Cărţi ale Orelor, deoarece nu ştiam cum s-ar putea ţine orele într-o carte. Paginile de titlu şi iniţialele lor bogat ornamentate înfăţişau scene ale vremurilor şi anotimpurilor: aratul de primăvară, grădinile simetrice cu trandafiri heraldici în lumina verii, recoltele de toamnă şi tăiatul lemnelor iarna, pe zăpadă, sub ceruri senine şi reci care se ghiceau sub filigranul copacilor întunecaţi. Nu puteam decât să presupun că aceste cărţi reprezentau un procedeu străvechi de a consemna trecerea timpului, ele fiind asociate în mintea mea cu cadranele solare din vechile curţi în după-amiezi caniculare, cu orologiile care huruie şi bubuie în turnuri, cu astrolabii pe care sunt gravate misterioasele semne ale zodiacului şi - mai presus de toate - cu lenta rotire ciclică a soarelui, lunii şi stelelor deasupra capului meu.

Îmi dădeam seama că aceste cărţi erau, cumva, legate de mirabila recurenţă a unor perioade interesante cu nume stranii - Postul Crăciunului, Crăciunul, Boboteaza, Postul Paştelui, Paştele, Săptămâna Rusaliilor, Trinitatea, Ziua de Sfântul Mihail -, nume ce jalonau ciclicitatea calendarului şi dădeau o anumită rânduială şi muzicalitate simplei succesiuni a zilelor. Subiacentă tuturor acestora era fascinaţia legată de timp ca atare, de faptul că anotimpurile şi corpurile cereşti se aflau într-o procesiune continuă, dar ciclică şi că oamenii le marcau succesiunea printr-o ceremonie cu semne, numere şi clopote. Nu aveam sentimentul trecerii timpului ca o scurgere accelerată a vieţii, în care se face tot mai târziu, până când este prea târziu. Nu simţeam timpul ca pe o îndelungă ascensiune către un final apoteotic. Mă minunam, pur şi simplu, de modul în care el revenea ciclic, iar şi iar pentru totdeauna, astfel încât consemnarea trecerii timpului părea să fie ritualul cuvenit prin care puteai veghea asupra veşniciei - un ritual ce te absorbea întru totul.

Desigur, Cărţile Orelor nu conţineau misterioasele ore ale timpului ca atare, ci aşa-numitele Ore Zilnice ale Breviarului, un ritual continuu ce reiterează simbolic Lucrarea lui Dumnezeu, ritual prin intermediul căruia, zi după zi şi an după an, Biserica Romano-Catolică retrăieşte viaţa Celui care a răscumpărat şi a creat Timpul. Iar această reiterare ciclică este semnul cel mai sigur că povestea hristică nu este în primul rând un eveniment ce s-a petrecut cu vreo două mii de ani în urmă, ci mai curând ceva peren, ceva care se petrece în toate timpurile şi dincolo de orice dimensiune temporală. După cum miracolul dinamic al anotimpurilor luminează marşul monoton al zilelor, Timpul însuşi este izbăvit de monotonie, fiind trăit sub specie aeternitatis, sub întruchiparea eternităţii.

Aşadar, în măsura în care viaţa lăuntrică a creştinătăţii - contemplarea lui Dumnezeu - nu este doar o respectuoasă rememorare a unei istorii trecute, ci sărbătorirea recurentă şi retrăirea unui adevăr atemporal, este posibil să discutăm despre povestea creştină ca despre ceva mult mai profund decât simpla relatare a unor fapte ce s-au petrecut odată, conferindu-i nu doar un statut istoric, dar şi uluitoarea demnitate a mitului, care este "odată ca niciodată" în sensul că se află în spatele dimensiunii temporale ca atare.

Totuşi, purtând această discuţie într-o carte relativ scurtă, suntem confruntaţi cu anevoioasa problemă a selecţiei, deoarece pentru subiectul avut în vedere materialele şi sursele noastre aproape că sunt prea bogate şi prea vaste. Aşadar, fiecare cititor va descoperi în următoarea abordare a poveştii creştine că aspecte importante ale acestei teme au fost omise ori tratate inadecvat. Căci problema nu este doar că materialele sunt atât de numeroase, ci şi că multe dintre ele sunt atât de familiare. Nu are niciun rost, de exemplu, să spunem din nou nişte povestiri biblice pe care toată lumea le ştie deja sau cel puţin îi este uşor să meargă la sursă, găsindu-le acolo în limbajul inimitabil al Bibliei. O carte de acest tip ar fi putut include nenumărate materiale - precum legendele Graalului sau vieţile minunate ale sfinţilor -, dar ele ar fi estompat linia clară a naraţiunii esenţiale pe care este întemeiat creştinismul.

Pentru a discuta această povestire astfel încât să o prezentăm clar, fără a rescrie pur şi simplu părţile relevante ale Bibliei şi, în acelaşi timp, a-i scoate la iveală profunda semnificaţie mitologică, cel mai bine este să o descriem în termenii liturghiei mai curând decât în cei ai istoriei. Această carte porneşte deci de la premisa că lectorul cunoaşte într-o anumită măsură povestirile din Vechiul şi Noul Testament. Ca un Missal sau o Carte a orelor, ea va prezenta creştinismul ca pe o retrăire rituală a povestirii hristice prin intermediul ciclului continuu al anului bisericesc. Această abordare are avantajul unic de a fi forma în care creştinismul este trăit efectiv, azi ca şi ieri, îngăduindu-ne să îl studiem ca pe un organism viu, şi nu ca pe o fosilă. În plus, ea este modalitatea perfectă de a discuta creştinismul ca pe un proces de "mântuire a timpului", adică tocmai dimensiunea vieţii care este atât de straniu problematică pentru omul occidental.

Chiar cu aceste limitări privitoare la materialul folosit, subiectul este infinit. Şi nu doar pentru că, de-a lungul secolelor, liturghia şi ritualul creştin au fost atât de somptuos îmbogăţite prin artă şi arhitectură, poezie şi simbolism, ci şi pentru că fiecare element în parte - fiecare simbol, fiecare imagine, fiecare figură de stil şi acţiune pe care le foloseşte liturghia - este legat de atâtea asocieri, de atâtea evenimente istorice şi paralele mitologice, încât la fiecare pas eşti tentat să deviezi, alunecând în digresiuni fascinante ce ar interfera cu o desfăşurare ordonată a povestirii principale. Iată de ce în paginile următoare se va recurge adesea la note de subsol pe care sper că cititorul nu le va considera ca pe nişte semne de plicticoasă pedanterie, ci drept aluzii la miraculoasa complexitate a ramurilor, crenguţelor şi frunzelor ce se ivesc dintr-un Arbore al Vieţii deosebit de roditor.

Deoarece subiectul meu nu este o piesă de muzeu, ci un simbolism viu ce stă la baza civilizaţiei noastre actuale şi este inseparabil legat de întreaga noastră filosofie de viaţă, îmi este absolut imposibil să tratez aspectele sale mitologice dintr-o perspectivă exclusiv "folcloristică" sau antropologică. Nu putem studia "mitologia creştină" fără a vorbi despre multele ei implicaţii de natură teologică, metafizică şi psihologică, aşa că nu cred că trebuie să prezint scuze pentru faptul că o carte consacrată unei anumite forme de mit şi ritual are şi înfăţişarea unui eseu filosofic.

(Alan W. Watts, American Academy of Asian Studies, San Francisco, 1953)

Simplu: Esterházy +, prefaţă la Jurnalul pancreasului

 Péter Esterházy

Jurnalul pancreasului
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din limba maghiară de Marius Tabacu

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă
Simplu: Esterházy +

Péter Esterházy a "explodat" în literatura maghiară, apoi, la scurt timp, în cea universală. Pentru mine, ca traducător, fenomenul a fost pur şi simplu inexplicabil - se vede că, fiind un cunoscător destul de bun al limbii maghiare, m-am lăsat absorbit de farmecul şi dexteritatea felului în care se juca cu limba maternă, siluind-o şi sanctificând-o totodată. De fapt, limba, limbajul sunt (este, fiindcă vorbim despre unul şi acelaşi lucru, nu-i aşa?) personajul principal al scrierilor lui P.E. Dar apoi a venit succesul internaţional şi, odată cu el, stupefacţia produsă de întrebarea: ce înţeleg occidentalii, mai cu seamă germanii, din toată babilonia jocurilor de cuvinte, din puzderia de trimiteri la clasicii maghiari, din referirile la evenimentele vieţii publice din Ungaria? Totuşi, iată că toate volumele lui P.E. au fost traduse în Germania, iar piaţa de carte de acolo nu este o operă de binefacere! Singurul răspuns la îndemână este că proza lui P.E. are mult mai multe şi mai profunde valenţe decât farmecul jocurilor de cuvinte, valenţe care mie, ca unui cunoscător al limbii cucerit de calambururi, mi-au scăpat adeseori. Concluzia mea este că P.E. a scris cu o parte a sufletului pentru desfătarea propriului caracter, ludic până în pânzele albe, iar cu cealaltă, se pare, pentru toată lumea.

Şi a scris enorm. Am încercat să îi număr volumele apărute de-a lungul vieţii, dar, după o vreme, m-am lăsat păgubaş - aproape anul şi volumul -, vai de amarul filologilor care-i vor lua la pigulit întreaga operă! Iar de curând, editura care l-a creditat (Magvető) de la bun început cu o clarviziune demnă de invidiat (era vorba despre volume consistente, greu previzibile din punctul de vedere al vânzărilor) a scos pe piaţă o culegere de articole însumând peste şapte sute cincizeci de pagini. Probabil că trăia într-o altă dimensiune a timpului. În care a avut vreme să şi citească enorm. De altfel, şi în jurnalul de faţă, P.E. se plânge mereu: pe de o parte, că nu poate lucra cât ar vrea (adică tot timpul), iar pe de altă parte, că nu are răgaz să citească atât de mult cât îi lipseşte.

În treacăt fie spus, la sfârşitul volumului Introducere în beletristică din 1986 (care aduce laolaltă toate cele şase volume apărute între 1981 şi 1985, toate cu acelaşi subtitlu - Bevezetés a szépirodalomba) se regăseşte o notă: "În acest roman există, în formă mai mult sau mai puţin trunchiată, citate din -" şi urmează o înşiruire - pe şapte pagini! - de nume ale unor autori maghiari şi universali pe care mi-ar fi imposibil să o reproduc. Se plimba prin literatura maghiară şi prin cea universală cu dezinvoltura unui adevărat aristocrat, cum de altfel şi era. Calitate de care nu a făcut caz niciodată: "Nu voi cere niciodată să ni se retrocedeze pământurile" - a declarat el imediat după schimbarea regimului din Ungaria (oricum, ar fi însemnat să devină proprietar pe cel puţin jumătate din teritoriul Ungariei de astăzi). Dar, ce-i drept, nu cred că i-a fost tocmai uşor ca urmaş al prinţului care l-a găzduit pe Haydn.

Nu a vrut (ori nu a putut) să îşi recunoască boala până la capăt. Pe tot parcursul jurnalului de faţă realizează o paralelă cu scriitorul american Harold Brodkey, respectiv cu cartea acestuia, The Story of my Death, apărută în anul 1996, paralelă prin care se amăgeşte că el nu va avea acelaşi sfârşit precum confratele său american. Dar se vede că dorinţa de viaţă a lui P.E. şi - nu în ultimul rând, credinţa lui profundă (matematicianul şi scriitorul care nu ducea lipsă de sarcasm era un catolic practicant!) - era mai puternică decât spectrul ameninţător al bolii. Care, până la urmă, l-a învins.

Nu cunosc scenă mai tristă decât cea de la Salonul de carte din vara lui 2016 (cu mai puţin de o lună înainte de moartea lui P.E.), când şi-a prezentat Jurnalul pancreasului. Îl avea alături pe prietenul său, compozitorul László Dés, care-i însoţea vorbele cu interludii de saxofon. La un moment dat, P.E. i-a şoptit: "Să‑mi cânţi şi atunci la saxofon!"

(Traducătorul)

Nota editurii: Traducătorul Marius Tabacu s-a stins şi el din viaţă pe 9 octombrie 2020. La Curtea Veche Publishing, îi rămânem recunoscători pentru misiunea deplin şi discret asumată de a traduce, în ultimii ani, autori de referinţă ai literaturii maghiare recente, precum Péter Esterházy, Sándor Márai sau János Székely - acolo unde traducerea, potrivit crezului său profesional, înseamnă de fapt o rescriere a operei în propria limbă, într-o repetare a actului creator. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Cuvânt înainte la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977

 Miruna Runcan

Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Amăgitoarea primăvară 1965-1977
Editura Tracus Arte, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte despre circumstanţele cercetării

Începută în condiţii de calm şi normalitate, în ianuarie 2019, cu aproximativ patru luni înainte de apariţia primului volum, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964, cartea de faţă a fost încheiată într-un prim draft în aprilie 2020, în plină pandemie mondială. În pofida dimensiunilor ei mai degrabă mari, forma finală ar putea suferi totuşi din pricina anumitor omisiuni involuntare, pricinuite de faptul că, exact în momentul în care a fost revizuită, bibliotecile mari erau închise, deci accesul la colecţiile de periodice din perioada cercetată nu mai erau accesibile.

Cum se face că digitalizarea bibliotecilor este atât de precară în România (până la inexistenţă, exact în zona fondurilor documentare primare, care sunt publicaţiile din perioada comunistă)? Iată o întrebare legitimă, al cărei răspuns atârnă însă cu o greutate enormă, total neconştientizată, pe umerii tuturor responsabililor culturali care s-au perindat la cârma deciziilor politice în ultimii treizeci de ani - indiferent de pregătire, gen şi partid. Lipsa de viziune prospectivă, orbirea cu privire la politicile culturale şi, derivată de aici, subfinanţarea cronică a acestui enorm patrimoniu, mereu dispreţuit, dau peisajului nostru cultural, reflectat prin dotarea bibliotecilor, imaginea muribundă pe care-o cunoaştem: mii de colecţii nici măcar fotocopiate, căci despre digitalizarea lor nici nu poate fi vorba, depozitate mai degrabă necorespunzător, în mari registre prăfuite, alcătuite şi cartonate în urmă cu peste jumătate de secol, în care paginile ziarelor se coc şi se risipesc adesea în fragmente, inundate de invizibile ciuperci care le consumă dinăuntru şi primejduiesc sănătatea funcţionarilor bibliotecii şi cercetătorilor care se încumetă să le răsfoiască şi să le valorifice... E, de fapt, un război iraţional, nedeclarat, dar mortal, la adresa cercetării şi gândirii critice, în cele din urmă la adresa memoriei culturale naţionale.

E deci greu de presupus că volumului de faţă nu i-ar putea lipsi corecţiile, măcar de nuanţă, pe care le-ar fi putut aduce unele informaţii pe care o sănătoasă dotare a bibliotecilor şi un mai mare număr de cercetători implicaţi i le-ar fi adus. Autoarea îşi asumă, aşadar, alături de efortul neprecupeţit depus în a coagula materialul de bază şi a-l pune într-o ordine logică (care e, evident, una de perspectivă personală), şi lacunele - în mare parte inevitabile, pe care cartea de faţă le-ar putea avea: mai ales dacă ţinem seama de faptul că epoca asupra căreia se apleacă este una deosebit de bogată în producţie teatrală şi publicistică, pe întreg cuprinsul ţării.

Am optat, deci, şi în acest volum, pentru a utiliza ca pilon central revista Teatrul, lunarul unic dedicat reflectării vieţii teatrale naţionale, conjugând materialele cuprinse în ea cu informaţie provenită din alte publicaţii cotidiene şi culturale, mai ales centrale, dar şi din volume dedicate teatrului, culturii, din culegeri de cronici şi eseuri, materiale de arhivă publicate de alţi cercetători ş.a. Din păcate, am fost silită să renunţ la un capitol dedicat publicaţiilor culturale din provincie, tocmai din pricinile obiective enunţate mai sus, dar şi din imposibilitatea de a le găsi şi parcurge pe toate într-un timp raţional-previzibil; un asemenea efort, măcar în faza de colectare a informaţiei, ar fi presupus o echipă de cercetători dedicaţi, lucrând într-un proiect comun.

Structura cărţii a fost, în fapt, determinată în cea mai mare măsură de doi factori principali: pe de-o parte, de nevoia de continuitate metodologică în raport cu primul volum, care a încercat să intersecteze perspectiva politică, cea sociologică şi cea de istorie estetică asupra mişcării teatrale româneşti. Pe de altă parte, însuşi materialul colectat în perioada de documentare a impus, uneori, decizii de natură structurală: procesul de reformare a învăţământului teatral din România, ca şi relativul său eşec au trebuit nu doar rezumate, câtă vreme contribuţia criticilor în ceea ce priveşte dinamizarea şi reflectarea în presă a acestuia s-a dovedit a fi una majoră. Tot astfel, am optat ca studiile sociologice dedicate teatrului de Pavel Câmpeanu şi echipa sa, între 1969 şi 1971, să beneficieze de un capitol de sine stătător, în prelungirea capitolului dedicat cercetării: această poziţionare, spre finalul volumului, oferă cercetării noastre un suport metodologic neaşteptat şi binevenit, chiar dacă studiile în sine se păstrează în limitele inevitabile ale metodologiilor şi condiţiilor specifice în care-au fost alcătuite. Unicitatea lor, totuşi, ca şi consecvenţa cu care-au fost elaborate exact la vârful perioadei de care ne ocupăm, le-au făcut, din punctul nostru de vedere, de neocolit pentru a oferi cititorului de azi o imagine concretă şi, pe cât se poate, coerentă, cu privire la epocă şi la dinamica vieţii teatrale în ansamblul ei. Se poate obiecta faptul că nici Pavel Câmpeanu, nici echipa sa nu au avut şi activitate de critici teatrali. Aş opune acestei opinii argumentul că, aşa cum am încercat să dovedesc în capitolul dedicat, efortul lor analitic şi sintetic este dublat de o asumată perspectivă critică, atât din perspectiva politicilor culturale în genere, cât şi, în special, din cea a politicilor teatrale. În plus, acest efort a fost destinat şi criticilor teatrali, câtă vreme primele sale roade apar în revista Teatrul. În ce măsură apariţia studiilor a influenţat sau nu viaţa teatrală am încercat să lămuresc în capitolul respectiv.

În fine, ca şi în volumul anterior, am optat pentru un capitol consacrat analizei retorice şi stilistice, plasat înainte de finalul cărţii. Diferenţa faţă de volumul anterior e dată, aici, de faptul că am utilizat, în prima parte, o metodologie de analiză de tip "arheologic" elaborată ad-hoc, dar pe care o propun ca utilă în efortul de a recompune dimensiunile structurale, de semnificaţie şi emoţionale ale spectacolului teatral, văzut prin ochii criticii. Sunt recunoscătoare Universităţii de Arte din Târgu Mureş pentru invitaţia de a prezenta acest punct de vedere în cadrul Conferinţei Internaţionale de Studii teatrale Document şi spectacol. Întâlnirea şi reacţiile colegilor faţă de această propunere şi-au pus amprenta asupra formulei finale a capitolului.

Se cuvine să aduc mulţumiri colegilor cercetători care au avut generozitatea de a citi materialul în diverse faze de lucru, transmiţându-mi comentarii pertinente şi mereu folositoare: în primul rând, prietenului de-o viaţă, prof. univ. dr. Marian Popescu, ale cărui observaţii şi completări şi a cărui acribie m-au ajutat să îmbunătăţesc forma finală a cărţii, dar şi Iuliei Popovici şi mereu generosului ei sprijin de a promova în revista Observator Cultural fragmente din cuprinsul cărţii, în forme publicistice adaptate.

Prefaţă la Dora şi Minotaurul

 Slavenka Drakulić

Dora şi Minotaurul. Viaţa mea cu Picasso
Editura Pandora M, 2020
Traducere din limba sârbo-croată de Octavia Nedelcu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Cunoscuta fotografă şi pictoriţă suprarealistă franceză Dora Maar, sau Henriette Theodora Markovitch după numele ei real, a murit în 1997 la Paris, la nouăzeci de ani. În apartamentul său din Rue de Savoie a fost găsit, printre maldăre de hârtii, documente şi notiţe în limba franceză, un carnet cu copertă neagră, care conţinea însemnări în limba croată. Era limba tatălui ei, Joseph Markovitch (Josip Marković, n. Sisak, 1874 - d. Paris, 1973). Ea vorbea fluent croata, pe care o folosea însă rareori, exceptând conversaţiile purtate cu tatăl, spre deosebire de franceza pe care o vorbea zilnic - limba mamei, Louise Julie Voisin (n. Cognac, 1877 - d. Paris, 1942). E foarte probabil ca aceste însemnări să fi fost pentru ea extrem de preţioase, în sensul că asocia această limbă cu anumite sentimente legate, în cazul ei, de figura tatălui şi nu a mamei.

Dora Maar a fost cunoscută nu doar ca fotografă, ci şi ca muză şi amantă a lui Pablo Picasso (n. Málaga, 1881 - d. Mougins, 1973). În centrul însemnărilor ei se află, firesc, întâlnirea cu Picasso, relaţia celor două personalităţi artistice - dintre care una era extrem de dominantă -, despărţirea şi consecinţele traumatizante pentru Dora, precum şi perioada de după legătura lor atât de intensă. Deşi însemnările din carnetul negru al Dorei nu poartă niciun titlu, ni s-a părut totuşi potrivit ca această carte să fie intitulată după unul dintre cele mai cunoscute desene ale lui Picasso, Dora şi Minotaurul, din 1936. Acest desen simbolizează poate cel mai profund natura relaţiei lor.

Judecând după anumite menţiuni, cea mai mare parte din însemnările nedatate - unele inspirate de amintirile privind discuţiile cu psihanalistul ei, dr. Jacques Lacan, notate în acest jurnal cu litera A (analiză) - sunt scrise de mână, cu cerneală violet, în perioada 1958-1959. De fapt, de atunci Dora Maar s-a retras din viaţa publică şi în următoarele patru decenii, până la moarte, a trăit în solitudine. A considerat acest manuscris material pentru o viitoare autobiografie, idee la care a renunţat ulterior ori poate că nu s-a concretizat, pur şi simplu.

Carnetul în cauză - posibil să fie vorba chiar despre celebrul "carnet de însemnări din Ménerbes", de care amintesc James Taylor, Alicia Dujovne Ortiz şi alţi autori în cărţile lor despre Dora - a fost vândut în 1999, la licitaţia Ultimele amintiri ale Dorei Maar. După moartea proprietarului anonim, carnetul a ajuns în ţara de origine a tatălui Dorei. În prezent acesta se află la Rijeka, în proprietatea unui cunoscător nu doar al lucrărilor Dorei, ci şi al Dorei însăşi. Noul proprietar a contactat editorul acestei cărţi cu condiţia ca numele lui, cât şi cel al fostului proprietar, să rămână necunoscute publicului.

Chiar dacă este vorba despre un text fragmentar şi probabil nefinalizat, acest manuscris reprezintă o examinare valoroasă a personalităţilor artistice, atât a Dorei Maar, cât şi a lui Picasso, meritând cu prisosinţă să fie publicat. Îl prezentăm cu corecturile şi adnotările aferente ale redactorului.